Geneza Comunitatilor Europene

Crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii

Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM)

nainte de a prezenta constituirea celorlalte doua comunitati
europene, este necesar pentru o mai buna ntelegere a contextului politic -
sa prezentam evenimentele care au avut ca rezultat esecul unui alt proiect de
construire a unei aliante militare, respectiv Comunitatea Europeana de
Aparare, a carei initiere a fost anuntata la scurt timp dupa declaratia lui
Robert Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950, de catre Rene Pleven n
contextul international marcat de evenimentele din Coreea.

Sub presiunea Miscarii Europene, a partidelor democrat-crestine care
erau la putere n Franta, Germania si Italia, ca si a sustinerii din partea
curentului socialistilor, se semneaza la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de
creare a Comunitatii Europene de Aparare (CEA). Se propunea pentru viitor
si crearea unei Comunitati politice europene. Tratatul CEA a fost transmis
celor sase guverne ale tarilor membre CECO la 9 martie 1953. Adunarea
franceza nu a fost nsa de acord, la 30 august 1954, sa intre n aceasta
comunitate si n acest fel a esuat tentativa de creare a Comunitatii
Europene de Aparare, desi tratatul fusese ratificat de catre celelalte state.
Acest esec a produs o serie de perturbari si ntrzieri n procesul de

integrare europeana.

ntre 1-3 iunie 1955 are loc la Messina o Conferinta a ministrilor
afacerilor externe din tarile membre ale CECO, eveniment care a
reprezentat nceputul procesului de constituire a celorlalte doua comunitati

europene. Ea a fost urmata de alte conferinte la nivel de ministri sau
experti.

Cu ocazia unei reuniuni a expertilor organizata la Bruxelles n
perioada iulie 1955 - aprilie 1956, prezidat de H.Spaak s-a redactat un
Raport al sefilor delegatilor ministrilor afacerilor externe, care a
constituit baza Conferintei ministrilor afacerilor externe din mai 1956 de la
Venetia. Au urmat alte ntlniri la diverse niveluri, care au pregatit proiectul
celor doua tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor avnd loc la 25
martie 1957, respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economica
Europeana (CEE) si a Tratatului instituind Comunitatea Europeana a
Energiei Atomice (CEEA au Euratom), membre fiind tot cele sase state care
participau la CECO. Tratatele au fost ratificate relativ repede, ntre 14
septembrie 1957 (Franta) si 4 decembrie 1957 (Olanda). Tratatele au intrat
n vigoare la l ianuarie 1958. Ele au fost nsotite de adoptarea unei Conventii
privind institutiile comune pentru Comunitati si de unele protocoale semnate
la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunitatile si privilegiile Curtii
de Justitie a CEE si Euratom.

Crearea CEE viza n primul rnd transformarea conditiilor
economice de schimburi si de productie pe teritoriului comunitatilor. In
acelasi timp, s-au remarcat si opinii de prezentare a crearii comunitatilor ca o
contributie la constructia functionala a Europei politice, substituita
integrarii politice directe.

Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv, conform art. 1: sa
contribuie la stabilirea conditiilor necesare formarii si dezvoltarii rapide a
energiilor nucleare, cresterii nivelului de trai n statele membre si
dezvoltarii schimburilor cu alte tari.

Ratiunea pentru care se instituia aceasta comunitate se baza pe deficitul
de energie al tarilor membre, ramnerea n urma a acestora n momentul
respectiv fata de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) si faptul ca trebuiau sa-si
dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese nationale si regionale
comune.
Aceste doua comunitati se bazau pe o structura institutionalizata
similara celei a CECO, respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ
aceleasi atributii, desi existau unele diferente att ca denumire, ct si n
continutul atributiilor, respectiv cele ale naltei Autoritati a CECO, care au
fost deplasate nspre Consiliul Ministrilor n cazul ultimelor doua.

S-a apreciat ca, desi s-au nfiintat trei comunitati, iar la constituire nu
a fost clar exprimata n Tratate intentia crearii pietei comune, aceasta a fost
avuta n vedere ca unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau sa
fie realizate
1
urmarindu-se si constituirea uniunii politice prin fuzionarea
acestor Comunitati, fapt dovedit prin evolutia Comunitatilor si crearea
Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care si propunea si
realizarea acestor obiective.
Instituirea celor trei Comunitati a reprezentat doar nceputul unui proces
complex, care - asa cum au avut n vedere initiatorii ideilor de unitate a Europei
- trebuia sa continue, n vederea realizarii acelor obiective care, ori nu au fost
posibile n faza initiala, ori au devenit necesare pentru perfectionarea
structurilor si activitatilor acestora n decursul timpului. Asa cum s-a aratat si n
literatura de specialitate, aceasta evolutie s-a desfasurat n doua directii:
cresterea numarului statelor membre ale comunitatilor si perfectionarea
institutionala.
Ca obiective generale, CEE avea:
- promovarea unei dezvoltari armonioase a activitatilor economice pe
ntreg teritoriul Comunitatii;

- expansiunea continua si echilibrata;

- stabilitatea crescnda a statelor membre
2
si a Comunitatilor n
ansamblu;
- cresterea nivelului de trai;
- realizarea unor relatii mai strnse ntre statele membre.



1
Jean Boulouis, op.cit. pg. 32
2
Tratatul CEE art. 2
Tratatul CEE stabilea si mijloacele generale ce facea posibila
realizarea obiectivelor de mai sus si anume:
- realizarea unei Piete Comune;

- apropierea progresiva a politicilor economice a tarilor membre.

Realizarea unei Piete Comune se baza pe existenta celor patru
libertati fundamentale ale pietei, valabile si astazi:

a) libera circulatie a bunurilor n regim de concurenta libera si
loiala;

b) libera circulatie a persoanelor si a serviciilor;

c) libera circulatie a capitalurilor:

d) libertatea cetatenilor comunitatilor de a se stabili n orice stat
membru.
Simpla enumerare a celor patru libertati fundamentale ale Pietei
Comune nsemna ca se depaseau limitele realizarii unei simple Uniuni
Vamale, capatnd atributele unei veritabile piete comunitare, ntruct:

- integra factori de productie;

- includea unele politici (agricole, transporturi, comertul, politici
sociale sau fiscale);
- prevedea actiunea comuna a statelor comunitare pentru depasirea
eventualelor dificultati legate de balantele de plati, precum si o politica
economica unitara, comuna.

n acelasi timp, preocuparile generale ale CEEA sau EURATOM
3

aveau (si au nca) drept obiectiv general stabilirea conditiilor necesare pentru
formarea si dezvoltarea rapida a industriilor nucleare.

Cu acest obiectiv general, CEEA si propunea sa:

- largeasca cercetarea si diseminarea cunoasterii tehnice n domeniu;

- stabileasca norme uniforme de securitate pentru protectia sanitara a
populatiei si lucrarilor din domeniu;



3
Tratatul Uniunii Europene impreuna

cu textul complet al Tratatului Constitutiv al Comunitatii
Europene si al Comunitatii Europene a Energiei Atomice, JOCE/DOCE, C 224/31.VIII-1992
- usureze si stimuleze investitiile;

- vegheze asupra aprovizionarii regulate cu energie;

- garanteze utilizarea pasnica a materialelor nucleare;

- nfiinteze o piata comunitara care sa garanteze libera circulatie a
materialelor si echipamentelor, precum si a capitalului necesar.
Institutiile comunitare conform Tratatelor CEE si CEEA.
Fiecare din cele doua mari organizatii, fiind independente, avea
propriile organe: Comisia, Consiliul si Adunarea Parlamentara, precum si
propriile Curti de Justitie. n versiunea lor originala, cele patru institutii se
prezentau astfel:
Comisia era formata din personalitati numite, de comun acord, de
catre statele membre, avnd initiativa legislativa si unele atributii de
gestiune, executie si control a ndeplinirii Tratatelor si actelor institutiilor
comunitare. Ulterior Comisia Europeana va avea mult mai putina putere
dect aceasta, chiar daca prin compensatie va putea actiona n toate
domeniile, largindu-si competentele de cuprindere.

Consiliul era (si este si n prezent) o institutie comunitara n care sunt
reprezentate guvernele statelor membre, prin unul din membrii acestora.
Consiliul avea putere decizionala si coordona politicile economice.
Principala sa atributie era de ordin legislativ.

Adunarea Parlamentara formata din parlamentari desemnati de statele
membre, are competenta de control politic, inclusiv capacitatea de a depune
motiuni de cenzura asupra Comisiei; ea se consulta n cazurile prevazute de
Tratate, anterior adoptarii normelor comunitare.

Curtea de Justitie

avea ca misiune garantarea protectiei generale n
fata legii, respectarea legislatiei comunitare si controlul interpretarii si
aplicarii uniforme a Tratatelor si actelor de drept comunitar (derivat).

n acest mod au fost constituite cele trei Comunitati Europene care au
existat n forma descrisa mai sus pna la absorbirea lor de catre Comunitatea
Europeana. De-a lungul timpului au fost efectuate modificari progresive, cea
mai semnificativa fiind, fara ndoiala cea din 1967 cnd au fost unificate
institutiile celor trei comunitati, astfel nct, din acel moment, desi existau n
continuare trei comunitati, se instituie doar o Comisie, un Consiliu, un
Parlament si o Curte de Justitie (la care s-a adaugat Curtea de Conturi)
pentru toate cele trei Comunitati.

Totodata, au fost subliniate unele competente, puterea si domeniile de
responsabilitate. n cazul CEE, ncepnd cu Tratatul Uniunii Europene din
1992, aceasta organizatie si schimba si denumirea, n Comunitatea
Europeana (CE)
4
dupa cum vom vedea mai departe.



4
n lucrarea nostra utilizam notiunile de CEE si TCEE (Comunitatea Economica Europeana,
respectiv Tratatul Comunitatii Economice Europene) doar pentru a desemna evenimente anterioare anului
1992, anul aparitiei UE (Uniunea Europeana) si TUE (Tratatul Uniunii Europene).

FAURIREA UNIUNII EUROPENE MODERNE
Tratatul de la Maastricht
Tratatul privind Uniunea Europeana a fost semnat la 7 februarie 1992 de
catre cele douasprezece state - Franta, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Italia, Grecia, Danemarca, Spania, Portugalia, Irlanda si Regatul Unit al Marii
Britanii si al Irlandei de Nord, membre ale Comunitatilor Europene la
Maastricht. Tratatul de la Maastricht a intrata n vigoare la 1 noiembrie 1993.
Se considera ca Tratatul modifica si nu nlocuieste documentele anterioare de
constituire a Comunitatilor Europene, Uniunea nou creata, avnd la baza aceste
Comunitati instituite prin Tratatele de la Paris si Roma, prezentate n cursul
anterior.
Dupa lucrarile Consiliului European de la Dublin, din 1990, 28 aprilie
(Dublin I) si 24-25 iunie (Dublin II), la Consiliul European de la Maastricht
(9-10 decembrie 1991), sefii de state si de guverne, reuniti ntr-o Conferinta
interguvernamentala, au ajuns la un acord asupra proiectului de Tratat
privind Uniunea Europeana.

La 7 februarie 1992, la Maastricht, ministrii de externe si de finante ai
celor douasprezece tari enumerate mai sus au semnat Tratatul asupra
Uniunii Europene.
Ratificarea Tratatului a ridicat o serie de noi probleme, datorate n
primul rnd referendumului negativ al danezilor, la 2 iunie 1992, ezitarilor

britanicilor si necesitatii revizuirii constitutiilor pentru Franta, Spania,
Portugalia si Germania.
Tratatul, ncheiat pe o perioada nedeterminata cuprinde, un preambul,
sapte titluri, 17 protocoale si 33 de declaratii.

Tratatul aduce modificari si completari celor trei Tratate ncheiate
anterior (CECO-1951, CEE-1957 si CEEA sau EURATOM - 1957) pe linia
reformei nceputa de Actul Unic European (AUE). Odata cu punerea n
aplicare a acestui Tratat, Comunitatile Europene se vor numi Uniunea
Europeana (UE) si Comunitatea Europeana (CE).
Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt
n esenta: ideea de uniune politica vest-europeana; introducerea

unei
monede unice pna cel mai trziu n anul 1999; drepturile civile europene;
noile competente ale CE; intensificarea protectiei comunitare a
consumatorilor etc.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeana si propune
urmatoarele obiective:
- promovarea unui progres economic si social echilibrat si
durabil, n special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin
ntarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei uniuni
economice si monetare, adoptnd la termen o moneda, n conformitate cu
dispozitiile din Tratat;

- afirmarea identitatii Uniunii pe scena internationala, n special,
prin punerea n aplicare a unei politici externe si de securitate comuna,
inclusiv definirea la termen a unei politici de aparare comuna, care ar putea
sa conduca, la momentul potrivit, la o aparare comuna;

- ntarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor
membre prin instaurarea unei cetatenii prioritare a Uniunii;

- dezvoltarea unei cooperari strnse n domeniul justitiei si al
afacerilor interne;
- mentinerea integrala a realizarii comunitare (l'acquis
communautaire) si dezvoltarea acesteia, cu scopul de a examina, conform
procedurii vizate la articolul N, paragraful 2, n ce masura politicile si
formele de cooperare instaurate de Tratat ar trebui sa fie revizuite.

Spre deosebire de AUE, Tratatul de la Maastricht, aduce nou pentru
Uniunea Europeana, trei componente:

- existenta, n continuare a Comunitatilor;

- politica externa si de securitate comuna;

- cooperarea n domeniul justitiei si al afacerilor interne.

Cele sapte titluri din cadrul structurii Tratatului sunt urmatoarele:
- Titlul I include proceduri comune referitoare la Comunitati,
politica externa si de securitate comuna si cooperarea judiciara;

- Titlul II contine amendamente la Tratatul de instituire a
comunitatii Economice Europene (Tratatul CEE);

- Titlul III contine amendamente la Tratatul CECO;

- Titlul IV cuprinde amendamente la Tratatul CEEA;
- Titlul V introduce prevederi referitoare la politica externa si
de securitate comuna (PESC);

- Titlul VI include prevederi despre cooperarea n domeniul
Justitiei si Afacerilor Interne (JAI);
- Titlul VII contine prevederi finale.

Dupa cum am mai aratat, pe lnga modificari aduse Tratatului CE si
Tratatului CEEA acest document programatic se constituie ca un act
constitutiv al Uniunii Europene. Mai facem precizarea ca Uniunea
Europeana astfel constituita nu nlocuieste vechile Comunitati Europene, ci
le reuneste sub un numitor comun, acela al unei politici si forme de
colaborare comunitare. mpreuna cu celelalte elemente Comunitatile
Europene alcatuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene. Chiar daca pe
parcursul lucrarii noastre vom mai avea prilejul sa ne referim la ei, i
prezentam aici asa cum au fost conceputi de Tratatul de la Maastricht astfel:

A. Primul pilon (supranational-federatie)

Comunitatile Europene (CE)

- politica agricola comuna;

- uniune vamala si piata interna;

- politica n domeniul concurentei, subventii de stat;

- politica structurala;

- politica comerciala;

- Uniunea Economica si Monetara (UEM);

- cetatenia europeana;

- cercetare si mediu nconjurator;

- retele transeuropene (transporturi);
- sanatate;

- protectia consumatorului;

- politica sociala;

- politica comuna de imigratie;

- politica n domeniul azilului
- protectia frontierelor.

B. Al doilea pilon (interguvernamental-confederatie)

Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)
a) politica externa:

- cooperare;
- mentinerea pacii;

- observatorii electorali si trupe comune de interventie;

- drepturile omului;
- democratie;

- asistenta acordata statelor terte.

b) politica si securitate:

- politica europeana de securitate si aparare;

- dezarmarea;
- aspecte economice ale dezarmarii;

- sistemul european de securitate.
C. Al treilea pilon (interguvernamental confederatie)

Cooperarea politieneasca si judiciara n materie penala

- trafic de droguri si trafic de arme;
- trafic de carne vie;
- terorismul;
- infractiuni mpotriva minorilor;

- crima organizata;

- coruptie, coruptibilitate si nselaciune.

n afara acestor trei componente, denumite si cei trei piloni ai UE,
Tratatul defineste si unele principii fundamentale crend, totodata, un cadru
institutional unic pentru Uniune.

Tratatul prevede ca institutiile Uniunii sunt comune, dar acestea si
exercita competentele dupa procedurile fiecarei Comunitati n parte,
instaurnd, totodata si o cetatenie a Uniunii. El mai stipuleaza si proceduri
unice n vederea aderarii altor state.

Tratatul de la Maastricht, prezinta Uniunea Europeana ca un concept
politic coerent, dar neavnd personalitate juridica, deci neputnd ncheia
tratate.
Asa dupa cum am aratat mai sus, din Tratat reies o serie de principii,
care guverneaza activitatea Uniunii Europene. Aceste principii n numar de
trei, se prezinta n felul urmator:

- Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre, ale caror
sisteme de guvernamnt sunt bazate pe principiile democratice;
- Uniunea respecta drepturile fundamentale, asa cum sunt garantate
de Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor
sale fundamentale, si astfel cum rezulta din traditiile constitutionale comune
statelor membre, ca principii generale de drept comunitar;
- Principiul subsidiaritatii;

Comunitatea actioneaza n limitele
competentelor ce-i sunt conferite si a obiectivelor ce-i sunt stabilite prin
Tratat; n domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva, Uniunea nu
intervine, conform principiului subsidiaritatii, dect daca, si n masura n
care, obiectivele actiunii avute n vedere nu pot fi realizate suficient de
statele membre si pot sa fie mai bine realizate la nivel comunitar. Actiunea
Uniunii nu depaseste ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele
Tratatului
5
.


5
Roxana MUNTEANU Drept European, Oscar Print, Bucuresti, 1996, pag 129
Tratatul aduce unele modificari n ceea ce priveste competenta Curtii
de Justitie. Aceasta neavnd prerogative privind politica externa si de
securitate comuna (PESC), i se atribuie unele competente limitate n

cadrul
cooperarii n domeniul justitiei si al afacerilor interne.

O problema demna de semnalat este cea referitoare la dorinta altor
state europene de a adera la Uniune. Ca o noutate adusa de Tratat, statele
care doresc sa adere trebuie sa ceara acest lucru, Uniunii si nu
Comunitatilor. Etapele procedurii de aderare propuse de Tratat sunt
urmatoarele:

- cererea adresata Uniunii, din partea statului solicitant, cerere care
este naintata Consiliului European;

- Consiliul, consulta Comisia si primeste avizul din

partea
Parlamentului European; Consiliul se pronunta cu unanimitate de voturi;

- statul solicitant ncheie cu membrii cu drepturi depline ai Uniunii
unele acorduri privind conditiile admiterii;

- acordul este supus spre ratificare de catre toate statele contractante.
Consiliul European, n sesiunea pe care a tinut-o n iunie 1993, la
Copenhaga, a stabilit trei criterii principale pentru statele care doresc
aderarea la Uniune
6
.
- existenta unor institutii democratice stabile;

- existenta unei economii de piata, viabile;
- capacitatea de a-si asuma obligatiile Uniunii.

n anul urmator, 1994, la Essen, Consiliul stabilea strategia de
preaderare, care urma sa fie finantata prin programul comunitar PHARE,
constnd dintr-un ajutor de 1 miliard de Euro pe an, pentru 11 state
candidate. Fiecare din aceste state urmau, ca n 1995 sa prezinte o Carte
Alba cu privire la realizarile din statele respective, la pregatirile acestora de


6
Jeques Berthelot Imposer le droit des peiples a se nourrir eux-memes-dans Le Monde
diplomatique de novembre, 1998
a se integra n Uniune. n anul 1997, Comisia a publicat avizele sale n
legatura cu acest lucru.
n decembrie 1997, Consiliul, la Luxemburg aproba nceperea
negocierilor de aderare pentru Cipru, Polonia, Cehia, Ungaria, Estonia si
Slovenia, care urmau sa devina membre la o data nedeterminata, dar
apropiata. Statele care au nceput negocierile, dar si celelalte care au ramas
sa astepte al doilea val (printre care si Romnia), au beneficiat mpreuna,
ncepnd din 1998, n cadrul strategiei de preaderare de un ajutor n valoare
de 1,5 miliarde Euro pe an pna n 2000, si apoi de 3 miliarde pna n 2006.
Aceste sume au fost date, tocmai pentru a sprijini candidatii la aderare, n
domeniul economic, administratiei, infrastructurii, protejarii mediului etc.
7
ntorcndu-ne la Tratatul de la Maastricht, n acesta sunt nscrise n
mod expres pentru Uniunea Europeana urmatoarele misiuni
8
:
- sa promoveze o dezvoltare armonioasa si echilibrata a activitatilor
economice n interesul Uniunii Europene;
- sa depuna eforturi eficiente si durabile n vederea protejarii
mediului pe continentul european;
- sa foloseasca n mod

judicios forta de munca si sa contribuie la
realizarea unei protectii sociale reale;

- sa dezvolte programe concrete pentru mbunatatirea calitatii vietii;

- sa sprijine cooperarea si solidaritatea ntre membrii Uniunii.

Tratatul de la Maastricht largeste competentele CE n sase noi
domenii:
- educatie si pregatire profesionala;

- cultura;

- tineret;
- protectia consumatorului;



7
Florian COMAN, Raluca BUGHEA Drept Comunitar european, editia a V-a, revazuta si
adaugita, Pro Universitaria, Bucuresti, 2006, pag.19-20
8
Jean Yves Potel -Enjeux et risgues d'un Union europeenne elargic. Le monde diplomatique,
fervier 1999, pg. 8
- retele transeuropene (transporturi);

- politica industriala.

Totodata, se extind competentele comunitare n domeniul social.
Statele membre, cu exceptia Marii Britanii au adoptat dispozitii comune
privind promovarea ocuparii fortei de munca, mbunatatirea conditiilor de
munca si viata, protectie sociala, dialog social, dezvoltarea resurselor umane,
combaterea excluderii de pe piata muncii etc.

n ce priveste dreptul comunitar institutional, Tratatul de la Maastricht
extinde rolul Parlamentului European. A fost creata cu aceasta ocazie o noua
procedura de codecizie n cadrul careia legatura dintre Parlamentul European
si Consiliul de Ministrii se consolideaza, iar raportul dintre cele doua
institutii capata conotatii mai echilibrate. De asemenea, se stabileste rolul
Parlamentului European n procedura de confirmare a Comisiei Europene.
Tratatul recunoaste rolul partidelor politice europene n crearea si
dezvoltarea constiintei comunitare si n exprimarea vointei politice a
europenilor comunitari. De asemenea, se extinde durata mandatului
Comuniunii Europene de la patru la cinci ani.
Pentru Consiliul de Ministrii se extinde n cadrul sau folosirea votului
n majoritate calificata, n luarea majoritatii deciziilor adoptate prin
procedura de codecizie si la toate deciziile adoptate prin procedura de
cooperare.
Totodata, Tratatul de la Maastricht recunoaste importanta euroregiunilor
n dezvoltarea economico-sociala si culturala a Uniunii Europene. Se
nfiinteaza Comitetul Regiunilor, organ consultativ alcatuit din reprezentantii
autoritatilor regionale.

Tratatul consacra principiul subsidiaritatii

ca regula generala, despre
care am mai mentionat. Conform acestui principiu, n domeniile care nu tin
de competenta exhausiva a Uniunii Europene, aceasta nu va ntreprinde
actiuni, dect daca aceste actiuni sunt mai eficiente n atingerea obiectivelor
Uniunii, dect actiunile ntreprinse la nivel national sau local. Actiunile
comunitatii nu vor depasi n nici un caz ceea ce este necesar pentru
ndeplinirea obiectivelor.
Alte principii ale Uniunii Europene sunt codecizia si solidaritatea la
care vom mai avea ocazia sa ne referim referi n lucrarea noastra. Tratatul de
la Maastricht asupra Uniunii Europene are de fapt doua parti: prima parte se
refera la Uniunea Economica si Monetara (UEM), iar cea de-a doua la
Uniunea Politica. Celor patru domenii mari la care se refera Tratatul de la
Maastricht cetatenia, uniunea

economica si monetara, politica externa

si
de securitate comuna si justitie

si afaceri interne le-am consacrat n
lucrarea noastra capitole separate, datorita importantei lor nu numai la
momentul Tratatului, ci mai cu seama permanentei lor actualitati.

A. Cetatenia uniunii

Termenul de cetatean, aparut prima data n Tratatul de la Roma, are,
acum un alt nteles. n conformitate cu Tratatul de la Maastricht, este
cetatean al Uniunii orice persoana care are nationalitatea unui stat membru.
Cetatenii Uniunii

si exercita drepturile si si asuma obligatiile prevazute n
Tratat. Acesta prevede si alte noi drepturi specifice:
- dreptul de a circula si de sedere n mod liber pe teritoriul statelor
membre;
- dreptul de vot si de eligibilitate la alegerile locale si la alegerile
europene;
- dreptul de protectie diplomatica n terte tari;

- dreptul la protectia juridica, dreptul de petitionare si cel de a se
adresa mediatorului.
B. Uniunea Economica si Monetara (UEM)

Componenta economica si cea monetara, care constituie Uniunea
Economica si Monetara, se ntemeiaza pe de o parte pe politica economica a
statelor membre, respectiv pe o politica monetara unica, prin crearea unei
monede unice. Aceasta moneda purta denumirea de ECU. Uniunea
Economica si Monetara a avut trei etape de evolutie:

- Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989, stabilea ca prima
etapa ncepe de la 1 iulie 1990, cnd statele membre trebuiau sa realizeze o
convergenta progresiva a politicilor si performantelor economice;

- cea de-a doua etapa considerata ca

o perioada de tranzitie s-a
desfasurat ntre 1 ianuarie 1994 si 1 ianuarie 1999, cnd se creeaza si
Institutul Monetar European, care a nlocuit Comitetul Guvernatorilor;
- cea de-a treia etapa ncepe la 1 ianuarie 1999, cnd moneda ECU a
fost nlocuita de Euro. Cu acest prilej, Marea Britanie si Danemarca, prin
ncheierea unor protocoale speciale, si-au rezervat dreptul de a nu participa
la UEM la nceputul etapei a treia; n aceasta faza se nfiinteaza Bursa
Centrala Europeana.

C. Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)

Actul Unic European a stabilit mecanismul de cooperare politica prin
cel de-al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht care instaureaza o
politica externa si de securitate comuna ce permite adoptarea unor actiuni
comune si n politica externa. n acest domeniu s-a hotart ca deciziile sa fie
luate n unanimitate, iar masurile de punere a lor n practica prin vot cu
majoritate calificata.

Pentru securitate comuna, Tratatul consemneaza o politica a carui
obiectiv final l constituie apararea comuna cu sprijinul Uniunii Europei
Occidentale (UEO). Statele comunitare pot sa continue actiunea la nivel
national (local) cu conditia ca actiunile lor sa nu contravina deciziilor
comunitare. n domeniul politicii externe si de securitate comuna se uziteaza
doua tipuri de actiuni:

- pozitiile nationale promovate de statele membre trebuie sa
corespunda cu pozitia Uniunii ntr-un anumit domeniu (a se vedea cum s-a
respectat acest act, inclusiv de Romnia referitor la Kosovo);
- actiuni comune, operationale ale statelor membre.
D. Justitie si Afaceri Interne (JAI)

Cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene faciliteaza si protejeaza
circulatia persoanelor pe teritoriul statelor comunitare. Deciziile se iau n
unanimitate si vizeaza urmatoarele domenii:

- politica de azil;
- trecerea frontierei;
- imigrarea;
- traficul de droguri;
- combaterea fraudei la nivel international;

- cooperarea judiciara n materie civila;

- cooperarea judiciara n materie penala;

- cooperarea vamala;

- cooperarea politieneasca.

Tratatul a adus modificari n urmatoarele domenii principale:

- procesul de democratizare;
- politica ocupationala;

- spatiu de libertate, suveranitate si justitie;

- politica externa si de securitate comuna (PESC);

- reforma institutionala comunitara;

- legaturi externe.

Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a amendat Tratatul de la Maastricht, fara a-l
nlocui. Scopul declarat al Tratatului de la Amsterdam a fost acela de a
asigura capacitatea de actiune a Uniunii Europene si dupa extinderea spre
est.
Integrarea europeana a fost conceputa nca de la bun nceput ca un
proces evolutiv, astfel nct Tratatul de la Amsterdam poate fi considerat
astazi ca un moment semnificativ, care se nscrie ntru totul pe linia de
gndire ce fusese avuta n vedere de cei care au conceptualizat, la timpul
respectiv, ideea integrarii europene. De altfel, integrarea a fost privita chiar
de precursorii sai ca un proces ce trebuia, n final, sa se extinda asupra
actiunii politice, apreciata ca fiind indispensabila att pentru securitatea
continentului, ct si pentru mentinerea unor relatii pasnice, de siguranta si de
ncredere ntre state.
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de sefii de state si de guverne
ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997 si semnat la 2 octombrie 1997. A
intrat n vigoare la 1 mai 1999.
O analiza atenta a prevederilor Tratatului de la Amsterdam se impune
cu toata seriozitatea si obiectivitatea, pentru a putea detecta ceea ce este ntr-
adevar nou n cadrul acestui document.

Mai nti se constata o modificare a conceptiei cu privire la ritmul si
obiectivele integrarii. Astfel, Tratatul de la Amsterdam nscrie principiul
flexibilitatii, acesta constnd n dreptul unor anumite state de a instaura ntre
ele o colaborare mai strnsa. Acest lucru nseamna un regim mai nalt al
integrarii cu conditia ca sa nu creeze, prin aceasta, discriminari ori sa fie
afectate domenii ce ar tine de competenta exclusiva a Comunitatii. S-a
trecut, prin urmare, de la viziunea unei Comunitati care se dezvolta n mod
spontan, ascendent si uniform, la viziunea unei Comunitati cu doua viteze,
pentru a se da satisfactie intereselor unor anumite tari mai puternic
dezvoltate dect altele.
O alta importanta inovatie, ce tine de filozofia comunitara este
prevederea pe care o consacra Tratatul de la Amsterdam prin art. F1 (7), n
conformitate cu care Consiliului, cu participarea sefilor de state sau de
guverne, poate, la propunerea Comisiei sau unei treimi din tarile membre, cu
avizul Parlamentului European, n cazul unei violari grave si persistente a
drepturilor omului cu majoritate calificata sa dispuna suspendarea unora
dintre drepturile tarilor n cauza, recurgnd la aplicarea Tratatului, inclusiv
dreptul de vot al reprezentantilor Guvernului statului respectiv n cadrul
Consiliului.
Noua filozofie comunitara cuprinde si modul n care se nfatiseaza n
cadrul Tratatului de la Amsterdam raportul dintre elementul supranational,
comunitar si cel national. Potrivit Tratatului de la Amsterdam este
modificata ordinea obiectivelor Uniunii nscrise n art. F (6). Daca n forma
initiala, stabilita la Maastricht, primul obiectiv ai Uniunii era de a respecta
identitatea nationala a statelor membre ale caror sisteme de guvernare sunt
fondate pe principiile democratice, acest obiectiv este trecut pe locul trei,
primul obiectiv devenind respectul drepturilor omului si libertatilor
fundamentale, ca si al statului de drept - principii comune statelor membre.
Totodata, n anumite domenii, competentele Comunitatii cresc fata de cele
rezervate statelor nationale (de pilda, protectia mediului nconjurator) -
identitatea nationala suferind, astfel, vizibile prejudicii.

Se aduc modificari conceptiilor generale privind cetatenia Uniunii.
Astfel, la art. 8 (17) Tratatul face precizarea potrivit careia Cetatenia Uniunii

completeaza cetatenia nationala si nu o nlocuieste, idee care nu exista
anterior n Tratatul de la Maastricht si pe care o vom dezvolta n lucrarea
noastra la un alt capitol.

n ceea ce priveste relatia dintre elementul supranational si cel
national se constata, pe de o parte, tendinta introducerii pe primul plan a
obiectivelor comune, n dauna celor nationale, dar si, pe de alta parte, a
rezistentei unor valori ce tin de ordinea statala, cum ar fi cetatenia nationala,
care, asa cum se precizeaza n Tratat, nu nlocuieste ci doar completeaza
cetatenia comunitara.

Unele state si-au manifestat retineri serioase fata de normele
comunitare. Se poate mentiona aici atitudinea Marii Britanii, Irlandei si
Danemarcei fata de Acordul Schengen (Protocoalele 3, 4, 5 la Tratatul
privind Uniunea Europeana) sau cele opt Declaratii anexate la Actul Final
al Conferintei care s-a ncheiat cu semnarea Tratatului.
n procesul democratizarii institutionale comunitare, Tratatul de la
Amsterdam aduce o serie de precizari n ceea ce priveste Parlamentul
European cifra deputatilor acestora neputnd depasi 700, n ce priveste
dreptul de codecizie, precum si n legatura cu reprezentarea statelor n
cadrul acestei institutii comunitare.

n cadrul functionarii Consiliului, se aduc

precizari n ceea ce priveste
majoritatea calificata
9
. Desi Consiliul ramne un organ eminamente
interstatal dar nu supranational, ntr-o serie de decizii importante el urmeaza
sa decida cu majoritate calificata, prin aceasta ntelegndu-se ca tarile
membre dispun, n cazul utilizarii acestui procedeu de vot, de un numar
diferentiat de voturi. Astfel, Italia, Franta, Germania si Marea Britanie
dispun de cte 10 voturi, Spania de 8, Belgia, Grecia, Olanda si Portugalia
de cte 5, Suedia si Austria de cte 4, iar Finlanda, Danemarca si Irlanda de
cte 3.
Tratatul de la Amsterdam include n componenta sa si asa numitul
Compromis de la Ioannina din 1994, potrivit caruia daca membri ai
Consiliului reprezentnd un total de 25 de voturi si manifesta intentia de

a
se opune adoptarii de catre Consiliu a unei decizii cu majoritate calificata,
Consiliul va trebui sa depuna toate diligentele ca sa poata fi promovata o
solutie satisfacatoare cu cel putin 65 de voturi.

n esenta, Tratatul a extins drepturile Parlamentului European (PE) n
sensul participarii acestuia la procesul decizional. Procesul codecizional
fusese deja specificat n Tratatul de la Maastricht, aducnd Parlamentul la
acelasi nivel cu Consiliul de Ministrii.
Prin Tratat se extinde dreptul Parlamentului European de a participa la
luarea deciziilor n toate domeniile pe care Consiliul de Ministrii hotaraste
cu o majoritate calificata. Domeniul cel mai costisitor al Uniunii Europene,
cel agrar, a fost exceptat de la regula mai sus mentionata.



9
O majoritate simpla cere mai mult de 50% din voturile exprimate; o majoritate absoluta

cere
peste 50% dintre toti membri sai , indiferent de numarul celor care voteaza; decizia majoritatii calificate n
Consiliul de Ministrii impune un procent de 62% din 87 de voturi. Potrivit procedurilor normale de vot
fiecare membru are un vot din 2004 ntr-o UE cu 25 de tari, majoritatea calificata este de 232 la 321 voturi
din 2007, ntr-o UE cu 27 de state majoritatea calificata este de 258 din 345 voturi.

Tot n domeniul procesului de democratizare institutionala mai
retinem faptul ca drepturile Parlamentului European au fost extinse si n
procesul de desemnare a membrilor Comisiei Europene. Astfel, Parlamentul
nu numai ca trebuie sa fie de acord cu numirea membrilor acesteia, dar si cu
numirea presedintelui Comisiei.
Cu toate acestea, Parlamentul European, desi este singurul organ ales
de populatie n mod direct, nu are nca drept de initiativa legislativa, pe care
continua sa-l aibe membri Comisiei Europene. ntruct Comisia Europeana
are competente si asupra aplicarii legislatiei europene, aceasta nseamna ca,
detinnd n acelasi timp si dreptul de initiativa n elaborarea legilor
comunitare, se ncalca principiul separatiei puterii legislative de cea
executiva.

Politica ocupationala este pentru prima data mentionata ntr-un Tratat
de o asemenea anvergura europeana. Chiar daca aceasta politica ramne ca o
sarcina a statelor membre s-au stabilit masuri de o mai buna coordonare a
politicilor nationale n domeniu.

O tema de o mare importanta a Tratatului de la Amsterdam este
accentuarea dezvoltarii unui spatiu de libertate, securitate si justitie, n
cadrul caruia sa fie asigurata libera circulatie a persoanelor prin masuri
adecvate controlului frontierelor Uniunii Europene, controlului, imigrarilor,
azilului, precum si prevenirii criminalitatii. n acest context au fost extinse
drepturile Oficiului European de Politie (EUROPOL)

si a fost integrat n
actele comunitare Tratatul de la Schengen, cu toate ca Marea Britanie si

Irlanda si-au rezervat dreptul de a nu adera la acest Tratat.
n ce priveste politica externa si de securitate comuna (PESC) a fost
nfiintat postul de nalt Reprezentant al Politicii Externe si de Securitate
Comuna, cu rolul de a reprezenta Uniunea Europeana n afacerile externe.

n privinta hotarrilor luate n domeniu de catre Consiliul de Ministrii,
acestea se iau n continuare cu unanimitate de voturi.
Tratatul de la Maastricht a fost completat cu texte mai ample si n ce
priveste politica de mediu. Respectarea mediului formulata de Tratatul de
la Maastricht a fost nlocuita cu formula nivel nalt de protectie si de
mbunatatire a calitatii mediului.

Tratatul aduce n planul comunitar principiul egalitatii ntre barbati si
femei, alaturi de promovarea unui cadru adecvat de ocupari a fortei de
munca si de protectie sociala.

Evidentiem, de asemenea, prevederile noi introduse n Tratat legate de
forta de munca si politica sociala. Se remarca faptul ca nca n Preambulul
Tratatului se fac referiri la Cartea Sociala Europeana, semnata la Torino n
anul 1961 si la Carta Comunitara a Drepturilor sociale fundamentale ale
angajatilor, din anul 1989. Tratatul rezerva politicii sociale un rol de interes
fundamental al Uniunii, facndu-se referire la o strategie coordonata a
statelor membre n aceasta problema si crend si alte institutii noi precum
Comitetul pentru ocuparea fortei de munca.
ntr-o alta perspectiva, Tratatul prevede pentru prima data un
mecanism de sanctionare a statelor membre care se fac vinovate de o
violare grava si persistenta (art. 7) a drepturilor fundamentale permitndu-
se Consiliului sa respecte dreptul de vot al statului respectiv. Aceasta
prevedere a iscat multe controverse juridice si, practic nu s-a aplicat pna n
prezent. Problema a ramas n suspensie mai ales sub aspectul fundamentului
juridic, ntruct Uniunea Europeana nu este parte a CEDO, singurul
organism pertinent care ar putea oferi un raspuns n baza Cartei Drepturilor
Fundamentale adoptata solemn la Nisa.

O alta inovatie importanta a Tratatului de la Amsterdam este cea
referitoare la unificarea Tratatelor comunitare. Aceasta idee este mentionata n
mod expres ntr-o declaratie, Declaratia nr. 42 asupra codificarii tratatelor,
adoptata de Conferinta, care se refera la continuarea lucrarilor pentru efectuarea
unei codificari a tuturor tratatelor pertinente, inclusiv a TUE. n Declaratie se
subliniaza ca statele contractante convin asupra faptului ca rezultatul definitiv
al acestui exercitiu tehnic, care va fi facut public cu titlul de exemplu, sub
responsabilitatea Secretariatului General al Consiliului, nu va avea valoare
juridica.

Observam
10
, n legatura cu acest aspect, ca n literatura noastra juridica se
manifesta doua puncte de vedere. Potrivit unui prim punct de vedere, Tratatele
care pun bazele Comunitatilor Europene au fost nlocuite de la 1 ianuarie 1993
de Tratatul asupra Uniunii Europene, ceea ce face necesar ca n loc de mai multe
comunitati sa se vorbeasca despre o singura comunitate. Potrivit unui punct de
vedere, cele trei comunitati si-au pastrat individualitatea, tratatele comunitare
nefiind nlocuite, ci numai modificate (sau codificate) prin Tratatul de la
Maastricht.
ncheiem scurta prezentare a Tratatului de la Amsterdam cu o alta
inovatie pe care o

vom detalia ntr-un capitol separat. La acest moment
spunem doar ca n cadrul PESC se includ misiunile comunitare, gestionarea
crizelor si posibilitatea Uniunii de a recurge la Uniunea Europei Occidentale
(UEO) pentru punerea n aplicare a misiunilor sale. Uniunea Europeana a
preluat sarcinile UEO dupa ce a decis n decembrie 1999, la sammit-ul de la
Helsinki sa-si asume noi responsabilitati n materie de securitate si aparare.

Desi contine multe prevederi de natura a facilita programul reformei
institutionale si politicilor comunitare, Tratatul de la Amsterdam lasa
nerezolvate multe aspecte importante, de exemplu cele apartinnd
problemelor sociale, ocuparea fortei de munca, reducerea somajului,
armonizarea fiscala s.a.

Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa este cel de-al patrulea Tratat european n 13 ani
11
.
Cu alte cuvinte, nca din 1987 a fost o revizuire a Tratatelor la fiecare trei


10
Florian COMAN, Raluca BUGHEA op. cit. pag.38
11
Dupa Actul Unic European din 1987, tratatul de la Maastricht din 1993 si Tratatul de la
Amsterdam din 1997
ani. Aceasta ne poate indica att o aliniere la schimbari n Uniunea
Europeana, ct si dificultatea partenerilor de a tine pasul cu acestea.

Tratatul de la Amsterdam nu a putut rezolva trei probleme cruciale
pentru viitorul comunitatii largite:

- structura institutiilor comunitare si mai ales dimensiunea Comisiei;

- modalitatea de numarare a voturilor n Consiliu;

- extinderea voturilor prin majoritate calificata legata de procedura
codecizionala.

Tratatul de la Nisa a fost semnat pe 26 februarie 2001 si a intrat n
vigoare la 1 februarie 2003, dupa ce a fost mai nti ratificat de fiecare stat
membru, prin vot n parlamentele nationale sau prin referendum.

Obiectivul Tratatului de la Nisa considerat ca fiind indispensabil
viitoarei extinderi a Uniunii Europene l-a constituit elaborarea unor
prevederi care sa asigure o buna activitate institutionala n momentul n care
Uniunea va avea aproape 30 de membri. Acest lucru nscrie Tratatul de la
Nisa ntr-o viziune de reformare cu trei axe principale:
- structura si modul de functionare a institutiilor europene;

- procedura de decizie din cadrul Consiliului de Ministrii;
- consolidarea cooperarii ntre institutii.

Reforma institutionala nceputa la Amsterdam era necesara, att
pentru a asigura continuitatea procesului de aprofundare a Uniunii Europene,
dar mai ales, pentru realizarea extinderii spre statele Europei centrale si de
est (PECOS)
12
. Tratatul de la Nisa continua rezolvarea unor probleme
ncepute asadar, la Amsterdam (1997), dupa cu urmeaza:

- modificarea votului statelor membre n Consiliu;
- mbunatatirea ponderii statelor n luarea deciziilor;

- modificarea structurii Comisiei Europene;
- modificarea puterii reale a Parlamentului European;
- extinderea votului prin majoritate calificata si reducerea


12
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia, Romnia, Ungaria, Bulgaria
corespunzatoare a deciziilor luate prin unanimitate;

- institutionalizarea cooperarii nntarite.

n ce priveste Parlamentul European, Tratatul de la Nisa consolideaza
rolul acestuia de colegislator, procedura de codecizie urmnd sa fie adoptata
si n domeniile: lupta mpotriva discriminarilor, coeziunea economica si
sociala, vize, azil si imigratie. Totodata, au fost extinse si domenii n care
Parlamentul poate sesiza Curtea de Justitie a Comunitatii Europene. Tratatul
asigura o baza juridica partidelor politice din statele membre. El stabileste
un statut care sa contina mai ales codificarea unor drepturi si reguli de
finantare a partidelor politice din statele comunitare.
Tratatul stabileste un numar maxim de 732 de mandate n Parlamentul
European n loc de 626 cum prevedea Tratatul de la Amsterdam. Au fost
reduse, totodata, numarul locurilor n Parlament pentru unele state. n prezent
Parlamentul European are 785 de locuri. Distributia locurilor pe cele 27 de
state se face pe baza respectarii principiului proportionalitatii degresive

n
care rolul principal l detine numarul populatiei fiecarui stat. Astfel, cele 27 de
state au primit un numar de europarlamentari dupa cum urmeaza: Germania
99, Franta 78, Marea Britanie 78, Italia 78, Spania 54, Polonia 54, Romnia
35, Olanda 27, Grecia 24, Portugalia 24, Belgia 24, Cehia 24, Ungaria 24,
Suedia 17, Austria 18, Bulgaria 18, Danemarca 14, Slovacia 14, Finlanda 14,
Irlanda 13, Lituania 13, Letonia 9, Slovenia 7, Estonia 6, Cipru 6, Luxemburg
6, Malta 5.
Pentru Consiliul Uniunii Europene au fost stabilite doua proceduri de
vot: unanimitatea si majoritatea calificata. A fost diminuata (si procesul va
continua) regula unanimitatii prin care statele membre si pot exercita
dreptul de veto. Regula unanimitatii se va elimina treptat. Despre
majoritatea calificata am dat cteva explicatii n subcapitolul precedent. n
plus, mai spunem ca acest sistem de vot are la baza ponderea voturilor n
cadrul Consiliului Uniunii Europene, fiecarui stat fiindu-i atribuit un numar
de voturi, functie de criteriul ponderii populatiei sale. Uniunea Europeana,
cu 27 de state membre, are urmatoarea distributie a numarului de voturi n
Consiliu:
- 29 de voturi pentru Germania, Franta, Italia, Marea Britanie;

- 27 de voturi pentru Spania si Polonia;
- 14 voturi pentru Romnia;
- 13 voturi pentru Olanda;
- 12 voturi pentru Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria si Portugalia;
- 10 voturi pentru Austria, Bulgaria, Suedia;
- 7 voturi pentru Danemarca, irlanda, Lituania, Slovacia si Finlanda;
- 4 voturi pentru Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg si Slovenia;
- 3 voturi pentru Malta.
Tratatul extinde votul cu majoritate calificata si pentru domeniile:
coeziunea economica si sociala, ncheierea de acorduri internationale n
domeniul proprietatii intelectuale si al serviciilor, cooperare judiciara n
materie civila.

Pentru componenta Comisiei Europene, Tratatul de la Nisa a stabilit
ncepnd cu anul 2005 numai cte un comisar de provenienta din alt stat
membru. Acum cnd Uniunea Europeana are 27 de state, numarul
comisarilor ramne acelasi (27) si s-a instaurat un sistem de rotatie ale carui
reguli s-au stabilit de Consiliu prin vot n unanimitatea membrilor sai.

Au fost extinse puterile presedintelui Comisiei n organizarea interna
a structurii, remanieri, cererea demisiei comisarilor. Sa mai spunem ca
presedintele este desemnat de catre Consiliul Uniunii europene prin vot cu
majoritate calificata.

Tratatul de la Nisa a stabilit pentru Curtea de Justitie a Comunitatilor
Europene o mai buna functionare, scurtarea termenelor de judecata,
modificari n competentele sale si pentru Tribunalul de Prima Instanta.

Avnd n compunere cte un membru din fiecare stat, Curtea se poate
reuni n plen sau n camera largita. De asemenea, Tratatul stabileste ca
actiunile directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Prima Instanta, care
prezinta competenta si asupra unor anumite actiuni de validare a unui act
comunitar.
Pentru Curtea de Conturi s-a stabilit ca fiecare stat are dreptul la un
membru n acest organism numit de Consiliu prin vot cu majoritate
calificata. De asemenea, s-a stabilit un numar maxim de 350 de membri
pentru Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor. Rolul
Comitetului Economic si Social conform Tratatului este acela de
reprezentant al organismelor economice si sociale din societatea civila.
Pentru Comitetul regiunilor, membri trebuie sa posede un mandat electoral
n colectivitatea pe care o reprezinta.

Relund prevederile de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa
mputerniceste Consiliul Uniunii Europene, care n urma unei decizii cu 4/5
din voturi si dupa consultarea Parlamentului European sa poata adresa o
recomandare oricarui stat membru, pe al carei teritoriu s-a produs un act de
violare a dreptului comunitar.
Tratatul de la Nisa apare la mai putin de doi ani dupa intrarea n
vigoare precedentului sau, Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999).
Rezultatele acestuia din urma nu fusesera complet consolidate si aplicate.
Tratatul de la Nisa epuizeaza nevoia extinderii Tratatului de la Amsterdam
n probleme care anterior oferise solutii, dar esuase n aplicarea acestora. n
acelasi timp, solutiile oferite trebuiau completate, explicate si implementate.
Iata de ce cele doua Tratate trebuie interpretate n paralel pentru a determina
arsenalul institutional si normativ al Uniunii Europene. Acest lucru l vom
aplica si noi n cursurile care urmeaza.

DEFINITIA SI SPECIFICUL DREPTULUI COMUNITAR

Raportul dintre ordinea juridica interna, europeana si cea
internationala

Existenta Comunitatilor Europene se bazeaza pe institutii de drept
supuse dreptului international si care reglementeaza prin intermediul unor
pluralitati de relatii juridice, raporturile dintre statele membre.
Statele membre ale Comunitatiilor Europene continua sa fie actorii
constitutivi ai acestora. Statele sunt subiectele primare de drept care stabilesc
fundamentul si liniile esentiale ale progresiei unificarii europene, acestea
realizndu-se prin instrumentele internationale de drept la care statele sunt
parte.
Metodele utilizate n constructia europeana exista n doua dimensiuni
fundamentale: cooperarea si integrarea.
Cooperarea consta n posibilitatea pe care statele nationale o au de a
muncii mpreuna ntre si pe deasupra frontierelor, fara disparitia completa a
suveranitatii. De aceea, eforturile de unificare bazate pe conceptul de
cooperare nu au ca obiectiv fundamental crearea unui superstat, a unui stat
global, centralizat, a unei entitati politice post-nationale, ci se limiteaza la
realizarea unei uniuni de state suverane cu care coexista structurile nationale.
Aceasta este formula de functionare a organizatiilor internationale clasice
precum Consiliul Europei, NATO, OSCE, DECD etc. n cel mai fericit caz o
asemenea cooperare poate duce la o centralizare de tip confederatie.

Conceptul de integrare traditionala consta n renuntarea la ideea ca
suveranitatea statelor este inviolabila

si indivizibila. Aceasta ideea
considerata perimata

se completeaza cu alta potrivit careia, imperfectiunile
convietuirii politice, insuficientele sistemului statului national si abuzurile de
putere ale unor state asupra altora (hegemonia) ar putea fi depasite numai
daca suveranitatile nationale ar fuziona ntr-o suveranitate comuna. Unii
autori invoca aici principiul fidelitatii

fata de comunitatiile auropene. Acest
principiu presupune ca statele membre sa adopte toate masurile pentru a-si
ndeplini cu diligenta

obligatiile juridice comunitare asumate si sa

intezica
acele actiuni care ar putea afecta buna funtionare a Comunitatilor.

n cadrul sistemului de drept al oricarui stat membru se contopesc
doua laturi fundamentale: cea comunitara si cea alcatuita din normele
dreptului intern. Se ntrepatrund aici relatiile dintre dreptul comunitar
13
si
dreptul intern al statelor membre. Aceste relatii sunt de fapt continute si
explicate n tipurile de relatii dintre dreptul international si dreptul intern.

Astfel, dreptul international obliga statele sa respecte tratatele pe care
le-au ncheiat si sa determine propriile organe legislative, executive si
judecatoresti sa le aplice.

Pe de alta parte, dreptul international nu reglementeaza modul n care
normele cuprinse n tratatele internationale sunt integrate n ordinea

juridica
interna. Acest lucru este de fapt o chestiune de suveranitate, statele avnd
latitudinea de a adopta o pozitie sau alta n aceasta problema, n functie de
interesele si aspiratiile lor.

n legatura cu raportul dintre ordinea juridica nternationala si cea
interna s-au conceput de-a lungul timpului doua mari constructii

teoretice:
dualismul si monismul.
Dualismul este o conceptie potrivit careia ar exista doua ordini
juridice, egale ntre ele, dar separate, independente, fara a interactiona.
Astfel, ordinea juridica interna si cea internationala coexista, dar nu au nimic
n comun, functionnd ca sisteme autonome total independente. Cei mai
reprezentativi sustinatori ai acestor teorii au fost Tripel n anul 1923 si
Anzilatti n anul 1939. Aceasta doctrina, desi a fost ndelung teoretizata, nu a


1
Termenul de drept comunitar european este cel mai adesea uzitat cu denumirea sa prescurtata
de drept comunitar termen la care ACHIESAM
suferit modificari esentiale n raport cu orientarea sa initiala.

n sens larg, doctrina dualista sustine ca valoarea normelor juridice
interne nu depinde de concordanta lor cu normele internationale si invers,
aceasta ntruct se aplica n doua sisteme de ordine juridica diferita.

Daca n anumite situatii normele juridice interne sunt asemanatoare
sau coincid cu normele internationale de drept, acest lucru nu poate fi dect
un fenomen ntmplator, fara o cauza obiectiva.

Daca normele interne nu corespund cu cele internationale, acest fapt
nu afecteaza valabilitatea lor. n dreptul intern trebuie aplicate normele
dreptului international, iar daca acestea contravin unor angajamente
internationale, neconcordanta va atrage raspunderea statutului n n cauza.

Pe de alta parte, pentru ca normele dreptului international sa poata fi
aplicate n ordinea interna a unui stat contractant, este necesar ca acest stat
sa concretizeze normele internationale n acte normative interne. Se
realizeaza n acest mod asa numita nationalizare a normelor
internationale. n acest caz normele nu pot fi aplicate dect n noua lor
calitate, ca reglementari interne. Acest lucru admite si modificarea ulterioara
a normelor, conform procedurilor dreptului intern, angajnd n acest caz
raspunderea internationala a statului ca subiect primar de drept international.

Orientarea monista

considera dreptul ca pe o structura unitara,
normele de drept avnd un caracter obligatoriu indiferent daca acestea sunt
adresate indivizilor, statelor sau organizatiilor. n conceptia monista nu
exista doua ordini juridice, ordinea interna si cea internationala, ci o singura
ordine juridica ce are doua forme de manifestare: dreptul national si dreptul
international,

una dintre acestea primeaza asupra celeilalte, dupa cum sustin
unii sau altii, adepti ai umanismului.

Cel mai de seama reprezentant al umanismului juridic international a
fost fara ndoiala Hans Kelsen (1881-1973), un mare teoretician al
jurisprundentei,

asimilat scolii pozitiviste, cel mai sistematic si remarcabil
teoretician al secolului XX. El a sustinut primatul dreptului international
asupra celui intern.
Teoriile moniste sustin ca exista o ordine juridica universala, care este
superioara ordinelor juridice interne ale statelor. De aceea norma
internationala se aplica imediat, fara nici o transformare n ordinea interna a
statelor. Atunci cnd se constata contradictie ntre norma interna si cea
internationala se aplica norma internationala. Aceasta solutie care este
acceptata si de Constitutia Romniei are asadar o sorginte monista ce
considera dreptul intern ca fiind derivat din dreptul international. n general,
Constitutia noastra nu este consecventa n problema analizata.

Tot de orientare monista este si teoria potrivit careia dreptul intern
este primordial n raport cu cel international. Acesti teoreticieni juristi
considera ca nu exista dect o singura ordine juridica dreptul statal
national, iar dreptul international public este n afara vointei umane, el
nefiind dect o prelungire a dreptului national. Relatiile actuale
internationale, bazate pe interesul reciproc al partilor contractante si pe
nfaptuirea unor proiecte comune au infirmat teoriile moniste si primatul
dreptului intern.
Dreptul comunitar european ca si dreptul international postuleaza

monismul n forma sa primara si impune respectarea sa de catre statele
comunitare.
Dreptul comunitar nu poate fi nteles si aplicat dect n monism,
singurul principiu comparabil cu ideea unui statut de integrare. Tratatele
Comunitatilor

Europene au instituit o ordine juridica proprie, integrata
sistemului juridic al statelor membre si care se impun jurisdictiilor acestora.

Asadar, dreptul comunitar se aplica n ordinea juridica interna asa
cum a fost el creat de statele membre, fara nici o receptare sau transformare
a sa n drept intern.
Concluzionnd, putem afirma ca dreptul comunitar european a
nlaturat conceptiile dualiste, el fiind aplicabil, indiferent de forma sa
(originara

sau derivata) n dreptul intern al statelor membre, cu cel putin
urmatoarele consecinte
14
:
- dreptul comunitar este integrat n mod firesc n ordinea juridica
interna a statelor, fara sa fie necesara vreo formulare speciala de introducere;

- normele comunitare si ocupa locul n

ordinea juridica interna a
statelor, ca drept comunitar;
- judecatorii nationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar.

n ce priveste Romnia, ca stat comunitar, articolul 11 din Constitutia
Romniei, obliga tara noastra sa-si ndeplineasca n bune conditii si ntocmai
obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Toate tratatele ncheiate
de Romnia fac parte din dreptul intern (conceptie monista). Mai mult, daca
un tratat international ce urmeaza sa fie ncheiat contravine Constitutiei el nu
poate fi ratificat dect dupa revizuirea acesteia.

n materie de drepturile omului, Constitutia Romniei acorda
prioritate dreptului international n raport cu cel international, daca acesta
contine dispozitii mai favorabile (conceptie monista).

Corelatia dintre dreptul intern si dreptul comunitar este asemanatoare
cu cea ntre dreptul intern si dreptul international, asa dupa cum am aratat.
Aceasta nu nseamna ca dreptul comunitar s-ar confunda cu dreptul
international. Existenta la nivelul comunitatilor

europene a unui set de valori
precum justitia si pacea sociala, cooperarea, integrarea, programul,
securitatea etc. a determinat abordari identice att la nivelul ordinii juridice
internationale, n general, ct si a celei comunitare, n particular.

Dreptul comunitar si dreptul international sunt complementare. De
asemenea, se poate spune ca existenta unor competente paralele evidentiaza
si existenta unei complementaritati de interese ce unesc comunitatea
internationala cu cea europeana.



14
Augustin Fuerea Drept comunitar al afacerilor, Editia a

II-a, revazuta si adaugita, Universul
Juridic, 2006, pag. 36
Definirea dreptului comunitar
Cu toate asemanarile dintre ele, ntre dreptul comunitar si dreptul
intern (national) exista importante deosebiri de natura juridica n ce priveste
obiectul de reglementare, dar si modul de elaborare a normelor juridice,
subiectele de drept, sistemul de aplicare si sanctionare a normelor juridice
s.a.
n sens larg, dreptul comunitar este dat de un ansamblu de reguli,
norme si institutii de drept, aplicate n ordinea juridica din comunitatile
europene. Acestea sunt reprezentate mai nti prin Tratatele institutive, dar si
dupa cum vom vedea, de alte reguli cuprinse n documente (actele) adoptate
de catre institutiile comunitare n aplicarea acestor Tratate.

De fapt dreptul primar comunitar european este constituit din trei
Tratate institutive ale comunitatilor, tratate care au fost permanent
modificate, completate si adaptate noilor realitati. Toate acestea au condus la
aparitia unui numar mare de instrumente conventionale proprii unei
comunitati sau alteia ori comune celor trei la un loc.

Dreptul comunitar este un drept de sine statator. El se deosebeste de
dreptul intern (national) al statelor, nefiind creatia unui singur stat, dar si de
dreptul de tip federal, specific tarilor cu asemenea forma de stat. Dreptul
comunitar nu se confunda nici

cu dreptul international si nici nu face parte
propriu-zis din el, desi izvoarele sale principale sunt tratate internationale
guvernate de dreptul tratatelor. Prin aceste tratate au fost create cele trei
comunitati europene: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului

(CECA/CECO/ECSC); Comunitatea Europeana a Energiei Atomice

(CEEA/EAEC); Comunitatea Economica Europeana

(CEE/EEC). Prin
Tratatul de la Maastricht din 1993, cele trei Comunitati au fost reunite sub
denumirea generica de Uniunea Europeana (UE), fara nsa ca cele trei
Comunitati sa nceteze a mai exista.

Dreptul comunitar aparut dupa cel de-al II-lea razboi mondial a
generat o ordine juridica comunitara, n favoarea careia statele membre si-au
limitat o parte a competentelor n anumite domenii.
Sub aspectul aplicarii, dreptul comunitar se adreseaza n mod direct
statelor membre ale Uniunii Europene, resortisantilor

lor si persoanelor
individuale aflate sub jurisdictia lor, n mod egal. Dreptul comunitar este
prioritar fata de dreptul national al statelor membre n domeniile aflate sub
competenta organelor comunitare.
Toate statele membre impun propriilor cetateni cunoasterea dreptului
comunitar si aplicarea acestuia. Ele militeaza pentru apropierea si adaptarea
legislatiilor nationale la normele dreptului comunitar.
Dreptul comunitar are n primul rnd ca obiect de studiu relatiile dintre
statele membre ale Comunitatilor Europene. El este format dintr-un ansamblu de
norme juridice ordonate conform unor principii ierarhice precise si viguroase.
Toate aceste norme, principii si institutii juridice, formeaza ordinea juridica
comunitara

ce este diferita att de ordinea juridica internationala, ct si de cea
nationala.

Consemnam faptul ca ntre orinea juridica comunitara si ordinea
juridica a statelor membre exista raporturi bazate pe principiul integrarii
directe a dreptului comunitar n dreptul intern al statelor membre si al
primordialitatilor dreptului

comunitar asupra celui intern. Chiar daca ceste
doua principii nu rezulta n mod expres din Tratatele institutive ale
Comunitatilor Europene, ele au fost evidentiate si validate de jurisprudenta
europeana.

Putem defini dreptul comunitar ca fiind ansamblul regulilor,
normelor, institutiilor si instrumentelor juridice oglindite n Tratatele
institutive ale Comunitatilor Europene (cu toate modificarile, completarile si
adaptarile ulterioare) si n actele adoptate de institutiile comunitare, care
au ca scop instituirea, organizarea si functionarea Comunitatilor Europene
si a Uniunii Europene n ansamblul sau.
n functie de continutul sau, dreptul comunitar se mparte n drept
institutional

care vizeaza organizarea institutiilor comunitare, puterile lor si
relatiile dintre ele sau cu exteriorul comunitatilor si drept material comunitar
care priveste regulile ce se aplica n domenii bine definite de Tratatele
comunitare. n functie de sursele sale, dreptul comunitar este un drept original
si primar - creat de Tratatele institutive ale Comunitatilor Europene mpreuna
cu conventiile si protocoalele atasate si un drept derivat sau secundar, adica
cel ce a rezultat prin activitatea institutiilor comunitare n aplicarea Tratatelor
comunitare.
Dreptul comunitar este un sistem de drept creat prin vointa comuna a
statelor suverane membre. Prin continutul sau, dreptul comunitar realizeaza
o armonizare ntre diferitele ramuri de drept national; fiscal, vamal,
comercial, social si bancar.
Sa mai spunem ca normele de drept comunitar nu pot acoperi toate
domeniile de reglementare juridica specifice unui sistem national de drept. De
aceea, n domeniile n care dreptul comunitar nu are vocatia de a se impune
regulilor juridice nationale (cum este de pilda dreptul penal), prioritatea si
efectul sau direct impune judecatorului national sa nu aplice una sau alta din
normele legale interne, daca acestea intra n contradictie cu prevederile
dreptului comunitar.
ncheiem cu precizarea ca sistemul dreptului comunitar a atins n
evolutia sa multidisciplinara domenii juridice nationale ce apartin att
dreptului juridic, ct si dreptului privat.
Caracteristicile dreptului comunitar
Am vazut n ce constau deosebirile esentiale dintre dreptul comunitar
si cel national. Am aratat, de asemenea, cteva asemanari si deosebiri n ceea
ce priveste raportul dintre dreptul comunitar si cel international. Se cuvine
aici sa facem cteva precizari n legatura cu aceasta ultima idee.

n genere, dreptul comunitar se diferentiaza de dreptul international
public

prin continutul sau, prin instrumentele si sursele (izvoarele) de drept
pe care le folosesc. Aceasta ar fi o prima caracteristica pe care dorim sa o
scoatem n evidenta. Asadar, dreptul comunitar este prin continutul sau un
drept intern comun statelor comunitare mai mult dect un drept ntre aceste
state. Exemplul cel mai elocvent este realizarea pietei comune. Astfel cele
mai importante reguli comunitare se refera la organizarea si mentinerea
pietei comune, ntre statele membre, care tinde sa nlocuiasca pietele
nationale dobndind caracterul unei piete unice (interne) a unui singur stat.
Referitor la acest aspect, Curtea de Justitie a decis n cazul 270/80 referitor
la Poludor Ltd. S.A C. Harlequin Record Shops Ltd. ca Tratatele (CEE-
n.a.) stabilind o piata comuna si armoniznd progresiv politicile economice
ale statelor membre, a urmarit sa uneasca pietele nationale ntr-o singura
piata, care sa aiba caracteristicile unei piete interne.

De aici rezulta ca relatiile de natura juridica dintre pietele nationale
ale statelor membre au un caracter intern, si toate normele incidente devin un
drept intern comun statelor comunitare. Aceste reguli contin att drepturi si
obligatii pentru statele membre, care sunt de natura celor continute de
dreptul international public, ct si pentru conduita guvernelor nationale ori
personalelor fizice si juridice, resortisanti ai statelor comunitare, care sa nu
contravina pietei comune, interne, unice.

O importanta caracteristica a dreptului comunitar consta n aceea ca el
obliga statele sa respecte tratatele pe care le-au ncheiat si sa determine
aplicarea acestora de catre propriile organe legislative, executive si
judecatoresti.

Dreptul international nu reglementeaza si conditiile n care
clauzele tratatelor sa fie integrate dreptului intern. Acest lucru revine
statelor, subiecte primare si originare de drept international, ca atribut al
suveranitatii lor.

Dreptul comunitar este imediat aplicabil n ordinea juridica interna a
statelor membre si, asa cum am mai aratat, dreptul comunitar este integrat n
mod firesc n ordinea juridica interna a statelor, fara vreo formulare speciala.
De asemenea, normele comunitare sunt norme de drept intern; judecatorii
nationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar.

O alta caracteristica a dreptului comunitar consta n capacitatea
generala a acesteia de a completa, n mod direct, patrimoniul juridic al
persoanelor particulare cu noi drepturi si obligatii, att n raportul cu alte
persoane, ct si n relatiile cu propriul stat. Aceasta caracteristica este
cunoscuta sub denumirea de aplicabilitate directa sau efectul direct si consta
n recunoasterea dreptului oricarei persoane de a cere judecatorului sa i se
aplice tratate, regulamente, directive sau decizii comunitare. Oricare ar fi
prevederile dreptului intern, judecatorul este obligat sa uziteze aceste texte.

Aplicabilitatea directa presupune de fapt capabilitatea dreptului
comunitar de a conferi drepturi si impune obligatii n mod direct nu numai
institutiilor comunitare a tarilor membre, dar si resortisantilor acestor state
care sunt membrii ai uniunii.
Prin aplicabilitatea directa se garanteaza respectarea statutului juridic
al cetateanului european comunitar. Efectul direct al normelor comunitare,
reprezinta teoria construita de Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene
pe baza pretoriana
15
. Aceasta teorie stabileste conditiile generale n care o
persoana fie ea fizica sau juridica, poate invoca prevederile dreptului
comunitar pentru a-si apara drepturile conferite de acesta. n acest caz
judecatorul national poate face abstractie de o dispozitie sau alta din dreptul
intern. Se pot ivi urmatoarele trei situatii ale efectului direct:

a) efectul direct neconditionat si complet, cu aplicabilitate generala;

b) efectul direct conditionat si complet cu aplicabilitate generala;

c) efectul direct conditionat si restrns.

n ce priveste efectul direct neconditionat si complet cu aplicabilitate
generala

acesta este dat de sursele dreptului comunitar care pot fi invocate
fara nici o conditie de orice persoana fizica sau juridica. Nu are nici o
relevanta daca n speta este vorba de litigii cu autoritatile publice (litigiu


15
Philippe Manin Les Communantes Europeennes lUnion Europeenne, Pedone, pag 232
vertical) ori este vorba de litigii cu peroane fizice sau juridice (litigiu
orizontal).
Actele cu efect direct neconditionat si complet sunt:

- regulamentele, acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea
directa, care creeaza drepturi si obligatii pentru subiectele de drept intern din
toate statele membre;
- deciziile, care sunt surse de drepturi si obligatii pentru particulari,
persoane fizice sau juridice din anumite state comunitare; deciziile care se
adreseaza persoanelor

particulare stabilesc drepturi si obligatii n special n
domeniile: concurentei, liberei circulatii, nediscriminarii etc;

- principiile generale care se bucura de efectul neconditionat si
complex, cu aplicabilitate generala deoarece pot fi invocate de orice
persoana fizica sau juridica n orice litigiu, ele trebuie sa fie respectate n
mod neconditionat si n toate cazurile

Efectul direct conditionat si complet cu aplicabilitate generala este
produsul actelor comunitare care pot fi invocare n orice litigiu, dar cu
respectarea unor conditii. Din rndul acestora fac parte Tratatele de instituire
a Comunitatilor Europene si Tratatele internationale. Conditiile ce trebuie
ndeplinite pentru producerea efectului direct conditionat si complet sunt
cele trei etape prin care Tratatele de instituire a Comunitatilor au primit
efect direct:
a) prima etapa se refera la obligatia de a nu face; Curtea de Justitie
a decis interzicerea stabilirii de noi taxe vamale sau marirea celor existente,
de catre statele membre; aceasta posibilitatea este de natura sa produca
efecte directe n relatiile juridice dintre statele membre si justitiabilii lor;

b) cea de-a 2-a etapa consta n caracterul irevocabil al unei
obligatii de a face; (hotarrea Curtii din iunie 1966 n cauza Luttieke, prin
care nu se lasa statelor membre nicio posibilitate de apreciere);

c) cea de-a 3-a etapa este data de hotarrea Curtii din 1974 n
cauza Reyners si din decembrie 1974 n cauza Vin Binsbergen; s-a decis n
cauzele mentionate ca dispozitiile Tratatului au efect direct si atunci cnd
acestea enunta doar un principiu ce trebuie pus n aplicare prin normele de
drept derivat, care nca nu au fost adoptate de institutiile comunitare; n
acelasi timp dispozitiile ce enunta obligatii generale pentru state, nu produc
efect direct asupra persoanelor fizice si juridice, acestea neputnd sa le
invoce n fata instantelor.

Aspectele pe care le-am consemnat mai sus se refera la Tratatele
constitutive comunitare. Pentru tratatele internationale

s-a decis ca
acordurile internationale la care comunitatea este parte, pot fi invocate de
catre particulari, persoane fizice sau juridice, daca stabilesc drepturi pentru
acestea. De pilda, n hotarrea Demirel, Curtea a stabilit ca o dispozitie a
unui acord ncheiat de comunitate cu un stat tert trebuie sa fie considerata ca
avnd aplicabilitate directa.

Efectul aplicarii directe a acordurile internationale ncheiate de
comunitate are trei consecinte:

- statele membre sunt puse n situatia de a nu schimba dispozitiile
comunitare care le sunt adresate, acestea avnd un caracter obligatoriu
pentru ele;
- n cazul n care un stat membru nu si ndeplineste masurile de
securitate, efectul direct reprezinta o sanctiune pentru acesta, persoanele
avnd posibilitatea sa nceapa actiuni legate de nendeplinirea obligatiilor
statului;
- persoanele particulare au posibilitatea sa invoce oricnd dreptul
comunitar n ordinea juridica interna, n conditiile stabilite de reglementarile
comunitare.
Cea de-a treia situatie a efectului direct este efectul conditionat si
restrns. n jurisprudenta europeana si n doctrina sunt considerate ca avnd
efect direct, conditionat si restrns directivele si deciziile adresate statelor
membre. Argumentarea acestei situatii este aceea ca judecatorii nationali
aplica directivele, iar caracterul obligatoriu al obiectivelor presupune ca
particularii, persoane fizice sau juridice, pot sa le invoce. Judecatorii
nationali sunt obligati sa aplice dreptul comunitar, iar atunci cnd se afla n
fata unei situatii de stabilire a competentei pe plan intern, vor aplica dreptul
national. Daca judecatorul national solicita un recurs prejudiciar, Curtea
poate indica acestuia prevederi ale dreptului comunitar care pot fi luate n
consideratie.

Efectul direct, conditionat si restrns se realizeaza prin directive si
decizii. Directiva poate fi invocata ca efect direct daca sunt ntrunite
cumulativ urmatoarele cerinte:

- expirarea timpului stabilit pentru punerea n aplicare a directivei;
- directiva sa nu fie pusa n aplicare sau statul membru sa o fi

pus n
aplicare n mod gresit. Persoana poate invoca efectul direct al directivei n
urmatoarele doua situatii:

ndepartarea normei din dreptul intern care nu este
conforma cu dispozitiile directivei invocate;

recunoasterea dreptului conferit de directiva, cnd
persoana a fost privata de un drept; absentei sau neluarii
masurilor nationale necesare pentru aplicarea respectivei
directive.
Se poate retine n concluzie, ca n cazul directivei efectul direct se
produce daca:

- directiva contine dispozitii neconditionate si precise;

- directiva nu creeaza obligatii de neaplicare pentru particulari sau
state;
- directiva este invocata mpotriva ...organismelor sau entitatilor
supuse autoritatii sau controlului statului, ori care dispun de puteri
exorbitante n raport cu cele care rezulta din regulile aplicate n relatiile
ntre persoane
16
.
Una dintre cele mai importante elemente caracteristice dreptului


16
CJCE, Hotarre din 12.07.1990, Foster e.a./British Gas, C-188/89
comunitar este aplicabilitatea prioritara a normelor, ntlnita si sub
denumirea de primordialitatea dreptului comunitar sau principiul
primordialitatii dreptului comunitar.

Efectul direct si primordialitatea constituie cei doi stlpi ai ordinii
juridice comunitare. Tratatele de instituire a comunitatilor nu contin
prevederi referitoare la primordialitatea dreptului comunitar asupra celui
intern al statelor. Modalitatile de mentionare a divergentelor care apar ntre
dreptul comunitar si dreptul intern al statelor membre retinute de diferite
sisteme de drept sunt departe de a fi uniforme.
Problema pusa n discutie, cea a primordialitatii dreptului comunitar
fata de dreptul intern al statelor membre
17
a fost ndelung discutata. Conform
teoriei si practicii n acest domeniu exista doctrinele moniste si cele dualiste
despre care am vorbit n acest capitol.
Deoarece n Tratate nu este prevazuta nicio mentiune explicita cu
privire la prioritatea dreptului comunitar, exista pericolul ca asimilnd
dreptul comunitar cu cel international, fiecare stat membru sa-si atribuie un
rang de drept comunitar n propria ordine juridica, cu riscul ca transferul de
competenta catre comunitati si unitatea dreptului comunitar sa fie esential
afectate.
Acestei teze internationaliste Curtea de la Luxemburg i-a opus teza
comunitara conform careia nu dreptul intern, national solutioneaza aceasta
problema, ci nsusi dreptul comunitar
18
.
Fundamentarea principiului primordialitatii a fost facuta de catre
Curtea de Justitie prin interpretarea globala a normelor juridice comunitare.
Acest principiu se gaseste si n hotarrea Van Gend En Loos, dar este statuat
direct n hotarrea Costa contra ENEL (15.07.1964, 6164) n care Curtea
enunta pentru prima data principiul primordialitatii dreptului comunitar n
conditiile n care se manifesta conflictul ntre legea din 6 septembrie 1962 a


17
Penelope Kent European Community Law, MAE, Handbook, 1992, pag. 37
18
Augustin Fuerea Dreptul comunitar al afacerilor, op. cit. pag. 41
nationalizarii sistemului de electricitate si dispozitiile Tratatului CEE. Statul
italian (Curtea Constitutionala Italiana) se pronuntase asupra normei mai
recente, dispunnd ca un tratat nu are dect efectul care rezulta din legea de
ratificare.
Cu aceasta ocazie Curtea a facut cele doua precizari importante cu
privire la raportul dintre dreptul national si cel comunitar:

- o parte din activitatile statelor suverane au fost transferate definitiv
catre o comunitate creata prin propriile lor vointe; de aceea statele nu pot
reveni la drepturile cedate prin misiuni unilaterale, subsecvente si care
contravin dreptului comunitar;
- se aplica principiul potrivit caruia nici un stat membru nu poate
pune n discutie statutul de sistem unitar si general aplicabil al dreptului
comunitar pe ntreg teritoriul Uniunii Europene; acest principiu instituit prin
Tratatul CEE a fost ulterior preluat si de Tratatele de la Maastricht,
Amsterdam si Lisabona.
Prin urmare, potrivit celor doua principii, dreptul comunitar, creat n
conformitate cu atributiile si competentele pe care institutiile Uniunii
Europene le-au instituit prin Tratatele constitutive, conform vointei statelor
membre, are prioritate n conflictul cu legea nationala.
n acest mod s-au asezat fundamentele juridice ale principiului
primordialitatii dreptului comunitar, generat de Tratatele constitutive si de
celelalte izvoare care trebuie integrate n ordinea juridica interna a fiecarui
stat membru. Principiul n discutie impune restrictia

imposibilitatii oricarui
stat membru sa prevaleze normele juridice nationale contra ordinii juridice
comune, acceptate prin vointa comuna si suverana a tuturor statelor
comunitare.
Ca domeniu de aplicare, principiul primordialitatii se refera la
totalitatea izvoarelor dreptului comunitar, care toate la un loc au o forta
juridica superioara dreptului intern. Pe de alta parte, dreptul intern al tuturor
statelor comunitare trebuie sa fie n deplina concordanta cu dreptul
comunitar, indiferent de ierarhia interna a normelor respective.

Statul nu
poate invoca dreptul sau intern pentru a se opune aplicarii unor norme
comunitare.
n acelasi timp, principiul primordialitatii se aplica, n mod
corespunzator, n cazul revizuirii Tratatelor constitutive sau altor institutii ce
sunt supuse aprobarii statelor n baza prevederilor constitutionale, astfel
nct, n aceste situatii, se elaboreaza norme comunitare noi, diferite, supuse
unor prevederi specifice de adaptare.
Legiuitorul national are obligatia sa mpiedice elaborarea unor acte
legislative nationale care sa fie incompatibile cu normele comunitare.
n Constitutia Romniei referitor la integrarea euroatlantica se prevede
ca transferarea unor atribute suverane catre institutiile comunitare se face
prin lege organica adoptata n sedinta comuna a Camerei Deputatilor si
Senatului, cu o majoritate de doua treimi din numarul parlamentarilor
19
.
n urma semnarii de catre Romnia a Tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene si a celorlalte Tratate comunitare cu caracter obligatoriu,
se instituie principiul primordialitatii, adica acestea au prioritate fata de
dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actelor de
aderare.
Corespunzator, principiului primordialitatii dreptului comunitar se
aplica si pentru aderarea Romniei la actele de revizuire a Tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene.
n practica s-au dovedit numeroase situatii contradictorii, n care
judecatorii nationali au fost tentati sa aplice prevederile normelor interne, iar
Curtea de Justitie sa nu dispuna de prevederi pentru anularea acestor decizii
vadit contrare dreptului comunitar. n acest caz, se poate face uz de actiunea
pentru nendeplinirea obligatiilor comunitare. Aceste considerente, ca si
altele au determinat Curtea sa impuna principiul primordialitatii, limitnd n
acest sens autonomia dreptului national.



19
Constitutia Romniei 2003, art 148
Toate acestea au dus la instituirea practicii potrivit careia fapta unui
stat de a nu nlatura din legislatia interna dispozitiile contrare dreptului
comunitar sa fie apreciata drept nendeplinire a obligatiilor comunitare.
Adaugam si precizarea ca actiunea pentru nendeplinirea obligatiilor
comunitare nu duce la invalidarea normelor juridice contrare dreptului
comunitar, ci la obligarea statului de a se conforma tratatelor comunitare la
care este parte.
n ncheiere, retinem ca

specialistii n dreptul comunitar au identificat
urmatoarele patru elemente care caracterizeaza suprematia dreptului
comunitar fata de dreptul intern:

a) prioritatea este o conditie esentiala a existentei dreptului
comunitar; daca dreptul national se opune dreptului comunitar, acesta din
urma nu ar putea sa existe;

b) prioritatea dreptului comunitar rezulta din

materia sa specifica;
prioritatea sa rezulta din Tratatele comunitare si nu din diferitele concesii pe
care le-ar face dreptul constitutional statelor membre;
c) toate normele comunitare, att cele primare, ct si cele derivate,
beneficiaza de prioritatea aplicarii lor n ordinele juridice nationale si contra
oricaror reguli nationale (administrative, procedurale, constitutionale etc);

d) prioritatea dreptului comunitar nu trebuie invocata doar n fata
CJCE n relatiile dintre statele membre si institutiile comunitare, ci si n fata
jurisdictiilor nationale; statele comunitare trebuie sa aplice fara echivoc
prioritatea ordinii juridice comunitare asupra celei nationale.
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
Izvoarele primare ale dreptului comunitar
Izvoarele primare cu cea mai mare importanta n ordinea juridica
comunitara sunt Tratatele constitutive ale Comunitatilor Europene. Acestea
sunt:
- Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, intrat n vigoare la 23 iulie
1952, prin care s-a constituit Comunitatea Europeana a Carbunelui si
Otelului (CECO/CECH/ECSC);
- Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 prin care s-au constituit
Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA/EAEC) si Comunitatea
Economica Europeana (CEE/EEC).
O alta categorie de izvoare primare o formeaza tratatele si acordurile
de modificare a Tratatelor constitutive. Acestea reflecta procesul de evolutie
a cadrului juridic comunitar n functie de

necesitatile impuse de dezvoltarea
politico-sociala si economica a comunitatilor. Din rndul acestora
mentionam:

- Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 8 aprilie 1965;
- Decizia si Tratatul de la Luxemburg din 21 si 22 aprilie 1970,
privind modificarea unor dispozitii financiare si bugetare;

- Actul Unic European (AUE) semnat la Luxemburg si Haga la 14 si,
respectiv, 28 februarie 1986; a intrat n vigoare n iulie 1987 si a avut ca
scop att modificarea celor trei Tratate constitutive ct si elaborarea unei
baze juridice a Consiliului Europei si a regulilor de cooperare politica
europeana;

- Tratatul de la Maastricht din 1993;
- Tratatul de la Amsterdam din 1999;
- Tratatul de la Nisa din 2003;
- Tratatul de la Lisabona din 2007.
Izvoarele derivate ale dreptului comunitar
Dreptul derivat comunitar este format din ansamblul actelor
unilaterale ale institutiilor. Nu este vorba

aici de un drept conventional, ci de
un drept legiferat, adica de un set de reguli (acte, norme) realizate chiar de
catre comunitatile europene, n si pentru aplicarea Tratatelor.
n conformitate cu Tratatele, institutiile comunitare, respectiv
Consiliul si Comisia n Tratatele CEE si CEEA, ori Comisia din Tratatul
CECO, pot adopta, n cadrul procesului legislativ comunitar o serie de acte
normative, n scopul realizarii scopurilor si ndeplinirii atributiilor pentru
care au fost create.
Iata, asadar, principala caracteristica a Comunitatilor Europene aceea
de a poseda competentele de a crea reguli de drept

dupa o procedura
probabila institutionalizata. Prin urmare, Comunitatile Europene, prin
institutiile lor sunt puteri normative comparabile cu puterea legislativa a
statelor. Daca la nceput, normele create de aceste institutii nu erau asimilate
legilor, n ultimul timp chiar Curtea de Justitie invoca sistemul legislativ al
comunitatilor europene si foloseste chiar termenul de lege. De aceea noi am
folosit termenul de drept legiferat. Este adevarat ca Tratatul de la Lisabona
renunta la termenul de lege dar noi opinam ca aceaszta pozitie s-a luat
numai din motive politice.
La cele de mai sus adaugam si faptul ca n conformitate cu art. 349
TCE (fost 189 CEE) si art. 161-164, din Tratatul CEEA, Consiliul si
Comisia pot adopta regulamente, directive si decizii care au o forta juridica
obligatorie, dar pot emite si recomandari, sau avize care sunt consultative,
fara forta obligatorie.

Referiri la izvoarele derivate ale dreptului comunitar le gasim n art.
234 al Tratatului CEE n care se arata ca pentru ndeplinirea misiunilor si n
conditiile

prevazute n tratat, Consiliu si Comisia hotarasc regulamente si
directive, iau decizii si formuleaza recomandari sau avize.
De asemenea, referiri de aceasta natura se gasesc n art. 61 al
Tratatului CEEA, precum si n art. 4 al Tratatului CEEA. Analiza
continutului Tratatelor constitutive scoate n evidenta lista diferitelor
categorii de acte, dar si efectele juridice specifice fiecaruia dintre ele.
Rezulta, asadar, ca natura unui act nu depinde de denumirea sa, de
autoritatea care l-a adoptat, ci de obiectul sau bine determinat.

Lista actelor comunitare nu este definitiva. Sunt categorii de acte ca
de pilda comunicarile, declaratiile, concluziile, prevederile si rezolutiile

adoptate de reprezentantii guvernelor statelor membre n cadrul Consiliului
CE/UE sau de sefii de state si guverne care nu produc efecte juridice.
Aceasta categorie de acte trebuie luata n evidenta, ntruct chiar daca nu
produc efecte juridice, ele contin ntelegeri asupra unor probleme particulare
sau principii pe care actele comunitare trebuie sa se bazeze. Acestea sunt de
obicei ncadrate ntr-o categorie aparte a actelor sui generis.
Alta categorie de acte comunitare sunt si actele emise de Consiliul
CE/UE pentru stabilirea regulilor de procedura sau pentru nfiintarea
diferitelor comitete, pentru adoptarea bugetului, actele emise de Comisie
pentru a anunta criteriile de examinare a cazurilor individuale n domeniul
concurentei, al ajutoarelor de stat sau pentru a descrie exemple si situatii
(cazuri) considerate incompatibile cu procedurile dreptului comunitar etc.
Datorita continutului lor, actele de mai sus sunt considerate esentiale pentru
dezvoltarea Comunitatilor si Uniunii Europene.

De aceea, luarea n consideratie a acestor acte reduce formalismul
procedurii de adoptare si al formei actului. Asemenea acte nu creeaza n mod
direct drepturi si obligatii pentru cei carora se adreseaza si de aceea
legalitatea si continutul lor nu pot fi analizate de Curtea de Justitie.

Tendinta n politicile si procedurile institutiilor europene este aceea de
a multiplica forma actelor comunitare, a procedurilor de adoptare si a
organelor emitente, astfel nct procesul decizional la nivel comunitar sa
devina ct mai flexibil si sa mareasca aportul statelor comunitare la
realizarea unei ct mai bune cooperari si integrari europene.

Care este regimul juridic general al actelor din categoria
izvoarelor/surselor dreptului derivat ? La aceasta ntrebare raspundem mai
nti prin aceea ca natura unui act nu este data, asa cum am mai aratat, de
natura sa, ci de continutul sau. n acest sens Curtea poate sa procedeze la
recalificarea actului sau la invalidarea acestuia, daca nu s-a respectat
procedura de adoptare, conform cu natura sa reala.

Apoi, conform art 190 din Tratatul CE si a practicii Curtii

de Justitie,
adoptarea fiecarui act normativ de catre organele comunitare trebuie sa fie
motivata. Se considera viciu de forma nu numai lipsa de motivatie, ci si
insuficienta acesteia.

Mai mentionam faptul ca n orice situatie n care Tratatul prevede
adoptarea unui anumit tip de act, ntr-un anumit domeniu ce urmeaza a fi
reglementat, institutia care l adopta este obligata sa se conformeze. n toate
celelalte cazuri se lasa la latitudinea institutiei denumirea actului ce urmeaza
sa fie emis.

Regulamentul
20
este principalul izvor al dreptului comunitar. Prin
regulament se exprima ndeosebi puterea legislativa a comunitatilor
21
. Ca si
legea, regulamentul are o influenta generala. Continutul regulamentului este
format din prevederi generale si impersonale care nu se confunda cu decizia.

Din definitia data de Tratatul CE rezulta ca regulamentul are trei
caracteristici fundamentale:
- aplicabilitate generala;

- caracter obligatoriu n ansamblul sau;

- aplicabilitate directa n toate statele membre.

a) Aplicabilitatea generala

este principala caracteristica ce deosebeste
regulamentele de celelalte instrumente legale aflate la dispozitia institutiilor


20
Vezi si Cornelia LEFTER, Fundamente ale dreptului comunitar institutional , Editura
economica, Bucuresti, 2003,pag. 61-65
21
Art. 249 din Tratatul CE da efectelor sale juridice o definitie completa si explicita si i confera
comparabilitate cu legea din sistemele nationale de drept.

comunitare si nseamna ca el se adreseaza unei categorii abstracte de
persoane, fiind un act normativ prin definitie.
Datorita caracterului intrinsec, general, al regulamentului el se aseamana
cu o norma juridica nationala, urmnd a primi efectele juridice specifice acesteia
din urma. De aceea, regulamentul se aplica unor situatii obiective determinate
si implica consecinte juridice doar pentru categorii de persoane privite n mod
abstract, general, iar nu pentru un numar limitat de persoane determinate sau
determinabile.
n sistemul prevederilor CEE este imposibila o actiune judiciara
introdusa de o persoana particulara (fizica sau juridica) mpotriva
prevederilor unui regulament. Persoanele particulare pot porni doar
procedurile legale ndreptate mpotriva deciziilor, chiar si sub forma unor
regulamente, care prezinta pentru ele un interes direct si individual.

Scopul acestei prevederi este de a preveni pur si simplu institutiile
comunitare sa aleaga forma unui regulament pentru a exclude actiunea unei
persoane particulare mpotriva unei decizii ce ar avea pentru ea un caracter
individual, direct, si astfel de a face clar ca alegerea formei nu trebuie sa
altereze natura masurii adoptatei.

Curtea de Justitie a considerat n mod sistematic ca scopul si
continutul unui regulament sunt determinante, iar nu forma sau denumirea
folosita. Analiznd regulamentul

trebuie examinate n particular si efectele
pe care actul adoptat le produce sau urmeaza sa le produca n viitor. n ciuda
caracterului sau normativ, regulamentul poate contine prevederi care se
adreseaza unei anumite persoane, astfel nct aceasta sa poata fi determinata
n mod individual.
b) Regulamentul este obligatoriu n ntregul sau

ceea ce diferentiaza
regulamentul de directiva, care este obligatorie doar n ceea ce priveste
rezultatul ce trebuie obtinut. Curtea a subliniat deja, ca nu poate fi acceptat
ca un stat membru sa aplice ntr-o maniera incompleta sau selectiva
prevederile unui regulament, astfel nct sa nlature anumite aspecte ale
legislatiei comunitare.

Aceasta caracteristica mai nseamna ca prevederile unui regulament se
vor aplica cu aceeasi forta juridica n toate statele membre, la data intrarii lor
n vigoare. Trebuie nteles ca regulamentul poate contine prevederi care
vizeaza situatii speciale dintr-unul dintre statele membre sau chiar doar
dintr-o parte a teritoriului lor. Si n aceste cazuri Curtea a decis ca n ciuda
spatiului teritorial limitat al aplicarii sale, un astfel de regulament are o
aplicare extinsa la nivel comunitar, deoarece sistemul pe care, n virtutea
tratatului, un regulament l introduce a fost integrat n fiecare sistem de drept
national.

c) Regulamentul este direct aplicabil n toate statele membre. Aceasta
nseamna ca statele membre nu pot adopta masuri nationale care sa modifice
scopurile sau sa adauge prevederilor sale, cu exceptia cazurilor cnd nsusi
regulamentul prevede altfel. De subliniat si faptul ca nu este permis sa se
transforme continutul unui regulament n norme juridice nationale, deoarece
astfel de masuri de implementare" ar avea drept efect sa creeze un obstacol
si sa pericliteze aplicarea uniforma si simultana a masurii n ntreaga
comunitate.
n situatia n care anumite prevederi continute ntr-un regulament pot
avea nevoie de masuri nationale de implementare pentru a deveni aplicabile,
regulamentul nsusi nu trebuie transformat ntr-o lege nationala printr-un act
national. Aici se aplica principiul de care ne-am ocupat, potrivit caruia
prevederile dreptului comunitar au prioritate fata de cele ale dreptului
national al unui stat membru.

n toate cazurile n care autoritatile nationale raspund de
implementarea unui regulament comunitar, formele si procedurile prevazute
de dreptul national al fiecarui stat membru se vor aplica daca sunt
compatibile cu dreptul comunitar si evita un tratament neechitabil al
subiectilor de drept.

n conformitate cu art. 5 din Tratatul CEE, statele membre sunt
obligate sa adopte masurile administrative si procedurale nationale necesare

pentru a asigura respectarea prevederilor dreptului comunitar si sa prevada

sanctiunile pentru nerespectarea acestora. Statele membre au dreptul

sa
emita reguli obligatorii privind interpretarea prevederilor regulamentelor
comunitare. n masura in care puterea legislativa ntr-un anumit domeniu a
fost conferita Comunitatii prin Tratatele institutive si a fost exercitata de ea,
statele membre nu mai sunt mputernicite sa emita norme juridice n acest
domeniu, fara a fi fost autorizate prin reguli comunitare speciale.

Trebuie sa subliniem si faptul ca aplicabilitatea directa a
prevederilor dreptului comunitar (si a regulamentului ca act normativ
apartinnd dreptului comunitar derivat) nu trebuie confundata cu efectul
direct al acestora. Efectul direct al unui regulament nseamna ca el
creeaza drepturi si obligatii direct n persoana subiectilor de drept (persoane
particulare fizice sau juridice) carora li se adreseaza si care se pot prevala
de ele direct n fata

instantelor judecatoresti nationale.

Regulamentul este, prin natura si functia sa, n sistemul dreptului
comunitar, capabil sa creeze drepturi individuale pe care instantele
judecatoresti nationale sunt obligate sa le protejeze si sa le respecte.

Consemnam ca, pe de alta parte, fiecare sistem national are abilitatea
sa determine care dintre instantele judecatoresti nationale are competenta sa
asigure aceasta protectie.

Prevederile regulamentelor comunitare, ca si ale Tratatelor institutive
fiind direct aplicabile n ordinea juridica nationala (efectul direct

vertical
al normelor comunitare), creeaza cetatenilor comunitari posibilitatea

de a
invoca regulile comunitare n fata instantelor

judecatoresti nationale, ca si

orice alte norme juridice nationale. Conform procticii comunitare, ori de cte
ori un regulament comunitar sau o prevedere a Tratatelor comunitare impune
o obligatie specifica n sarcina statelor membre, se garanteaza cetatenilor
acestor state dreptul de a avea o conduita contrara (drept corelativ), chiar
daca acest drept nu este prevazut cu claritate. n acest fel, persoanele
particulare se pot baza pe prevederile unui regulament mpotriva autoritatilor
nationale pentru a-si exercita drepturile conferite lor de dreptul comunitar
primar si/sau derivat.
Efectul direct, consecinta a aplicarii directe a dreptului comunitar, a
fost subliniat de nenumarate ori de Curtea de Justitie si a fost recunoscut de
jurisdictiile nationale prin ntrebarile cuprinse n deciziile preliminare
adresate Curtii de Justitie pentru interpretarea dreptului comunitar.

Efectul direct al dreptului comunitar poate fi analizat si pe orizontala
(efect orizontal") n relatiile dintre particulari. ntrebarea

este daca
persoanele particulare pot invoca prevederile dreptului comunitar care se
refera la statele membre. Curtea de Justitie a retinut ca orice prohibitii
continute n Tratatele institutive sau n regulamente sunt direct aplicabile n
statele membre si persoanelor particulare, deoarece ele exprima prevederea
fundamentala a integrarii comunitare, adica a nediscriminarii.

Spre exemplu, n hotarrea sa din cazul 43/75, Drefrenne c. Sabena,
Curtea de Justitie a retinut ca principiul platii echitabile pentru barbati si
femei pentru munca egala este aplicabil nu numai la actiunile autoritatilor
publice, ci si la cele care intentioneaza a reglementa plata muncii colective,
si n acelasi timp si contractelor dintre persoane individuale, n masura n
care, n aceste cazuri, discriminarea deschisa este mai mult implicata dect
cea indirecta si deghizata.
Directivele au forta obligatorie pentru fiecare stat membru caruia i
sunt adresate n ceea ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut, lasnd
destinatarilor (statele membre) libertatea alegerii formei sau a metodelor de
implementare necesare. Conform definitiei prevazuta de art. 249 al
Tratatului CE, rezulta ca directiva are urmatoarele trei caracteristici:

a) are forta obligatorie n ceea ce priveste rezultatul ce trebuie obtinut;

b) statele membre sunt libere sa aleaga forma si mijloacele necesare
implementarii prevederilor unei directive;

c) are efect direct.
Directiva este emisa de Consiliu sau de Comisie. Ea este n acelasi
timp un act normativ, si de aceea, un instrument al interventiei comunitare
folosit n special cu intentia de a armoniza diferitele norme juridice nationale
sau atunci cnd prevederile Tratatelor institutive sunt att de vagi nct nu
permit obtinerea nici unui efect juridic.

Art. 34, pct. 2, lit. B din TUE prevede pentru Consiliul UE dreptul de
a adopta n domeniul cooperarii politienesti si judiciare n materie penaa
decizii-cadru n scopul apropierii dispozitiilor legislative si reglementare
ale statelor membre. Aceste decizii-cadru leaga statele membre n ceea ce
priveste rezultatul ce trebuie obtinut, lasnd instantelor nationale competenta
n ceea ce priveste forma si mijloacele. Ele nu pot antrena vreun efect
direct. La problemele de mai sus vom mai avea ocazia sa ne referim ntr-
un alt capitol. Aceasta categorie de acte comunitare are aceleasi caracteristici
ca si directiva reglementata de art. 249 TCE, cu deosebirea ca nu pot avea
efect direct. Lipsa efectului direct este explicabila n corelatie cu realizarea
obiectivului comunitar pe care acest mijloc juridic l deserveste.
a) Directiva are forta obligatorie n ceea ce priveste rezultatul ce
trebuie obtinut.

Aceasta nseamna ca spre deosebire de regulament, directiva
are drept masura a obligativitatii sale rezultatul ce trebuie obtinut. Nu
trebuie sa se nteleaga nsa ca directiva are mai putine efecte obligatorii
dect alte norme comunitare.
Corecta implementare a unei directive este foarte importanta,
deoarece ea limiteaza competentele institutiilor comunitare si, n schimb,
extinde responsabilitatile statelor membre la realizarea constructiei
comunitare.
Facem precizarea nsa ca aceasta limitare este esentiala numai n
legatura cu prevederile Tratatelor institutive care definesc domeniile n care
si n interesul carora, institutiile

comunitare pot interveni prin adoptarea
directivelor.
n ceea ce priveste forma si metoda aleasa de autoritatile nationale
pentru obtinerea rezultatului impus, directiva nu are prevederi obligatorii
pentru statele membre.
Criteriul rezultatului ce trebuie obtinut limiteaza interventia
comunitara, dar nu n sensul consecintelor acestei interventii (care corespund
rezultatului ce trebuie obtinut), ci n sensul aspectelor ce pot face obiectul
interventiei comunitare si al reglementarilor nationale.

Directiva poate defini rezultatul ce trebuie obtinut ca fiind o situatie
legala sau faptica ce

corespunde interesului comunitar n conformitate cu
prevederile Tratatelor Comunitare. Aceasta, poate fi, spre exemplu,
tratamentul egal ai resortisantilor statelor membre ale Comunitatilor/Uniunii
Europene privind libertatea de stabilire n una dintre aceste tari pentru
desfasurarea de activitati profesionale sau libertatea de circulatie a bunurilor
n piata comuna etc. n toate aceste cazuri, legiuitorul national a fost obligat
sa tina cont de interesul comunitar cnd a adoptat acte normative nationale.

Deoarece, cel mai adesea, rezultatul ce trebuie obtinut necesita
amendamente (modificari) ale legilor nationale, directiva trebuie sa prevada
instructiuni privind continutul unor astfel de modificari. n acest sens,
directiva poate sa impuna anumite limitari ale puterii autoritatilor nationale
de a alege forma sau metodele, daca astfel de constrngeri sunt necesare.

Pe de alta parte, relatia dintre rezultatul ce trebuie obtinut si,
respectiv forma si metode nu este cu strictete prevazuta de directiva, ci
poate fluctua n anumite limite. Astfel, o directiva nu poate niciodata obliga
statele membre sa introduca un set exhaustiv de reguli total nelegate de
normele juridice nationale existente n domeniul avut n vedere.

Daca nu s-ar admite interpretarea de mai sus ar nsemna ca autoritatile
nationale nu ar avea nici o libertate de a implementa rezultatul ce trebuie
obtinut" n legislatia lor. Asa cum Curtea de Justitie a recunoscut, directiva
poate contine instructiuni obligatorii privind detaliile amendamentelor
normale nationale (n cazul armonizarii legislatiilor nationale - n.a.), daca
rezultatul ce trebuie obtinut impune aceasta n functie de natura speciala a

domeniului supus reglementarii.
Tinnd cont de scopul directivei n sistemul legislativ comunitar,
rezulta cu claritate ca directiva trebuie sa fie implementata ntr-o perioada
determinata prin propriile sale prevederi.

Aceeasi obligatie de a respecta perioada prevazuta se aplica si n
cazurile n care instantele judiciare nationale sunt sesizate cu actiuni bazate
pe prevederile unei directive.
n acest sens, CJCE a admis ca perioada de implementare a directivei
se impune si instantelor nationale, caci altfel egalitatea de tratament dintre
statele membre ar fi prejudiciata.

n plus, trebuie sa reamintim ca, n conceptia CJCE, transpunerea
continutului directivei n dreptul national nu nseamna receptarea dreptului
comunitar, deoarece acesta este deja integrat sistemelor nationale prin
simpla semnare a Tratatelor institutive.
Evident, n cazuri de speta, este posibil ca un drept national sa
cuprinda, anterior adoptarii directivei, dispozitii care sa raspunda
prescriptiilor actului comunitar si n consecinta sa faca lipsita de sens
aplicarea sa n acel stat.
b) Statele membre au libertatea de a alege forma si metodele necesare
obtinerii rezultatului prescris de continutul directivei. Aceasta caracteristica
a directivei pune urmatoarea problema: care trebuie sa fie forma si metodele
apte sa asigure atingerea rezultatului prescris de directiva ?
Statele membre au o posibilitate limitata de alegere determinata de
rezultatul ce trebuie obtinut. Ele sunt obligate sa transpuna prevederile
directivei n acele tipuri de acte normative nationale care satisfac cerintele de
claritate si securitate juridica (nsemnnd forta obligatorie) necesare obtinerii
rezultatului prescris. Cu titlu de exemplu , circularele, instructiunile
oficiale/ministeriale sau practicile administrative, care prin natura lor pot fi
schimbate cnd si cum autoritatile o doresc si, n plus, nu beneficiaza de o
publicitate satisfacatoare, nu pot constitui o forma corespunzatoare sau o
metoda adecvata pentru a implementa o directiva.

Implementarea prevederilor unei directive trebuie realizata printr-un
instrument legal (printr-o forma) care sa aiba aceeasi forta juridica ca si
actele normative nationale anterioare si trebuie asigurata cunoasterea lor
nemijlocita. n situatiile n care actele normative nationale anterioare au
forma circularelor (asa cum a fost situatia de fapt analizata de Curtea de
Justitie n cazul 102/79, Comisia c. Belgia, sau n cazul 147/86, Comisia c.
Grecia), implementarea directivei printr-o circulara trebuie sa fie suficienta
daca prin emiterea circularei statul nu declara o lege anterioara sau un decret
inaplicabil.
c) Directiva are efect direct. Directiva presupune masuri nationale de
implementare, ea nefiind direct aplicabila ca regulamentul, nsa trebuie sa-i
recunoastem efectul direct, din moment ce creeaza direct drepturi si obligatii
de care persoanele particulare se pot prevala n fata instantelor nationale.
Art. 177 din Tratatul CE mputerniceste instantele nationale sa trimita Curtii
de Justitie orice ntrebari referitoare la validitatea si interpretarea tuturor
actelor institutiilor comunitare, fara nici distinctie, ceea ce implica faptul ca
si persoanele particulare pot invoca astfel de acte n fata instantelor lor
nationale. CJCE a recunoscut astfel efectul direct al directivei n relatiile
dintre statele membre si resortisantii lor (efect direct vertical).

Curtea a admis
22
ca directiva poate avea si un efect orizontal direct,
bazat pe raportul juridic dintre doua terte parti, persoane particulare-
resortisanti ai aceluiasi stat membru sau ai unor state diferite. n alte situatii
similare nsa, Curtea de Justitie a respins un astfel de efect. Efectul direct al
unei directive depinde, de la caz la caz, de natura, litera si spiritul prevederilor
sale. Astfel, daca prevederile sale sunt neconditionate si suficient de clare si
precise pentru a fi capabile sa produca efect direct nu are nici o relevanta daca
ele au fost cuprinse ntr-un act normativ care nu are, n mod automat, efect
direct n ntregul sau.



22
Exemplu Cazul 262/84 Beets-Proper C. Van Lanschot - Banchiers
Curtea a subliniat n cazul Van Duyn, ca efectul direct al unei
directive poate fi redus daca nu se permite persoanelor particulare sa se
bazeze pe el n fata instantelor nationale, si acestea din urma, nu ar fi
abilitate sa ia n considerare directiva ca element de drept comunitar.
Aplicnd legea lor nationala, n special acele prevederi ale sale introduse
pentru a respecta continutul directivei, instantele nationale sunt obligate sa
interpreteze normele nationale n spiritul si litera scopurilor directivei, caci
altfel rezultatul ce trebuie obtinut prin implementarea directivei nu se poate
realiza dect ntr-o asemenea viziune. De aceea instantele nationale trebuie
sa examineze n primul rnd daca pot interpreta o prevedere nationala ntr-o
maniera corespunzatoare prevederilor respectivei directive, mai nainte de a
vedea daca prevederile directivei pot sau nu sa se bazeze pe prevederile
normelor nationale.

Curtea a subliniat ca obligatia de a interpreta si de a aplica legislatia
nationala n conformitate cu prevederile

directivei este supusa principiilor
generale de securitate juridica. Astfel, prevederile directivei nu pot fi
aplicate la situatii ce s-au produs anterior adoptarii ei, dar care sunt obiect de
litigiu dupa aceasta adoptare.

Decizia si gaseste sediul materiei n art. 249 CE, art. 110, pct. 2 din
TCE si art. 34, pct. 2, lit. c din TUE. Decizia este obligatorie n ntregul ei
pentru cei carora li se adreseaza: state, persoane fizice sau juridice.

Conform dispozitiilor legale mentionate, destinatarii deciziei

pot fi n
egala masura statele membre, ca si persoanele fizice sau juridice. ntr-o alta
viziune deciziile sunt mijloace juridice prin care institutiile comunitare
adopta acte individuale sau administrative. Prin utilizarea deciziei,
institutiile comunitare asigura aplicarea dreptului comunitar la cazuri de
speta.

Ca regula generala, conform art. 249 CE, decizia poate fi adoptata de
Consiliu sau Comisie. Prin exceptie, conform Tratatelor de la Amsterdam si
Nisa n anumite cazuri bine delimitate decizia poate fi adoptata si de PE
23
mpreuna cu Consiliul UE (n codecizie). n acelasi timp, conform art. 34,
pct. 2, lit. c din TUE, n domeniu cooperarii politienesti si judiciare n
materie penala, Consiliul adopta decizii obligatorii dar fara efect direct, iar
n baza art. 110, pct. 2, din TCE, BCE poate adopta decizii n domeniul sau
de competenta
24
.
n practica comunitara au fost uzitate o mare varietate de tipuri de
decizii, dintre aceastea mentionam:

- deciziile care autorizeaza statele membre sau ntreprinderile sa faca
ceva (sa utilizeze clauzele de salvgardare, sa stabileasca exceptiile la
interdictiile privind cartelurile etc);

- deciziile care impun obligatii statelor membre (sa abroge sau sa
modifice un anumit ajutor de stat) sau ntreprinderilor (de a nceta ncalcarea
interdictiilor privind cartelurile);

- acele asa-numite decizii declarative, care acorda eliberarea
negativa (negative clearance - n.a) n cazurile de compensatii (cnd, la
cererea expresa a partii interesate, Comisia certifica faptul ca, pe baza
faptelor aflate n posesia sa, nu exista din partea sa motive pentru a initia o
actiune la Curtea de Justitie);

- acele acte explicative atasate unei decizii existente, care ele nsele
pot fi considerate decizii;
- masuri necesare punerii n aplicare

a deciziilor adoptate de Consiliu
n domeniul cooperarii politienesti si judiciare n materie penala (prevazute
de art. 34, pct. 2, lit. c din TUE).
Pe baza definitiei legale continute de art. 249 CE, decizia are
urmatoarele caracteristici
25
:
- se adreseaza unui numar limitat de destinatari;

- are efect direct, deoarece este obligatorie n ntregul ei.


23
Detalii n capitolul destinat instuitutiilor europene din prezenta lucrare.

24
Detalii n capitolul destinat Justitiei si Afacerilor Interne (JAI) din prezenta lucrare.

25
Cornelia LEFTER, op. cit. pag 70-72
a) Decizia se adreseaza unor destinatari determinati. Astfel, prin
caracterul sau individual, decizia difera fundamental de regulament.

Decizia trebuie sa se aplice la un numar limitat de adresanti
persoane fizice sau juridice, specificati sau identificabili. Astfel, expresia
cei carora li se adreseaza semnifica persoane clar determinate sau care pot
fi identificate dupa anumite criterii.

O problema speciala se impune n cazul deciziilor adresate statelor
membre.
n aceste situatii, caracterul legislativ al actelor nationale adoptate n
baza unei decizii face ca statele membre sa nu poata extinde sau reduce
aplicarea deciziei.
Astfel de decizii pot contine

o autorizare, o prohibitie sau refuzul de a
acorda o autorizare care implica adoptarea, abrogarea sau neadoptarea unui
act normativ national. Curtea de Justitie a decis ca este admisibila, actiunea
unei persoane particulare mpotriva unei decizii luate de Comisie prin care a
fost refuzat unui stat membru acordarea autorizatiei.

De fapt, prin aceasta decizie, Comisia a refuzat cererea Germaniei de
a fi autorizata n baza art. 25(3) CEE sa suspende partial anumite taxe
vamale. Refuznd sa autorizeze suspendarea partiala a anumitor taxe
vamale, Comisia nu a permis de fapt Germaniei sa adopte norme juridice
nationale contrare.

b) Decizia este obligatorie n ntregul sau. Datorita caracterului lor
obligatoriu, deciziile creeaza drepturi si obligatii direct n persoana la care
se adreseaza, si astfel, pot fi invocate direct n fata instantelor judiciare
nationale, care trebuie sa le ia n considerare ca element de drept comunitar.

Astfel
26
, Curtea de Justitie a decis ca interdictia introducerii sau
reintroducerii anumitor taxe, adresata statelor membre printr-o decizie
neconditionata si suficient de dara si de precisa, este capabila sa produca
efect direct n raporturile juridice dintre statele membre si subiectele de drept


26
Cazul 9/70, Grad C. FinantantTraustein
aflate sub jurisdictia lor.

Mai subliniem, ca, n sistemul Tratatului CECO, deciziile puteau fi
generale, asemanatoare cu directivele CE, sau individuale. Adoptarea lor era
de competenta naltei Autoritati (Comisiei).

Recomandarile si avizele.

n conformitate cu ultimul paragraf al art.
249 si cu art. 110, alin. 2 din TCE, recomandarile si avizele nu leaga, (adica
nu au forta juridica obligatorie -n.a.).
Recomandarea este, de regula, folosita pentru a obtine o anumita
actiune sau conduita din partea destinatarilor ei. n schimb, avizul este folosit
pentru a exprima un punct de vedere.
Deoarece, n mod normal, recomandarile si avizele nu au forta
obligatorie, ele nu pot fi supuse controlului de legalitate al Curtii de Justitie
(asa cum sunt regulamentele, directivele si deciziile) si nici nu pot face
obiectul unei decizii preliminare privind validitatea sau interpretarea lor.
Nu este mai putin adevarat nsa faptul ca daca recomandarile nu au
forta obligatorie (adica nu creeaza drepturi si obligatii ce pot fi invocate n
fata instantelor nationale) acestora le-ar lipsi orice efecte juridice. n
practica judiciara comunitara, judecatorul national trebuie sa ia n
considerare prevederile unei recomandari daca aceasta l-ar ajuta sa
interpreteze alte masuri juridice nationale sau comunitare.

De asemenea, atunci cnd un stat membru omite sa ia masura
recomandata, Curtea de Justitie poate sa examineze daca acea recomandare
are sau nu efecte juridice.
Angajamentele externe ale Comunitatilor Europene

Tratatul CE prevede la art. 300 (fost 228) ca pe baza competentelor
sale externe (explicite, implicite sau subsidiare), comunitatile pot ncheia
acorduri internationale cu terte tari sau organizatii internationale.
Angajamentele externe ale comunitatilor constituie adevarate izvoare de
drept comunitar

cu precizarea ca n privinta ncheierii acestor acorduri
internationale cu alte subiecte de drept international sau organizatii fara
aceasta calitate, Comunitatea Europeana nu are o competenta absoluta, ci
una pe care o mparte cu statele membre. Aceste acorduri creeaza obligatii
att pentru comunitati, ct si pentru statele membre.

Din jurisprudenta, retinem faptul ca daca acordurile internationale
ncheiate de comunitati fac parte din ordinea juridica comunitara, atunci
Curtea de Justitie dobndeste competenta de a interpreta dispozitiilor lor. De
asemenea, deciziile luate de organele create prin acordurile internationale
semnate de Comunitatile Europene sunt incluse n izvoarele (sursele)
dreptului comunitar.
n cadrul ierarhiei normelor comunitare de drept, acordurile
internationale semnate de Comunitatile Europene au o valoare juridica
inferioara dreptului primar si principiilor generale de drept, dar superioara
dreptului derivat si altor izvoare de drept. Cele mai cunoscute forme ale
acordurilor n discutie sunt:

a) Acordurile ncheiate de comunitati cu statele terte

sau cu
organizatiile internationale.

Sediul materiei n privinta acestor acorduri de
drept comunitar l constituie Tratatul CE art. 300, care prevede ca asemenea
acorduri leaga institutiile Comunitatii si statele membre. La aceasta
prevedere se adauga si decizia Curtii de Justitie, care referindu-se la acordul
de asociere a Greciei la CEE a precizat ca dispozitiile

din acord sunt parte
integranta, ncepnd de la intrarea n vigoare a acestora, din ordinea
juridica comunitara.
b) Actele unilaterale adoptate de organele nfiintate prin acordurile
externe ale Comunitatilor Europene. Acestea sunt acorduri ntre comunitati
si state terte, care nu au nevoie sa fie supuse procedurilor de ratificare sau
aprobare pentru a lega partile . Aceste acte provin de la organe internationale
si nu se aplica automat n ordinea juridica comunitara; fiind reluate n
regulamentele Consiliului si publicate n anexele acestuia.
c) Unele tratate ncheiate de statele membre ale Comunitatilor
europene cu alte state membre. Acestea sunt acorduri externe si acte
unilaterale care pot produce efecte juridice n ordinea juridica internationala,
dar care luate singure, nu au un asemenea efect. Curtea de Justitie admite
legarea Comunitatilor Europene prin acorduri ncheiate de statele membre cu
terte state.

n aceasta situatie Comunitatile sunt substituite cu statele membre
prin angajamentele asumate de ele prin anumite tratate ncheiate anterior
anului 1958. Actele de mai sus sunt totusi limitate de anumite ipoteze. Una
dintre aceste ipoteze este data de cazul GATT. n momentul ncheierii
Tratatului CEE statele membre erau legate prin angajamente de Acordul
General asupra Tarifelor Vamale si Comert (GATT General Agreement on
Tarrifs and Trade) semnat n 1948.
GATT avea un caracter provizoriu si un cmp de actiune care excludea
tarile din blocul socialist, dar succesul sau n dezvoltarea comertului mondial
de-a lungul anilor este de necontestat. Reducerile continue ale tarifelor au
stimulat n deceniile 1950, 1960 cresterea comertului mondial. Succesul obtinut
de GATT n micsorarea tarifelor la niveluri att de joase, mpreuna cu
recesiunile economice din zona economica europeana, a determinat guvernele
din Europa Occidentala sa creeze noi tipuri de bariere comerciale fara taxe, sa
ncerce sa ncheie

cu comerciantii acorduri bilaterale favorabile. Pna la urma,
comunitatea s-a conformat regulilor GATT ca o parte contractanta si a fost
considerata asa prin partenerii sai.

Izvoarele complementare ale dreptului comunitar
Izvoarele complementare sunt rezultate din acordurile ncheiate ntre
statele membre n domeniile de competenta nationala. Aceasta este
principala deosebire dintre aceste izvoare si cele derivate sau constituite din
angajamentele externe ale comunitatilor care rezulta (ambele) din
exercitarea de catre institutiile comunitare a consecintelor ce le-au fost
atribuite prin Tratate. Daca acordurile ncheiate ntre statele membre n
domeniile de competenta nationala se situeaza n cmpul si n prelungirea
obiectivelor definite de Tratate se pot nscrie ca izvoare complementare de
drept comunitar.
Izvoarele complementare ale dreptului comunitar sunt urmatoarele:

- Conventia comunitara

- Deciziile si acordurile dintre reprezentantii guvernelor statelor
membre reunite n cadrul Consiliului
-Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor
Europene, adoptate de comun acord de statele membre.
a) Conventia comunitara

este invocata uneori n mod expres tocmai
pentru a completa Tratatele comunitare. Cu titlul de exemplu invocam
Tratatul CE care enumera patru materii ale dreptului international privat:
protectia persoanelor si drepturilor individuale; eliminarea dublei impuneri;
recunoasterea mutuala a societatilor; recunoasterea si executarea deciziilor
juridice.
n baza Tratatului CE art. 293 a fost creata Conventia pentru fuziunea
internationala a societatilor anonime ca si Conventia relativa la faliment.
Alte conventii create fara a prejudicia lucrari n

curs de derulare sau
abandonate, putem mentiona:

- Conventia pentru asistenta mutuala ntre administratiile vamale,
Neapole, 7 septembrie 1967;
- Conventia relativa la brevetul comunitar pentru Piata Comuna,
Luxemburg, 15 decembrie 1975;
- Conventia privind legea aplicabila obligatiilor contractuale,
deschisa pentru semnare la Roma, 19 iunie 1980, etc.
Conventiile de mai sus se supun semnarii si ratificarii asemanator
procedurii specifice dreptului international. Deosebirea fata de conventiile
din dreptul international, consta n special, n:

- initiativa este luata cu acordul Comisiei si Consiliului;

- conducerea negocierilor se face de catre experti guvernamentali,
dar care sunt asistati de Comisie;
- Consiliul si Comisia si exprima n mod public opiniile asupra

proiectelor elaborate de experti, pentru aviz formal.

b) Deciziile si acordurile dintre reprezentantii guvernelor statelor
membre reunite n cadrul Consiliului pot fi considerate izvoare
complementare ale dreptului comunitar, n domenii cum sunt:
- cele rezervate statelor prin Tratat;
- problemele neguvernate de Tratate;
- probleme partial neguvernate prin Tratat.
Deciziile si acordurile asupra domeniilor de mai sus constituie acte
institutionale la propunerea Comisiei, dupa consultarea Parlamentului
Uniunii Europene. Pentru a deveni izvoare de drept comunitar ele trebuie sa
fie hotarte n sesiuni ale Consiliului n prezenta Comisiei si publicate n
Jurnalul Oficial (JO) al Comunitatilor Europene. Asupra ndeplinirii
formalitatilor de mai sus, procedura permite trimiterea lor institutiilor
comunitare pentru a fi puse n aplicare. Natura judiciara a acestor acte consta
n aceea ca au un caracter conventional, interstatal.
c) Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor
Europene, care sunt adoptate de comun acord de statele membre se deosebesc
de cele prezentate mai sus prin aceea ca ele nu comporta nici o procedura de
angajare juridica si au numai o valoare orientativa. n concret este vorba de
dispozitiile adoptate n cadrul Consiliului sub forma actelor mixte. Se numesc
asa ntruct aceste acte emana simultan de la Consiliu si de la guvernele statelor
membre.
Un exemplu de asemenea act este rezolutia Consiliului si a
reprezentantilor guvernelor statelor membre din 23.03.1971, privind

realizarea pe etape a unei uniuni economice monetare la care vom avea
ocazia sa ne referim n lucrarea noastra; un alt exemplu este Decizia
Consiliului nr. 862/2003 privitoare la cooperarea statelor n vederea
combaterii activitatilor de contrafacere a monedelor Euro de catre statele
care nu au adoptat moneda unica.

Actele din aceasta categorie se adopta de Consiliul de Ministrii al
Comunitatilor si de sefii de state sau de guverne ai celor 27 de state membre.

Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar
Jurisprudenta ocupa un loc considerabil ntre izvoarele dreptului
comunitar. Curtea de Justitie este uneori creatoare de drept comunitar, fiind
fortata de mprejurpri cum ar fi:

- generalitatea, imprecizia, vidul de norme, imperfectiunea n
genere a Tratatelor;
- rigiditatea dreptului primar;
- inertia dreptului comunitar derivat;

- procedurile greoaie de rivizuire a dreptului comunitar;
- blocajele din cadrul institutiilor comunitare;

- conflictele dintre normele comunitare si cele nationale.

Datorita cauzelor de mai sus, dar si a altora, Curtea de Justitie are
competenta normativa care consta n mod special n utilizarea metodelor de
interpretare dinamica si recurgerea la principiile generale de drept, la care ne
vom referi n continuare. Mentionam ca n literatura de specialitate exista
puncte de vedere diferite cu privire la jurisprudenta si principiile generale de
drept, ca izvoare/surse de drept comunitar. Marea majoritate a specialistilor
nsa, sustin conceptiile pe care si noi le prezentam si sustinem.

Principiile generale de drept
Relund ideea cu care am ncheiat subcapitolul anterior categoriile
principiilor generale de drept si jurisprudenta comunitara se suprapun n
ceea ce priveste continutul, desi difera ca nume. Unii autori considera
dreptul jurisprudential al Curtii de Justitie ca sursa a dreptului comunitar,
desi accepta ca n general jurisprudenta nu este considerata ca un veritabil
izvor de drept
27
. n esenta nsa, se refera la aplicarea de catre Curtea de
Justitie a unor principii generale de drept.
n acelasi timp, alti autori recunosc faptul ca aplicarea principiilor
generale este n ultima instanta o problema care revine practicii Curtii de
Justitiei
28
. ntre cele doua situatii, problema trebuie deci sa fie rezolvata mai
ales sub aspectul denumirii categoriei respective, avnd n vedere faptul ca
nu sunt deosebiri substantiale de continut.

Pentru acest motiv, se considera ca ntre principiile generale de drept
si hotarrile judecatoresti - chiar daca este vorba de o instanta supranationala
- prioritatea trebuie acordata principiilor generale de drept, motiv pentru care
s-a adoptat clasificarea izvoarelor dreptului comunitar prezentata anterior de
noi.
Un argument al acestei opinii este si faptul ca art. F.2 din Tratatul de
la Maastricht recunoaste ca fiind principii generale chiar si cele care nu sunt
prevazute n jurisprudenta Curtii de Justitie.

De mentionat, ca principiile generale nu sunt prevazute n Tratatul
CECO ca izvoare ale dreptului comunitar. Tratatele urmatoare au prevazut
nsa

posibilitatea Curtii de a putea recurge la principii generale comune ale
statelor membre pentru a stabili unele responsabilitati ale membrilor
comunitatii care nu erau prevazute n Tratate, extinzndu-se si la alte
domenii, dar diferentiindu-se de drepturile fundamentale.
n acelasi timp, Curtea nu putea sa nu suplineasca unele diferente ale
reglementarilor comunitare, n vederea evitarii cazurilor de denegare de
justitie, iar experientele impuse de statul de drept presupuneau apelarea la


27
Jean Boulouis, Droit institutional des Communantes, Mantchre.Stien, Paris, 1993, 4
C
edition
28
Philipp Manin op. cit. pag. 223
principiile generale de drept.
Principiile generale de drept au nsa un continut mai complex, fiind
diferentiate n functie de apartenenta lor la sistemele juridice clasice, la
sistemele de drept comune statelor membre sau la principiile proprii
comunitatilor europene.

Principiile clasice ale dreptului au fost impuse a fi respectate de catre
Curtea de Justitie ndeosebi n ceea ce priveste dreptul de aparare, ca si n
ceea ce priveste corecta administrare a justitiei, neretroactivarea actelor
administrative, recunoasterea drepturilor dobndite, principiul bunei credinte
sau principiul echitatii
29
.
Principiile generale comune dreptului statelor membre sunt de la sine
ntelese ca fiind necesare a fi respectate, dar ele sunt prevazute si n Tratatele
de la Roma n ceea ce priveste responsabilitatea extracontractuala.

De remarcat ca aceste principii sunt aplicate doar n cazurile n care
reglementarile comunitare sunt deficitare sau cnd se impun pentru o mai
buna argumentare a interpretarilor Curtii. Trebuie admis faptul ca nu se
impune ca aceste principii sa fie comune tuturor legislatiilor statelor
membre, fapt care este de altfel imposibil, ci este necesar ca ele sa fie
prezente doar n unele state membre. O alta conditie este ca aceste principii
sa fie n concordanta cu ordinea juridica comunitara.

n conformitate cu deciziile Curtii sunt aplicabile n ordinea juridica
comunitara principiile privind:

- egalitatea fata de reglementarile economice;

- mbogatirea fara just temei;

- responsabilitatea extracontractuala pentru daunele

cauzate de
actele normative;
- confidentialitatea corespondentei ntre avocat si client;

- dreptul la aparare;

- secretul afacerilor ntreprinderilor etc.


29
J. Boulouis, op. cit., pag. 208-209
Principiile privind natura comunitatilor, n practica jurisdictionala a
Curtii au fost statuate ca fiind urmatoarele:

- solidaritatea statelor n ceea ce priveste informarea cu privire la
comportamentul lor, att n relatiile comunitare, ct si n cele cu statele terte;

- principiul nediscriminarii sau al egalitatii de tratament;
- principiul general al proportionalitatii;

- principiul preferintei comunitare.

Cunoasterea si aplicarea principiului drepturilor fundamentale ale
omului constituie o chestiune deosebit de importanta, care se bazeaza att pe
Conventia Europeana pentru Salvgardarea Drepturilor Omului si a
libertatilor sale fundamentele

(Roma 4 noiembrie 1950), ct si pe
dispozitiile n materie ale statelor membre. Tratatele comunitare nu
contin o enumerare a acestor drepturi fundamentale ale omului, ele
completndu-se n acest scop cu prevederile adoptate n cadrul Consiliului
Europei. Din acest punct de vedere pot sa apara unele probleme legate de
determinarea continutului acestora si a justificarii lor ca suport al hotarrilor
Curtii.

Curtea a statuat ca drepturile fundamentale ale omului fac parte

integranta din principiile generale carora ea le asigura respectarea.

Pornind de la aceasta recunoastere jurisprudentiala, o declaratie
comuna a presedintilor Consiliului, Parlamentului si Comisiei din 5 aprilie
1977 a proclamat atasamentul acestor institutii la respectarea drepturilor
omului. Pe baza acesteia, Consiliul si Comisia au semnat un memorandum
care specifica interesul politic n acest sens si necesitatea minimalizarii
dificultatilor juridice care pot sa apara.

Curtea a tinut seama ca respectarea drepturilor fundamentale ale
omului are o dubla fundamentare: pe de o parte Tratatele institutive n acest
domeniu ntre state, iar pe de alta parte prevederile constitutionale ale
statelor membre. Apare aici o problema de dificultate pentru Curte, care n
cazul dispozitiilor de natura comunitara, are un cmp de actiune restrns fata
de cel al reglementarilor nationale.

n Tratatul de la Maastricht, la art. F.2 se preia ceea ce s-au confirmat
n activitatea Curtii ca fiind elemente esentiale ale aplicarii normelor juridice
comunitare sau nationale, precizndu-se ca sunt recunoscute si respectate
att drepturile fundamentale prevazute n Conventia Europeana a Drepturilor
Omului, ct si cele care rezulta din traditiile constitutionale comune ale
statelor membre, precum si principiile generale ale dreptului comunitar.
Drepturile fundamentale ale persoanelor constituie astazi o conditie
tabu a carei respectare o impune Curtea de Justitie institutiilor
comunitare si care poseda o forta juridica superioara celui din dreptul
derivat.
n ce priveste forta juridica a principiilor generale trebuie sa spunem
mai nti ca normele juridice comunitare sunt integrate ntr-un sistem de
drept n care fiecare categorie ocupa un loc bine determinat, ntr-o forma
piramidala, asemanatoare sistemului normelor juridice ale fiecarui stat.
Fiecare categorie are o anumita forta juridica si, pe aceasta baza, se
determina raporturile care exista ntre acestea, precum si ntre dreptul
comunitar si dreptul national.

Tratatele de instituire a Comunitatilor se afla n vrful acestei
piramide a normelor juridice, ele reprezentnd acordul de vointa al statelor
membre pentru crearea Comunitatilor. Celelalte reglementari comunitare
trebuie sa fie n concordanta cu aceste Tratate, n caz contrar ele fiind
susceptibile de a fi anulate sau declarate invalide
30
.
Principiile generale nu constituie o categorie unitara n ceea ce
priveste ierarhia lor. De aceea respectarea drepturilor fundamentale ale
omului este considerat un principiul cu valoare egala cu cel al Tratatelor
constitutive ale Comunitatilor (conform art. F din Tratatul de la Maastrich),
avnd deci valoare superioara dreptului derivat.

Celelalte principii sunt considerate a fi o valoare inferioara ntruct


30
P. Manin, op. cit., pag. 236
Curtea le aplica doar n cazul n

care acestea nu contravin Tratatelor
constitutive sau drepturilor fundamentale. Ele sunt considerate nsa cu
valoare juridica superioara dreptului derivat prezentat de noi anterior.

Nici n cadrul dreptului derivat nu exista o ierarhie a actelor juridice
care o alcatuiesc. Aceasta pentru ca dreptul derivat si gaseste originea n
Tratatele comunitare, fiind subordonate acestora, ca si principiile generale si
acordurile internationale.

O succinta prezentare a principiilor generale de drept prezentate n
jurisprudenta si literatura juridica comunitara ar fi urmatoarea:

a) principiul universal respectarea drepturilor fundamentale ale
omului;
b) principii fundamentale impuse de Curtea de Justitie a CE:

securitatea juridica,

neretroactivitatea, prescrierea si
decaderea din drepturi, inopozabilitatea, increderea legitima;

dreptul la aparare cu respectarea caracterului contradictoriu
al procedurii;

egalitatea si nediscriminarea;

proportionalitatea impunerii regulilor si normelor
comunitare n raport cu strictul necesar
c) principii supleative, aplicate n cazul vidului de norme:

retragerea retroactiva a actelor ilegale;

raspunderea extracontractuala;

distinctia impozitelor, a taxelor, tarifelor si redeventelor.
Asupra unora din aceste principii vom avea ocazia sa mai revenim pe
parcursul lucrarii noastre, n mod deosebit cel referitor la respectarea
drepturilor fundamentale ale omului.
INSTITUTII COMUNITARE I

Parlamentul European (PE)
Organizare
Parlamentul European, cunoscut si sub denumirea de Adunare
Generala de catre Tratatele institutive este alcatuit din reprezentanti ai
popoarelor statelor membre ale Comunitatilor Europene. Parlamentul
European, ca institutie comunitara, reprezinta popoarele statelor membre
privite n mod colectiv. Ca reprezentanti ai popoarelor, membrii
Parlamentului European nu sunt subordonati guvernelor tarilor lor sau
parlamentelor nationale.

Europarlamentarii, asa cum mai sunt ei cunoscuti au calitatea de
reprezentanti ai popoarelor tarilor lor si exercita ndatoririle ce le revin, fara
a putea fi obligati sa asculte de nici o alta instructiune extrinseca calitatii pe
care o au. Facem precizarea ca expresia reprezentanti ai popoarelor,
ncorporata n Tratate (art. 190 din TCE), are acelasi nteles ca n orice drept

constitutional national, inclusiv cel din Romnia.

Acesti reprezentanti formeaza un organism care, el nsusi, reprezinta
nu numai un popor, ci o pluralitate de popoare - toti cetatenii Comunitatii
Europene/Uniunii Europeane, priviti n sens colectiv. Asa cum am aratat,
Tratatele institutive denumeau aceasta institutie comunitara Adunare.
Consiliul CE s-a opus, la vremea respectiva, schimbarii acestei denumiri. Cu
toate acestea membrii Adunarii au decis n 1962 folosirea titulaturii de
Parlament European. De atunci, aceasta denumire a fost adoptata si folosita
n toate actele comunitare.
Schimbarea de denumire a fost legiferata prin Actul Unic European,
crendu-se n acest fel iluzia schimbarii nsesi a functiunii acestei institutii si
a existentei unui control mai democratic n cadrul sistemului de institutii
comunitare.
Parlamentul European nu este o prelungire comunitara a ideii de
parlament national. Tratatele nu atribuie acestei institutii puteri care, de
regula, sunt caracteristice parlamentelor nationale, cum ar fi puterea
legislativa sau puterea de a impune taxe, chiar daca Actul Unic European si
Tratatele comunitare subsecvente au largit rolul Parlamentului European n
procesul legislativ comunitar.
Prezentnd organizarea Parlamentului European ne vom referi n
continuare la doua importante componente: membrii si compozitia

Parlamentului European.
Parlamentul European are sediile n Strasbourg, Bruxelles si
Luxemburg si era format pna la extinderea din anul 2004, din 626 membri
dupa cum urmeaza: Germania 99, Franta, Italia si Marea Britanie, cte 87
fiecare, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia si Portugalia cte 25 fiecare,
Suedia 22, Austria 21, Irlanda 15, Danemarca si Finlanda cte 16 fiecare,
Luxemburg 6.
Noua redactare a art. 137 TCE (art. 189 TUE Amsterdam) extinde
numarul maxim al membrilor Parlamentului European la 700, iar prin
Tratatul de la Nisa la 732. Conform Tratatului de la Nisa distributia locurilor
n Parlamentul European era: Germania 99; Franta, Marea Britanie si Italia
72; Spania si Polonia 50; Romnia 33; Olanda 25; Grecia, Belgia, Portugalia
22; Cehia, Ungaria 20; Suedia 18; Bulgaria, Austria 17; Slovacia,
Danemarca, Finlanda 13; Irlanda, Lituania 12; Letonia 8; Slovenia 7;
Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5.
Numarul de europarlamentari a fost modificat din nou prin decizie a
Consiliului European la sfrsitul anului 2002 cnd se stia ca Romnia si
Bulgaria nu vor adera n anul 2004, la ora actuala avnd 785 de membri.
Modificarea numarului de membri s-a datorat nemultunirilor pe care le-a
provocat repartizarea de la Nisa nca din momentul realizarii sale. Plecnd
de la diferendumul ntre Belgia si Olanda, treptat mai toate statele membre,
noi si vechi, au dorit suplimentarea locurilor din Parlamentul European.
Astfel. s-a ajuns la un Parlament European cu 732 de deputati pentru
legislatura 2004-2009 (din 736 maximul stabilit) repartizate astfel: Germania
99; Franta, Marea Britanie si Italia 78; Spania si Polonia 54; Olanda 27;
Grecia, Belgia, Cehia, Ungaria, Portugalia 24; Suedia 19; Austria 18;
Slovacia, Danemarca, Finlanda 14; Irlanda, Lituania 13; Letonia 9; Slovenia
7; Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5.
n acest fel, Romnia a primit 35 de locuri, iar Bulgaria 18 si a fost
adoptata decizia potrivit careia n legislatura

2004-2005 se poate depasi
pragul de 736 de locuri daca Romnia si Bulgaria acced formal n uniunea
Europeana, ceea ce s-a si ntmplat la ora actuala, asa cum am aratat,
existnd 785 de europarlamentari.
Membri Parlamentului European sunt alesi de catre corpul electoral al
fiecarui stat prin sufragiu universal. n Tratate se vorbeste despre norme
electorale unice (art. 138 TCE) dar n realitate alegerile directe se fac
conform legilor electorale din fiecare tara, cel mai recent exemplu este
scrutinul electoral din 25 noiembrie 2007, desfasurat n Romnia.

Organizarea Parlamentului European este reglementata prin
Regulament Intern
31
si se bazeaza pe existenta unui Presedinte ales dintre
candidatii diferitelor grupuri politice sau grupuri de 10 deputati nenscrisi n
grupurile politice. Daca nici un candidat nu are majoritate absoluta n
primele trei tururi, n cel de-al patrulea ramn primii doi clasati, iar alegerea
se face prin majoritate simpla. Presedintele raspunde de activitatile
Parlamentului European, n fata altor institutii comunitare, dar relatia
internationala a Parlamentului European ct si de transparenta Rezolutiilor
Parlamentului European. n practica ultimelor legislaturi, functia de
Presedinte a fost mpartita egal

de catre primele doua grupuri politice
rezultate din alegeri Partidul Popular si cel Socialist astfel nct fiecare


31
DOCE, L 49 / 19.02.1997
dintre acestea sa exercite Presedintia dio ani si jumatate

indiferent de
rezultatul alegerilor. De organizarea administrativa si financiara raspunde
organul de conducere colectiva al Parlamentului European format din
Presedinte, vicepresedinte, chestor si, eventual, presedintii grupurilor
politice.
Europarlamentarii se reunesc pe grupuri politice si nu n functie de
nationalitate, formula logica daca avem n vedere ca s-a dorit sa se dea
Parlamentului European o autentica dimensiune comunitara. Asa s-ar explica
si faptul ca numarul de deputati necesar formarii unui grup politic este mai
redus atunci cnd este compus din reprezentantii mai multor state si mai
mare daca este vorba despre reprezentantii unuia singur.

Parlamentul European are Comisii parlamentare specializate
(agricultura, politica, buget, transporturi etc.) care elaboreaza Propuneri de
Rezolutii ce apoi se voteaza n plen. Comisiile trebuie sa cuprinda membrii
grupurilor politice n proportia existenta n plen, iar conducerea lor este
asigurata de doi vicepresedinti si presedintele Parlamentului European.

Europarlamentarii au aceleasi drepturi ca si cei ai unui parlament
national: imunitate, salariu, fond

de cheltuieli pentru activitatea desfasurata,
inviolabilitate pentru opiniile exprimate n activitatea parlamentara etc.

Compozitia politica a Parlamentului European este urmatoarea:

Grupul Crestin Democrat si Democratiile Europene (Partidul
Popular European, PP-ED);
Grupul Socialist (Partidul Socialist European, PES);
Grupul Liberal, Democratic si Reformist (ALDE);
Grupul Verzilor (Green/EFA);
Grupul Europa Democratiilor;

Grupul Stngii Unite Europene;
Grupul uniunea pentru Europa natiunilor;

Grupul Mixt;
Altele.
Comisiile Parlamentului European sunt:
Comisia de Afaceri Externe si de Securitate;
Comisia de Agricultura si Dezvoltare Rurala;

Comisia de Buget;
Comisia Economica si Monetara;

Comisia de Industrie, Comert Exterior, Energie;

Comisia Juridica si Piata Interna;

Comisia de Afaceri Sociale si Munca;

Comisia de Politica Regionala Transporturi, Turism;

Comisia de Mediu, Sanatate si Consumatori;

Comisia de Tineret, Cultura, Educatie, Mass-media si Sport;
Comisia de Dezvoltare si Cooperare;
Comisia de Libertati Publice si Afaceri Interne;

Comisia de Control Bugetar;
Comisia Afaceri Constitutionale;

Comisia de Regulament, Verificare a Puterilor si Imunitatii;

Comisia Drepturilor Femeii;
Comisia de Petitii;

Comisia de Pescuit.
n privinta comitetelor parlamentare precizam ca n conformitate cu
art. 36 din Regulile de procedura si cu noul art. 193 TCE, Parlamentul
poate nfiinta comitete temporare sau permanente, generale sau speciale si
poate, determina atributiile lor.

Pentru rezolvarea multiplelor probleme exista comitete diferite pentru:
probleme politice, agricultura, buget, probleme economice si monetare,
politica industriala, cercetare si tehnologie, relatii economice externe,
probleme juridice si drepturile cetatenilor, transport si turism, mediu,
planificarea regionala si a fortei de munca, sanatatea publica si protectia
consumatorului, probleme institutionale, verificarea imunitatilor, drepturile
femeii etc. Comitetele pregatesc rezolutiile care vor fi adoptate de catre
Parlament n sesiunile plenare.
Conform art. 251 si 252 din TCE, cnd Tratatele comunitare cer
consultarea Parlamentului, n cadrul procesului de luare a deciziilor la nivel
comunitar, Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei, cere
Parlamentului o opinie (aviz) asupra problemei aflate n discutie. Actul
adoptat de Consiliu este astfel examinat de comitetul parlamentar respectiv,
care va ntocmi un raport ce va fi naintat plenului Parlamentului. n baza
raportului comitetului si a dezbaterilor ce au loc n cadrul sesiunii,
parlamentul si va exprima propria opinie sub forma unei rezolutii, ce va fi
trimisa Consiliului Uniunii Europene.

Referitor la numarul minim de membri necesar pentru formarea unui
grup parlamentar acesta este, conform art. 29 din Regulamentul intern al
Parlamentului European, de 23 de persoane, daca ei provin din doua tari
membre, 18, daca

provin din trei tari

ori 14, daca apartin la patru sau mai
multe state membre. Tot acest articol mai precizeaza ca grupurile politice nu
pot fi compuse pe baze exclusiv nationale, ci trebuie sa cuprinda deputati ce
apartin la cel putin doua state membre. Aceasta nseamna ca fiecare grup
parlamentar este format din parlamentari care au orientari politice comune,
fara a avea importanta din ce tara provin si ca nu este obligatoriu ca un
deputat sa apartina unui grup politic. Conditiile pentru recunoasterea oficiala
a grupurilor si activitatilor Parlamentului European sunt stabilite n Regulile
de procedura ale Parlamentului.

Am aratat ca Parlamentul este condus de un presedinte desemnat de
membrii sai si un organ colectiv de conducere. n plus, mai facem si alta
precizare. Astfel, Secretariatul General al Parlamentului European este la
Luxembourg. Parlamentul se ntlneste n mod normal n sesiuni plenare la
Strasbourg, dar cele 21 de comitete parlamentare, care pregatesc materialele
pentru sesiunile plenare si grupurile politice/parlamentare au sediul la
Bruxelles.
Presedintele si vicepresedintii sunt alesi de catre membrii
Parlamentului European pentru o perioada de doi ani

si jumatate.
Presedintele Parlamentului European mpreuna cu vicepresedintii si cinci
chestori formeaza un birou", care este un organ executiv al Parlamentului
European.
n conformitate cu art. 5, 7, 12 si 50 din regulile de procedura ale
Parlamentului European, biroul propune agenda sesiunilor parlamentare,
decide n probleme de competenta sa si ntocmeste proiectul preliminar al
bugetului Parlamentului.
Evaluarea calitatilor necesare unei persoane de a fi ales membru al
Parlamentului European si ocuparea locurilor devenite vacante n cursul
mandatului parlamentar sunt supuse normelor nationale proprii fiecarui stat,
asa cum s-a ntmplat si n Romnia la 25 noiembrie 2007.
Art. 190 CE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, permite
Parlamentului de a fixa statutul membrilor sai cu conditia aprobarii lui cu
unanimitate de voturi n Consiliul Uniunii Europene. Aceasta prevedere a
fost modificata prin Tratatul de la Nisa, n sensul ca art. 191 TCE prevede
acum votul cu majoritate calificata n Consiliul Uniunii Europene pentru
adoptarea statutului membrilor Parlamentului European, mai putin
dispozitiile referitoare la regimul fiscal.

Tot referitor la statut, mai mentionam faptul ca n conformitate cu
Tratatul de la Nisa, art. 191 TCE, acesta devine baza juridica ce permite
Consiliului si Parlamentului sa adopte prin procedura codeciziei statutul
partidelor politice europene si regulile privind finantarea lor.

Art. 8-10 din Actul privind alegerile directe ale membrilor
Parlamentului European si Protocolul asupra privilegiilor si imunitatilor
Comunitatilor Europene (anexat Tratatului de fuziune) prevad privilegiile si
imunitatile membrilor Parlamentului European n timpul mandatului lor
executat n interesul comunitatilor Europene/Uniunii Europene

De precizat ca indemnizatia parlamentara este stabilita prin dispozitii
nationalele. Am aratat ca organizarea interna a Parlamentului European este
bazata pe existenta partidelor politice la nivel european si a comisiilor
prezentate. Expresia la nivel european a fost introdusa n art. 191, alin. 1 a
CE prin Tratatul de la Maastricht pentru a sublinia, pe de o parte, vointa
politica a cetatenilor europeni n formarea unei constiinte europene si pe de
alta parte, faptul ca Parlamentul European este singurul organ la nivel
international ales prin sufragiu universal direct.

ncheiem prezentarea organizarii Parlamentului European cu unele
precizari privind organele de conducere, astfel:

- Presedintele reprezinta Parlamentul n situatii oficiale si n
relatiile internationale; prezideaza sedintele plenare, ntlnirile Biroului si
lucrarile Conferintei Presedintilor;
- Biroul reprezinta organul regulator, responsabil cu bugetul
Parlamentului si raspunde de probleme administrative, organizare si
personal; el este format din Presedinte, 14 vicepresedinti si 5 chestori, care
au rol consultativ n probleme administrative si financiare; membri Biroului
sunt alesi cu un mandat de doi ani si jumatate;

- Conferinta Presedintilor este formata din Presedintele
Parlamentului si presedintii grupurilor politice; este organismul politic
conducator al Parlamentului European; principalele atributii ale Conferintei
sunt legate de stabilirea agendei sarcinilor parlamentare si activitatilor
organismelor parlamentare; Conferinta stabileste

termenii de referinta,
dimensiunea comisiilor si delegatiilor permanente;

- Secretariatul organizeaza activitatea Parlamentului European;
el este condus de un Secretar General si este format dintr-un personal, relativ
numeros, de circa 3500 de persoane, pe lnga care mai functioneaza si
personalul grupurilor politice, precum si asistentii

membrilor; datorita
multilingvismului din uniunea Europeana, o treime din personalul
Secretariatului Parlamentului European lucreaza n domeniul lingvistic
(traduceri si interpretari).

Tratatele au transformat treptat Parlamentul European dintr-un
organism pur consultativ, ntr-un parlament legislativ, care tinde sa semene
din ce n ce mai mult cu parlamentele nationale ale statelor membre.
Parlamentul European este singura institutie comunitara care si tine lucrarile
n public. Dezbaterile, opiniile si rezolutiile Parlamentului European se
publica n Monitorul Oficial al Uniunii Europene.
Atributiile si puterile (competentele) Parlamentului European
Conform art. 192 TCE, Parlamentul exercita puteri consultative si de
supraveghere. El are puterea generala de a discuta orice problema
referitoare la Comunitati/Uniune, de a adopta rezolutii fata de aceste
probleme si de a invita guvernele statelor membre sa actioneze.
Actul Unic European a introdus o procedura de cooperare
institutionala - ntre Consiliu, Comisie si Parlament - n care acesta din
urma participa la adoptarea anumitor acte normative comunitare.

Tratatul asupra Uniunii Europene a largit puterile Parlamentului, prin
aceea ca i recunoaste n anumite domenii o putere de codecizie (sau de
decizie comuna) mpreuna cu Consiliul Uniunii Europene. Acest act a
modificat si procedura de cooperare institutionala care este nlocuita prin
Tratatul de la Amsterdam (cu exceptia domeniului uniunii economice si
monetare) cu procedura de codecizie.
Tratatul de la Nisa extinde domeniile de aplicare a procedurii de
codecizie si a avizului conform la initierea cooperarii ntarite sau la situatiile
cnd Consiliul Uniunii Europene trebuie sa constate existenta unui risc
evident de violare grava a drepturilor fundamentale recunoscute de Uniunea
Europeana.

De asemenea, Tratatul din 22 aprilie 1970 privind amendarea
anumitor prevederi bugetare ale Tratatelor institutive si ale Tratatului de
fuziune a conferit Parlamentului anumite puteri bugetare, care au fost
ulterior largite prin Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.
Avnd n vedere aspectele mentionate mai sus rezulta ca Parlamentul
European nu exercita nca principalele

atributii ale unui parlament national,
cum ar fi cele de adoptare a legilor si de impunere a taxelor, dar este o
institutie comunitara foarte importanta, a carei activitate da continut
sistemului institutional de la nivelul Uniunii Europene.

Parlamentul European are n esenta urmatoarele atributii:

- participa la procedura legislativa;

- pune ntrebari Consiliului Uniunii Europene si Comisiei
Europene;
- adopta motiuni de cenzura, atunci cnd dezaproba actiunile
Comisiei;
- discuta raportul general anual prezentat de Comisia Europeana;

- participa la procedura bugetara;

- initiaza procedurile judiciare n fata Curtii de Justitie mpotriva
Consiliului Uniunii Europene sau Comisiei Europene, atunci cnd aceste
institutii omit sa actioneze sau pentru a proteja propriile sale drepturi;
- participa la activitati ale Comunitatilor/Uniunii;

- ia decizii de administrare interna

ce nu afecteaza alte institutii
comunitare.
Ca orice parlament, Parlamentul European are trei puteri
fundamentale:
puterea legislativa;

puterea administrativ-financiara (bugetara);

puterea de supraveghere a executivului (de control democratic).
a) Puterea legislativa, numita de unii

autori si competenta normativa

este redusa fata de cea a unui Parlament national, dar n acelasi timp, n
evidenta crestere. Pe

scurt, puterea legislativa a Parlamentului European
consta n aceea ca mpreuna cu Consiliul Uniunii Europene adopta legislatia
comunitara, respectiv directive, ordonante sau decizii. Adoptarea
codeciziilor normative asigura legitimitate democratica a textelor de lege
adoptate.
Pna n momentul de fata, Parlamentul European nu are drept de
initiativa legislativa, adica nu poate nainta proiecte proprii de legi. Acest
drept l are numai Comisia Europeana dupa cum vom putea vedea n cursul
urmator.

Am aratat

la momentul potrivit modificarile n acest sens aduse de
Tratatul de la Lisabona. Pnala intrarea acestuia n vigoare, probabil 1
ianuarie 2009 ramn valabile competentele actuale ale Parlamentului.
Aceasta precizare este valabila pentru tot ce va urma n lucrarea noastra.

Dupa semnarea Tratatului de la Nisa n majoritatea domeniilor
politice, deciziile se iau pe principiul coparticipativ, la care Parlamentul si
Consiliul au drepturi egale. Daca nu se poate ajunge la un consens, decizia
se ia n cea de-a treia sedinta, n cazul unei comisii de mediere. Procedura
este nsa mai complicata
32
.
Astfel, adoptarea n comun de acte normative de catre Parlamentul
European si Consiliu se face plecnd de la o propunere a Comisiei pe care
Consiliul - prin majoritate calificata si cu Avizul Parlamentului European - o
adopta ca pozitie comuna. Comisia emite opinii asupra sa, iar
Parlamentul European poate aproba, explicit sau implicit, respectiva pozitie
comuna. Exista posibilitatea ca - prin majoritate absoluta Parlamentul
European sa comunice Consiliului ca nu este de acord cu pozitia comuna si
sa propuna amendamente.

Daca Parlamentul European exprima intentia de a respinge pozitia
comuna, Consiliul - prin Comitetul de Conciliere - poate ncerca sa evite
respingerea acesteia explicnd Parlamentului motivele. Daca explicatiile
conving, Parlamentul European poate sa renunte la respingerea pozitiei
comune si sa-si prezinte doar amendamentele.


32
Iordan Gheorghe BARBULESCU, op. cit, pag.135

Dupa trei luni de la primirea amendamentelor, Consiliul, prin
majoritate calificata, le aproba si adopta actul n cauza. n cazul n care vis-
-vis de amendamentele Parlamentului European, Comisia a elaborat un
Aviz negativ, atunci Consiliul le poate adopta, doar prin unanimitate.
n situatia

n care Consiliul nu reuneste majoritatea calificata sau dupa
caz, unanimitatea se apeleaza la Comitetul de Conciliere, Consiliu
Parlamentului European pentru a cauta formula comuna cere

sa

se permita
aprobarea respectivului act. Comisia asista la aceste reuniuni. Daca n
termen de sase saptamni se ajunge la un text de compromis si daca acesta
se aproba n alte sase saptamni de catre Consiliu (prin majoritate calificata)
si Parlamentul European (prin majoritate absoluta), atunci respectivul text se
considera adoptat. Daca una dintre aceste institutii l respinge

sau nu se
voteaza respectivul text n cele sase saptamni stabilite, acesta este respins.

Am prezentat acest proces complex de adoptare a unor acte normative
pentru a demonstra, ntre altele, dorinta Parlamentului European de a juca un rol
important, chiar daca nca nu functioneaza ca un parlament n adevaratul sens al
cuvntului.
Dupa intrarea n vigoare a Tratatului de la Amsterdam, respectiva
procedura de adoptare n comun - Parlament European/Consiliu - a
diferitelor acte normative s-a modificat prin art. 251 (cel care redacta ntr-o
noua forma vechiul art. 189B al TCE. Dar, faptul ca se adoptau norme n
comun nu nseamna ca se renunta la cooperare si nici ca aceste doua
proceduri se extindeau mai departe de Comunitatea Europeana. Singura
prevedere care apare la Amsterdam n acest sens este ca, ncepnd cu 1996,
se pot extinde temele asupra carora se pot adopta decizii n comun de catre
Consiliu si Parlamentul European (art. N2 TUE).
b) Puterea administrative-financiara (bugetara). Parlamentul European
mpreuna cu Consiliu sunt organe bugetare ale Uniunii Europene. Comisia
Europeana ntocmeste un proiect de buget. n faza de aprobare a bugetului,
Parlamentul si Consiliu au posibilitatea de a opera modificari. Ultimul cuvnt la
capitolul venituri bugetare l are Consiliul, iar la cele de cheltuieli l are
Parlamentul. n domeniul cheltuielilor agricole interventia Parlamentului este
redusa.

De asemenea, mentionam ca Parlamentul European are ultimul cuvnt
n chestiuni ce privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentru
Dezvoltare Regionala), lupta mpotriva somajului (Fondul Social European)
si n probleme legate de programe culturale si educationale (Erasmus,
Socrates). Parlamentul poate mari bugetul de cheltuieli n limitele

unui
plafon acceptat de Consiliu si Comisie. Retinem si faptulca
Parlamentulpoate mari fondurisle destinate ajutoarelor umanitare si cele
destinate refugiatilor.

Bugetul Comunitatilor/Uniunii este stabilit nca din 1970 si este
finantat din resurse proprii acceptate de statele membre dupa consultarea
Parlamentului European. n prezent aceste resurse sunt limitate la 1,27% din
PIB si cuprind:
- taxele vamale percepute la granitele externe ale Uniunii
Europene;
- taxele de produse agricole importate de statele terte, nemembre
ale Uniunii Europene;
- 1 % din taxa pe valoarea adaugata (TVA) pe produse si servicii
din cadrul Uniunii Europene;
- o a patra sursa calculata pe baza prosperitatii relative a
fiecarui stat membru.

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 si 1975 care au creat
resursele proprii ale Comunitatilor Europene, Parlamentul European si
Consiliul European au devenit cele doua forte ale autoritatii bugetare
mpartind puterea administrativ-financiara n Uniune.

Mai mentionam faptul ca dupa ce bugetul a fost adoptat n fiecare luna
decembrie, Parlamentul monitorizeaza utilizarea corespunzatoare a
fondurilor publice prin Comisia de Control Bugetar, exercitnd n acest mod
controlul asupra utilizarii fondurilor comunitare. De asemenea, n cadrul
Uniunii Europene Monetare, Parlamentul European are atributul de
supraveghere democratica a Bancii Central Europene

(BCE) a carei
independenta este garantata prin Tratate. La nominalizarea Presedintelui si
membrilor Comitetului executiv al bancii se consulta si Parlamentul
European.
c) Puterea de supraveghere a executivului (de control democratic).
Parlamentul European executa o supraveghere democratica asupra tuturor
activitatilor comunitare. Aceasta putere s-a extins de la supravegherea
Comisiei si asupra Comitetului de Ministrii, Consiliului European si a
organismelor de cooperare politica raspunzatoare n fata Parlamentului
European. Parlamentul European poate constitui comisii de ancheta

pe
diferite probleme. De asemenea, Parlamentul European a creat Oficiul
European mpotriva Fraudei (OLAF) n probleme bugetare. Cteva
explicatii sunt necesare n cele ce urmeaza.
Astfel, conform Tratatelor constitutive si modificarilor introduse prin
TUE, Parlamentul European trebuie sa supravegheze n primul rnd
activitatea Comisiei Europene.
n acest sens, el are puterea de a elibera din functie, n bloc, pe
membrii Comisiei printr-o motiune de cenzura
33
. O astfel de motiune poate
fi aprobata doar prin votul unei majoritati de doua treimi din voturile
exprimate, care n acelasi timp trebuie sa reprezinte majoritatea numarului
membrilor Parlamentului. De asemenea, avnd n vedere caracterul grav al
unei astfel de motiuni, a fost prevazuta o perioada de reflectie de cel putin
trei zile ntre propunerea motiunii si votarea ei.

Adoptarea unei motiuni de cenzura are drept efect propunerea unei noi
Comisii. Aceasta situatie subliniaza de ce Comisia trebuie sa acorde atentie
parerilor Parlamentului, asa cum guvernele nationale sunt obligate fata de
parlamentele nationale.



33
Motiunea de cenzura este reglementata prin art. 201 din TCE.
Motiunea de cenzura ramne ca o ultima masura de actiune a
Parlamentului contra Comisiei, chiar daca existenta si folosirea ei pot
influenta profund relatiile dintre aceste doua institutii comunitare,

evidentiind

dependenta politica a Comisiei fata de Parlament. Aceasta
dependenta este prevazuta ntr-o serie de prevederi ale Tratatelor si n
procedurile dezvoltate de practica parlamentara comunitara.

O alta modalitate de control asupra Comisiei este dialogul continuu ntre
Comisie si Parlament, n cadrul caruia, ntrebarile parlamentare

scrise sau
orale reprezinta un mijloc special de supraveghere la ndemna Parlamentului
European.
Obligatia de a raspunde acestor ntrebari a fost prevazuta initial de
Tratatele institutive doar n sarcina Comisiei, dar cu timpul ea a fost extinsa
considerabil si la alte institutii comunitare, cum ar fi Consiliul Uniunii
Europene.
Conform art. 47 bis al regulilor de procedura, Parlamentul a introdus
termenii nauntrul carora Consiliul sau Comisia trebuie sa raspunda
ntrebarilor parlamentare ce le-au fost adresate. De asemenea, au fost
prevazute si alte modalitatile de dialog, cum ar fi:

- o data pe an au loc asa-numitele colocvii;
- de trei ori pe an Presedintele Consiliului Uniunii Europene
trebuie sa faca declaratii n fata Parlamentului,

naintea viitoarei ntlniri a
Consiliului European;
- un program al presedintiei este prezentat de catre presedintele
Consiliului Uniunii Europene la nceputul si sfrsitul mandatului sau de sase
luni;
- presedintele Consiliului Uniunii Europene trebuie sa

informeze
cu regularitate Parlamentul asupra problemelor de politica externa ce au fost
examinate n cadrul cooperarii politice europene;

- dezbate anual progresele realizate de Uniune n punerea n
aplicare a politicii externe si de securitate comune sau n domeniul
cooperarii politienesti si judiciare n materie penala
34
.
Legatura dintre Comisie si Parlament se realizeaza prin intermediul
comitetelor parlamentare care trebuie sa pregateasca opiniile Parlamentului.
Comitetele audiaza n mod regulat, n timpul deliberarilor lor, membrii
Comisiei sau alti functionari comunitari pentru a putea redacta un raport ce
va reprezenta baza viitoarei rezolutii parlamentare. De asemenea, n
conformitate cu art. 18 din Tratatul de fuziune si art. 145 din TCE, n fiecare
an, nu mai trziu de o luna naintea deschiderii sesiunii parlamentare,
Comisia trebuie sa publice si sa prezinte Parlamentului un raport general
asupra activitatii Comunitatii. Raportul este discutat n deschiderea sesiunii
parlamentare.
n conformitate cu art. 21, alin. 1 si 39, pct. 2 din TUE, Comisia
trebuie sa informeze cu regularitate Parlamentul European si independent de
informarea facuta de presedintia Consiliului Uniunii Europene sau de
Consiliul European asupra evolutiei politicii externe si de securitate a
Uniunii, precum si asupra lucrarilor desfasurate la nivel comunitar n cadrul
cooperarii politienesti si judiciare n materie penala.

Pe aceeasi linie se nscrie si obligatia Consiliului European prevazuta
de art. 4, alin. final din TUE (asa cum a fost el modificat prin Tratatul de la
Nisa), de a prezenta anual Parlamentului, dar si dupa fiecare dintre
reuniunile sale, un raport privind progresele realizate de Uniune.
Consemnam si faptul ca Parlamentul European are abilitatea de a dezbate
orice problema de politica generala

sau orice chestiune de actualitate care
intereseaza tarile membre. Rezultatul acestor dezbateri se publica n JOUE.

Asa cum am mai mentionat, Parlamentul European poate constitui
comisii temporare de ancheta
35
n cazul n care se constata aplicari gresite


34
TUE, art. 39, pct.3
35
nfiintarea comisiilor temporare de ancheta este prevazuta de art. 193 TCE la cererea unui
sfert dintre membrii Parlamentului European. De asemenea, prin acordul comun al Parlamentului
European, Consiliului Uniunii Europene si Comisiei, sunt determinate modalitatile de exercitiu al dreptului
de ancheta.

ale dreptului comunitar sau se comit infractiuni de catre membrii institutiilor
comunitare, cu conditia sa nu se fi pornit o procedura jurisdictionala
mpotriva acestora, iar plngerile sa nu vizeze CJCE si nici Tribunalul de
Prima Instanta.

Consiliul Uniunii Europene
Precizari prealabile

Denumit si Consiliu de Ministrii, Consiliul Uniunii Europene
reprezinta mpreuna cu Parlamentul European organele legislative ale
Uniunii Europene, fiind principalul organ legislativ al Uniunii.
Pentru a nu exista confuzii facem de la nceput precizarea potrivit
careia Consiliul Uniunii Europene nu este acelasi lucru cu Consiliul Europei,
care este o organizatie internationala complet independenta de Uniunea
Europeana. De asemenea, el nu se confunda cu Consiliul European, care este
o alta institutie diferita a Uniunii Europene. Unii specialisti considera cele
doua institutii ca fiind institutii paracomunitare.

Cteva explicatii sunt
necesare.
Consiliului Europei a fost creat la 5 mai 1949 n urma semnarii
Tratatului de la Londra referitor la Statutul Consiliului Europei. El
regrupeaza n prezent peste 40 de state europene care au convenit sa respecte
si sa aplice drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

n Preambulul Tratatului de la Londra se mentioneaza ... atasamentul
membrilor consiliului la valorile spirituale si morale care sunt patrimoniul
comun al popoarelor lor si originea principiilor libertatii individuale, ale
libertatii politice si ale existentei dreptului. Toate tarile membre ale Uniunii
Europene sunt si membre n Consiliul Europei, inclusiv Bulgaria si
Romnia, ca state membre cu drepturi depline. Din rndul membrilor n
Consiliul Europei mai fac parte Ucraina si Rusia din 1996, fostele republici
musulmane ale URSS care nu sunt nsa eligibile, membri asociati

(SUA) si
invitati speciali (Belarus).
Aceasta constructie

europeana se instituie ca un mijloc de realizare a
integrarii politice a statelor europene pe cale parlamentara si pentru
constituirea Marii Europe Federale. Consiliul Europei este doar un centru
de dialog politic al statelor membre si o tribuna politica internationala.

Organele Consiliului Europei sunt: Adunarea Parlamentara a
Consiliului Europei si Comitetul de Ministri al Consiliului Europei.
n ce priveste Consiliul European, el este forul politic suprem al
Uniunii Europene. Aceasta institutie de tip paracomunitar a promovat n
mod decisiv procesul de integrare europeana. ntemeierea Consiliului
European a fost decisa la sammit-ul de la Paris din decembrie 1974, unde a
fost conceput ca un organism de cooperare politica la cel mai nalt nivel al
statelor comunitare. Aceasta institutie nu a dobndit nici pna n prezent
statutul de institutie comunitara si nici organ comunitar, n ntelesul pe care
l-am prezentat si noi n prezenta lucrare.
Consiliul European este format din sefii de state si de guverne,
Presedintele, un alt membru al Comisiei Europene si ministrii de externe.
Ministrii de externe si membrul Comisiei Europene au rol consultativ.
Rolul Consiliului European este prevazut n art. 4 din TUE. Astfel, el
stabileste liniile si obiectivele politice fundamentale ale Uniunii Europene.
El nu poate nsa sa ia decizii cu efect juridic, dar are un drept directiv. Se
ntruneste de cel putin doua

ori pe an. n afara de acestea mai are loc o
ntlnire speciala la nivel nalt n care sunt discutate temele cele mai
importante. Sedintele Consiliului nu sunt publice, dar rezultatele si
concluziile lor sunt raportate n scris Parlamentului European.
Presedintia Consiliului European se asigura din sase n sase luni de
catre sefii de state si de guverne din cadrul Uniunii Europene, conform unei

proceduri destul de sofisticate. De remarcat este faptul ca statul care detine
presedintia n Consiliul de Ministrii o preia automat si pe cea a Consiliului
European. Acest stat devine pentru sase luni gazda Consiliului European.
Mai facem precizarea nca o data ca Actul Unic European (AUE) a
instituit Consiliul European ca institutie. Dar, aceasta institutie nu este o
institutie comunitara, cum sunt Comisia, Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul Uniunii Europene, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi. De
asemenea, Consiliul European nu este nici un organ comunitar cu activitate
permanenta sau deliberata, cum sunt de pilda Comitetul Reprezentantilor
Permanenta (COREPER), Comitetul Regiunilor (CR) etc.

Asadar, Consiliul European nu detine putere politica la nivel Uniune
Europeana. Influenta sa se manifesta la nivel informal, deoarece sefii de
state si de guverne sunt cei care stabilesc liniile directoare n politica Uniunii
Europene, urmnd ca institutiile comunitare, n special Consiliul si Comisia,
sa puna n aplicare, prin acte comunitare, deciziile luate
36
.
Structura organizatorica si functionala

a Cnsiliului Uniunii
Europene
Art. 203 al Tratatului de la Nisa prevede: Consiliul este format din
cte un reprezentant al fiecarui stat membru la nivel ministerial, mputernicit
sa angajeze guvernul respectivului stat. Asadar, fiecare stat membru delega
cte un reprezentat dintre membrii sai n Consiliul Uniunii Europene. Acesti
reprezentanta actioneaza dupa instructiunile primite de la autoritatea
nationala, deci ei nu actioneaza n nume propriu.

Din formularile de mai sus se desprinde dubla natura a Consiliului:
- parte a sistemului institutional comun, regularizat prin dreptul
comunitar;
- institutie de reprezentare a guvernelor statelor membre.



36
Dacian C. Dragos Managementul Afacerilor Publice Europene, curs universitar, Universitatea
Babes-Bolyai Cluj-Napoca, 2005
Consiliul Uniunii Europene poarta actuala denumire dupa intrarea n
vigoare a Tratatului de la Maastricht n 1993 si a nlocuit vechea denumire
de Consiliul Comunitatilor Europene nfiintat n 1965 prin Tratatul de la
Bruxelles.
Rolul Consiliului Uniunii Europene asa cum este dat el de Tratatele si
actele comunitare este acela de a fi pe de o parte structura legislativa

si
executiva, iar pe de alta parte, organ reprezentativ al statelor membre,
precum si institutie comuna.

O privire n ansamblu asupra componentei Consiliului Uniunii
Europene ar putea fi redata de schema de mai jos:
Fiecare guvern national are deplina libertate de a decide membrii sai
care participa la lucrarile Consiliului, si chiar daca Tratatul se refera la un
membru, n mod uzual, doi sau mai multi membri din acelasi guvern sunt
prezenti la aceeasi sesiune a Consiliului, dar numai unul dintre ei are drept
de vot.
Ministrii de externe ai fiecarui stat membru al Uniunii Europene au
calitatea de membrii ai Consiliului. mpreuna ei formeaza asa numitul
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CONSILIUL DE MINISTRI)
Presedintia Consiliului

- se schimba de doua
ori pe an
Majoritatea deciziilor
se iau cu majoritate
calificata

Organ central de
decizie
Organ legislativ
constituit din ministri
statelor membre
Comitetul Reprezentantilor
Permanenti (COREPER)
- pregateste lucrarile
Consiliului
Secretariatul General
- sprijina Consiliul

Consiliu general. Acesti ministri pot fi nlocuiti sau acompaniati de acei
colegi ai lor (ministri sau secretari de stat) care au competente nationale
particulare n domeniile prevazute a fi discutate n sedintele Consiliului.

Atunci cnd Consiliul este format din ministrii responsabili cu un anumit
domeniu (agricultura, transport, finante etc.), atunci ei formeaza asa-numitele
Consilii specializate sau sectoriale. De fapt fiecare stat membru are o
multipla reprezentare n cadrul Consiliului Uniunii Europene. Consiliile
generale se ntlnesc o data pe luna si, conform rezolutiei adoptate de ntlnirea
la nivel nalt de la Paris, din decembrie 1974, sunt mputernicite sa actioneze
ca initiator si coordonator al activitatilor comunitare si sa asigure
continuitatea muncii.
Consiliile specializate se pot ntlni fie simultan, fie ntre sesiunile
Consiliilor generale. Acestea sunt abilitate sa dezbata probleme punctuale,
cum ar fi: probleme economice si financiare, bugetare, politica pescuitului,
politica mediului, politica sociala, politica de dezvoltare, educatie si
cercetare, transport, agricultura etc.

Presedintia Consiliului este detinuta, conform art. 203 TCE, prin rotatie,
succesiv de catre fiecare stat membru pentru o perioada de sase luni.
Succesiunea la presedintie se stabileste, conform art. 203, alin. 2 TCE, de
Consiliu cu unanimitate de voturi. n practica, presedintia se stabileste n
ordinea alfabetica a primei litere cu care ncepe numele tarii, n limba nationala
respectiva.

Presedintia ncepe la data de 1 ianuarie a fiecarui an, dar dupa un ciclu
de sase luni, aceasta ordine se schimba, si urmatorul mandat ncepe la 1
iulie. Aceeasi rotatie se aplica si tuturor organelor subordonate Consiliului,
cum ar fi COREPER, grupurile de lucru si alte conferinte/ntlniri ale
ministrilor.
Sedintele Consiliului Uniunii Europene sunt stabilite de catre
Presedinte, din proprie initiativa, la cererea unuia sau mai multora dintre
membrii sai ori la cererea Comisiei. Stabilirea ntlnirilor nu face obiectul
aprobarii celorlalti membri ai Consiliului sau a altor autoritati comunitare.

Conform Regulilor de procedura ale Consiliului Uniunii Europene,
cnd unul sau mai multi membri ai acestuia nu pot participa la ntlnire, ei
pot fi reprezentati de cte un mandatar/delegat sau un alt nalt functionar
trimis de guvernul statului respectiv.
Acesti delegati nefiind membrii ai guvernului national, ei nu pot fi
nici membri ai Consiliului, si deci, nu pot exprima un vot valabil. Votul
valabil poate fi exprimat numai de catre membrii Consiliului, si de aceea
regulile de procedura prevad posibilitatea ca, n cazul de mai sus, votul sa fie
exprimat prin procura obtinuta de la cel n drept.

Presedintia Consiliului se preia la 1 ianuarie si, respectiv, 1 iulie chiar
daca exista posibilitatea continuarii exercitarii acesteia peste limitele
prevazute. O asemenea eventualitate, ridica, nsa, probleme de legalitatea
deciziilor si a actelor normative emise de catre o Presedintie.

Schimbarea Presedintiei Consiliului nu nseamna ca toate sesiunile se
desfasoara n tara care exercita Presedintia deoarece art. 2 al Tratatului de
fuziune stabilea ca sesiunile din aprilie, iunie si octombrie se desfasoara la
Luxembourg, celelalte avnd loc la Bruxelles, cu exceptia situatiei n care se
decide altfel. Problema sediului Consiliului a fost reglementata, n aceiasi
termeni, prin art. 1.3 al Regulamentului Interior al Consiliului, aprobat de
catre acesta prin Decizia 93/662/CE.

Presedintia Consiliului convoaca reuniunile ordinare si extraordinare
ale acestuia, urmare a unei initiative proprii sau la cererea Comisiei sau a
unui stat membru. Presedintia stabileste, de asemenea, Ordinea de zi a
Consiliilor, pe care o face cunoscuta Comisiei si celorlalti membri ai
Consiliului cu cel putin zece zile nainte. Presedintia elaboreaza - cu 7 luni
nainte - Calendarul semestrial al Consiliilor.
Mentionam ca exista si practica troicii comunitare, formata

din cei
trei presedinti ai Consiliului (anterior, prezent si viitor), conform
paragrafului 3 al art. 5 TUE, n care se arata ca: Presedintia Consiliului si
asuma reprezentarea Uniunii si ca, n aceasta activitate, daca este necesar, va
fi secondata de catre statul membru care a exercitat Presedintia n semestrul
anterior si de catre cel ce o va exercita n semestrul urmator.

Tot Presedintelui Consiliului i revine sarcina stabilirii contactelor
oficiale cu Presedintele Comisiei, alti membri ai acesteia, ct si cu ceilalti
membri ai Consiliului.
Comitetul reprezentantilor permanenti
37
(COREPER)
Chiar daca formal Consiliul nu se reuneste si nici nu se dizolva n
functie de sesiuni, n practica respectivii ministri nu ramn reuniti n
Consiliu, fiecare desfasurndu-si activitatea n tara sa. Aceasta lipsa de
permanenta a Consiliului - fata de permanenta Comisiei - putea provoca
disfunctionalitati n functionarea coerenta a Consiliului, ceea ce a obligat la
gasirea unei solutii, numita COREPER (Comitetul Reprezentantilor
Permanenti). De la nceput a fost evidenta necesitatea unui organ auxiliar
permanent nsarcinat cu:

- pregatirea sesiunilor Consiliului;

- asigurarea activitatii sale ntre Sesiuni;
- asigurarea permanentei de facto a acestei institutii, care,
altfel, s-ar fi redus la ntlniri periodice interguvernamentale.
Putem afirma chiar ca, daca nu ar fi existat COREPER ar fi trebuit
nsarcinata Comisia sau administratiile nationale cu munca de pregatire a
sesiunilor si de aplicare a acordurilor Consiliilor.
Crearea unui organ format din reprezentantii permanenti ai statelor
membre a fost stabilita prin art. 151 si 121 ale TCE si TCEEA n timp ce
TCECA stabilea un organ auxiliar al Consiliului CECO/CECA numit
Comisia de Coordonare (COCOR). Tratatul de fuziune, n art. 4, se refera


37
Iordan Gheorghe BARBULESCU op. cit. pag. 145-146
la COREPER ca la organul nsarcinat cu pregatirea sesiunilor Consiliului si
realizarea activitatilor pe care acesta i le atribuie.

COREPER este comun celor doua Comunitati Europene. Articolele
30,151 si 121 TCECA, TCE si TCEEA, stabilesc ca: un comitet compus
din reprezentantii permanenti ai statelor membre va avea responsabilitatea
pregatirii sesiunilor Consiliului si cea a urmaririi ndeplinirii acordurilor
acestuia.
COREPER este format din functionari sau tehnicieni ai statelor
membre n fruntea carora se gaseste Reprezentantul Permanent al acestora n
fata Comunitatilor Europene. La fel ca si n cazul Consiliului, membrii
COREPER au o dubla apartenenta:
- pe de o parte, sunt numiti si platiti de catre statele membre;

- pe de alta, fac parte dintr-un organ comunitar auxiliar avnd
functii proprii reglementate prin dreptul comunitar.

Numarul membrilor COREPER difera de la un stat la altul, singurele
constante reprezentndu-le prezenta, din partea fiecarui stat, a unui
Reprezentant Permanent si a unui Reprezentant Permanent Adjunct.
n practica de la nceputul anilor '70 s-au creat Comitete sau Grupuri
de Lucru specifice pentru diferitele sectoare abordate, conduse de
Reprezentantii Permanenti (COREPER I) sau Reprezentanti Permanenti
Adjuncti (COREPER II). ntre aceste doua diviziuni nu s-a stabilit o relatie
de ierarhie, ci de competente. Aceasta diviziune a muncii si coborre spre
baza, au ca obiectiv o ct mai buna pregatire a Consiliilor si o buna
cooperare a acestora cu Comisia, participanta activa la COREPER I si II.
Cooperarea Consiliu-Comisie n COREPER este normativizata prin art. 15
al Tratatului de Fuziune unde se arata ca, cele doua, Consiliul si Comisia,
se vor consulta reciproc si-si vor determina, prin acord, modalitatile de
colaborare. Articolele 162, 131 ale TCE si TCEEA, asa cum apar acestea
redactate n TUE, reitereaza ideea acestei cooperari n aceiasi termeni.

ntruct, n general, Consiliul se pronunta asupra propunerilor
Comisiei - fie ca este vorba despre propuneri de Regulament sau Directive -
implicarea acesteia n activitatea COREPER devine, astfel, primul nivel de
contact al Comisiei cu statele membre, momentul n care cele doua parti si
dau seama daca o propunere sau alta ar putea (sau nu) fi aprobata n
Consiliu.
Presedintele COREPER este Reprezentantul Permanent n fata
Comunitatilor Europene al statului care exercita Presedintia Consiliului.
Acesta elaboreaza ordinea de zi a Sesiunilor Consiliului n functie de
rezultatul activitatii COREPER. Astfel, subiectele asupra carora exista un
acord n COREPER devin punctele A din ordinea de zi, acestea
nemaifiind dezbatute, ci doar votate. Cele asupra carora nu s-a ajuns la
acorduri prealabile n COREPER se dezbat si voteaza n Consiliu ca puncte
B pe ordinea de zi.
COREPER are, deci, un rol important att n privinta comunicarii ct si a
colaborarii dintre Consiliu si Comisie, ct si n eficientizarea activitatii
Consiliului.
n cazuln care, o propunere discutata n COREPER nu ajunge sa fie
votata n Consiliu - sau este votata, dar respinsa - respectiva chestiune se
rentoarce n COREPER urmnd a fi retrimisa Consiliului dupa ce a fost din
nou studiata si reanalizata conform indicatiilor acestuia. n concluzie, putem
spune ca acest organ numit COREPER apare ca fiind garantul continuitatii si
permanentei Consiliului.

Secretariatul General. Art. 30.3, 151,3, 121,3 ale TCECA, TCE si
TCEEA, asa cum sunt acestea redactate n TUE, stabilesc existenta unui
Secretariat General al Consiliului, condus de un Secretar General fara a se
face, nsa, referiri la competentele acestora.

Secretarul General se numeste de catre Consiliu prin unanimitate.
Acelasi Consiliu trebuie sa stabileasca, prin norme interne, organizarea
Secretariatului General si sa emita Regulamentul Interior.

Daca, pentru prima oara, se vorbeste n dreptul primar despre
Secretariatul General si despre Secretarul General al Consiliului, faptul ca
acesta este numit prin unanimitate de catre Consiliu si faptul ca se stabileste
dreptul Consiliului de a redacta si a aproba propriul Regulament Interior, pot
nsemna ca asistam la o tentativa a statelor membre de a ntari rolul
Secretariatului General si al Secretarului General ale Consiliului n dauna
COREPER.
Atributiile si puterile (competentele) Consiliului Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene are urmatoarele atributii:

a) Conform Tratatului de constituire a Comunitatii Europene

- este organismul legislativ al Comunitatilor/Uniunii n realizarea
unei palete largi de probleme comunitare, atributiile normative ndeplinindu-
le mpreuna cu Parlamentul European;

- asigura coordonarea politicilor economice generale a statelor
comunitare;
- ncheie n numele Comunitatilor acordurile internationale cu
terte state sau cu organizatii internationale, altele dect cele comunitare;
aproba acordurile negociate de Comisie, dupa

ce a dat mandat acesteia de a
negocia si de a ncheia astfel de acorduri;
- adopta bugetul Comunitatii mpreuna cu Parlamentul European
conform celor aratate la subcapitolul anterior.

b) Conform Tratatului privind Uniunea Europeana (TUE):

- adopta deciziile necesare definirii si punerii n practica a
Politicii Externe si de Securitate Comuna (PESC) pe baza orientarilor
generale trasate de Consiliul European;
- asigura masurile de cooperare politieneasca si juridica n
materie penala.

Din atributiile descrise mai sus se pot deduce si principalele puteri
(competente)

ale Consiliului Uniunii Europene care ar putea fi grupate
astfel:
- puterea (competenta) legislativa;

- coordonarea politicilor economice generale a statelor membre;
- puteri (competente) bugetare;

- puteri (competente) internationale;

- coordonarea cooperarii n domeniile pilonilor doi si trei ai Uniunii
Europene.
n continuare prezentam cteva explicatii n legatura cu puterile
(competentele) Consiliului Uniunii Europene:

a) Puterea (competenta) legislativa.

Conform cu prevederile Tratatelor (art. 13, 14, 23, pct. 1, 34, pct. 2 si
42 TUE, art. 202 TCE), Consiliul este institutia comunitara care are puterea
de a adopta acte normative (regulamente, directive, decizii) cu forta juridica
obligatorie. Consiliul poate exercita nsa aceasta competenta n
conformitate cu prevederile tratatului. Fiecare institutie comunitara trebuie
sa actioneze n limitele puterilor conferite lor de prezentul tratat. Acestea
sunt limitele n care se realizeaza transferul de suveranitate de la statele
membre la institutiile comunitare.

De aceea, Consiliul nu are competente legislative generale de a lua
orice decizie, ci numai pe cele care i sunt explicit prevazute de Tratat.
Aceasta nseamna ca el are doar puteri conferite (puteri atribuite) de
Tratate.
ntr-adevar, n cele mai multe cazuri Consiliul adopta regulamente,
emite directive sau ia decizii numai pe baza unei propuneri a Comisiei, cu
avizul Parlamentului European si sub controlul judiciar al Curtii de Justitie.
De aceea, procedura de vot n cadrul Consiliului garanteaza ca interesele
Comunitatilor/Uniunii si ale statelor membre sunt respectate.
n cazul amendamentelor facute la propunerea Comisiei, Consiliul
poate lua decizii doar cu unanimitate de voturi si nu poate sa adopte nici un
act care nu se aseamana cu propunerea originala. n acest din urma caz
consultarea Parlamentului este obligatorie.
De aceea, orice modificare a propunerii Comisiei fara a fi fost
examinata de catre Parlament face ca decizia Consiliului sa fie anulabila de
catre CJCE, pe motivul ncalcarii unei cerinte procedurale esentiale.

n sistemul TCE, conform art. 308 se impune adoptarea oricarei
decizii necesare atingerii obiectivelor comunitare, fara a se preciza care
dintre institutiile comunitare este mputernicita sa o adopte.

n practica dreptului comunitar se considera ca institutia comunitara
ce poate adopta respectiva decizie este doar Consiliul, dar numai prin votul
unanim al membrilor sai, avnd n vedere propunerea Comisiei si dupa ce a
consultat Parlamentul European.
b) Coordonarea politicilor economice generale a statelor membre.
n conformitate cu art. 202 TCE, Consiliul este mputernicit sa
asigure coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre.
Politicile comunitare nglobeaza actiunile conduse direct de institutiile
comunitare, precum si actiunile statelor membre coordonate si armonizate la
nivel comunitar.
Consiliul Uniunii Europene actioneaza pe doua niveluri deosebite n
cadrul politicilor comunitare, n functie de extensiunea si interventia
competentelor comunitare:

- politicile comune;
- politicile de armonizare.
Coordonarea acestor politici reprezinta un complement necesar
realizarii si functionarii pietei comune. Aceasta atributie a Consiliului este
importanta, deoarece Tratatul nu putea sa prevada un program precis pentru
functionarea pietei comune si nici care sunt politicile comune necesare
asociate ei.
Printre domeniile de coordonare ale Uniunii Europene sunt: politica
conjuncturala, balanta de plati, politica comerciala, politica monetara,
politica sociala, cercetarea si dezvoltarea tehnologica sau coeziunea
economica si sociala.

Fundamentul juridic n elaborarea politicilor comunitare l reprezinta
dispozitiile Tratatelor comunitare si ale actelor adoptate de institutiile
comunitare, n aplicarea lor, tinndu-se cont de:
- interesul comun dintre cele trei Comunitati (cazul politicii
energetice);
- interactiunea dintre politica interna si cea externa (cazul politicii
agricole);
- relatiile dintre politicile sectoriale (cazul politicii transporturilor, ce
nu poate fi separata de concurenta sau de politica fiscala);

- complementaritatea segmentelor aceleiasi politici (cazul politicilor
regionale, care implica o pluralitate de actiuni la nivel regional).

Tratatele institutive si Tratatele comunitare subsecvente nu fac referire
la institutiile sau organele comunitare implicate n definirea acestor politici
sau la forma actului normativ care trebuie adoptat. De aceea exista o mare
varietate a actelor folosite, cum ar fi: declaratii ale Consiliului, rezolutii ale
Consiliului si ale reprezentantilor guvernelor statelor membre, programe de
lucru, Carta alba etc. n cazul n care dispozitiile Tratatelor sunt insuficiente
pentru definirea politicilor comunitare sau a formei actelor ce trebuie
adoptate, institutiile comunitare pot folosi, cu titlu complementar art. 235
CEE.
Tratatul asupra Uniunii Europene a reclasificat politicile comunitare
n 20 de titluri (referitoare la libera circulatie, agricultura, politica economica
si monetara etc.) si a introdus noi competente. Prin coordonarea acestor
politici, Consiliul nu are puterea politica de a impune statelor membre o
anumita forma de cooperare, deoarece aceasta ar reprezenta o inadmisibila
extindere a atributiilor sale prevazute de Tratate. Acesta este motivul pentru
care la nivel comunitar, se observa n ultima perioada doua tendinte majore.

Mai nti Consiliul Uniunii Europene mpreuna cu Comisia Europeana
elaboreaza propuneri de politica economica cu caracter programatic, de
viitor, ce sunt supuse analizei si dezbaterilor n statele membre. Pe de alta
partea s-au recunoscut influenta Consiliului European (ca organism de
cooperare politica ntre statele membre) si abilitatea lui de a discuta si a
propune noi domenii de politici comunitare sau mbunatatirea celor
existente.
c) Puteri (competente) bugetare

Aceste competente nscriu Consiliul Uniunii Europene ca autoritate
bugetara a Comunitatii. Conform art. 203 TCE, Consiliul este institutia ce
are ultimul cuvnt n privinta cheltuielilor ce se fac n scopul aplicarii
puterilor dreptului comunitar, ceea ce nseamna aproximativ 80% din total.

Cu toate acestea competentele bugetare ale Consiliului sunt limitate.
Astfel, Parlamentul are dreptul de a respinge proiectul de buget al
Consiliului obligndu-l sa procedeze la elaborarea altui proiect diferit de
primul, neacceptat, asa cum am vazut la subcapitolul precedent.
d) Puteri (competente) internationale

Consiliul are competenta de a semna acorduri cu terte state, grupari de
state sau organizatii internationale. Deciziile n domeniul international se iau
cu majoritate calificata sau n unanimitate. Amintim ca n aceste cazuri
deciziile trebuie sa primeasca avizul Parlamentului care, pot fi att
consultative, ct si obligatorii.
Competentele internationale nu sunt nici ele absolute. Acordurile
trebuie sa aiba n prealabil recomandarea Comisiei pentru deschiderea
negocierilor cu alte state sau organizatii. Dupa ce se obtine autorizarea
negocierilor, acestea se realizeaza n baza mandatului Consiliului, de catre
Comisie mpreuna cu Comitetele Speciale ale Consiliului.

n toate cazurile, conform art. 228 TCE, dupa ncheierea acordului,
acesta se aproba, prin majoritate calificata, de catre Consiliu, cu avizul
prealabil al Parlamentului Uniunii Europene.
n cursul 2 am prezentat inovatiile Tratatului de la Lisabona n care
am aratat si importanta prevederii de

creare a postului de ministru european
al afacerilor externe, care sa fie sprijinit de un serviciu european de politica
externa. Acest lucru va aduce schimbari importante n ce priveste
competentele institutiilor comunitare din domeniu.

e) Coordonarea cooperarii n domeniile

pilonilor doi si trei ai
Uniunii Europene
Cooperarea statelor membre n domeniul pilonului al doilea si al
treilea ai Uniunii este reglementata, conform Tratatului de la Nisa de titlurile
V si VI ale Tratatului asupra Uniunii Europene (TUE). Aceste activitati de
cooperare se desfasoara pe doua niveluri: comunitar si bi/multiiateral prin
procedura cooperarii ntarite.

n domeniul pilonului al doilea al Uniunii, Consiliul este institutia
comunitara abilitata de prevederile dispozitiilor legale evocate mai sus de a
coordona si de a pune n practica actiuni, pozitii sau masuri concrete de
politica externa si de securitate comuna la nivelul Uniunii. Astfel, conform
art. 13, pct. 3 din TUE, Consiliul recomanda Consiliului European
strategiile comune n domeniul PESC si adopta actiunile si pozitiile
comune.
De asemenea, conform art. 14, pct. 5 din TUE, Consiliul trebuie
informat de ndata despre orice actiune nationala luata n aplicarea unei
actiuni comune a Uniunii. Mai mult chiar, pentru a se asigura eficacitatea
maxima si convergenta actiunilor comunitare, statele membre sunt obligate,
conform art. 16 din TUE, sa se informeze reciproc si sa dezbata n cadrul
Consiliului orice problema de politica externa si de securitate comuna care
prezinta un interes general.
Politica Externa si de Securitate comuna include la nivel comunitar,
conform art. 17, pct. 1 din TUE, ansamblul chestiunilor referitoare la
securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresiva a unei politici de aparare
comune.
Se constata ca prevederile art. 17, pct. 1 din TUE reiau formula deja
avansata prin Tratatul de la Maastricht de definire a PESC, dar o dezvolta
substantial prin adaugarea asa-numitei clauze evolutive referitoare la
definirea politicii de aparare comune. Dar, conform art. 17, pct. 1, alin. 2 din
TUE, politica externa, de securitate si aparare comuna a Uniunii nu poate
afecta politicile proprii ale statelor membre n aceste domenii si nici
obligatiile ce acestea le au ca membre ale NATO.

Cooperarea statelor membre n cadrul Uniunii n domeniul politicii
externe, de securitate si aparare comune nu poate include dect aspecte
legate de misiuni umanitare si de evacuare, misiuni de mentinere a pacii si
interventii ale fortelor combatante necesare gestionarii situatiilor de criza,
inclusiv misiuni de restabilire a pacii. Totodata, conform art. 23, pct. 2,
alin. final din TUE, Consiliul Uniunii Europene nu are competenta de a
adopta n PESC decizii ce au implicatii militare sau legate de domeniul
apararii. Toate aceste probleme le vom relua si explica ntr-un curs distinct
al prezentului volum. De asemenea, privind cooperare n pilonul al treilea,
mentionam ca si aceste probleme vor fi tratate n lucrarea noastra, ntr-un
curs separat.
INSTITUTII COMUNITARE II
Comisia Europeana

Organizare
Comisia Europeana cu sediul la Berlaymont Bruxelles este
considerata organul executiv comunitar, avnd rolul de a ntocmi proiecte de
legi si de a monitoriza aplicarea acestora. Ea pune n valoare interesele
comunitare dincolo de interesele statelor membre, exprimnd interesele
fiecarei comunitati. Comisia Europeana este asadar, un organ al
Comunitatilor / Uniunii, independent de statele membre, avnd un caracter
supranational. Membrii acestui organ comunitar (comisarii) actioneaza
exclusiv la dispozitia Uniunii Europene si nu a tarilor de origine.

Organizarea Comisiei Europene este data de dreptul comunitar
primar. mpreuna cu Consiliul, PE, Curtea de Justitie si Curtea de Conturi
este una dintre institutiile pe care Tratatele institutive le fac responsabile cu
ndeplinirea obiectivelor comunitare. Prin competente, compozitie si mod
de activitate, Comisia exprima cel mai bine diferenta dintre Comunitatile
Europene si o organizatie internationala clasica.

La fel ca n cazul celorlalte institutii de baza, Comisia este comuna
celor trei (actualmente, doua) Comunitati, Tratatul de fuziune din 1965
transformnd cele trei Comisii ntr-o Comisie unica: nalta Autoritate
(CECO / CECA), Comisia CEE si Comisia CEEA. n cazul Comisiei,
fuziunea a fost ceva mai dificila dect n cazul Consiliului, dat fiind faptul ca
cele trei Comisii aveau infrastructuri administrative diferite si independente.
Comuniunea celor trei Comisii, apare n art. 8 19, 155 163 si 124
135 TCECA, TCEE si TCEEA.
Tratatul de Fuziune nu realizeaza schimbari pe fond ale Comisiei,
ceea ce nu putem spune si n cazul Tratatului Uniunii Europene care
modifica numarul vicepresedintilor, mandatul comisarilor, rolul PE n
alegerea si numirea comisarilor.
Comisia Europeana nu este un Secretariat, dar nici o Comisie
Permanenta a Consiliului, ci o institutie supranationala, avnd competente
proprii si distincte de cele ale Consiliului. Comisia nu pregateste sesiunile
Consiliului, nu este organ executiv al acestuia si nici nu-l reprezinta cnd
acesta nu este reunit, respectivele atributii fiind ale Secretariatului General al
Consiliului si ale COREPER-ului.
Comisia, asa cum prevedea art. 9, 157 si 126 ale TCECA, TCE si
TCEEA, era compusa din 20 de membri. Initial, numarul membrilor
Comisiei era de noua, apoi a trecut la 13(odata cu integrarea Marii Britanii,
Irlandei si Danemarcei), la 14 (odata cu integrarea Greciei) si la 17 (odata cu
integrarea Spaniei si Portugaliei).
La ora actuala, Comisia este compusa din 27 de membri, cte unul din
fiecare stat membru, inclusiv din Romnia si Bulgaria.
Noua redactare a art. 10, 158 si 127 ale TCECA, TCE si TCEEA
(realizata cu ocazia aprobarii TUE) fara sa se schimbe mult metodologia
alegerii Comisiei, a facut,

totusi, posibila cresterea rolului PE si chiar a
Presedintelui Comisiei n alegerea membrilor acesteia. Guvernele statelor
membre desemneaza, de comun acord, Presedintele Comisiei, dupa
consultarea prealabila a PE. n continuare, consultndu-se Presedintele
desemnat, guvernele desemneaza membrii Comisiei. Comisia astfel
desemnata, se supune aprobarii PE si, odata obtinuta aprobarea colectiva a
acesteia de catre PE, numirea Comisiei va fi formalizata de catre guvernele
statelor membre.
Comisia Europeana este raspunzatoare de modul n care interesul
comunitar prevaleaza atunci cnd un stat membru sau Consiliul UE ia o
decizie referitoare la realizarea obiectivelor comunitare. Prin prezenta sa
nentrerupta, prin competenta personalului sau si prin relatiile sale mondiale,
Comisia joaca un rol major n integrarea europeana.

Atributiile si responsabilitatile Comisiei prevazute de art. 211 din
TCE, i confera atributul de organ executiv al Comunitatilor / UE, si n
aceasta calitate ea constituie motorul ce antreneaza activitatile comunitare.

Conform art. 213 din TCE, Comisia Europeana este compusa din
membrii alesi pe baza competentei lor generale si care ofera toate
garantiile de independenta.

Mai departe, acelasi art. 213 TCE (fost art. 157 CEE) prevede ca
membrii Comisiei trebuie sa fie nationali ai statelor membre si, nu mai mult
de doi pot avea aceeasi nationalitate.

Comisarii sunt membrii cu drepturi egale ai Comisiei reprezentnd
deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani,
nceputul si sfrsitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativa a PE.
Limbile de lucru ale Comisiei sunt: engleza, franceza si germana.
De-a lungul timpului Comisia Europeana a suferit n organizarea sa
mai multe transformari. Actuala Comisie a fost aleasa de Parlamentul
European pe 18 noiembrie 2004, mandatul acesteia a nceput pe 22
noiembrie 2004 si dureaza 5 ani. Consiliul European nominalizeaza pentru
fiecare noua Comisie pe Presedintele acesteia dupa care se solicita acordul
PE. Dupa intrarea n

vigoare a Tratatului de la Nisa de la 1 februarie 2003,
fiecare stat membru al Uniunii Europene si deleaga cte un comisar, caruia i
se aloca sfera de competenta, care dupa posibilitati trebuie sa corespunda cu
autoritatea detinuta de statul membru n acel domeniu. Consiliul European
numeste comisarii, dupa ce fiecare guvern national a propus trei candidati.
Dupa numirea acestora se solicita acordul Parlamentului.

Comisia europeana are un Presedinte, 26 comisari, dintre care 5
ndeplinesc functia de vicepresedinti. Actualul presedinte pe durata
mandatului 2004 2009 este Jose Manuel BARROSO.
Romnia are si ea un reprezentant n Comisie de la 1 ianuarie 2007,
Leonard ORBAN care se ocupa de portofoliul multilingvismului. Alaturi de
calitatea de a fi cetatean al unui stat membru, singura exigenta suplimentara
pentru functia de comisar este cea a competentei profesionale. Statele trimit
n Comisie oameni cu experienta n administratie, buni manageri (n mod
deosebit fosti ministri) nu numai specialisti.
Asa cum am mai spus, comisarii sunt independenti

fata de statele care
i-au propus. Independenta de drept si de fapt se manifesta n principal prin:

- nu primesc si nu executa nici un fel de instructiuni de la autoritatile
nationale;

- le este interzis sa ndeplineasca alte activitati remunerate sau nu n
timpul exercitarii mandatului de comisar european.

n ce priveste structura de organizare, Comisia si desfasoara
activitatea prin Directii Generale si Servicii Auxiliare, Directii si Divizii
38
.
Comisia dispune de o retea complexa de organe si organisme cu care si
exercita functiile si competentele si are personalitate juridica.

Membrii
Comisiei functioneaza ca un colegiu de comisari. n mod traditional,
Directiile Generale ale Comisiei Europene si celelalte organe ale acesteia au
fost:
a) Directii Generale

Politici:
Agricultura
Concurenta

Economie si finante

Educatie si cultura

Munca si afaceri sociale

Societati, energie si transporturi

Fiscalitate si Uniune vamala

Cercetare
Justitie si Afaceri interne



38
Regulamentul Interior, n JOCE / DOCE nr. 147 / 11. VII. 1967, JOCE / DOCE, L 230 / 11. IX
.1993
Mediu
Piata interna

Pescuit
Politica regionala

Sanatate si protectia consumatorilor

Societatea informationala

Relatii externe:

Extindere
Comert

Dezvoltare
Relatii externe

Odata cu aderarea Romniei si Bulgariei, au aparut Protectia
consumatorilor si multilingvismul ca si Directii Generale de sine statatoare
desprinse din cele anterior existente.
b) Alte organisme
Secretariatul General al Comisiei
Buget
Serviciul juridic
Presa

Serviciul Comun de Interpreti si Conferinte

Oficiul statistic (EUROSTAT)
Serviciul de traducatori

Oficiul de Publicatii Oficiale ale CE

Control financiar
Atributiile si puterile (competentele) Comisiei Europene

Comisia Europeana este cea mai importanta institutie executionala
tehnica, dar si o autentica institutie supranationala. Comisia este motorul
sistemului institutional al Comunitatilor / Uniunii. Dupa cum am mai aratat,
Tratatul de Fuziune a transformat cele trei Comisii (nalta Autoritate n cazul
CECO / CECA, Comisia CEE si Comisia CEEA) ntr-o Comisie unica, cea a
Comunitatilor Europene. Competentele Comisiei sunt similare n cazul CEE
si CEEA, fiind mult mai ample si diferite n cazul CECO / CECA.
Am facut aceasta precizare pentru a arata ca noi ne ocupam de
competentele generale ale Comunitatilor / Uniunii Europene,

reglementate
prin art. 155 TCE. Acest document face urmatoarea precizare: Comisia
vegheaza la aplicarea corecta a Tratatelor si a dreptului comunitar, participa
la elaborarea actelor normative ale Consiliului, adopta Recomandari si
Avize.
n acelasi timp, art. 189 din acelasi Tratat stabileste competenta
Comisiei n adoptarea de regulamente si directive, n luarea de decizii, ct si
n formularea de recomandari si emiterea de avize. Asadar, Comisia are
competente, att n privinta actelor formale (regulamente, directive, decizii),
ct si informale (recomandari si avize). n sinteza Comisia Europeana are
urmatoarele atributii si puteri (competente):

- ndeplinirea Tratatelor comunitare si a dreptului comunitar;
- atributii si puteri n domeniul legislativ;
- atributii si puteri executive;

- atributii si puteri n sfera relatiilor internationale;

- atributii si puteri bugetare.

a) ndeplinirea Tratatelor comunitare si a dreptului comunitar.
Tratatele au mputernicit Comisia Europeana sa asigure respectarea dreptului
comunitar, att de catre statele membre, ct si de catre partile interesate.

Atunci cnd considera ca un stat membru a omis sa-si ndeplineasca o
obligatie ce-i revine n baza Tratatelor, Comisia poate sa ia masurile
necesare pentru a asigura conformitatea actiunii statului cu dreptul
comunitar. Potrivit art. 226 228 din TCE, Comisia poate sa reaminteasca
guvernului n discutie, care-i sunt ndatoririle si sa-l invite sa ia masurile
necesare sau sa-si prezinte observatiile ntr-un anumit termen. Daca statul
respectiv nu ia nici o masura sau nu prezinta nici un fel de comentarii,
Comisia poate sa emita o opinie motivata care are efectul de a stabili o
perioada n care acel stat trebuie sa-si ndeplineasca ndatoririle.

n situatia n care statul membru nu satisface aceasta cerere, Comisia
poate sa sesizeze Curtea de Justitie, pentru ca aceasta din urma sa constate
ca statul membru a omis sa-si ndeplineasca obligatiile. n baza acestei
sesizari Curtea poate cere acelui stat sa ndeplineasca cererea Comisiei.
Daca statul membru nu respecta decizia Curtii si nu ndeplineste
cererea Comisiei, aceasta din urma poate, n baza ncalcarii unei obligatii
prevazute de tratate sa actioneze respectivul stat n fata Curtii de Justitie.

De cele mai multe ori, ncalcarile obligatiilor prevazute de Tratate se
refera la restrictiile cantitative legate de libera circulatie a bunurilor si la
masurile avnd efect echivalent. Comisia poate actiona n fata Curtii de
Justitie, chiar a Consiliului UE, daca constata ca acesta din urma a ncalcat o
prevedere a Tratatelor sau actele sale sunt contrare acestora.
De asemenea, Comisia poate asigura respectarea de catre particulari a
obligatiilor ce le revin n baza Tratatelor si este chiar mputernicita sa
impuna amenzi sau penalitati periodice pentru ncalcarea regulilor
comunitare ori sa oblige ntreprinderile sa puna capat actiunilor lor ilicite.
Trebuie subliniat ca astfel de amenzi ori penalitati sunt executorii n statele
membre.
Pentru a asigura respectarea dreptului comunitar, Comisia este
mputernicita nu numai sa porneasca procedurile jurisdictionale mpotriva
celor ce omit sa-si ndeplineasca obligatiile ce le revin n baza Tratatelor, ci
si sa obtina informatii despre modul n care institutiile comunitare,

statele
membre sau particularii respecta prevederile comunitare. Tratatele i
recunosc abilitatea de a strnge orice informatie necesara pentru ndeplinirea
atributiilor ce-i revin.
n acelasi timp, n conformitate cu prevederile TCE, Comisia poate nu
numai sa obtina informatii prin intermediul plngerilor facute de statele
membre sau particulari ori prin ntrebarile adresate de membrii
Parlamentului European, ci si sa ceara statelor membre sa-i puna la
dispozitie datele necesare.

Statele membre sunt obligate sa respecte aceste cereri si sa furnizeze
informatiile cerute.

n domeniul implementarii directivelor Consiliului referitoare la
armonizare, statele membre sunt obligate sa informeze Comisia asupra
modului n care au realizat n practica aceste prevederi.
n sfrsit, Comisia are si dreptul de a investiga si de a verifica
aplicarea actelor comunitare de catre statele membre si n anumite cazuri
particulare, expres prevazute de Tratate si poate asuma gestiunea clauzelor
de salvgardare.
b) Atributii si puteri n domeniul legislativ. Comisia Europeana are
competente n sectorul legislativ, adica n adoptarea actelor normative de
caracter general regulamente si directive. Consiliul UE poate adopta acte
normative numai pe baza unei propuneri a Comisiei, ceea ce confera
Comisiei atributul de initiativa legislativa. Participarea Comisiei la puterea
legislativa a UE se realizeaza n principal prin urmatoarele trei cai:

- elaborarea propunerilor de acte normative care apoi sunt
aprobate de catre Consiliul European sau Consiliul mpreuna cu
Parlamentul;
- adoptarea de regulamente sau directive avnd ca destinatari
statele membre;
- adoptarea regulamentelor de aplicare, care dezvolta si
concretizeaza dreptul primar (este vorba de competenta prevazuta la art. 145

TCE prin care Consiliul poate atribui Comisiei executarea actelor normative
pe care acesta le adopta; regulamentele de aplicare pot fi elaborate att direct
de Consiliu, ct si de Comisia Europeana)
39
.


39
Art. 189 B TCE n forma n care a fost redactat n TUE
c) Atributii si puteri executive.

Comisia Europeana are competente n
adoptarea actelor administrative prin care se aplica dreptul primar si
secundar (derivat). Dupa cum am mai aratat, aplicarea dreptului comunitar
corespunde administratiilor statelor membre. Cu toate acestea, Comisia
emite decizii pentru CEE si CEEA (art. 189 TCE si 161 TCEEA) sau decizii
particulare. Subliniem ca n emiterea unor astfel de acte, Comisia are
competenta n situatia n care exista referiri explicite n acest sens sau n
cazul n care Consiliul deleaga Comisiei aceasta competenta (art. 145 TCE).

Aplicarea administrativa a actelor normative comunitare se face cu un
aparat administrativ adecvat, superior Consiliului si se datoreaza caracterului
permanent al acestei institutii. Cu alte cuvinte, Comisia Europeana poseda
competente executive datorita caracterului sau permanent

si a resurselor
materiale si umane de care dispune.
d) Atributii si puteri n sfera relatiilor internationale. Aceste atributii
si competente se refera la propunerile pe care le face Comisia, care ulterior
pot deveni acte normative. De asemenea, Comisia Europeana are rolul de
reprezentare a Comunitatilor Europene n fata statelor membre, state terte
sau organizatii internationale de orice forma.

n afara rolului de reprezentare externa, Comisia Europeana conform
art. 228 TCE, recomanda Consiliului ncheierea de acorduri cu state terte sau
organizatii internationale si, dupa nceperea negocierilor, le continua si le
finalizeaza.

Conform art. 14, pct. 4 si art. 42 din TUE, Comisia trebuie sa propuna
Consiliului masurile necesare punerii n aplicare a actiunilor comune n
domeniul PESC si CPJP. De asemenea, conform art. 34, pct.2 din TUE, ea
face propunerile pentru deciziile cadru, deciziile si masurile de executare
ce vor fi adoptate de Consiliu n domeniul cooperarii politienesti si judiciare
penale a statelor membre. De asemenea, tot Comisia trebuie, conform art. 40
A, pct. 1 si 2 din TUE, sa prezinte Consiliului propunerea de instituire a
cooperarii ntarite n domeniul CPJP la cererea statelor membre implicate.

n acelasi timp, Consiliul poate cere Comisiei, conform art. 208 din
TCE, sa faca propuneri pentru realizarea unui anumit obiectiv comunitar
sau, conform art. 14, pct. 4 din TUE, sa prezinte masurile necesare punerii n
practica a actiunilor comune adoptate n domeniul PESC.
n sistemul tratatelor CE si Euratom, ori de cte ori Consiliul
actioneaza pe baza propunerilor Comisiei, se considera ca aceasta are un
drept exclusiv de initiativa legislativa.

Subliniem faptul ca Tratatele de la Maastricht si Nisa au ntarit si au
conservat dreptul de initiativa al Comisiei, mputernicind chiar PE sa-i
solicite prezentarea unor propuneri legislative.
Comisia trebuie adesea sa gaseasca compromisul necesar, chiar daca
negocierile sunt dificile n Consiliu sau Parlament, pentru ca interesul
comunitar sa prevaleze fata de interesele nationale.

Comisia apare ca un intermediar neutru ntre statele membre, pe de o
parte, si ntre acestea si Comunitate, pe de alta parte. Aceasta institutie
comunitara are posibilitatea si detine mijloacele necesare pentru a realiza
echilibrul dintre interesele nationale divergente si a face dreptate interesului
comunitar. n acelasi timp, Comisia trebuie sa tina cont de interesele vitale
ale statelor membre, si astfel ea nu poate permite niciodata ca un stat
membru sa fie prejudiciat printr-o decizie a Consiliului.
n conformitate cu art. 302 din TCE, Comisia raspunde de mentinerea
unor relatii corespunzatoare si utile cu organele Natiunilor Unite, cu agentiile
sale specializate, precum si cu orice alte organizatii internationale. Prin
Comisie se exprima vointa statelor membre de a coopera ntr-un cadru
institutional pe plan mondial cu alte tari si de a asigura progresul economic si
social al statelor membre.
n conformitate cu art. 24, pct. 1 din TUE si art. 300 CE (fost art. 228
CEE), Comisia este mputernicita sa negocieze ntelegerile sau acordurile
dintre Uniune si unul sau mai multe state ori organizatii internationale.

Pentru a-si ndeplini aceasta atributie, Comisia trebuie sa fie
mputernicita de Consiliu printr-o decizie de negociere. Adoptarea de catre
Consiliu a deciziei de negociere cu majoritate calificata de voturi este supusa
avizului Parlamentului si avizului Curtii de Justitie.

Referitor la Curtea de Justitie, conform art. 300, alin. 6 TCE, Comisia
Europeana trebuie consultata asupra valabilitatii formale sau substantiale a
proiectului viitorului acord cu prevederile Tratatelor comunitare, iar un
eventual aviz negativ va determina:
fie nceperea procedurii de revizuire a Tratatelor comunitare;
fie modificarea proiectului de acord;
fie respingerea proiectului de acord.
e) Atributii si puteri bugetare.

Pe lnga competentele formale
(adoptarea de acte normative, propuneri de acte normative etc), Comisia
Europeana are si puteri (competente) materiale n categoria carora intra si
cele financiare.
Conform art. 78, 203 si 177 TCECA, TCE si TCEEA, Comisia
Europeana prezinta spre aprobare Consiliului pna la 1 septembrie al
fiecarui an, un proiect de buget, pe baza propunerilor primite de la fiecare
institutie comunitara. Proiectul de buget este nsotit ntotdeauna de o
propunere a Comisiei cu privire la cuantumul ratei cheltuielilor
neobligatorii, dupa consultarea Comitetului de politica economica.

Consiliul, mpreuna cu Parlamentul

European adopta bugetul conform
procedurii, iar Comisia are obligatia de a-l implementa conform art. 274
TCE. Aceasta competenta i confera Comisiei posibilitatea de a transfera, n
anumite limite, pozitii bugetare dintr-un capitol n altul, obligatia de a
veghea ca statele comunitare sa-si ndeplineasca sarcinile lor bugetare, de a
pune la dispozitia celor implicati fondurile ce stau la baza proiectelor
comunitare si de a administra cu maxima diligenta toate fondurile
comunitare.
Totodata, Comisia da socoteala Comunitatilor / Uniunii despre modul
n care s-au efectuat cheltuielile comunitare. Astfel conform art. 78.5, 205 si
179 bis TCECA, TCE si TCEEA, Comisia Europeana prezinta anual
Consiliului si Parlamentului European Darea de seama asupra exercitiului
financiar anual, ct si o Balanta de venituri si cheltuieli

pe anul
financiar ncheiat.
La propunerea Consiliului, dupa examinarea conturilor anuale, a
declaratiei financiare, a raportului Curtii de Conturi si a observatiilor fiecarei
institutii comunitare la auditul Curtii de Conturi, Parlamentul European
emite asa numita descarcare de gestiune a Comisiei (art. 276 TCE).
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene (CJCE) si
Tribunalul de Prima Instanta (TPI)

Organizare
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene

(CJCE) numita pe scurt
si Curtea Europeana de Justitie

(CEJ) este organul juridic al Comunitatilor
Europene. Ea nu se confunda cu Curtea Europeana a Drepturilor Omului
(CEDO) cu sediul la Strasbourg, deschisa spre semnare la 4

noiembrie 1950
si care a intrat n vigoare la 3 septembrie 1953 (De aceasta institutie a
Consiliului Europei ne vom ocupa ntr-un alt curs al lucrarii noastre).

Fiecare Tratat constitutiv al celor trei Comunitati prevedea crearea
unei Curti de Justitie, textul acestora fiind, cu exceptia partiala a unor
prevederi din Tratatul CECO, identic.
Mai trziu, prin Conventia privind institutiile comune din 1957,
Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene devine o institutie comuna

celor
trei comunitati.

n 1988, prin decizia nr. 88 / 591 din octombrie 1988 a Consiliului, a
fost creat Tribunalul de Prima Instanta (TPI), pentru a usura activitatea
CJCE, crendu-se astfel un sistem cu doua grade de jurisdictie. Unele cazuri
sunt examinate doar de catre Curte n prima

si ultima instanta, n timp ce
autonomia TPI a crescut.
n conformitate cu art. 220 (164) din Tratatul CE, modificat prin
Tratatul de la Nisa, Curtea de Justitie si Tribunalul asigura respectarea
dreptului n interpretarea si aplicarea Tratatelor. Jurisprudenta CJCE face
parte din acquis-ul comunitar, ea avnd un rol deosebit n dezvoltarea
dreptului comunitar. Se vorbeste, n acest sens, despre rolul pretorian al
jurisprudentei CJCE.

Cu toate acestea, n practica se considera ca judecatorul principal al

dreptului comunitar este judecatorul national, Curtea avnd rolul de a
asigura functionarea uniforma a ntregului sistem; numarul de cazuri aduse
n fata CJCE si TPI a crescut considerabil, ceea ce a determinat o marire a
timpului n care o speta este solutionata (peste 1 an).

Sediul CJCE si TPI este la Luxemburg.
Din punct de vedere organizatoric, CJCE este compusa din cte un
judecator pentru fiecare stat membru

(n prezent 27 de judecatori) si 8
avocati generali (art. 221 TCE, modificat de Tratatul de la Nisa).
Judecatorii si avocatii generali sunt selectati dintre persoanele a caror
independenta este dincolo de orice ndoiala si care poseda calificarile
necesare pentru a ocupa cele mai nalte functii judiciare n statele lor sau
sunt juristi cu competenta recunoscuta (art. 223 TCE, modificat de Tratatul
de la Nisa).
Judecatorii si avocatii generali sunt numiti pe un mandat de 6 ani,
reeligibil, de catre toate statele membre UE, de comun acord. La fiecare trei
ani se produce o nnoire partiala a personalului.
Rolul avocatilor generali

este acela de a emite, n deplina
independenta si impartialitate, opinii argumentate, n cazurile aflate pe
rolul CJCE, care servesc Curtii la gasirea solutiilor (art. 222 TCE, modificat
de Tratatul de la Nisa), fara a participa nsa la deliberare si adoptarea
hotarrii. Conform art. 222 TCE, Consiliul poate, la solicitarea Curtii, sa
decida n unanimitate marirea numarului avocatilor generali.

Judecatorii aleg Presedintele CJCE, pe un mandat de 3 ani, reeligibil
si, de asemenea, primul avocat general, cu mandat de 1 an, cu rolul de a
repartiza cazurile celorlalti avocati generali.

Curtea poate sa functioneze n Camere sau n Marea Camera, precum
si n Plenul Curtii

(modificat de Tratatul de la Nisa). Camerele sunt de 3 si
de 5 judecatori. Marea Camera are 11 judecatori si functioneaza daca o cere
un stat membru sau o institutie comunitara, parte la procedura. Plenul CJCE
este reunit daca speta prezinta o importanta deosebita si daca se cere CJCE
sa se pronunte asupra demiterii mediatorului public, a comisarilor sau a
membrilor Curtii de Conturi.

Tratatul de la Nisa prevede si posibilitatea Consiliului de a decide n
unanimitate crearea de camere jurisdictionale pentru anumite categorii de
spete n materii specifice (de exemplu, contenciosul functiei publice,
contenciosul n materie de marci). Deciziile acestor camere vor putea fi
atacate la TPI, iar Curtea va putea reexamina deciziile TPI daca exista riscul
serios al afectarii unitatii sau coerentei dreptului comunitar.

Aceste prevederi au fost retinute si n Tratatul Constitutional pentru
Europa (art. III 353 III 355). Acesta introduce un Comitet consultativ care
emite un aviz cu privire la adecvarea candidatilor la exercitarea functiilor de
judecator si avocat general, nainte

de luarea deciziei ntre statele membre.
Comitetul este format din 7 personalitati, fosti membrii ai CJCE si TPI si
juristi cu competente recunoscute, dintre care unul este propus de
Parlamentul European (PE) (art. III-357).
Tratatele prevad posibilitatea

numirii de raportori adjuncti

pentru a
asista Curtea si mai ales pe judecatorul-raportor n instrumentarea spetelor
(art. 3 din Statutul CJCE).
Pentru TPI, regulile de mai sus sunt aplicabile n aceeasi masura. n
prezent, TPI are un numar de judecatori cel putin egal cu numarul statelor
membre. Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, preluate si de
Constitutia Europeana, numarul de judecatori al TPI se va fixa prin Statutul
CJCE, care poate sa prevada si asistarea TPI de catre avocati generali. n
prezent, nu exista avocati generali la TPI, membrii TPI putnd fi solicitati sa
exercite atributiile acestora. Conform Statutului, modificat dupa Tratatul de
la Nisa, daca Tribunalul functioneaza n plen, el trebuie asistat de un avocat
general, prezenta sa n fata Camerelor fiind facultativa.

n practica si, mai ales n ultimul timp, TPI a dobndit posibilitatea
functionarii cu un judecator unic, daca speta nu ridica dificultati de fapt si de
drept si daca este de importanta mai redusa. Regula este valabila n
contenciosul functiei publice si poate fi extinsa la contenciosul de legalitate
sau la actiuni n carenta legiuitorului daca reclamantul este o persoana fizica
sau juridica si daca problema a fost deja clarificata n jurisprudenta
anterioara.

Regula de mai sus nu poate fi folosita daca speta este de natura sa se
refere la verificarea legalitatii unui act de importanta generala, n spetele ce
vizeaza materia dreptului comunitar al afacerilor, a ajutoarelor de stat s.a.

La fel ca celelalte institutii, CJCE este comun celor trei Comunitati,
conform Conventiei din 25 martie 1957 care stabilea ca va exista o Curte
unica pentru CEE si CEEA si ca, n plus, aceasta se va unifica cu cea a
CECO / CECA. Competentele Curtii sunt diferite n functie de Tratatul n
cadrul caruia functioneaza. Avem, asadar, de a face practic cu trei instante
diferite.
n mod asemanator cu celelalte institutii, nici Tratatul de Fuziune din
8 aprilie 1965 nu a schimbat prea mult lucrurile, nepermitndu-se unificarea
competentelor, chiar daca au fost unificate institutiile.

Conform art. 31, 164 si 136 TCECA, TCE si TCEEA, Curtea are rolul
de a fi garantul respectarii Tratatelor n aplicarea si interpretarea dreptului
primar si derivat. Nu trebuie sa ntelegem de aici atributul Curtii de a fi
singura institutie care vegheaza actiunile n deplin acord cu ceea ce prevede
dreptul comunitar. Comisia Uniunii Europene este, dupa cum am vazut, si ea
competenta n supravegherea abaterilor de la aplicarea dreptului comunitar.

n cazul n care Comisia depisteaza o violare a dreptului comunitar,
numai Curtea este aceea care are competenta n a declara formal daca este
sau nu vorba despre o abatere sau numai de un eveniment fara efecte
juridice.
Competentele CJCE si TPI

Competentele Curtii n cadrul UE sunt:
a) Garantarea dreptului n interpretarea si aplicarea articolelor prin
care se modifica Tratatele constitutive ale CECO / CECA, CE si CEEA;

b) Interpretarea si aplicarea Conventiilor la care se refera art. K 3
40
,
paragraful 2, litera c si art. L-S
41
n ndeplinirea competentelor de mai sus CJCE actioneaza ca o:

- curte constitutionala

cnd interpreteaza Tratatele sau cnd
judeca recursurile Consiliului / Comisiei sau ale statelor
membre pentru nerespectarea obligatiilor;

- curte administrativa, atunci cnd supravegheaza legalitatea
deciziilor individuale ale institutiilor comunitare ori a
deciziilor-cadru adoptate de Consiliu n domeniul
politienesc si n materie penala;

- curte civila sau de munca, atunci cnd judeca recursurile n
daune interese sau cele ale functionarilor comunitari privind
relatiile lor de munca.

n plus, CJCE are si o competenta consultativa

conform art. 300 din
TCEE care mputerniceste Curtea sa emita avize asupra propunerilor
referitoare la revizuirea Tratatelor si la corespondenta dintre acordurile


40
art. K 3 se refera la teme ca: imigrari, azil, trafic de droguri, fraude internationale s.a.

41
art. L-S se refera la revizuirea Tratatelor constitutive, admiterea de noi membri s.a.

externe ncheiate si Tratate.
n textul de mai sus ne-am referit si la Tribunalul de Prima Instanta
(TPI), dar consideram ca trebuie sa facem cteva completari si precizari, n
scopul evitarii confuziilor. Astfel, TPI nu este o institutie

comunitara n
sensul n care am tratat institutiile comunitare n aceasta lucrare. Tribunalul
este atasat Curtii avnd o competenta materiala bine delimitata.

TPI are 27 de judecatori, dintre care se alege un presedinte;
functioneaza n plen si are 5 Complete de Judecata de 3 sau 5 judecatori; a
fost nfiintat prin art. 11 din AUE si Decizia Consiliului UE din 24
octombrie 1988.
Conform art. 224, alin. 5 din TCE, TPI si stabileste propriile reguli de
procedura pe baza acordului Curtii, care sunt supuse aprobarii Consiliului
UE si adoptate cu majoritate calificata.

TPI judeca n Camere, asa cum am mai spus, de trei sau cinci
judecatori sau o cauza poate fi atribuita unui singur judecator. De asemenea,
TPI se poate ntruni n Marea Camera (13 judecatori) sau n Sedinta Plenului
atunci cnd complexitatea juridica sau importanta cauzei o justifica. Marea
majoritate a cauzelor (aproximativ trei sferturi) aflate pe rolul TPI sunt
solutionate de catre o camera compusa din trei judecatori.

Spre deosebire de CJCE, TPI nu are avocati generali permanenti. n
mod exceptional aceasta functie poate fi ncredintata unui judecator.

Prin urmare, TPI nu este o noua institutie, ci o componenta a CJCE.
Cu toate acestea, el este un organism autonom, separat de CJCE din punct de
vedere organizatoric. TPI are propriul grefier si reguli de procedura.

Competentele CJCE si a TPI

se materializeaza n doua mari categorii
de cauze:

recursul n interpretare (art. 234 TCE), care este initiat de
instantele nationale, care pot cere CJCE sa interpreteze Tratatul CE, actele
Comunitatii, sa determine validitatea actelor Comunitatii sau sa decida daca
o prevedere din Tratat sau dintr-un act al Comunitatii este de directa
aplicare. La aceasta categorie de spete instantele nationale ale caror decizii
sunt definitive au obligatia sa ceara interpretarea. Scopul recursului n
interpretare este de a asigura corecta si conforma aplicare a dreptului
comunitar n toate statele membre;

actiunile directe

care sunt ndreptate mpotriva statelor
membre sau mpotriva institutiilor Comunitatii; acestea pot mbraca
urmatoarele aspecte:

a) statele membre sau Comisia pot introduce actiuni mpotriva unui
stat membru (art. 226 si 228 TCE) care ncalca dreptul comunitar
(recursul n nendeplinirea obligatiilor);
b) actiunile contra Comisiei sau Consiliului pot fi actiuni n anularea

unui act sau actiuni n carenta

[pentru a determina Comisia sau
Consiliul sa adopte un act (art. 230 si 231 TCE)].

Din punct de vedere al competentei,

ntre CJCE si TPI se stabilesc
urmatoarele tipuri de relatii:

- TPI este competent pentru recursuri n anulare, n carenta, n
responsabilitate, n contenciosul functiei publice si n cel decurgnd din
clauze compromisorii din contracte ncheiate de Comunitate sau n
numele sau;

- Curtea este competenta pentru recursurile introduse de institutii,
statele membre si Banca Centrala Europeana. De asemenea, CJCE are
competenta unica pentru recursurile n interpretare;
- Hotarrile TPI pot fi atacate n fata CJCE, dar numai pentru
ncalcarea regulilor de drept, neputnd fi pusa n discutie aprecierea TPI
asupra faptelor. Recursul acesta nu este suspensiv. CJCE poate sa
examineze ea nsasi cauza sau o poate retrimite TPI. TPI nsusi poate trimite
cauza la CJCE daca apreciaza ca aceasta conduce la o decizie de principiu
susceptibila sa afecteze unitatea sau coerenta dreptului comunitar (art. 225
TCE).
Proceduri
Elementele de procedura a CJCE si TPI le putem sintetiza astfel:

- Procedura este scrisa si orala (obligatorie n fata TPI si facultativa n
fata CJCE); este, totodata, contradictorie.
- Reprezentarea obligatorie este un principiu de baza al procedurii la
CJCE. Statele membre sunt reprezentate de agenti; comisia este reprezentata
de un membru al Serviciului juridic; exista si posibilitatea acordarii, n
anumite conditii, de asistenta judiciara gratuita.

- Cererea trebuie sa ndeplineasca o serie de conditii stricte de forma
si de continut, n caz contrar putnd fi respinsa.

- n cazul fazei scrise are loc un schimb de memorii ntre parti,

cu
argumentatie; faza scrisa nu este publica.

- n cazul fazei orale, avocatii au la dispozitie un timp limitat (cte 15
minute pentru fiecare parte) si raspund la ntrebarile puse de judecatori.

Judecatorul-raportor, chiar nainte de faza orala, poate demara
investigatii, aprobate de camera, ce pot cuprinde audierea partilor (mai rar),
a martorilor, cereri de informatii si documente.

- CJCE si TPI pot decide si masuri conservatorii.
- Dupa

nchiderea procedurii orale, avocatul general si prezinta
concluziile si propune o solutie; concluziile sale contin o evaluare detaliata si
stabilirea bazei juridice, inclusiv invocarea altor hotarri ale instantei
comunitare; opinia avocatului general este deseori invocata de juristi n alte
spete.

- Hotarrea este adoptata cu majoritate de voturi, fara indicarea
modului de vot; desi posibila, n practica nu se ntlneste emiterea de opinii
separate sau dizidente; hotarrea se pronunta n sedinta publica, n prezenta
partilor; hotarrea are forta obligatorie si este executorie.
Curtea de Conturi a Uniunii Europene
Curtea de Conturi a UE a fost nfiintata ca organ comunitar de
specialitate n urma Tratatului de la Bruxelles, semnat la 22 iulie 1975 si
intrat n vigoare la 1 iunie 1977. Pna la intrarea n vigoare a TUE, Curtea de
Conturi a UE a fost un organ auxiliar al Comunitatilor Europene creat prin
Tratatul de mai sus, a carui denumire completa era: Tratatul de modificare a
unor dispozitii financiare a Tratatelor de instituire a Comunitatilor Europene
si a Tratatului care a instituit un Consiliu unic si o Comisie unica a
Comunitatilor Europene.

Asadar, pna la intrarea n vigoare a TUE, Curtea de Conturi era un
organ auxiliar, cu misiunea de a exercita controlul extern asupra tuturor
veniturilor si cheltuielilor Comunitatilor Europene ca si asupra oricarui
organism creat de catre acestea, cu exceptia celor excluse, eventual, n mod
expres, de la acest control. Ca organ auxiliar, membrii Curtii de Conturi nu erau
desemnati de catre reprezentantii guvernelor statelor comunitare, ci de catre
Consiliu, ca institutie comunitara.

naintea intrarii n vigoare a TUE, Curtea de Conturi a UE nu era
prevazuta n niciunul din articolele ce descriau institutiile care urmau sa
realizeze obiectivele Comunitatilor, respectiv art. 7 TCECA, art. 4 TCE sau
art. 3 TCEEA. Curtea de Conturi a UE a fost inclusa n art. H1, G6, I1 ale
TUE, articole care au dat o noua redactare art.4 si 3 din TCECA,TCE si
TCEEA. Aici se gaseste sediul materiei care consacra Curtea de Conturi a
UE ca institutie comunitara

competenta n realizarea functiilor fiecarei
Comunitati.

n ce priveste membrii Curtii de Conturi, TUE stabileste ca acestia vor
fi n continuare numiti de catre Consiliu.
42
Acest lucru face din Curtea de
Conturi o institutie comunitara care nu poseda, formal, o deplina


42
Art. 45 B, 188 B, 160 B ale TCECA, TCE si TCEEA, la fel cum era nainte prevazut n art. 78
E, 206 si 180 ale TCECA, TCE si TCEEA.
independenta, viciu care din fericire, nu s-a reflectat negativ pna n prezent,
neputndu-se pune la ndoiala actiunea Curtii de Conturi ca o institutie
independenta.

Conform art. 246 din TCE, asa cum a fost el modificat prin Tratatul
de la Nisa, Curtea de Conturi a UE este institutie comunitara care asigura
controlul conturilor bugetului comunitar din punctul de vedere al
legalitatii, regularitatii si fiabilitatii lor.
n prezent Curtea de Conturi a UE are 27 de membri, numarul
acestora crescnd pe masura extinderii Uniunii. Asa cum aratam, membrii
Curtii de Conturi sunt numiti de catre Consiliu, n unanimitate de voturi,
dupa consultarea prealabila a Parlamentului European. Mandatul este limitat
la 6 ani, cu posibilitatea de a se prelungi cu nca un mandat.

Conform art. 247 TCE (asa cum a fost modificat de Tratatul de la
Nisa) membrii Curtii de Conturi sunt supusi unor conditii de validare ca si
membrii Curtii de Justitie att n ce priveste exigentele profesionale, ct si n
ce priveste interzicerea desfasurarii, n paralel, a altor activitati publice sau
private. Potrivit articolului de mai sus si art. 180 (3) EURATOM, membri
Curtii de Conturi sunt alesi dintre persoanele

care au apartinut sau apartin,
n tarile lor de origine, corpurilor de control contabil extern sau care sunt
special calificate pentru aceasta munca. Independenta lor trebuie sa fie n
afara oricarui dubiu.

De asemenea, membrii Curtii de Conturi trebuie sa posede calificarea
particulara ceruta de aceasta functie sau sa fi apartinut n tara lor de origine
unor institutii de control extern si sa ofere toate garantiile de independenta.
n acelasi timp acestia si executa functiile n interesul general al
Comunitatii. De aceea, ei nu pot solicita sau primi nici o instructiune de la
nici un guvern sau alt organism si trebuie sa se abtina de la orice act
incompatibil cu caracterul functiei de membru al Curtii de Conturi.

Asa cum mentionam, membrii Curtii de Conturi, pe durata mandatului
lor, nu pot exercita nici un fel de activitati profesionale, remunerate sau nu,
publice sau private. La instalarea n functie, membrii Curtii de Conturi
semneaza un angajament solemn de respectare cu diligenta, pe durata
mandatului si dupa ncetarea acestuia, a tuturor obligatiilor ce decurg din
aceasta calitate, inclusiv confidentialitatea.

Curtea de Conturi a UE este condusa de un Presedinte ales de catre
membrii Curtii pe o perioada de trei ani, mandat care poate fi rennoit.
Membrii Curtii de Conturi se bucura, pe durata mandatului, de privilegiile si
imunitatile aplicabile pentru judecatorii Curtii de Justitie. Acestea sunt
prevazute n Protocolul asupra privilegiilor si imunitatilor Comunitatilor
Europene si agentiile lor.

Indemnizatiile pentru functiile ndeplinite,
drepturile de pensie si alte drepturi sociale sau banesti sunt stabilite de
Consiliul UE si adoptate cu majoritate calificata de voturi de catre aceasta
institutie comunitara.

Pentru ndeplinirea competentei sale, aceea de a examina conturile de
venituri si cheltuieli ale Comunitatii / Uniunii

si ale oricarui organism creat
de acestea, Curtea de Conturi a fost mputernicita sa verifice daca toate
veniturile comunitare au fost primite si toate cheltuielile au fost efectuate n
mod legal si corect si, sa verifice, de asemenea, managementul financiar la
nivel comunitar.
n afara celor de mai sus, Curtea de Conturi verifica documentele
scrise provenite sau cerute de la institutiile comunitare sau de la statele
membre. De asemenea, Curtea de Conturi poate face verificari pe terenul
statelor membre, lucrnd mpreuna cu organele de control nationale
competente. Pe aceasta linie, precizam ca Tratatul de la Amsterdam a largit
competentele de control ale Curtii de Conturi, abilitnd-o sa controleze orice
organism public sau privat care a beneficiat de fonduri comunitare.
La ncheierea fiecarui an, rezultatele activitatii Curtii de Conturi se
regasesc ntr-un Raport anual care se prezinta nainte de 30 noiembrie urmator
ncheierii fiecarui exercitiu financiar. n acest scop, pna la 1 iunie urmator
Comisia elaboreaza un Raport asupra gestiunii financiare si o balanta pe baza
datelor pe care, pna la 1 aprilie le-a primit de la celelalte institutii comunitare.
Raportul mai sus mentionat se transmite Consiliului, Parlamentului si Curtii de
Conturi.
Raportul final al Curtii de Conturi, n care sunt materializate
rezultatele activitatii acestei institutii, este transmis tuturor institutiilor
comunitare si este publicat n Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene
(JOCE) mpreuna cu raspunsurile acestor institutii la observatiile facute de
Curte. Pe baza acestui raport, Parlamentul European voteaza descarcarea
Comisiei de gestiunea anului financiar anterior.
Curtea de Conturi nu este un organ jurisdictional, n pofida denumirii
sale. Ea poate nsa sesiza CJCE daca salvgardarea intereselor Uniunii o
impune.
n sfrsit, mai mentionam faptul ca pe lnga competentele sale de
verificari si control, Curtea de Conturi are si competente consultative
conform art. 45 C, 188 C si 169 C din TCECA, TCE si TCEEA. Astfel,
Curtea poate sa prezinte rapoarte si avize la cererea oricarei institutii
comunitare. De asemenea, Curtea poate asista Parlamentul European si
Consiliul n activitatea de control a executiei bugetare.

n acest sens, Consiliul este obligat sa ceara avizul Curtii nainte de a
adopta regulamentele financiare, de a fixa modalitatile si procedurile de
punere la dispozitia Comisiei a veniturilor bugetare din rezerve proprii, de a
defini masurile de aplicare si a determina normele de organizare a
controlului ordonatorilor de credite si plati principali.
43


43
Art. 78 H, 209 si 183 din TCECA, TCE si TCEEA.
Organele comunitare auxiliare
Banca Centrala Europeana (BCE)
44
Mai nti sa facem o precizare necesara. n literatura de specialitate si
n doctrina exista n prezent dispute n legatura cu calitatea institutionala a
Bancii Centrale Europene. Astfel, TCE considera Banca Centrala Europeana
(BCE) o institutie care, fara sa poata fi caracterizata drept comunitara, se
aseamana cu

cele comunitare. Acest paradox se sustine prin absenta ei din
art. 4 TCE (unde sunt enumerate institutiile comunitare), dar pe prezenta sa
n art. 4A, n care se spune ca se va crea un Sistem European de Banci
Centrale (SEBC) si o Banca Centrala Europeana

(BCE), nsarcinata cu
implementarea acordurilor SEBC.
Membrii BCE nu sunt numiti de catre Consiliu, ci de catre guvernele
statelor membre. Asa cum se arata n art. 109A TCE, Comitetul Executiv al
BCE este format din Presedinte, Vicepresedinte si alti patru membri.
Comitetul Executiv al BCE trebuie sa fie format din profesionisti prestigiosi,
prin acordul guvernelor statelor membre exprimat la nivelul sefilor de stat
sau guvern si n baza unei Recomandari a Consiliului si cu consultarea
prealabila a PE si a Consiliului Guvernatorilor Bancilor Centrale.

BCE are personalitate juridica, asa cum se semnaleaza n art. 106.2
TCE, ceea ce nu se ntmpla, conform art. 106.2 si 106.3 TCE, si cu SEBC
care nu are aceasta calitate.

n ceea ce priveste competentele, BCE coordoneaza SEBC conform
art. 106.3 TCE.
Obiectivele SEBC sunt:
- mentinerea stabilitatii preturilor;

- sprijinirea politicilor economice generale ale Comunitatii Uniunii, n
scopul realizarii obiectivelor comunitare semnalate la art. 2 TCE.



44
Iordan Gheorghe Barbulescu Sistemul institutional, op. cit, pag. 189 - 197
Obiectivele SEBC se pot realiza prin:
- definirea si executarea politicii monetare a Comunitatii Uniunii;

- realizarea de operatiuni bancare cu devize;

- gestionarea rezervelor oficiale de devize ale statelor membre;
- promovarea unei bune functionari a sistemului de plati (art. 10.5
TCE).
BCE autorizeaza exclusiv emiterea de moneda n Comunitate, moneda
care se poate emite direct de catre BCE sau de catre bancile centrale (art.
105 ATCE).
Caracterul comunitar al BCE se deduce si din faptul ca aceasta
poate emite acte de caracter general si angajant precum Regulamentele.
Astfel, art. 108A TCE, enuntnd actele ce pot fi emise de BCE, se remarca
prin similitudinea redactarii cu art. 189 TCE, care vorbeste despre actele
normative ce pot fi adoptate de Comunitate spre a-si atinge obiectivele. Mai
mult dect att, n art. 190 si 192 TCE, vorbindu-se despre motivarea
actelor comunitare si publicarea lor, se enumera si actele emise de BCE,
ntre cele care trebuie sa raspunda acestor exigente.

BCE este responsabila de stabilitatea monedei unice europene EURO.
Ea stabileste politica monetara a UE n functie de situatia zonei Euro. BCE
dispune de instrumente monetare preluate de la Institutul Monetar
European si ia decizii referitoare la politica monetara, instrumentele acestei
politici, fixarea ratei de schimb euro-celelalte valute internationale, etc.
Practic, BCE are atributiile unei Banci Centrale. Vom mai reveni asupra
BCE la un alt curs pe parcursul lucrarii noastre.

Particularitati comune ale organelor auxiliare comunitare
Alaturi de institutiile comunitare enuntate si BCE-ul, Tratatele
constitutive vorbesc despre trei organe auxiliare:
Comitetul Economic si Social (la care se refera TCE si TCEEA);

Comitetul Regiunilor (la care se refera TCE);

Comitetul Consultativ CECO / CECA (la care se refera TCECO /
TCECA).
Aceste trei organe au n comun:
- numirea membrilor lor de catre Consiliu si nu de catre guvernele
statelor membre;
- caracterul consultativ.
Astfel:
- Comitetul Consultativ CECO / CECA asista Comisia;
- Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor asista
Comisia si Consiliul.
De altfel, ele apar mentionate n Tratate la aceleasi articole unde apar
institutiile pe care le asista, adica art. 4.2 TCE, 3.2 TCEEA si 18/19
TCECO/TCECA.
Organele auxiliare nu au:
- personalitate juridica;

- buget propriu;
- independenta.

Functia lor se limiteaza la emiterea de Rapoarte, Avize sau Observatii
la cererea institutiilor comunitare sau din proprie initiativa.

Ele se deosebesc si de alte organisme existente n dreptul primar sau
derivat precum Fondurile (FEOGA/FEGA, FSE si FED) care, de asemenea,
nu au personalitate juridica si a caror activitate se limiteaza la gestionarea
fondurilor atribuite lor.
Aceste organe nu puteau fi grupate nici mpreuna cu Banca Centrala
de Investitii (art. 129 si 130 TCE, 4.B, 198D si 198 TUE) care are ca
finalitate dezvoltarea echilibrata a regiunilor statelor membre prin
mprumuturi, dar nici cu Institutul Monetar European (art. 117 si 130 TCE)
care avea ca misiune ntarirea cooperarii ntre bancile centrale nationale si
coordonarea politicilor monetare a statelor membre.
Comitetul economic si social (CES)
Art. 193 - 198 TCE si 165 170 TCEEA prevad existenta unui organ
comunitar consultativ numit Comitetul Economic si Social (CES). n baza
art.5 a Conventiei referitoare la unele institutii comune ale Comunitatilor
Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957, Comitetul, prevazut la art. 193
198 TCE, este acelasi cu cel prevazut la art. 165 170 TCEEA ceea ce nu
nseamna ca nu exista o variatie a competentelor sale n functie de Tratatele
n cadrul carora actioneaza.

Din CES fac parte persoane apartinnd diferitelor sectoare
profesionale: industriasi, agricultori, transportatori, muncitori, comercianti,
artizani etc. CES s-a dorit o replica a Comitetelor Economico-Sociale
existente n statele membre (cu exceptia Germaniei) n care, fundamental, se
pun de acord patronii cu sindicatele, guvernul jucnd rolul de moderator.
CES are atributii exclusiv consultative, din doua temeri majore, astfel:

teama Germaniei, ca acest Comitet s-ar fi putut transforma ntr-un
instrument de lobby al grupurilor de presiune cu intentia de a influenta
Consiliul si Comisia;

teama PE, ca respectivul Comitet ar putea goli de continut unele
dintre propriile activitati.

CES nu este o institutie comunitara, n sensul ca nu apare ntre
institutiile prevazute ca atare de catre Tratatele constitutive, iar membri sai
nu sunt numiti de catre reprezentantii statelor membre.

Art. 194 si 166 ale TCE si TCEEA stabilesc compozitia si structura
CES. Membrii CES sunt alesi, n unanimitate, de catre Consiliu subliniindu-
se, astfel, ca CES nu are caracter institutional. n practica, statele membre si
mentin influenta n numirea membrilor CES deoarece

Consiliul voteaza o
lista de propuneri venita de la statele membre. Tehnic vorbind, aceasta lista
trebuie sa contina un numar dublu de propuneri, fata de numarul atribuit
fiecarui stat membru. De regula, Consiliul aproba prima jumatate a acestor
liste, adica acea parte pe care statele membre o doresc.

n prezent, numarul membrilor CES este de 344 din care 24 pentru
fiecare dintre statele mari (Germania, Franta, Italia si Marea Britanie), 21
pentru Spania si Polonia, 15 pentru Romnia, 12 pentru fiecare stat din
grupul Austria, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Cehia, Ungaria, Bulgaria
si Suedia, 9 pentru fiecare stat din grupul Danemarca, Lituania, Slovenia,
Finlanda si Irlanda, 6 pentru Luxemburg si Cipru, 5 pentru Malta. Membri
CES sunt alesi pentru 4 ani, Comisia ncercnd sa introduca o modificare
prin care sa se stabileasca ce se ntmpla n cazul n care statele membre nu
propun noi membri CES la sfrsitul patru ani de mandat. Noua redactare a
art. 194 si 166 TCE si TCEEA, facuta cu ocazia adoptarii TUE, nu cuprinde
nimic n acest sens, fapt aspru criticat de catre Comisie.

Tratatele nu vorbesc despre ncetarea mandatului membrilor CES, dar
art. 48 si 55 ale Regulamentului Interior al CES stabilesc motivele acesteia ca
putnd fi: expirarea celor patru ani de mandat, demisia, moartea, demiterea,
forta majora, pierderea nationalitatii n baza careia s-a facut numirea, absenta
repetata de la sesiunile plenare, condamnarea pentru o cauza penala etc. Dat
fiind faptul ca este Consiliul cel ce numeste membrii

CES, tot el este cel i
poate revoca.
Consiliul a considerat ca este incompatibila calitatea de membru CES
cu cea de membru al institutiilor comunitare sau a guvernelor statelor
membre, desi o asemenea prevedere nu apare n Tratate.
n cazul n care un membru este nlocuit, cel care l substituie o va
face pna la expirarea termenului pentru care fusese ales predecesorul (la fel
ca n cazul Comisiei).
Faptul ca art. 193 si 165 ale TCE si TCEEA vorbesc explicit despre
compunerea CES din reprezentanti ai sectoarelor vietii economice si sociale,
nu nseamna ca si membrii CES reprezinta respectivele sectoare, ci doar ca
provin din acestea. Membrii CES trebuie sa fie independenti, neputnd sa
primeasca instructiuni de la guverne, organisme profesionale,
antreprenoriale sau sindicate, indiferent de nivelul acestora. Apartenenta lor
la diferitele sectoare ale vietii economico-sociale trebuie nteleasa doar n
sensul ca era necesara alegerea unor oameni cu o anume cunoastere a acestor
sectoare si nu n sensul ca membrii CES reprezinta aceste sectoare.

Aceasta independenta nu functioneaza n mod absolut, un membru al
CES care nu mai face parte din sindicatul sau organizatia impresariala care a
recomandat numirea sa, obisnuind sa-si dea demisia.
Se poate spune ca membrii CES trebuie sa ndeplineasca obligatoriu
doar doua conditii:

? sa fie cetateni ai unei tari membre;

? sa provina dintr-o categorie socio-economica a Comunitatilor.

CES este organizat pe diferite sectiuni: patroni, salariati si altii (mici
agricultori, liber profesionisti).
Celelalte criterii dupa care statele membre propun listele de candidati
la CES, n afara celor doua mai generale deja prezentate, ramn la
latitudinea fiecarui stat membru.

Competentele CES sunt de consultanta, de catre Comisie si Consiliu n
toate cazurile prevazute n TCE si TCEEA, precum cele descrise la art. 43,
79, 100 TCE sau 9, 31, 40 TCEEA. n aceste cazuri, Avizul CES nu este
angajant ci consultativ, concluziile sale putnd fi ignorate de catre Consiliu
sau Comisie neputndu-se, nsa, ignora obligativitatea acestora de a solicita
Avizul CES.
CES emite Rapoarte si Avize si din proprie initiativa, n legatura cu
probleme socio-economice la care se refera Tratatele Constitutive (art. 20.4
din Regulamentul Interior). Sesiunile plenare ale CES, n care se aproba
asemenea Rapoarte sau Avize, se convoaca de catre presedintele CES din
proprie initiativa si nu la cererea Comisiei sau Consiliului, asa cum se
ntmpla cnd sunt convocate pentru aprobarea unor acte solicitate de catre
acestea.
CES trebuie sa prezinta actele solicitate de catre Consiliu sau Comisie, n
termen de 10 zile. Daca nu au fost prezentate n termenul prevazut, Consiliul
sau Comisia pot adopta respectivul act fara avizul CES. TUE a modificat acest
termen de la 10 la 45 de zile, prin noua redactare a art. 198 si 170 TCE si
TCEEA.
Art. 196 si 168 TCE si TCEEA vorbesc despre organizarea interna a
CES

si autonomia sa administrativa. Acesta si desemneaza Presedintele si
membrii conducerii colective si si stabileste Regulamentul Interior.
Convocarea se face de catre Presedintele CES si nu de catre Consiliu sau
Comisie, chiar atunci cnd are la baza o solicitare a acestora. Mandatul
Presedintelui si a celorlalti membri ai conducerii colective este de doi ani.
Art. 196 si 168 ale TCE si TCEEA, n noua redactare data de TUE,
demonstreaza ca Presedintele poate convoca din proprie initiativa membri
CES si nu numai la solicitarea Consiliului sau Comisiei.
Membrii CES si desfasoara activitatea n mai multe sectiuni:
agricultura, transporturi, energie atomica, probleme economice si financiare,
dezvoltare regionala, afaceri externe etc. Fiecare membru CES apartine cel
putin uneia dintre aceste sectiuni si nu poate face parte din mai mult de trei,
fiecare sectiune avnd ntre 30 si 60 de membri.
Sectiunile CES nu pot fi consultate direct de catre Consiliu sau
Comisie, acestea trebuind sa se adreseze CES.

Se pot crea 5 comitete, care au aceeasi compozitie ca sectiunile fara a
avea si caracterul permanent al acestora. Constituirea acestora se aproba n
vederea analizarii unor chestiuni punctuale, dizolvndu-se odata cu
elaborarea Avizelor sau Rapoartelor solicitate.
Plenul CES este singurul care poate aproba hotarrile CES ct si pe
cele din sectiuni sau subcomitete, reuniunile sale avnd loc de 10 ori pe an.
Acordurile sunt valabile daca se obtine majoritatea voturilor emise, cu
mentiunea ca este obligatorie prezenta a jumatate plus unu din membrii
CES.
Comitetul Regiunilor (CR), Comitetul CECO si Agentiile

A. Comitetul Regiunilor (CR)
Art. G4 TUE a adaugat la TCE articolele 198A, 198B si 198C, n care
apare Comitetul Regiunilor (CR), regulariznd succint compozitia si
competentele acestuia.

Compozitia, numarul de membri si distributia acestora ntre statele
membre, forma de numire a membrilor CR, termenul pentru emiterea
Rapoartelor sau Avizelor, sunt exact aceleasi prevazute la art. 193 198
TCE pentru CES. Exista stabilite situatiile n care Consiliul sau Comisia
trebuie sa consulte att CES ct si CR, acestea fiind descrise n art. 130D.
Regulamentul Intern al CR a fost aprobat de catre Consiliul UE, la 25
mai 1994 si a fost publicat n JOCE / DOCE, L. 132 / 27.V.1994.
Membrii CR, chiar daca provin din anumite regiuni, nu le reprezinta
pe acestea, ci interesul general al UE, fiind, deci, independenti. Asa cum
membrii guvernelor centrale nu pot face parte din CES, cei ai guvernelor
regionale nu pot face parte din CR.
B. Comitetul CECO / CECA
Acest organ consultativ similar CES, apare n art. 18 si 19 TCECA.
Tratatul instituie ntre 62 si 96 de membri, numiti de catre Consiliu si
propusi de catre organizatiile antreprenoriale si sindicale, ceea ce asigura
independenta acestora fata de statele membre. La fel ca n cazul CES, lista
propusa continea dublul numarului atribuit fiecarui stat, fiind apoi
desemnati, de catre Consiliu, jumatate dintre acestia. Membrii Comitetului
CECO / CECA erau desemnati pe doi ani alegndu-se, dintre ei, un
Presedinte si o conducere colectiva.

Art. 19 TCECA arata ca nalta Autoritate este cea care consulta
Comitetul CECO / CECA. Acelasi articol asigura Comitetului CECO /
CECA capacitatea de a emite Rapoarte sau Observatii din proprie initiativa.
Termenul minim pentru elaborarea Rapoartelor, cnd se realizau la
solicitarea naltei Autoritati, era de zece zile.
Comitetul CECO / CECA si elabora Regulamentul Interior, acesta
nefiind aprobat de catre Consiliu. Regulamentul Interior stabilea existenta
Comisiilor specializate. Rapoartele elaborate de aceste Comisii se aprobau n
plenul Comitetului CECO / CECA.
C. Agentiile

Dintre Agentiile comunitare vom numi:

? EUROPOL, sau Politia Europeana avnd competente n lupta
mpotriva drogurilor si a crimei organizate, cu sediul la Haga, de care vom
vorbi ntr-un alt curs;
? OFICIUL DE MARCI, cu sediul n Alicante (Spania);
? AGENTIA EUROPEANA PENTRU MEDIU, cu sediul la
Copenhaga si cu competente n strngerea datelor necesare elaborarii
normelor europene specifice;
? AGENTIA EUROPEANA PENTRU EVALUAREA
MEDICAMENTELOR, cu sediul la Londra si cu rolul de a evalua si analiza
medicamentele care se comercializeaza n UE;

? OFICIUL DE INSPECTIE VETERINARA SI
FITOSANITARA, cu sediul la Dublin, care urmareste aplicarea uniforma a
normelor fitosanitare si veterinare comunitare n sectorul alimentar si
agroalimentar;
? AGENTIA

PENTRU SANATATE SI SECURITATE A
MUNCII, cu sediul la Bilbao (Spania), care se ocupa de mbunatatirea
conditiilor igienico-sanitare la locul de munca;

? OBSERVATORUL EUROPEAN AL DROGURILOR,
stabilit la Lisabona, care reuneste informatiile necesare n lupta mpotriva
drogurilor;
? FUNDATIA EUROPEANA PENTRU FORMARE N
EUROPA DE EST, cu sediul la Torino, care se ocupa de formarea
specialistilor n problematica Europei de Est;
? CEDEFOP, cu sediul la Berlin / Salonic, care promoveaza
formarea profesionala si continua.

COMPONENTELE POLITICILOR COMUNITARE.
CETATENIA N UNIUNEA EUROPEANA SI
DREPTURILE CETATENILOR EUROPENI

Componentele politicilor comunitare
Uniunea Europeana (UE) numara n prezent 27 de state

membre si
aproape 500 de milioane locuitori. Referitor la populatie trebuie precizat ca
n UE nu exista majoritati, ci numai minoritati. Baza ntregii Comunitati
Europene o constituie vointa comuna a statelor europene membre de a lucra
mpreuna si de a-si armoniza interesele. n teorie, dar mai ales n practica s-a
putut demonstra ca n domeniile cele mai importante ale dezvoltarii, cum
sunt cele economice, sociale, tehnice, stiintifice, culturale, militare etc., cele
mai bune rezultate se obtin la nivel european, dect la nivel national.

Statele comunitare au ajuns la politici comune, elaborate si adoptate
de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe ntregul teritoriu al UE.
Politicile comunitare raspund, nainte de toate, principiului fundamental al
constructiei europene, acela al solidaritatii si coeziunii, pe care l-am invocat
si noi n prima parte a prezentei lucrari. De asemenea, politicile comunitare
confera unicitate UE si demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a
suveranitatii statelor membre catre institutiile europene.

Sistematizarea politicilor comunitare este diferita de la autor la autor.
n ce ne priveste, consideram important nu modul de prezentare, desi
prezentarea si are si ea efectele ei, ci mai degraba enumerarea politicilor sa
fie astfel facuta, nct sa nu fie lasat pe dinafara nici un domeniu de
conlucrare comunitara europeana. De aceea, desi am mai prezentat o
enumerare n prima parte a lucrarii noastre, prezentam si urmatoarea
clasificare a politicilor comunitare n 45 de puncte, dupa cum urmeaza, n
ordine alfabetica
45
:
1. Achizitiile publice

2. Agricultura
3. Ajutor umanitar
4. Audiovizual
5. Bugetul si controlul financiar
6. Cercetarea si tehnologia
7. Cetatenia Uniunii Europene

8. Coeziunea Economica si Sociala

9. Comertul

10. Concurenta

11. Cultura
12. Dezvoltarea
13. Dreptul societatilor comerciale

14. Drepturile fundamentale
15. Educatia, formarea profesionala a tineretului

16. Energia
17. Extinderea Uniunii Europene
18. Impozitarea
19. Industria
20. ntreprinderile
21. Justitia si Afacerile Interne

22. Libera circulatie a marfurilor

23. Libera circulatie a capitalului
24. Libera circulatie a persoanelor

25. Libera circulatie a serviciilor

26. Mediul nconjurator



45
Sursa contact@infoeuropa.ro
27. Noile tehnologii industriale
28. Ocuparea fortei de munca si politica sociala

29. Pescuitul
30. Piata interna

31. Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC)

32. Politica Regionala

33. Proprietatea intelectuala

34. Protectia consumatorului

35. Relatii externe

36. Retele transeuropene

37. Sanatate publica

38. Sanse egale
39. Servicii financiare
40. Societatea informationala

41. Spatiu al libertatii, securitatii si justitiei

42. Transporturile
43. Turismul
44. Uniunea Economica si Monetara (UEM)

45. Uniunea vamala.

La ntrebarea ce este Uniunea Europeana (UE)

se poate raspunde ca
aceasta este rezultatul unui proces de cooperare care a nceput n anul 1951,
ntre sase tari europene. n cei 57 de ani de existenta au avut loc cinci

valuri
de extindere, ultimul s-a ncheiat n 2006, iar de la 1 ianuarie 2007,
Romnia, alaturi de Bulgaria, a devenit membra a UE, marind numarul
statelor comunitare la 27.
Politicile comune europene si propun sa duca la ndeplinire
obiectivele UE, care n esenta sunt urmatoarele:

- promovarea progresului economic si social;
- afirmarea identitatii UE pe scena internationala;

- instituirea cetateniei europene;

- dezvoltarea unei zone de libertate, securitate si justitie;

- existenta si consolidarea relatiilor n baza dreptului comunitar.
Politicile comunitare se nfaptuiesc n baza aquis-ului comunitar.
Acesta reprezinta un compendium, un ansamblu nchegat de norme juridice
care se compun din tratate, decizii, regulamente, recomandari si alte acte
normative emise de institutiile decidente ale Comunitatilor / Uniunii. Toate
aceste lucruri le-am prezentat n prima parte a lucrarii si nu mai revenim.

Credem ca este n interesul studentilor si al cadrelor universitare sa
redam cteva din beneficiile, dar si costurile integrarii Romniei n UE, vis-
-vis de politicile comunitare, cu scopul de a fi cunoscute si dezbatute mai
ales la seminarii.
Beneficiile integrarii Romniei n UE se pot studia cel putin pe trei
paliere, astfel:
a) pentru cetateni:

- oferte europene superioare; libera circulatie pe teritoriul Comunitatii;

- obtinerea si exercitarea drepturilor fundamentale;

- protectia legislatiei europene etc.

b) pentru investitori:
- libera circulatie a capitalului, marfurilor, persoanelor si serviciilor;

- oportunitati de afaceri;
- beneficiile aduse de spatiul financiar comunitar;

- libertatea de comunicare;
- exercitarea dreptului concurential;

- beneficiile aduse de dreptul comunitar al afacerilor, n general.
c) pentru societate:
- acces la fondurile structurale;
- beneficiile n educatie; politicile de mediu si infrastructura (n
perioada 2007-2013 Romnia urmeaza sa primeasca circa 28 miliarde de
euro);
- participarea la acordurile comerciale preferentiale ale UE etc.

d) pe plan international:

- apartenenta la o comunitate puternica, ce poate face fata provocarilor
mpotriva terorismului, traficului de droguri, criminalitatii;

- beneficiile de sprijin economic, financiar, tehnologic etc.
Costurile integrarii Romniei n UE:

- costuri suplimentare pentru economia romneasca n vederea
alinierii la nivelul standardelor europene (tehnologice, informationale,
ecologice etc.);
- contributia Romniei la bugetul comunitar;

- investitii de cel putin 7-8 miliarde de euro, de catre autoritatile
romnesti, pentru modernizarea infrastructurii europene, construirea de noi
drumuri si autostrazi;

- cheltuieli pentru securizarea frontierelor Romniei cu statele
extracomunitare;
- investitii mari, de cel putin 29 miliarde de euro pentru protectia
mediului; angajamentele prevad ca statul romn sa contribuie cu 20% din
suma mentionata, UE cu circa 30%, iar restul se va suporta de agentii
economici si marii producatori romni;

- disparitia de la 1 ianuarie 2011 a zonelor defavorizate, iar de la 1
ianuarie 2012 se vor desfiinta si zonele libere;

- eliminarea taxelor vamale pentru produsele din UE;
- reducerea nivelului de productie tarifara prin adoptarea tarifului exterior
comun etc.
Negocierile ncheiate de Romnie cu UE pentru aderare sunt
favorabile tarii noastre. Astfel, tara noastra a obtinut 50 de perioade de
tranzitie si aranjamente tranzitorii, cele mai multe dintre toate statele care au
aderat n ultimul timp (Polonia 48, Ungaria 35, Malta 47). Ce este mai
important de relevat se refera la faptul ca aceste perioade de tranzitie au
permis Romniei sa finalizeze reformele n anumite domenii si dupa data
aderarii efective la UE.

n continuare vom prezenta unele din politicile comunitare pe care le
consideram ca trebuie sa fie cunoscute de studentii ce urmeaza specializarile
n drept si administratie publica, precum si de la alte specialitati care
studiaza politicile comunitare. Alte politici comunitare vor fi studiate n
cadrul disciplinelor politice, economice, de stiinte sociale, tehnice etc.
Aprofundarea cunoasterii si aplicarii politicilor comunitare de catre
specialistii n drept se vor face pe domenii ale dreptului constitutional, civil,
penal, administrativ, muncii, intelectual, al mediului, sau la cursurile de
masterat.
Notiunea de cetatenie europeana

Asa cum aratam n subcapitolul precedent, cetatenia este o institutie
de drept complexa, care presupune mentinerea unei integrari sociale,
economice, politice si juridice a persoanei. Cetatenia europeana se
dobndeste prin aderarea statului respectiv la Uniunea Europeana.

Sediul materiei cetateniei europene ncepe cu Tratatul asupra Uniunii
Europene (TUE), semnat n 1992 la Maastricht si include drepturi, obligatii
si participare la viata politica. Cetatenia europeana vizeaza consolidarea
imaginii si identitatii Uniunii Europene, precum si implicarea mai profunda

a cetateanului n procesul de integrare europeana.

Articolul 17 din TCE (fostul art. 8) prevede ca este cetatean al
Uniunii Europene orice persoana care are nationalitatea unuia din statele
membre, n conformitate cu legislatia statului din care face parte. n plus,
trebuie precizat ca cetatenia europeana nu nlocuieste cetatenia nationala;
ea vine n completarea acesteia, facnd posibila exercitarea unora dintre
drepturile cetateanului Uniunii pe teritoriul statului membru n care
locuieste.
Cetatenia europeana are la baza principiile comune ale statelor
membre, incluse n Tratatul de la Amsterdam si anume:
- principiul libertatii;

- principiul democratiei;

- principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale;
- principiul statului de drept.
De asemenea, cetatenia europeana decurge din drepturile
fundamentale ale omului si drepturile specifice acordate cetateanului
european (drepturi de libera circulatie si drepturi civice) descrise n Tratat.

Revenind asupra art. 17 din TCE aratam ca acesta

stipuleaza ca
cetatenia Uniunii completeaza cetatenia nationala si nu o nlocuieste.

Aceasta afirmatie formeaza continutul fundamental al notiunii de cetatenie
europeana, ntruct Tratatul institutionalizeaza un principiu, deja consacrat
n Declaratia Conferintei Interguvernamentale, anexata Tratatului de la
Maastricht. Acest principiu n esenta se refera la faptul ca cetatenia
europeana este inseparabila de cetatenia nationala, care ramne primara si
originara. De aceea se poate aprecia ca cetatenia europeana este una
derivata (a se vedea Cursul 3 si 4).

Dobndirea sau pierderea cetateniei europene

este conditionata de
dobndirea sau pierderea cetateniei nationale. Aceasta pentru ca art. 17 al
TCE prevede imperativ faptul ca cetatean european este orice persoana care
are calitatea de cetatean al unui stat membru.

Cetatenia se poate dobndi pe doua cai principale: dobndirea de drept
sau n baza unui act juridic individual de acordare a cetateniei emis de
organul competent, la sesizarea celui interesat. Cetatenii Romniei sunt
cetateni europeni n virtutea aderarii Romniei la UE de la 1 ianuarie 2007.

n ce priveste prima modalitate de dobndire a cetateniei, un prim
sistem, si cel mai general, porneste de la faptul nasterii. Astfel, copilul
dobndeste cetatenia parintilor sai. Ceea ce este decisiv n acest sistem este
legatura de snge jus sanguinis.
ntr-un alt sistem, cetatenia copilului va fi cea a teritoriului statului
unde s-a nascut, chiar daca parintii au alta cetatenie. Ceea ce este decisiv n
acest sistem nu mai este cetatenia parintilor sau a unuia dintre ei, ci teritoriul
unde s-a nascut copilul jus loci.
Dobndirea cetateniei prin nastere mparte statele comunitare n cele
doua tabere. Romnia face parte din categoria statelor n care se aplica
principiul jus sanguinis. Acest principiu este consacrat si n Legea nr. 21 /
1991, art. 5. Conform acestei legi cu privire la cetatenia romna, este
cetatean romn persoana care s-a nascut n Romnia din parinti de cetatenie
romna sau s-a nascut n strainatate, dar ambii sau numai unul din parinti are
cetatenia romna.

Actul normativ mentionat prevede ca este cetatean romn copilul gasit
pe teritoriul statului romn, din parinti necunoscuti. De asemenea, cetatenia
se mai poate obtine prin nfiere sau repatriere.
Cetatenia prin naturalizare se obtine la cererea persoanei n cauza, n
conditiile stabilite de legile statului respectiv. Naturalizarea este efect al
casatoriei sau al sederii prelungite pe teritoriul unui stat, altul dect cel de
origine.
n ce priveste pierderea cetateniei sau retragerea acesteia,
mentionam ca acest fapt se prezinta ca o sanctiune si se aplica persoanelor
care au comis fapte grave mpotriva statului al caror cetateni sunt sau au
obtinut cetatenia n mod fraudulos.

Pentru Romnia, legea cetateniei mai sus mentionata prevede ca
modalitatile de pierdere a cetateniei romne sunt: prin retragerea ei, prin
aprobarea renuntarii la cetatenie si n alte cazuri prevazute si enumerate de
lege.
Am spus toate acestea pentru ca TCE ne conduce, prin prevederile
sale, la situatia ca un individ sa posede doua cetatenii (cea a statului de
origine si cea europeana), ca n cazul n care o persoana are cetatenia a doua
sau mai multe state. Pierderea cetateniei unui stat membru determina, n mod
expres, pierderea de catre aceeasi persoana si a cetateniei europene. De
asemenea, se subntelege ca pierderea de catre un stat a calitatii de stat
membru al UE genereaza pierderea cetateniei pentru toti cetatenii acelui stat.

O alta noutate adusa de Tratatul de la Amsterdam se refera la art. 21
din TCE, n care se prevede ca orice cetatean al Uniunii se poate adresa
institutiilor si poate primi raspuns ntr-una din limbile oficiale ale
Comunitatii.

Modificari importante aduce, de asemenea, TCE la art. 18, n care se
precizeaza cu privire la dreptul la libera circulatie si la dreptul de sejur,
faptul ca institutia Consiliului poate lua decizii care sa vizeze favorizarea
exercitarii acestor drepturi.

ntr-o alta ordine de idei, mentionam ca la art. 17-22 din TCE se
definesc limitele statutului de cetateni europeni, care implica o mai mare
dinamica situatiilor juridice de care se bucura cetatenii comunitari. Substanta
drepturilor conexe cetateniei europene este n mare masura o consacrare a
unui anumit aquis comunitar, care a consolidat drepturi deja prezente n
dreptul derivat sau n practica (de exemplu, dreptul la libera circulatie sau
dreptul la petitie catre Parlamentul European). O noutate absoluta consta n
aceea ca cetatenilor europeni li s-au recunoscut drepturi politice importante,
precum dreptul de vot si de a fi alesi n organismele europene
46
.
Mentionam faptul ca drepturile ce decurg din calitatea de cetatean
european nu completeaza patrimoniul juridic al individului n cadrul
legislatiei statului din care face parte, ci genereaza numai unele consecinte n
cel putin trei directii:

- n cadrul legislatiei altor state membre (dreptul la sejur, dreptul la
libera circulatie, drepturile electorale);

- n cadrul legislatiei comunitare (dreptul la petitie, de sesizare a
Mediatorului european etc.);


46
Augustin Fuerea Dreptul comunitar al afacerilor, op. cit., pg. 50.
- n cadrul legislatiei internationale (protectia victimelor sau
legislatia diplomatica).

Tratatul de la Amsterdam consacra si unele norme negative cu privire
la principiul nediscriminarii fata de religie, rasa, sex, nationalitate,
convingeri personale, handicap, vrsta sau orientari sexuale. n acest sens,
Consiliul este mputernicit ca, prin unanimitate de voturi, pe baza
propunerilor Comisiei si cu consultarea prealabila a Parlamentului European,
sa ia deciziile necesare cu privire la lupta mpotriva discriminarii.

Cetatenia Uniunii Europene este o realitate politico-juridica data de
drepturile pe care le instituie cetatenilor statelor membre si consolideaza
protectia acestora.

Drepturile cetatenilor europeni

Codificarea drepturilor fundamentale n vigoare din Uniunea
Europeana, astfel nct, acestora sa li se confere o mai mare vizibilitate si sa
le marcheze importanta de exceptie a fost materializata n documentul
intitulat Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
nceputurile au fost facute cu prilejul celei de-a 50 aniversari a
Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, cnd a fost lansata o dezbatere
pe tema oportunitatii de a crea un catalog al drepturilor fundamentale,
inclusiv a drepturilor economice si sociale ale cetatenilor europeni pe baza,
ntre altele, a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului de la
Strasbourg
47
.
ntre 3-4 iunie 1999, Consiliul European de la Kln a considerat utila
reunirea drepturilor fundamentale n vigoare la nivelul Uniunii, asigurndu-
le o mai mare transparenta. Elaborarea acestei Carte se baza pe Tratatele
Comunitatii, pe principiile Conventiei Consiliului Europei din 1950, pe


47
www.cic.cryo.ro/euroinfocic/UEdrepturi.pdf
drepturile recunoscute si instituite n Carta Sociala Europeana, ct si pe
principiile rezultnd din jurisprudenta Curtii Europene de Justitie si a Curtii
Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.
n octombrie 1999, Consiliul European de la Tampere si-a dedicat
lucrarile n exclusivitate construirii unui spatiu de libertate, securitate si de
justitie n Uniunea Europeana. Aceasta reuniune la vrf a determinat, printre
altele, compozitia, metodele de lucru si modalitatile practice de elaborare a
Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Urmatoarele etape n realizarea Cartei au fost:
- 17 decembrie 1999: se constituie comisia speciala de elaborare a
Cartei sub numele de Conventie;

- 2 octombrie 2000: Proiectul Cartei este adoptat;
- 13-14 octombrie 2000: Proiectul este aprobat n unanimitate de
Consiliul European de la Biarritz si este naintat Parlamentului European si
Comisiei Europene;
- 14 noiembrie 2000: Parlamentul European si da acordul;

- 6 decembrie 2000: Comisia Europeana si da acordul;

- 7 decembrie 2000: presedintii Parlamentului European, Consiliului
European si Comisiei semneaza si proclama n mod solemn Carta la Nisa, n
numele celor trei institutii europene.

Secretariatul si coordonarea administrativa a fost asigurata de
Secretariatul General al Consiliului. Presedintele ales de membrii
Conventiei, n persoana lui Roman Herzog (fostul presedinte al Republicii
Federale a Germaniei si fost judecator al Curtii Constitutionale Federale) a
fost nsarcinat cu stabilirea programului de lucru si a lucrarilor pregatitoare.
n principiu, dezbaterile Conventiei si documentele prezentate n cursul
dezbaterilor erau publice. Au fost create grupuri de lucru si comitetul de
redactare, compuse dintr-un presedinte, 3 vicepresedinti si dintr-un
reprezentant al Comisiei, care au elaborat un prim proiect al Cartei n
colaborare cu ceilalti membri. Conventia si-a tinut reuniunile la Bruxelles si
a aplicat regimul lingvistic integral (11 limbi).
Asadar, n cadrul Conferintei Interguvernamentale de la Nisa, din 7
decembrie 2000, a fost adoptata Carta Drepturilor Fundamentale ale
Uniunii Europene. Semnificatia deosebita a acestui document, dar si
continutul prevederilor sale i-a determinat pe unii specialisti sa vada n
adoptarea sa un pas pe calea elaborarii viitoarei Constitutii a Uniunii
Europene.
Pentru prima data n istoria Europei, Carta Drepturilor Fundamentale
ale Uniunii Europene nsumeaza, n cadrul unui singur document, ntreaga
arie a drepturilor civile, politice, economice si sociale.
Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o
deosebire ntre cetateni si straini, ntrunind pentru prima data n cadrul unui
document unic, drepturile tuturor persoanelor care se gasesc n mod legal pe
teritoriul UE.
Prin acest important document, prin respectarea competentelor si
ndatoririlor Uniunii, precum si a principiului subsidiaritatii, au fost
recunoscute, reafirmate si dezvoltate norme juridice fundamentale privind
drepturile omului, drepturi care rezulta n special din traditiile
constitutionale si din obligatiile internationale comune statelor membre, din
Conventia Europeana privind apararea drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune si de catre Consiliul
Europei, precum si din jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene si
a Curtii Europene a Drepturilor Omului.
Conventia privind viitorul Europei, de la 1 martie 2002, a creat 11
grupuri de lucru cu scopul de a analiza riguros subiectele de maxima
importanta pentru viitorul Europei, care nu puteau fi dezbatute n detaliu n
cadrul sesiunilor plenare. n cadrul acestora, Grupul II - Carta Drepturilor
Fundamentale ale UE s-a concentrat n special pe doua aspecte, respectiv
modalitatile si consecintele ncorporarii Cartei n Tratatul Constitutional,
precum si modalitatile si consecintele posibilei aderari a acesteia la
Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Chiar daca Tratatul
Constitutional al UE a esuat, Carta a ramas ca un document deosebit de
important si a fost ncorporata n Tratatul de la Lisabona, din decembrie
2007.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene are o structura
formata din Preambul si un numar de sapte capitole, numite Titluri. Astfel,
Carta este formata din Preambul si 54 articole, grupate n sapte Capitole:

- Preambulul dezvolta obiectivul Uniunii Europene de a promova o
dezvoltare echilibrata si durabila a Europei pe baza respectarii valorilor
indivizibile si universale ale demnitatii umane, libertatii, egalitatii si
solidaritatii, ntarind printr-o carta protectia drepturilor fundamentale n
spiritul evolutiei societatii, a progresului social si a dezvoltarilor stiintifice si
tehnologice;
- Titlul I: Demnitatea: contine 5 articole ce statueaza demnitatea
umana (II-1), dreptul la viata (II-2), dreptul la integritate al persoanei (II-3),
interzicerea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante (II-4), interzicerea sclaviei si a muncii fortate (II-5).
- Titlul II: Libertatile: dreptul la libertate si la securitate (II-6),
respectarea vietii particulare si de familie (II-7), protectia datelor cu caracter
personal (II-8), dreptul de casatorie si dreptul de ntemeiere a unei familii
(II-9), libertatea de gndire, de constiinta si religioasa (II-10), libertatea de
exprimare si de informare (II-11), libertatea de ntrunire si de asociere (II-
12), libertatea artelor si stiintelor (II-13), dreptul la educatie (II-14),
libertatea profesionala si dreptul la munca (II-15), libertatea de a desfasura o
activitate comerciala (II-16), dreptul de proprietate (II-17), dreptul la azil (II-
18) si protectia n caz de evacuare, expulzare sau extradare (II-19).
- Titlul III: Egalitatea: egalitatea n drepturi (II-20),
nediscriminarea (II-21), diversitatea culturala, religioasa si lingvistica (II-
22), egalitatea ntre barbati si femei (II-23), drepturile copilului (II-24),
drepturile persoanelor n vrsta (II-25), integrarea persoanelor cu handicap
(II-26).
- Titlul IV: Solidaritatea: dreptul lucratorilor la informare si la
consultare n cadrul ntreprinderii (II-27), dreptul la negociere si la actiuni
colective (II-28), dreptul de acces la serviciile de plasament (II-29), protectia
n cazul concedierii colective (II-30), conditii de lucru corecte si echitabile
(II-31), interzicerea muncii copiilor si protectia tinerilor la locul de munca
(II-32), viata de familie si viata profesionala (II-33), securitatea sociala si
asistenta sociala (II-34), asistenta medicala (II-35), accesul la serviciile de
interes economic general (II-36), protectia mediului (II-37), protectia
consumatorilor (II-38).
- Titlul V: Drepturile cetatenilor: dreptul de a alege si de a fi ales n
Parlamentul European (II-39), dreptul de a alege si de a fi ales n cadrul
alegerilor locale (II-40), dreptul la buna administrare (II-41), dreptul de
acces la documente (II-42), Mediatorul European (II-43), dreptul de petitie
(II-44), libertatea de circulatie si de sedere (II-45), protectia diplomatica si
consulara (II-46).
- Titlul VI: Justitie: dreptul de a apela efectiv si de acces la o
instanta impartiala (II-47), prezumtia de nevinovatie si dreptul la aparare (II-
48), principiile legalitatii si proportionalitatii infractiunilor si pedepselor (II-
49), dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit penal de doua ori pentru aceeasi
infractiune (II-50).
- Titlul VII: Dispozitii generale care reglementeaza interpretarea si
aplicarea Cartei: domeniul de aplicare (II-51), ntinderea si interpretarea
drepturilor si principiilor (II-52), nivelul de protectie (II-53), interdictia
abuzului de drept (II-54).
Redam n continuare

ACQUIS-ul COMUNITAR n privinta Cartei
Drepturilor Fundamentale ale UE:
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE)
1992 (intrat n vigoare n 1993) prevede:
- Art. 6 TUE: Uniunea respecta drepturile fundamentale asa cum
sunt ele garantate de Conventia Europeana de Aparare a Drepturilor Omului
si Libertatilor Fundamentale, semnata la Roma, la 4 noiembrie 1950 si asa
cum rezulta ele din traditiile constitutionale comune Statelor Membre, n
calitate de principii generale de drept comunitar;
- Art. 7 TUE: stabileste consecintele ncalcarii grave si persistente a
drepturilor fundamentale si un sistem de suspendare a aplicarii anumitor
drepturi extrase din Tratate (printre care dreptul la vot) statului membru n
cauza;

- Art. 49 TUE: stabileste ca respectarea drepturilor fundamentale
este o conditie pentru aderarea la UE.

Tratatul de la Nisa 2001 (intrat n vigoare n 2003) prevede:
- Consiliul, statund cu o majoritate de 4/5 din membrii sai, dupa
avizul Parlamentului European si dupa indicarea statului vizat, poate sa
constate ca exista un risc clar de violare grava de catre un stat membru a
drepturilor sau a libertatilor fundamentale pe care este fondata Uniunea.
Comitetul poate sa-i adreseze recomandari. Dreptul de initiativa pentru o
asemenea decizie apartine unui stat tert, Comisiei sau Parlamentului
European;
- Art. 7: Comisia Europeana are obligatia de a monitoriza
respectarea de catre Statele Membre a valorilor comune ale Uniunii si de a
actiona preventiv daca identifica potentiale ncalcari ale acestor valori.

Masurile de prevenire a ncalcarii drepturilor fundamentale constau
n:
- introducerea unei monitorizari regulate a respectarii drepturilor
fundamentale n Uniune;
- actiuni comune concertate ale institutiilor europene si ale Statelor
Membre;
- dialogul cu societatea civila;

- cooperarea cu organismele relevante ale Consiliului Europei;
- informarea si educarea publicului.
Tratatul Reformator de la Lisabona, semnat de sefii de stat si de
guverne ale statelor comunitare la 13 decembrie 2007, urmeaza sa fie
ratificat de statele membre prin procedura parlamentara (n afara de Irlanda,
care l va ratifica prin referendum). Tratatul va intra n vigoare la 1 ianuarie
2009.
Carta se adreseaza institutiilor, organismelor si agentiilor Uniunii, cu
respectarea principiului subsidiaritatii, precum si statelor membre, atunci
cnd acestea pun n aplicare dreptul Uniunii. Fiecare dintre acesti actori
trebuie sa respecte drepturile si principiile promovnd aplicarea acestora n
conformitate cu competentele pe care le au n acest sens si prin respectarea
limitelor de competenta conferite Uniunii.

ACQUIS-ul comunitar n Romnia cu privire la cunoasterea si
aplicarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE sunt:
a) Legea nr. 677 / 2001 pentru protectia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date;

b) Legea nr. 682 / 2001 de ratificare a Conventiei europene privind
protectia persoanelor mpotriva prelucrarii automate a datelor personale;

c) Ordonanta Guvernului nr. 102 / 2000 privind statutul si regimul
refugiatilor, aprobata cu modificari prin Legea nr. 323 / 2001;
d) Hotarrea Guvernului nr. 622 / 2001 pentru aprobarea normelor
metodologice de aplicare a Ordonantei Guvernului nr. 102 / 2000;

e) Legea nr. 123 / 2001 privind regimul strainilor n Romnia;

f) Legea nr. 396 / 2002 pentru ratificarea Conventiei Europene
asupra cetateniei, adoptata la Strasbourg la 6 noiembrie 1997;

g) Legea nr. 74 / 1995 privind exercitarea profesiei de medic;
h) Legea nr. 81 / 1997 privind exercitarea profesiei de farmacist;
i) Legea nr. 489 / 2002 pentru organizarea si exercitarea profesiei de
avocat;
j) Legea nr. 184 / 2001 referitoare la organizarea si exercitarea
profesiei de arhitect;
k) Legea audiovizualului nr. 504 / 2002.
O sistematizare a drepturilor cetatenilor europeni comunitari ar putea
fi redata astfel:

- Dreptul la libera circulatie, dreptul de sejur si de stabilire;
- Dreptul la munca si la studiu n toate statele membre;

- Drepturile politice;
- Alte drepturi (dreptul de petitionare n fata PE, dreptul de a se
adresa Mediatorului, dreptul de protectie diplomatica si consulara).

n esenta, Carta reprezinta o lege deja stabilita adunnd ntr-un
singur document drepturile fundamentale recunoscute de catre Tratate de
principiile constitutionale comune ale statelor membre, de Conventia
Europeana a Drepturilor Omului (CEDO) si de Cartele Sociale Europene).
DREPTUL LA LIBERA CIRCULATIE A
PERSOANELOR SI DREPTUL LA MUNCA N TOATE
STATELE COMUNITARE
Dreptul la libera circulatie a persoanelor

Libera circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor n
cadrul Uniunii Europene sunt cele patru libertati stabilite prin Tratatul de
la Roma. Aceleasi principii au fost extinse conform regulilor pietei interne
introduse prin Actul Unic European.
Asadar libera circulatie a persoanelor este una din cele patru libertati
stabilite prin Tratate, un drept fundamental al indivizilor comunitari. Esenta
exercitarii acestui drept este eliminarea discriminarilor ntre cetatenii statului
membru pe teritoriul caruia se afla acestia sau si desfasoara activitatea si alti
cetateni care apartin altor state comunitare ce stau

sau muncesc pe teritoriul
acelui stat.
Discriminarile se pot referi la conditiile de intrare, deplasare, munca,
angajare sau remuneratie (salarii). Prin asigurarea unui asemenea regim
(nediscriminatoriu) se realizeaza dreptul la libera circulatie a persoanelor n
spatiul comunitar.

Dreptul la libera circulatie a persoanelor si alinierea controalelor la
frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de
piata interna, care nu poate fi realizata n conditiile existentei unei frontiere
interne si a restrictionarii circulatiei indivizilor.

Sensul termenului de libera circulatie a persoanelor n dreptul
comunitar a evoluat foarte mult de la momentul aparitiei sale. Primele
prevederi legate de acest domeniu considerau individul doar ca agent
economic angajat sau furnizor de servicii.
Extinderea conceptului initial s-a facut treptat pentru a cuprinde n
sfera sa si aspectele derivate din notiunea de cetatean european, indiferent de
orice dimensiune economica sau de alte diferente legate de nationalitate, de
pilda.

Baza legala a liberei circulatii a persoanelor

ca drept fundamental al
cetatenilor europeni o constituie:

- Art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabileste piata interna,
aceasta incluznd libera circulatie a persoanelor;

- Art. 18 (8A) al aceluiasi Tratat care statueaza dreptul persoanelor,
cetateni ai Uniunii, de a circula si de a rezida n mod liber pe
teritoriul statelor membre;
- Art. 61 (73 I) tot din Tratatul de la Roma si urmatoarele cuprinse
sub Titlul IV (IIIA) intitulat Vize, azil, imigratie si alte politici
legate de libera circulatie a persoanelor;

- Art. 45 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene
ce face parte din Tratatul de Reforma a Uniunii Europene de la
Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007).
Aspectele referitoare la: politica n domeniul vizelor, controlul
frontierelor si migratia, problemele legate de azil si protectia datelor cu
caracter personal le vom studia ntr-un alt curs unde vom analiza politica
comunitara

n domeniul Justitiei si Afacerilor Interne (JAI). Dreptul la libera
circulatie a persoanelor se refera att la dreptul propriu-zis de miscare a
cetatenilor europeni n spatiul comunitar, ct si la dreptul de stabilire,
dreptul de sejur, dreptul la studiu si dreptul la munca, ultimul, dat fiind
importanta sa deosebita, l vom trata separat, el existnd de fapt mpreuna cu
celelalte.
Reglementarile cu privire la dreptul la libera circulatie si-au gasit,
datorita interpretarii extensive facuta, att la legislatia comunitara, ct si de
jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene, o aplicare mult mai
larga. n practica, institutiile comunitare competente, n care Curtea de
Justitie are un rol determinant au asigurat dreptul la libera circulatie si
dreptul de sejur urmatoarelor persoane:

- celor care si cauta un loc de munca;

- pensionarilor;
- studentilor;

- celor care doresc sa urmeze cursuri de formare profesionala;

- turistilor;
- altor persoane care sa detina documente privind asigurarea de
sanatate si resurse suficiente pentru supravietuire.

Un aspect important al dreptului la libera circulatie a persoanelor l
constituie posibilitatea cetatenilor europeni de a-si exercita n mod
privilegiat, un drept de intrare n statele membre. Acest drept este diferit de
cel de apartenenta la un anumit stat comunitar. n plus, acest drept este
rezervat tuturor cetatenilor statelor care au semnat Acordul Schengen pentru
crearea unui spatiu comun, la care vom avea ocazia sa ne mai referim la
cursul destinat Justitiei si Afacerilor Interne.
Dreptul comunitar permite posibilitatea cetatenilor europeni de a se
deplasa, oricare ar fi motivul, dintr-o regiune n alta a Uniunii, numai pe
baza unui document de identitate sau a unui pasaport valabil. Curtea de
Justitie a decis recent, ca statele comunitare nu pot solicita, pentru admiterea
pe teritoriul lor, o alta formalitate dect simpla prezentare a unei carti de
identitate sau a unui pasaport valabil. Astfel, este mpotriva prevederilor
dreptului comunitar conditionarea intrarii pe teritoriul altui stat a oricarui
cetatean european, de obtinerea unei autorizatii sau alte conditii de control
fata de cele obisnuite. De cele mai multe ori aceste conditii suplimentare
sunt arbitrare si inutile.
Dreptul la sejur ntr-un sat membru, altul dect cel de origine pentru
un cetatean european

a nceput sa fie recunoscut ntr-un mod privilegiat fata
de alti cetateni, extracomunitari. Dreptul de sejur este legat de un altul, acela
de stabilire a unei resedinte

pentru cetatenii comunitari. n aceste

domenii,
reglementarile comunitare sunt centrate pe eliberarea unui document
denumit carte de sejur valabil cel mult 5 ani, dar care poate fi automat
rennoit. Cartea de sejur nu are valoare constitutiva de drepturi, ci numai una
de simpla recunoastere a dreptului de sedere mai ndelungata.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene prevede la art.
45, pe care l-am mentionat deja referitor la dreptul de libera circulatie a
persoanelor, urmatoarele: Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii
Europene are dreptul de se deplasa si de a-si stabili resedinta n mod liber
pe teritoriul statelor membre. Si n continuare Libertatea de circulatie si
de sedere poate sa fie acordata, n conformitate cu Tratatul instituind
Comunitatea Europeana, cetatenilor unor tari terte care domiciliaza legal
pe teritoriul unui stat membru.
n perspectiva crearii unui spatiu comunitar n care controalele la
frontiere vor dispare total, iar libera circulatie a persoanelor va fi deplina

este nevoie de crearea unei securitati a frontierelor externe si o solidaritate a
statelor Uniunii Europene. n acest sens, Romnia va juca un rol important,
tinnd cont de faptul ca ea se situeaza la granita de est a Uniunii.

Dreptul la munca a cetatenilor europeni n spatiul
comunitar
Dreptul la munca n spatiul comunitar este una din preocuparile
fundamentale ale institutiilor europene. El este oglindit n obiectivele si
instrumentele politicilor sociale europene care au, n esenta, urmatorul
continut:

a) Asigurarea locurilor de munca:

a. Tratatul de la Amsterdam;
b. Fondul Social European.
b) Exercitarea libertatii de miscare:

a. recunoasterea diplomelor si perioadelor de studii;
b. securitatea deplasarii cetatenilor europei n spatiul
comunitar;
c. Agentia Europeana a Locurilor de Munca.

c) Promovarea nvatamntului si pregatirii profesionale:

a. programul LEONARDO DA VINCI;
b. programul SOCRATES;
d) nlaturarea discriminarii muncii efectuate de femei:

a. Directiva referitoare la salarizare;
b. Directiva privind tratamentul nediferentiat;

c. tratamentul nediferentiat n domeniul social;
d. concediul de maternitate (paternitate);
e. contractul individual de munca.

e) mbunatatirea conditiilor de munca:

a. contractul individual de munca;

b. documente scrise privind relatiile la locul de munca;

c. Directiva privind excesul de personal;
d. Consiliul European al Muncii;
e. siguranta si protectia la locul de munca.

Declaratia Schuman

din anul 1950 cu prilejul crearii CECO a
promovat ideea crearii pietei comune

care avea la baza, printre altele, si
armonizarea securitatii sociale, alaturi de nlaturarea inegalitatii de plata a
femeilor si barbatilor.

Tratatul de la Roma (1957) a prevazut ca scopul economiei este acela
de a mbunatatii standardele de viata si de munca ale muncitorilor.

n acest
Tratat se prevedea printre altele:
- libera circulatie a muncitorilor;
- implementarea sistemelor de securitate a muncii;
- nlaturarea inegalitatii de plati a femeilor n raport cu barbatii.

Regulamentul nr. 3 adoptat n ianuarie 1958 prevedea crearea unui
Fond Social European. Aceasta prevedere a fost reluata si completata de
Regulamentul nr. 49, adoptat n anul 1971.
Un pas mare n domeniul dreptului comunitar al muncii a fost facut
odata cu intrarea n vigoare a Actului Unic European (AUE) la 1 iulie 1987.
Acest document continea directive privind sanatatea si siguranta la locul de
munca.

Astfel, Comunitatea a dobndit abilitatea de a acorda directive prin
care sa defineasca cerintele minime privind sanatatea si siguranta la locul de
munca. O alta noutate nfaptuita de AUE a constat n mentionarea unui
nceput al dialogului dintre partenerii sociali europeni respectiv,
Confederatiile Patronatelor si Sindicatele.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (1989), de
care am vorbit la nceputul acestui curs, a fost primul acord ce definea
drepturile muncitorilor, care au fost identificate ca fiind urmatoarele:

a) dreptul la libera circulatie si de a executa orice profesie n orice
tara comunitara n conditii egale cu cetatenii statului comunitar
respectiv;
b) dreptul la o remunerare echitabila potrivit muncii depuse;

c) dreptul la mbunatatirea conditiilor de viata si de munca;

d) dreptul la protectie sociala;

e) dreptul la asociere;
f) dreptul la formare profesionala;

g) dreptul la egalitate a femeii cu barbatul;

h) dreptul la informare, consultare si participare a lucratorilor;

i) dreptul la protectia securitatii si sanatatii;

j) dreptul la protectia copiilor si a adolescentilor;

k) dreptul la venitul minim garantat pentru persoanele n vrsta;

l) dreptul la integrare si readaptare profesionala si sociala pentru
persoanele cu handicap.
Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea la art. 2 pentru statele
comunitare atingerea unui nivel ct mai nalt al protectiei sociale

si
ocuparea fortei de munca, precum si semnarea unui Protocol Social.
Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea reintegrarea n contract a
Protocolului Social de la Maastricht, precum si integrarea unui nou articol
ce viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a ocuparii fortei
de munca.
n ce priveste asigurarea locurilor de munca, problema s-a aflat n
centrul dezbaterilor europene, statele comunitare angajndu-se sa creeze si
sa realizeze programe politice pe termen lung, n vederea combaterii acestui
flagel social.
n noiembrie 1997 a fost convocat un Consiliu European extraordinar
pe problema locurilor de munca, prilej

cu care au fost elaborate
Instructiunile privind politica locurilor de munca pentru anul 1998. Acest
document se baza pe patru elemente: disponibilitatea pentru angajare,
antreprenoriat, adaptabilitate si egalitatea sanselor. Cteva comentarii se
impun n continuare despre aceste patru componente ale politicilor
comunitare privind dreptul muncii, ntruct acestea reprezinta fundamentul
politic si normativ comunitar n domeniu.
Disponibilitatea pentru angajare se refera la calitatile celor care cauta
de lucru, adica pregatirea, reconversia profesionala si perfectionarea
pregatirii acestora, care vizeaza:

- oferirea tuturor tinerilor a unei post-pregatiri sau a unei perioade de
practica, nainte de a ncepe cele 6 luni de somaj;

- oferirea unei pregatiri suplimentare pentru somerii adulti nainte de
a nregistra cele 12 luni de somaj;
- stabilirea unui plafon minim ca cel putin unul din 5 someri sa aiba
posibilitatea sa urmeze un program de perfectionare profesionala
sau de specializare ntr-o profesie;
- reducerea numarului persoanelor care renunta la scoala, crearea
unui nou sistem al scolilor profesionale sau mbunatatirea celui
existent.
Pentru categoria de antreprenoriat s-a prevazut asigurarea crearii de
noi locuri de munca prin usurarea situatiilor companiilor. Pentru aceasta,
normele europene se refera la simplificarea procedurilor de nfiintare de noi
afaceri si de sprijinire a celor care vor sa-si deschida propriile afaceri.

Adaptabilitatea politicilor privind asigurarea locurilor de munca se
refera la faptul ca att companiile, ct si angajatii trebuie sa accepte
schimbarea, n confruntarea cu noile tehnologii, precum si cu modificarea
conditiilor pietii. n acest scop trebuie sa se urmareasca:

- stimularea strategiilor de realizare a metodelor de lucru moderne;
- noi tipuri de contracte de angajare;
- stimularea pentru pregatirea individuala si pregatirea la locul de
munca de catre companie.

Cu privire la sansele egale, acestea se refera la obligatiile statelor
comunitare de a sigura oportunitati egale, de a face cariera, att pentru
barbati, ct si pentru femei, fara discriminari. Uniunea Europeana foloseste
mijloacele de finantare structurala n special Fondul Social European, pentru
a asigura si subventiona locurile de munca.

Pentru mbunatatirea conditiilor de munca, dreptul comunitar contine
o paleta de norme privind urmatoarele domenii de o importanta aparte att
pentru patroni, ct si pentru angajati:

- timpul de lucru; timpul mediu saptamnal este redus la 48 ore, iar
durata minima a concediului platit este de 4 saptamni;

- obligatiile patronilor de a informa angajatul cu privire la conditiile
valabile pentru contractul de munca;

- protectia angajatului n cazul transferului de sarcini, ndatoriri sau
o parte a unei ndatoriri;
- armonizarea legislatiei n legatura cu protectia angajatilor n cazul
insolvabilitatii patronilor lor;

- armonizarea legislatiei cu privire la concedierile n masa;

- crearea Consiliului European al Muncii cu rol de a informa si
consulta angajatii;

- integrarea lucratorilor nerezidenti n cadrul sistemului de ocupare a
fortei de munca;

- Directiva locurilor de munca fara norma ntreaga; aceasta directiva
se refera la nlaturarea discriminarilor celor care nu lucreaza cu
norma ntreaga, mbunatatirea calitatii slujbelor de aceasta natura,
dezvoltarea retelelor de slujbe fara norma ntreaga pe un
fundament voluntar, flexibilitatea timpului lucrat pentru a
armoniza interesele patron-angajat etc;
- mbunatatirea conditiilor de ngrijire a sanatatii lucratorilor.

Protectia sociala

are calitate de sistem si joaca un rol important n
politica comunitara. Sistemul de protectie sociala ofera lucratorilor securitate
si contribuie la stabilitatea sociala, politica si economica. Beneficiile includ
tratamentul n cazul bolilor profesionale si al accidentelor de munca,

asigurarea unei pensii corespunzatoare dupa ncheierea perioadei active a
persoanelor, precum si acordarea ajutorului de somaj pentru persoanele
ndreptatite.

Sistemul de protectie sociala este astazi perturbat ca urmare a unor
tendinte demografice. Astfel, se constata din ce n ce mai profund fenomenul
de mbatrnire a populatiei, cresterea sperantei medii de viata,

scaderea
vrstei de pensionare etc.
Organizarea sistemului de protectie sociala este atribuit fiecarui stat
membru. Institutiile europene au numai rolul de a elabora si aplica o
strategie de convergenta, menita sa uniformizeze si armonizeze, pe termen
lung, problemele si sistemele europene de protectie sociala.

n cadrul Uniunii Europene a fost creat Programul MISSOC (The
Mutual Infornmation System an Social Protection), un sistem care
analizeaza si publica date si informatii referitoare la politicile comunitare de
protectie sociala.

O importanta componenta a politicilor sociale viznd dreptul la munca
n Comunitate o reprezinta aspectele antidiscriminatorii. Se constata ca
principalele victime ale somajului si saraciei n Uniunea Europeana sunt
acele persoane care devin victime ale respingerii si discriminarii sociale.
Acestea sunt: femeile (despre care am vorbit), persoanele cu handicap si
vrstnicii.
Pe lnga acordarea de sanse egale pentru femei si barbati, nevoile
persoanelor cu handicap fac parte din politicile Uniunii Europene.
Realitatea europeana arata ca fiecare al zecelea cetatean comunitar are un
handicap fizic sau psihic. Fondul Social European si Strategia Europeana
de Angajare joaca rolul fundamental n realizarea politicilor de integrare a
persoanelor cu handicap.
ntr-o alta ordine de idei, nevoile si temerile persoanelor n vrsta

devin din ce n ce mai importante, pe masura ce numarul vrstnicilor
sporeste, ca urmare, asa cum spuneam, a procesului de mbatrnire a
populatiei. Practica demonstreaza ca pensionarea timpurie nu a generat o
crestere importanta a mediei gradului de angajare n statele comunitare.
Institutiile comunitare lucreaza pe proiecte avansate n acest domeniu,
n colaborare cu partenerii sociali si cu ONG, pentru o tranzitie treptata, de
la munca la pensionare, combinata cu programe realiste pentru vrsta a treia.
Persoanele n vrsta sunt ndreptatite sa nu sufere discriminari nejustificate.
Unul din scopurile politicilor comunitare este si acela de a preveni
discriminarea nejustificata ndreptata mpotriva angajatilor vrstnici.

Discriminarea are mai multe forme si se ntlneste inclusiv n spatiul
european comunitar. Xenofobia si antisemitismul, discriminari pe criterii
etnice, rasa, convingeri politice, viata sexuala

etc. afecteaza drepturile
fundamentale ale persoanei, inclusiv drepturile din sfera muncii. Toate
statele comunitare au prevederi, n dreptul intern, privind combaterea
discriminarii. Uniunea Europeana a elaborat o strategie paneuropeana

de
combatere a discriminarii, strategie a carei baza se gaseste n Tratatul de la
Amsterdam.
Prezentam n continuare pentru a se retine:

Factori implicati n politicile comunitare din domeniul dreptului
comunitar al muncii:
A. Institutii Comunitare

a. Parlamentul European;
b. Consiliul Uniunii Europene;
c. Comisia Europeana;

d. Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene.

B. Organe comunitare auxiliare:
a. Comitetul Economic si Social;
C. Agentii:

a. Fundatia Europeana pentru mbunatatirea Conditiilor de
Munca si Viata (Dublin);

b. Agentia Europeana pentru Sanatate si Securitate la Locul de
Munca (Bilbao);

c. Observatorul European pentru Rasism si Xenofobie (Viena).
D. Organisme consultative:
a. Comitetul pentru Securitate Sociala a Muncitorilor
Imigranti;

b. Comitetul pentru Ocuparea Fortei de Munca si Piata Muncii

E. Parteneri sociali:
a. Confederatia Europeana a Sindicatelor (1973)- Bruxelles;
b. Uniunea Angajatilor din Industrie si Comert (1958);

c. Centrul European pentru ntreprinderi Publice (1961);
d. Alte organizatii care actioneaza n diferite ramuri industriale.

Anul 2006 a fost declarat Anul European al Mobilitatii Fortei de
Munca. Ultima extindere a Uniunii Europene a creat milioane de noi cetateni
europeni, iar piata europeana a fortei de munca, companiile din statele
membre si sistemele sociale sunt supuse la provocari majore. Aceste
provocari au devenit acute mai ales dupa ultima largire a Uniunii Europene,
ncepnd cu 1 ianuarie 2007, care a marit numarul cetatenilor europeni cu
cetatenii Bulgariei si Romniei.

Libera circulatie a fortei de munca este unul din drepturile
fundamentale garantate de legislatia europeana si cel mai important drept
individual. Dreptul la munca n Uniunea Europeana este unul din cele

mai
mari beneficii ale aderarii Romniei

si cu siguranta cel mai disputat si
controversat, la nivelul institutiilor, organelor si statelor comunitare, din
ultima perioada. Chiar daca, nca, acest drept continua sa fie considerat de
catre unii cetateni europeni occidentali drept o amenintare asupra propriilor
oportunitati de angajare, iar temerile au crescut n special pentru romni,
timpul va dovedi ca libertatea, interactiunea si mobilitatea aduc multe
beneficii economiei tarilor europene comunitare.
Contractul individual de munca n dreptul comunitar

Procedurile ncheierii contractului individual de munca nu sunt supuse
legislatiei statului membru. Nu au fost adoptate reglementari comunitare n
ceea ce priveste ncheierea contractului individual de munca pe durata
nedeterminata. Totusi, n acest domeniu trebuie avuta n vedere Directiva nr.
94/33/TCE din 22 iunie 1994 referitoare la protectia tinerilor n munca
48
, n
care se prevede n mod expres
49
ca statele membre iau masurile necesare
pentru interzicerea prestarii muncii de catre copii. Sunt considerati copii,
conform art. 3 al directivei, tinerii care nu au mplinit vrsta de 15 ani sau
care sunt nca supusi obligatiei scolare impusa de legislatia nationala.



48
Publicata n JOCE nr. L 216 din 20 august 1994

49
Art. 1 paragraful 1 al Directivei 94/33/CE din 22 iunie 1994
Contractul de munca pe timp redus (partial)

Acest tip de contract de munca a fost reglementat prin Directiva 97/81
CE a Consiliului din 15 decembrie 1997, care a pus n aplicare Acordul-
cadru ncheiat la 6 iunie 1997 ntre organizatiile interprofesionale cu vocatie
generala la nivel

comunitar (UNICE, CEEP si CES). Acordul-cadru, anexa
la directiva, are ca obiect:

a) suprimarea discriminarilor cu privire la lucratorii pe timp redus;

b) facilitarea dezvoltarii muncii pe timp redus pe baze voluntare si
contributia la organizarea flexibila a timpului de munca, de o
maniera care sa tina cont de necesitatile angajatorilor si ale
lucratorilor.

n ceea ce priveste domeniul de aplicare, acordul se refera la lucratorii
pe timp redus care au un contract sau o relatie de munca definite de
legislatie,

conventiile colective sau practicile n vigoare n fiecare stat
membru.
Conform clauzei 3 din Acordul-cadru, prin lucrator pe timp redus

se
ntelege salariatul a carui durata normala de lucru, calculata pe baza
saptamnala sau n medie pe o perioada de munca pna la un an este
inferioara duratei muncii prestate de lucratorul ncadrat pe timp integral. Prin
lucrator pe timp integral de munca comparabil se ntelege un salariat
ncadrat pe timp normal de lucru n aceeasi ntreprindere, avnd acelasi tip
de contract sau de relatie de munca si care presteaza o munca identica sau
similara, tinnd cont si de alte considerente cum sunt vechimea si calificarea.
n situatia n care nu exista nici un lucrator cu timp normal de lucru n
aceeasi ntreprindere, comparatia se face cu referire la conventia colectiva
aplicabila sau, n absenta acesteia, conform legislatiei, conventiilor colective
sau practicilor nationale.

Statele membre, dupa consultarea partenerilor sociali pot, pentru
motive obiective, sa excluda total sau partial de la dispozitiile Acordului-
cadru ncheiat la 6 iunie 1977 pe lucratorii pe timp redus care presteaza
munci ocazionale.
Aplicarea principiului nediscriminarii ntre lucratorii pe timp redus si
cei pe timp normal de munca, implica urmatoarele:

a) n privinta conditiilor de munca, lucratorii pe timp redus nu sunt
tratati de o maniera mai putin favorabila dect lucratorii pe timp
integral comparabil, afara de situatia n care un tratament
diferentiat se justifica din motive obiective;

b) cnd este potrivit, principiul pro rata temporis se aplica (de pilda
n domeniul salarizarii)

adica acordarea prestatiei proportional cu
perioada de asigurare realizata conform legislatiei fiecarui stat
contractant;
c) modalitatile de aplicare a clauzei nediscriminarii sunt definite de
statele membre si/sau de partenerii sociali, tinnd cont de legislatia
europeana si de legislatiile, conventiile colective si practicile
nationale;

d) cnd motive obiective justifica acest lucru, statele membre, dupa
consultarea partenerilor sociali, pot conditiona accesul la unele
locuri de munca

specifice de o anumita vechime; criteriile de acces
a lucratorilor pe timp redus la locurile de munca care cer
ndeplinirea unor conditii deosebite trebuie reexaminate periodic,
tinnd cont de principiul nediscriminarii.

Posibilitatile de a lucra pe timp redus sunt stabilite n clauza 5 a
Acordului-cadru, n care se afla att obligatii de rezultat, ct si obligatii de
mijloace
50
.
Obligatiile de rezultat revin statelor membre si partenerilor sociali:

a) statele membre, dupa consultarea partenerilor sociali, conform
legislatiilor si practicilor nationale, trebuie sa identifice si sa
examineze dispozitiile de natura juridica sau administrativa care


50
Bernard Teyssie, Droit european du travail, Litec, 2001, pg. 181-182
pot limita posibilitatile de munca pe timp redus si, daca este cazul,
sa le elimine;

b) partenerii sociali, actionnd n domeniul lor de competenta si
folosind procedurile prevazute n conventiile colective, trebuie sa
identifice si sa examineze obstacolele care pot limita posibilitatile
de munca pe timp redus si, daca este cazul, sa le elimine.

Obligatii de mijloace revin angajatorilor, care trebuie sa ia n
considerare:
a) cererile de transfer ale lucratorilor pe timp normal de lucru la
locuri de munca pe timp redus devenite disponibile n
ntreprindere;
b) cererile de transfer ale lucratorilor pe timp redus de munca la locuri
de munca pe timp integral sau sa aiba n vedere cresterea timpului
de munca, daca exista aceasta posibilitate;

c) furnizarea la timpul oportun a informatiilor asupra posturilor pe
timp partial si pe timp integral de munca din ntreprindere, astfel
nct sa faciliteze transferul salariatilor pe aceste posturi;

d) masuri care sa vizeze facilitarea accesului la munca pe timp redus
la toate nivelurile ntreprinderii, inclusiv la posturile care cer o
munca calificata si la cele de conducere si, n cazurile n care este
posibil, masuri viznd accesul lucratorilor pe timp redus la formare
profesionala pentru a favoriza dezvoltarea si mobilitatea lor
profesionala;

e) furnizarea, catre organele reprezentative ale lucratorilor de
informatii referitoare la posturile pe timp redus de munca.

DREPTUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI.
OBIECTUL SI CARACTERUL SISTEMULUI EUROPEAN
AL DREPTURILOR OMULUI
Obiectul si caracterele Sistemului European de Protectie a
Drepturilor Omului (SEPDO) consacrate de Protocolul nr.11/1998
Protocolul nr. 11 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care a
intrat n vigoare la 1 noiembrie 1998 a modificat, dupa cum am mai aratat,
substantial sistemul jurisdictional european de protectie a drepturilor omului.
Cea mai importanta modificare consta n crearea n locul celor 3 organisme
care alcatuiau, pna la acea data, sistemul jurisdictional de aparare a
drepturilor omului prevazute n Conventie Comisia, Curtea si Comitetul de
Ministri a unui singur organism de protectie Curtea Europeana a
Drepturilor Omului (CEDO).
Asadar, principala modificare dorita si adusa prin Protocolul nr. 11 la
Conventia Europeana a Drepturilor Omului este crearea Curtii Unice si
Permanente a Drepturilor Omului, care nlocuieste cele doua organisme
initiale de protectie - Comisia si Curtea.
Prin urmare, potrivit art. 19 din Conventie astfel cum a fost modificat
prin Protocolul nr. 11, n scopul asigurarii respectarii angajamentelor ce
rezulta pentru naltele

Parti Contractante la Conventie si a protocoalelor sale
este instituita Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Ea functioneaza
permanent. Sediul Curtii a fost stabilit la Strasbourg.

Prin aceasta modificare, se observa ca dispare Comisia Europeana a
Drepturilor Omului. n al doilea rnd, Comitetul de Ministri si pierde
functia sa jurisdictionala prevazuta n vechea redactare a art. 32 al
Conventiei. El ramne numai cu functia ce i-o conferea vechiul art. 54 al
Conventiei, cuprinsa n actualul art. 46, alin. 2, anume vegherea la
executarea hotarrilor Curtii.

Competenta Curtii este stabilita prin art. 32 al Conventiei si ea
priveste toate problemele referitoare la interpretarea si aplicarea dispozitiilor
ei si ale Protocoalelor Aditionale, fie ca este vorba despre litigii ntre statele
membre, fie ca este vorba despre asa-numitele plngeri individuale, adica
cele adresate ei de catre persoane fizice si juridice, organizatii
neguvernamentale sau grupuri de particulari care se considera victime ale
unei ncalcari, de catre una din naltele Parti Contractante, a drepturilor
prevazute de Conventie si de Protocoalele Aditionale (art. 33 si 34)
51
.
De asemenea, ca si n prezent, Curtea exercita o competenta
consultativa privitoare la problemele juridice de interpretare a Conventiei si
a Protocoalelor sale Aditionale la cererea Comitetului de Ministri (art. 47).

n privinta compunerii Curtii, art. 20 din Conventie dispune ca ea se
compune dintr-un numar de judecatori egal cu acela al partilor contractante
si nu ca n sistemul anterior, cnd era compusa dintr-un numar egal cu acela
al tarilor membre ale Consiliului Europei. Altfel spus, pentru a avea un
judecator national membru al Curtii nu este suficient ca un stat sa devina
membru al Consiliului Europei, ci trebuie sa semneze si sa ratifice
Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele sale Aditionale,
evident cu posibilitatea formularii de rezerve compatibile cu protectia
internationala a drepturilor omului.

Judecatorii trebuie sa se bucure de cea mai nalta consideratie morala
si sa ndeplineasca toate conditiile necesare exercitarii unor nalte functii
judiciare. Ei nu sunt reprezentanti ai statului pentru care au fost alesi, ci si
desfasoara activitatea cu titlu individual (art. 21,alin. l si 2 din Conventie).

Fiind vorba despre o activitate permanenta, pe durata mandatului lor
judecatorii nu pot sa exercite nici o activitate incompatibila cu exigentele de


51
Brevitatis causa, toate citarile textelor au n vedere textul n numerotarea actuala

dupa

intrarea n vigoare a Protocolului nr. 11
independenta, de impartialitate si de disponibilitate necesare unei asemenea
activitati (art. 21, alin. 3).
Judecatorii sunt alesi de catre Adunarea Parlamentara, pentru fiecare
Parte contractanta, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o lista de 3
candidati prezentata de fiecare Parte contractanta (art. 22). A fost suprimata
dispozitia din partea finala a fostului art. 39 al Conventiei, potrivit caruia un
stat nu poate avea ca judecator mai mult de un conational.

Durata mandatului judecatorilor a fost redusa de la 9 la 6 ani. Ei sunt
reeligibili. Pentru prima Curte mandatul a jumatate dintre judecatori,
desemnati prin tragere la sorti efectuata de catre Secretarul General al
Consiliului Europei, va fi numai de 3 ani, pentru a se asigura rennoirea
Curtii la fiecare 3 ani. Spre deosebire de situatia anterioara, chiar daca
judecatorii n functie sunt reeligibili, mandatul de judecator nceteaza la
mplinirea vrstei de 70 de ani.
Potrivit art. 24 al Conventiei, un judecator nu poate fi revocat din
functia sa dect cu votul a doua treimi din toti judecatorii Curtii, daca
nceteaza a mai corespunde conditiilor impuse de statutul de judecator.
Protocolul nr. 11 aduce inovatii interesante cu privire la organizarea
Curtii Unice. Astfel, mai nti este de observat ca potrivit art. 26 din
Conventie sunt cinci situatii n care Curtea se reuneste n plenul ei, si anume:
a) cnd alege, pe o durata de 3 ani, pe presedintele Curtii si unul
sau doi vicepresedinti
52
, ei sunt reeligibili;
b) cnd si constituie Camerele, pentru o perioada determinata;

c) cnd i alege pe presedintii Camerelor Curtii, care sunt
reeligibili;
d) cnd adopta regulamentul ei;

e) cnd alege grefierul si unul sau mai multi grefieri adjuncti.



52
Facem precizarea ca

la reuniunea plenara

a Curtii din 25 iulie 1998 au fost alesi doi
vicepresedinti.
n al doilea rnd, pentru examinarea cauzelor cu care este sesizata
Curtea poate sa decida n Comitete de trei judecatori, n Camere de cte 7
judecatori si ntr-o Mare Camera de 17 judecatori (art. 27, pct. 1).

Judecatorul ales pentru un stat este membru de drept al unei Camere
sau al Marii Camere n litigiul n care statul respectiv este parte. Observam
ca nu este aceeasi situatie pentru examinarea litigiului n Comitetul de 3
judecatori. n cazul n care acel judecator este absent sau, dintr-un alt motiv,
nu poate sa participe la solutionarea cauzei, statul respectiv poate desemna o
alta persoana care va avea calitatea de judecator ad-hoc (art. 27. pct. 2).
n sfrsit, este de retinut ca potrivit art. 27, pct. 3 din Conventie fac
parte de drept din Marea Camera presedintele Curtii, vicepresedintii,
presedintii de Camera si alti judecatori desemnati potrivit regulamentului
Curtii. Consecinta acestei organizari a Curtii Unice si pune amprenta din
plin asupra modului n care Protocolul nr. 11 reglementeaza procedura de
examinare a cererilor cu care Curtea este sesizata.

ntr-adevar, conditiile de admisibilitate a unei cereri se poate spune ca
au ramas aceleasi: caile de

atac interne sa fie epuizate si sa nu fi trecut mai
mult de 6 luni de la data ramnerii definitive a hotarrii judecatoresti interne,
prin care se pretinde ca a fost ncalcat un drept prevazut de Conventie si de
Protocoalele Aditionale; primul nivel la care este examinata admisibilitatea
cererii este Comitetul de 3 judecatori.

ntr-adevar, potrivit art. 28 din Conventie, un comitet poate, cu votul
unanim al judecatorilor care-l compun, sa declare inadmisibila sau sa radieze
de pe rolul Curtii o cerere individuala, atunci cnd o asemenea decizie poate
fi luata fara un examen suplimentar. Decizia este definitiva. Aceasta
nseamna ca n sistemul european actual de protectie a drepturilor omului,
rolul de filtrare al cererilor individuale, care pna la adoptarea Protocolului
nr. 11 era ndeplinit de Comisia Europeana a Drepturilor Omului, este
preluat de Comitetele de 3 judecatori.

Daca nu a fost adoptata o decizie de inadmisibilitate cu votul unanim
al membrilor acestui Comitet de 3 judecatori, se va trece la examinarea att a
admisibilitatii ct si a fondului cererii individuale de catre o Camera a Curtii.
De asemenea, o Camera a Curtii este competenta sa se pronunte asupra
admisibilitatii si asupra fondului unei actiuni a unui stat ndreptata mpotriva
unui alt stat semnatar al Conventiei. Este vorba despre asa-numitele cauze
interesate care pot avea si mai multe state reclamante, care formuleaza
plngeri privitoare la ncalcarea drepturilor omului prevazute de Conventie
si Protocoalele aditionale mpotriva mai multor state semnatare.
Precizam ca potrivit art. 29, pct. 3 din Conventie, n afara unor situatii
exceptionale, decizia de admisibilitate a cererii este adoptata separat de
decizia asupra fondului cauzei.
n sistemul Protocolului nr. 11 o Camera se poate

desesiza de o cauza
n favoarea Marii Camere atunci cnd o cauza pendinte de rolul Camerei
ridica o problema grava privitoare la interpretarea Conventiei sau a
Protocoalelor sale aditionale, sau solutia ntr-o cauza poate conduce la o
contradictie cu solutia adoptata printr-o hotarre anterioara a Curtii, ntr-o
asemenea situatie, Camera poate, atta vreme ct nu a pronuntat hotarrea,
sa se desesizeze n favoarea Marii Camere, daca vreuna dintre partile n
litigiu nu se opune la aceasta. De asemenea, n anumite situatii, Marea
Camera a Curtii apare si ca o componenta a unui dublu grad de jurisdictie n
sistemul de aparare a drepturilor omului reglementat de modificarile aduse
Conventiei Europene n materie prin Protocolul nr. 11.

ntr-adevar, potrivit art.

43 din Conventie, n termen de 3 luni socotit
de la data hotarrii unei Camere, orice parte dintr-o cauza poate, n situatii
exceptionale, sa ceara trimiterea cauzei n fata Marii Camere (pct. 1). Pentru
a se mpiedica uzul abuziv al acestei posibilitati,

un colegiu de 5 judecatori
ai Marii Camere filtreaza asemenea cereri si le primeste n masura n care
se pune o problema grava privitoare la interpretarea sau la aplicarea
Conventiei sau a Protocoalelor sale aditionale, sau o problema grava cu
caracter general (art. 43, pct. 2). Daca cererea este admisa, Marea Camera se
va pronunta asupra cauzei printr-o hotarre (art. 43, pct. 3).

n sfrsit, mentionam ca Marea Camera este competenta sa examineze
cererile de formulare a unor avize consultative, n conditiile prevazute de art.
47 din Conventie, adica la cererea Comitetului de Ministri.

Ca si n sistemul anterior, n masura n care Curtea declara o cerere
admisibila, ea trece la examinarea ei n contradictoriu mpreuna cu
reprezentantii partilor si, daca este cazul, poate proceda la o ancheta pentru a
carei desfasurare eficace statele implicate trebuie sa asigure toate facilitatile
necesare.
De asemenea, Curtea este la dispozitia partilor pentru a se ajunge la
reglementarea amiabila a litigiului, n spiritul respectarii drepturilor omului,
astfel cum acestea sunt recunoscute de Conventie si di Protocoalele
aditionale. Procedura reglementarii amiabile a litigiului este confidentiala si
se finalizeaza prin radierea cauzei de pe rolul Curtii printr-o decizie care se
limiteaza la o scurta descriere a faptelor si m solutiei adoptate (art. 38-39 din
Conventie).

Spre deosebire de redactarea anterioara, ca urmare a modificarilor
aduse prin Protocolul nr. 11, n prezent Conventia Europeana a Drepturilor
Omului contine

dispozitii privitoare la modul de desfasurare a sedintelor de
judecata si cu privire la accesul la documentele dosarului. Astfel, inspirndu-
se din fostul regulament al vechii Curti, art. 40, alin. l al Conventiei dispune
ca procedura de judecata, atunci cnd ajunge n faza sal orala este, n
principiu, publica, cu exceptia situatiilor speciale n care Curtea poate decide
ca aceasta sa fie secreta.

De asemenea, documentele depuse de parti la grefa sunt accesibile
publicului, afara de ipoteza n care presedintele Curtii decide altfel (art. 40, alin.
2).
n noua redactare a Conventiei este mentinuta posibilitatea pentru
Curte de a acorda reclamantului o satisfactie echitabila. ntr-adevar,
simplificnd dispozitiile fostului art. 50 din Conventie, art. 40, ntr-o
redactare mai clara, dispune ca, n ipoteza n care Curtea declara ca n cauza
supusa judecatii exista o violare a unui drept aparat prin Conventie sau prin
unul din Protocoalele sale aditionale si daca dreptul intern al statului n
cauza nu permite nlaturarea completa a consecintelor unei asemenea violari,
Curtea poate acorda partii lezate, daca este cazul, o satisfactie echitabila.
Aceasta consta ntr-o suma de bani pe care statul n cauza este obligat s-o
plateasca reclamantului.

Tinem sa subliniem ca si n aceasta materie Conventia Europeana a
Drepturilor Omului pune din plin n lumina aplicarea principiului
subsidiaritatii. ntr-adevar, o asemenea satisfactie echitabila, poate fi
acordata numai n masura n care sistemul de drept intern al statului

n cauza
nu contine dispozitii adecvate care sa conduca la nlaturarea consecintelor
ncalcarii, constatata de Curte, a dreptului prevazut de Conventie sau de unul
din Protocoalele sale aditionale.

O problema interesanta care se pune dupa intrarea n vigoare a
Protocolului nr. 11 este aceea a caracterului definitiv al hotarrilor Curtii.
n redactarea anterioara n materie, art. 50 din Conventie dispunea ca
hotarrea Curtii avea caracter definitiv.

n prezent, exista hotarri ale Camerelor care nsa am vazut ca n
temeiul art. 43 din Conventie, n situatii exceptionale, pot fi atacate de parti
cu recurs n fata Marii Camere si hotarri ale acesteia din urma. Asa stnd
lucrurile, art. 44 al Conventiei care reglementeaza materia, contine dispozitii
mult mai nuantate. Astfel, n primul rnd sunt definitive hotarrile Marii
Camere; mpotriva acestora nu mai exista nici o cale de atac; ele nu mai pot
nicicum fi puse n discutie; eventual, ele pot fi criticate n doctrina.

n al doilea rnd, atunci cnd este vorba despre hotarri ale Camerelor
Curtii acestea devin definitive n urmatoarele situatii:

a) atunci cnd partile declara ca nu vor cere trimiterea cauzei n
fata Marii Camere;

b) atunci cnd, n termen de 3 luni de la data hotarrii, trimiterea
cauzei n fata Marii Camere nu a fost ceruta de parti;

c) atunci cnd, desi una din parti a solicitat o asemenea trimitere n
termen de 3 luni de la data hotarrii Camerei, Colegiul Marii
Camere a respins aceasta cerere.

Observam ca art. 44 din Conventie vorbeste despre trimiterea cauzei
n fata Marii Camere, n realitate, din moment ce o asemenea trimitere se
solicita cu privire la o cauza n care una din Camerele Curtii a pronuntat o
hotarre, aceasta nseamna ca ne aflam n fata unei veritabile cai de atac ce
se exercita mpotriva unei hotarri a unei Camere n fata Marii Camere.

Iata ratiunea evidenta pentru care afirmam mai sus ca n situatiile
exceptionale de care vorbeste art. 43 din Conventie, prin care se deschide
posibilitatea unui asemenea recurs, suntem n prezenta unui dublu grad de
jurisdictie privitor la apararea drepturilor omului prevazute de Conventie si
de Protocoalele sale Aditionale. Hotarrile definitive se publica (art. 44, pct.
3).
De asemenea, att deciziile de admisibilitate ct si hotarrile sunt
motivate. Se publica si eventualele opinii separate ale unora dintre
judecatorii care au ramas n minoritate, n ipoteza n care hotarrea nu se
pronunta n unanimitate.

Protocolul nr. 11 contine o interesanta dispozitie tranzitorie privitoare
la cauzele care sunt n prezent pe rolul Comisiei Europene a Drepturilor
Omului. Astfel, potrivit art. 5, pct. l din Protocol, ncepnd de la data intrarii
sale n vigoare, mandatul judecatorilor fostei Curti, al membrilor Comisiei si
al grefierilor nceteaza. Cauzele care sunt pendinte pe rolul Comisiei si nu au
fost declarate admisibile la data intrarii n vigoare a Protocolului nr. 11,
noiembrie l998, urmeaza a fi examinate de noua Curte (art. 5, pct. 2). Deci
ele vor trece spre solutionare la noua Curte.

Cauzele care au fost declarate admisibile de catre Comisie pna la
data de l noiembrie 1998 vor continua sa fie examinate de catre: membrii
actualei Comisii timp de un an. Cele a caror examinare de fond nu se va
termina, vor fi examinate de noua Curte (art. 5, pct. 3).
n cele expuse mai sus am ncercat o prezentare a principalelor
modificari pe care Protocolul nr. 11 le aduce protectiei internationale a
drepturilor omului n sistemul Conventiei europene n materie. Practic, ele
au condus la instalarea, de la l noiembrie 1998, a noii Curti Europene a
Drepturilor Omului. ntrarea ei n functiune a presupus nsa o activitate
prealabila intensa.

De altfel, art. 4 din Protocolul nr. 11 a permis desfasurarea acestei
activitati, deoarece el dispune ca alegerea judecatorilor si orice masura
necesara organizarii noii Curti poate sa fie realizata ncepnd cu data la care
toate partile Conventiei l-au ratificat, deci, ncepnd cu data de l noiembrie
1998.
n sesiunea din ianuarie 1998, Adunarea Parlamentara a Consiliului
Europei a ales 31 de judecatori, iar cea din martie 1998 nca 8. Ultimul ales a
fost judecatorul Federatiei Ruse - sesiunea din septembrie 1998 - data fiind
mprejurarea ca aceasta tara a depus instrumentele de ratificare a Conventiei
Europene a Drepturilor Omului si a Protocoalelor sale aditionale n mai
1998.
Dupa alegerile din martie 1998, n zilele de 28 aprilie - 2 mai 1998 a
avut loc prima reuniune plenara a judecatorilor alesi si s-a trecut la
elaborarea Regulamentului Curtii. S-au constituit comitete de lucru, formate
din judecatori alesi asistati de personalul calificat al grefei fostei Curti si al
Secretariatului fostei Comisii, care au discutat si redactat textele
Regulamentului.
Alte comitete de lucru s-au ocupat si de problemele administrative,
lingvistice si de logistica. Au fost alese organele de conducere ale Curtii, s-
au constituit Camerele si Marea Camera. Sesiunea adunarii plenare a
judecatorilor din 15-17 octombrie 1998 a adoptat Regulamentul Curtii. El a
avut de raspuns la numeroase probleme nerezolvate de Conventie, cum ar fi:
modul de nregistrare a plngerilor, precizari cu privire la desfasurarea
procedurii de judecata, existenta si rolul judecatorilor-raportori, acordarea de
asistenta juridica partilor si altele. Aceste probleme si vor

gasi rezolvarea n
protocoalele urmatoare.

Modificari operate de Protocolul nr. 14/2004 privind
Sistemul European de Protectie a Drepturilor Omului

La numai zece ani de la elaborarea Protocolului nr. 11, necesitatea
adaptarii mecanismului european

de protectie a drepturilor omului la noile
modificari impuse de cresterea numarului statelor membre ale Conventiei si
de garantarea eficientei Curtii Europene a Drepturilor Omului n timp,
devine imperativa pentru continuarea rolului pre-eminent al Consiliului
Europei n protejarea drepturilor omului la nivel regional. Ineficienta din
ultimii ani a procedurii de solutionare n timp util a cazurilor Curtii
Europene a Drepturilor Omului se datoreaza, n principal, procesarii unui
numar foarte mare de aplicatii individuale declarate inadmisibile, precum si
procesarii aplicatiilor individuale ce deriva din acelasi defect legislativ la
nivel national. Aceasta situatie impune o reforma a sistemului de control al
Curtii Europene a Drepturilor Omului n vederea pastrarii eficientei sale n
timp.
n noiembrie 2000, la Roma, n cadrul Conferintei ministeriale si
ceremoniei celei de-a 50-a aniversare a Conventiei europene pentru apararea
drepturilor omului si libertatilor fundamentale a fost adoptata rezolutia care,
printre altele, cerea Comitetului Ministrilor sa ia masuri n vederea asigurarii
pe termen lung a eficientei activitatii Curtii Europene a Drepturilor Omului.
n acest sens, Comitetul a constituit un Grup de evaluare care a propus
elaborarea unui protocol ce permite Curtii respingerea acelor plngeri care
nu au ca obiect un dezavantaj semnificativ.
n noiembrie 2002, Comitetul Ministrilor a adoptat declaratia The
Court of Human Rights for Europe conform careia Statele si-au asumat
responsabilitatea prevenirii ncalcarii drepturilor garantate de
Conventie/Protocoalele aditionale si mbunatatirea remediilor la nivel
national, optimizarea eficientei filtrarii si procesarii aplicatiilor, precum si
mbunatatirea si accelerarea punerii n executare a hotarrilor Curtii.

n perioada 2000-2004 au fost propuse masuri care sa asigure eficienta
pe termen lung a sistemului de control stabilit prin Conventie si Protocoalele
aditionale, masuri de prevenire a violarii drepturilor omului la nivel national
si de mbunatatire a remediilor domestice, precum si masuri care sa
intensifice si sa urgenteze punerea n executare a hotarrilor Curtii Europene
a Drepturilor Omului. Doar un set amplu de astfel de masuri poate face
posibila depasirea suprancarcarii activitatii Curtii cu care aceasta se
confrunta n ultimii ani n conditiile n care se preconizaza o crestere
continua a numarului de aplicatii aflate n curs de procesare.

n mai 2004, Statele membre ale Consiliului Europei au admis
necesitatea realizarii rapide a reformei sistemului european de protectie a
drepturilor omului si s-au angajat sa ratifice Protocolul nr. 14 al Conventiei
pna n mai 2006. Spre deosebire de Protocolul nr. 11, Protocolul nr. 14 nu
aduce schimbari radicale sistemului de control stabilit de Conventie, ci se
refera mai mult la modul de functionare al acestuia dect la structura
sistemului n sine. Protocolul nr. 14 aduce amendamente n trei domenii
principale: consolidarea capacitatii de filtrare a Curtii n ceea ce priveste
aplicatiile nefondate, instituirea unui nou criteriu de admisibilitatea a
cazurilor n care aplicantul nu a suferit un dezavantaj semnificativ si masuri
de tratare a cazurilor repetitive. Astfel, reforma are n vedere reducerea
timpului alocat de Curte aplicatiilor inadmisibile si celor repetitive, dnd
posibilitatea acesteia sa se concentreze asupra cazurilor care ridica probleme
importante de ncalcare a drepturilor omului.

Noul Protocol al Conventiei aduce urmatoarele modificari asupra
eficientei operativitatii Curtii si a punerii n executare a hotarrilor acesteia:

a) cazurile clar inadmisibile - deciziile de inadmisibilitate vor fi
luate n aceste cazuri de un singur judecator asistat de raportori;

b) cazurile repetitive - vor fi declarate admisibile si vor fi judecate
de un comitet de trei judecatori si nu de o Camera de sapte
judecatori asa cum se procedeaza n prezent;

c) noul criteriu de admisibilitate adauga conditiilor precedente pe
cel al existentei unui dezavantaj semnificativ;

d) Comitetul Ministrilor, n temeiul prevederilor Protocolului nr.
14, este ndreptatit sa aduca n fata Curtii pe acele state care
refuza sa se supuna deciziilor Curtii Europene a Drepturilor
Omului si, de asemenea, poate cere Curtii interpretarea unei
hotarri;

e) durata numirii n functie a judecatorilor Curtii Europene a
Drepturilor Omului va fi de noua ani, fara posibilitatea renoirii
mandatului;
f) Uniunea Europeana poate adera la Conventie.

Este clar ca drepturile si libertatile garantate de Conventie trebuie
protejate n primul rnd la nivel national. Autoritatile nationale trebuie sa-si
reafirme responsabilitatea n acest domeniu, iar capacitatea sistemelor legale
nationale de prevenire si compensare a ncalcarilor drepturilor omului
trebuie sa fie consolidata. Statele membre au obligatia de a veghea ca
legislatia si procedurile administrative sa fie n conformitate cu prevederile
Conventiei si ale jurisprudentei Curtii.

Daca aceste masuri vor fi aplicate integral la nivel national, atunci
presiunea exercitata asupra activitatii Curtii Europene a Drepturilor Omului
se va reduce. Desi sunt considerate cele mai eficiente, aceste masuri pot fi
implementate si pot produce efecte doar pe termen lung.
n plus, autoritatea Curtii si credibilitatea sistemului depind de masuri
ce privesc mbunatatirea si accelerarea procesului executional. Cu ct Statele
membre vor pune n executare mai repede hotarrile Curtii si vor
implementa prevederile Conventiei, cu att numarul aplicatiilor se va reduce.
O masura eficienta n acest sens este propunerea de amendare a Conventiei,
facuta de Protocolul nr. 14 ce permite Comitetului Ministrilor sa aduca n
fata Curtii un stat care refuza sa se conformeze hotarrilor acesteia.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO)

Principala sarcina a CEDO este de a veghea si asigura respectarea
angajamentelor statelor membre; CEDO poate fi sesizat de un stat parte sau
de un particular. Procedura este mai complexa si nu face obiectul demersului
nostru.
Curtea europeana creta prin Protocolul nr. 11 pastreaza, n mare parte,
caracteristicile celei vechi: este un organ jurisdictional creat prin intermediul
unui tratat international, menit s asigura respectarea angajamentelor care
decurg, n sarcina statelor-parti, din Conventia Europeana a drepturilor
Omului.
A. Competenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. Competenta
generala

a CEDO este enuntata n art. 32 al Conventiei: ea acopera toate
problemele privind interpretarea si aplicarea Conventiei si a protocoalelor
sale care i sunt supuse n conditiile prevazute de art. 33, 34 si 47. Asadar,
ratione materiae, Curtea este competenta a solutiona litigiile care i sunt
supuse privind fapte concrete prin care se pretinde violarea unuia dintre
drepturile prevazute n Conventie. Tot sub aspect material, Curtea are si o
competenta consultativa.

Competenta ratione personae vizeaza, pentru cauzele interstatele,
litigiile n care ambele parti sunt state contractante, iar pentru cauzele
individuale, acele litigii n care ca reclamant figureaza o persoana aflata
sub jurisdictia unui stat-parte, iar ca prt, statul-parte respectiv.
Ratione temporis, Curtea judeca doar acele litigii mpotriva unor state
care au ratificat Conventia pna la data producerii cererii, pentru fapte ce au
avut loc dupa data ratificarii de catre statul prt. Ratione loci, Curtea este
competenta a controla sub aspectul conformitatii cu Conventia doar acele fapte
petrecute pe teritoriile statelor-parti, adica sub jurisdictia acestora (art. 1 al
conventiei).

Competenta materiala contencioasa a Curtii se manifesta sub doua
aspecte: solutionarea litigiilor interstatale si a cererilor individuale.
a) Litigiile interstatale sunt acelea n care un stat-parte la CEDO
sesizeaza curtea asupra oricarei ncalcari a CEDO de catre alt stat-
parte (art. 33 al Conventiei);

b) Cererile individuale provin de la orice persoana fizica, organizatie
neguvernamentala sau grup de particulari care se pretinde victima a
vreunei ncalcari a drepturilor sale recunoscute n CEDO de catre
unul din statele-parti (art. 34 al Conventiei).

Avizele consultative sunt date la cererea Comitetului de Ministri,
asupra problemelor juridice privind interpretarea CEDO, fara a se putea
referi la probleme legate de continutul sau de ntinderea drepturilor sau
libertatilor consacrate de CEDO, si nici la alte probleme de care Curtea sau
Comitetul de Ministri ar putea sa ia cunostinta ca urmare a introducerii unui
recurs prevazut n conventie (art. 47 al Conventiei). La 2 iunie 2004, Curtea
a dat prima sa decizie referitoare la o cerere de aviz consultativ, cerere ce a
fost respinsa pentru lipsa competentei.

B. Judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Judecatorii
sunt, potrivit art. 20-24 ale Conventiei, n numar egal cu acela al statelor-
parti la CEDO. Pentru a fi eligibil n aceasta functie, judecatorii trebuie sa se
bucure de cea mai nalta reputatie morala si sa ntruneasca conditiile cerute
pentru exercitarea unor nalte functii juridice sau sa fie juristi de o
competenta recunoscuta. Judecatorii si exercita mandatul cu titlu individual,
si nu n reprezentarea statelor n numele carora au fost alesi.

Judecatorii sunt alesi de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei n
numele fiecarui stat-parte la CEDO, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o
lista de 3 candidati prezentata de statul respectiv. Ei sunt alesi pe o durata de 6
ani si pot fi realesi. Pot fi alesi, n acelasi timp, doi judecatori avnd aceeasi
cetatenie.

Pe durata mandatului, judecatorii nu pot exercita nicio activitate
politica sau administrativa si nicio activitate profesionala incompatibila cu
datoria lor de independenta si impartialitate sau cu disponibilitatea ceruta de
o activitate permanenta.

Un judecator nu poate fi eliberat din functie doar daca ceilalti
judecatori, reuniti n sesiune plenara, decid, cu o majoritate de doua treimi
din numarul total al judecatorilor, ca acesta nu mai ndeplineste conditiile
cerute pentru aceasta functie. Judecatorul n cauza trebuie audiat n prealabil
de catre Adunarea Plenara a Curtii.

Functia de judecator al Curtii Europene mai poate nceta prin demisie.
Aceasta se nainteaza presedintelui Curtii, care o transmite secretarului
general al Consiliului Europei.
C. Organizarea Curtii Europene a Drepturilor Omului. Curtea
Europeana a Drepturilor Omului este organizata n doua categorii de
formatiuni: cele administrative si cele jurisdictionale. Formatiunile
administrative sunt: Adunarea Plenara a Curtii; presedintele; vicepresedintii;
sectiunile, iar cele jurisdictionale Comitetele; Camerele si Marea Camera.
La acestea, dupa intrarea n vigoare a Protocolului 14, se adauga formatiunea
judecatorului unic.

Adunarea Plenara a Curtii

are un rol administrativ, cu urmatoarele
atributii:

a) alege, pentru o durata de trei ani, pe presedintele sau si pe unul sau
doi vicepresedinti; ei pot fi realesi;

b) constituie Camere pentru o perioada determinata;

c) alege presedintii Camerelor Curtii;

d) adopta regulamentul Curtii;

e) alege grefierul si unul sau mai multi grefieri-adjuncti.

Curtea are si un birou, compus din presedinte, vicepresedinti si din
presedintii sectiunilor. Biroul are rolul de a-l asista pe presedintele Curtii n
ndeplinirea functiilor sale de conducere n cadrul Curtii. De asemenea,
biroul faciliteaza coordonarea ntre sectiunile Curtii.

Atributiile acestor organe sunt prevazute n detaliu de Regulamentul
Curtii Europene a Drepturilor Omului (art. 8-18)
53
.
Comitetele sunt formate din 3 judecatori. Ele sunt constituite de
Camerele Curtii, pentru o perioada determinata, de 12 luni. Fiecare comitet
este prezidat de judecatorul ce are precadere n cadrul sectiei (art. 27
paragraful 4 al Regulamentului Curtii). Protocolul nr. 14, odata cu
introducerea formatiunii jurisdictionale a judecatorului unic, va modifica si
competenta comitetelor. Astfel, pe lnga competenta actuala (mentinuta) de
a declara inadmisibilitatea unei cereri sau de a o radia de pe rol, comitetele
cor putea declara o cerere individuala ca admisibila si sa o solutioneze pe
fond, atunci cnd problema pusa de cererea examinata face obiectul unei
jurisprudente bine stabilite a Curtii. n acest caz, prin jurisprudenta bine
stabilita se ntelege o jurisprudenta constanta a Curtii, ntr-o materie data,
privind interpretarea sau aplicarea unor dispozitii ale Conventiei sau ale
protocoalelor sale.
Tot potrivit Protocolului nr. 14, pentru a se emite o hotarre, de catre
un comitet, ntr-o astfel de situatie, este necesara unanimitatea de voturi n
cadrul comitetului, cu privire la toate aspectele cauzei: admisibilitate, fond,
satisfactie echitabila
54
. n aceste cauze, desi judecatorul statului prt nu face
parte de drept din comitet, el poate, potrivit art. 28 paragraful 3 modificat, sa


53
C. Brsan, M. Eftimie, Conventia europeana a drepturilor omului (culegere de texte), Editura Hamangiu,
Bucuresti, 2006
54
C. Brsan, op. cit., vol. 2, pag. 92
fie invitat a lua parte la examinarea unei cereri ndreptate mpotriva
respectivului stat, n orice stadiu al procedurii, daca prezenta sa este utila
solutionarii cererii. n acest caz, judecatorul national va nlocui pe unul
din membrii comitetului.
Camerele sunt formate din 7 judecatori, ntre care, ca membru de
drept, judecatorul ales n numele unui stat-parte la litigiu (acesta mai poarta
denumirea de judecator national). Camerele sunt constituite n cadrul
sectiunilor Curtii, care la rndul lor sunt constituite de Adunarea Plenara a
curtii, pentru o perioada determinata de trei ani. n prezent, n practica
instantei europene s-a impus principiul (consacrat expres de Protocolul nr.
14) potrivit caruia o Camera se pronunta concomitent att asupra
admisibilitatii ct si asupra fondului cererii ce-i este supusa spre solutionare
(cu exceptia cauzelor interstatale).

Marea Camera

este formata din 17 judecatori si 3 supleanti

si
anume: presedintele Curtii, vicepresedintii, presedintii Camerelor si alti
judecatori desemnati conform regulamentului Curtii, precum si, ca membru
de drept, judecatorul ales n numele unui stat-parte la litigiu. Marea Camera
se constituie pentru o perioada de trei ani. Sunt incompatibili sa faca parte
din Marea Camera judecatorii care au facut parte din Camera care a emis
hotarrea atacata cu o cerere de retrimitere n fata Marii Camere, cu exceptia
presedintelui Camerei si a judecatorului ales n numele statului-parte
interesat. n cadrul Marii Camere functioneaza un colegiu de 5 judecatori,
care se pronunta asupra admisibilitatii cererii de retrimitere a unei cauze n
fata Marii Camere. Nu poate face parte din colegiul Marii Camere
judecatorul ales n numele unui stat-parte interesat sau cetatean al acestuia.

Judecatorii ad-hoc. Daca judecatorul ales n numele unuia din
statele-parti interesate este mpiedicat sa-si exercite functia, se abtine sau
este dispensat de exercitarea functiei, presedintele Camerei invita

statul
respectiv sa comunice, n termen de 30 de zile, daca ntelege sa desemneze
fie un alt judecator ales, fie n calitate de judecator ad-hoc, o alta persoana ce
ndeplineste conditiile prevazute de CEDO si sa indice numele persoanei
desemnate. Statul-parte interesat este considerat a fi renuntat la dreptul sau
de desemnare daca nu raspunde n termenul indicat, de 30 de zile, sau la
expirarea unei eventuale prelungiri a termenului, acordata de presedintele
Camerei. Acelasi efect l are si desemnarea, de doua ori, a unei persoane ce
nu ndeplineste conditiile prevazute de Conventie.

Judecatorul unic

va ncepe sa functioneze dupa intrarea n vigoare a
Protocolului nr. 14 (art. 7). n privinta judecatorului unic, s-a aratat ca va
opera o adevarata translatie de competenta
55
a actualelor atributii ale
comitetelor Curtii. Astfel, judecatorul unic va putea emite decizii de
inadmisibilitate sau de radiere de pe rol n privinta cererilor care nu impun o
examinare suplimentara (adica atunci cnd apare cu claritate nendeplinirea
uneia din conditiile de admisibilitate prevazute de Conventie).



55
C. Brsan, id., pag.90
MONEDA UNICA N SISTEMUL DREPTULUI
COMUNITAR EUROPEAN
Moneda Unica

Impactul monedei euro n Europa si la nivel global
Nasterea monedei europene este in mod cert evenimentul financiar
mondial cel mai important de la caderea sistemului Bretton Woods. Ea este o
etapa importanta a constructiei europene, care se inscrie intr-un proces
inceput de peste 40 de ani, o data cu crearea Comunitatii Europene a
Carbunelui si Otelului (CECO), in 1951 si semnarea Tratatului de la Roma
din 1957. Primele proiecte de unificare economica si monetara au vazut
lumina zilei acum aproape 30 de ani; prin urmare ideea este departe de a fi
noua. Euro-ul este o evolutie si nu o revolutie. El incoroneaza o lunga
pregatire a economiilor europene,care consta n principal n:

- crearea unei piete comune (in anii 60);
- liberalizarea miscarii de capital (1990);
- realizarea pietei unice in 1993;
- convergenta economiilor inspre cele mai bune performante in
materie de inflatie, rata dobinzii si a deficitului, dupa semnarea
Tratatului de la Maastricht.
Euro (EUR, sau ) este moneda

unica a Uniunii Europene

(UE).
Moneda a fost introdusa pe 1 ianuarie

1999, la miezul noptii, succednd
vechea unitate monetara europeana ECU

(European Currency Unit).
Monedele nationale ale tarilor participante au ncetat sa existe legal,
devenind simple subdiviziuni ale monedei europene. Totusi, bacnotele si
monedele nationale au continuat sa fie folosite n tarile respective, pna la
introducerea noilor bancnote si monede pe 1 ianuarie

2002. Vechile monede
si-au mai pastrat valoarea legala pna la data limita de 28 februarie

2002.
Un euro este divizat n 100 centi, sau centime (nu conteaza ce
declinare este folosita, centimos spanioli sau centesimi italieni).
Moneda EURO a intrat deja in circulatie la data de 1 ianuarie 2002.
Ea se prezinta sub forma de bancnote de 500, 200, 100, 50, 20, 10 si 5
EURO si sunt identice in toate cele 12 state. Monedele sunt de 1 si 2 euro,
50, 20, 10, 5, 2 si 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat si au fata
identica, iar pe verso sunt individualizate cu motive specifice fiecarui stat
Care va fi efectul asupra statelor din Europa de Est? Aceste state isi
pastreaza inca monedele nationale. Monedele lor nationale nu au o rata de
schimb fixa fata de moneda unica. Putem afirma ca trecerea la moneda unica
aduce beneficii nu numai intreprinzatorilor, marilor companii, prestatorilor
de servicii, dar si consumatorilor. Ele se refera in principal la:
- stabilitatea monetara (se elimina riscul ratei de schimb
pentru tarile din zona EURO);
- scaderea preturilor datorita cresterii transparentei in
domeniul costurilor, dar si al concurentei
- transferul fondurilor se va face mai usor si mai ieftin;
- reducerea inflatiei (politica monetara comuna va impiedica
inflatia dintr-o tara membra sa afecteze celalte state membre);
- schimburile comerciale intre statele membre vor fi
impulsionate, datorita eliminarii costurilor legate de schimbul
valutar;
EURO are potential de a deveni una dintre principalele valute de
tranzactie pe plan mondial, alaturi de yen, ducand, in acest mod, la cresterea
stabilitatii mediului economic international si la stimularea comertului
international.
Recompense pentru cei silitori si atenti, penalizari pentru cei care nu
si-au dat suficient interes. Asa s-ar putea rezuma un bilant al primilor noua
ani de existenta a monedei euro.
Beneficiile aduse de existenta monedei unice europene au un pret,
aceasta e concluzia unui studiu realizat de Institutul Bruegel. Potrivit
directorului Jean Pisani-Ferry, "elevii silitori", cum ar fi Irlanda, au avut de
castigat, in vreme ce la polul opus se situeaza Italia si Portugalia. In
conditiile in care noile state membre ale Uniunii Europene bat deja la poarta
zonei euro, "experienta acumulata trebuie folosita la gestionarea situatiei
actuale, dar si in vederea ex-tinderii", spune Pisani-Ferry.
Economistul Alan Ahearne, coautor al studiului, este de parere ca
diferentele persistente de crestere economica inregistrate de la un stat
membru la altul pot duce la variatii semnificative ale cursurilor reale dintre
economiile private si instrumentul de evaluare.
In Portugalia, cresterea economica semnificativa a fost urmata de "o
dureroasa trezire la realitate" cauzata de unele "serioase greseli politice".
Potrivit studiului, Lisabona a uitat de disciplina bugetara o data ce a
indeplinit criteriile pentru trecerea la euro. "Exact de asta trebuia sa se
fereasca", a comentat Alan Ahearne. In schimb, Irlanda a stiut sa mentina un
ritm sustinut al productivitatii si competitivitatii. Cat despre Spania, autorii
studiului spun ca, in ciuda unei politici bugetare corecte, are de pierdut de pe
urma lipsei de competitivitate.
Astfel, estimeaza expertii Bruegel, primii sapte ani de euro au
insemnat o evolutie dezechilibrata intre statele care au adoptat moneda, din
cauza politicilor economice interne.
n prezent statele membre participante la euro sunt Austria, Belgia,
Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia

si Spania. Aceste tari sunt numite frecvent "Zona euro" sau
"Euroland". De la 1 ianuarie

2007 sa alaturat zonei euro si Slovenia, iar de la
1 ianuarie 2008, Cipru si Malta. Aceste state au mpreuna circa 320 milioane
de locuitori.
Andora, Monaco, San Marino

si Vatican

folosesc de asemenea euro,
desi nu sunt n mod oficial membri euro, nici macar mebri ai UE. (Au folosit
nainte monede care au fost nlocuite prin euro.) Din acestea, Monaco, San
Marino si Vatican si-au creat propriile monede, cu propriile simboluri
nationale pe spate. Andorra foloseste monede franceze si spaniole, de vreme
ce au folosit francul francez si peseta spaniola ca si monedele sale. Aceste
tari folosesc euro datorita unor ntelegeri cu statele membre UE (Italia n
cazul principatului San Marino si statului papal Vatican, Franta n cazul
principatului Monaco), aprobate de catre Consiliul Uniunii Europene.
Muntenegru

si Kosovo, care au folosit marca germana ca si moneda a
lor, au adoptat de asemenea euro, desi, spre deosebire de cele trei state de mai
sus, nu au intrat n nici o ntelegere legala n mod explicit cu UE care sa le
permita acest lucru. Muntenegru s-a desprins de curnd de Serbia, iar Kosovo
urmeaza sa-si declare independenta de Serbia n urma unui controversat proces
international.

Tarile care au avut moneda nationala fixa n raport cu marca germana,
ex. Bulgaria si Estonia, si-au fixat si ele ratele de schimb n raport cu euro.
Danemarca

si Regatul Unit

nu sunt apte n mod legal pentru aderarea
la euro, pna cnd guvernele lor nu decid altfel. Suediei

nu i-a fost aprobata
participarea de nici un act legal; totusi, Suedia a decis n 1997 sa nu se
alature zonei

euro, asa ca nu a facut nici un efort spre a-si ndeplini criteriul
necesar, de a avea o rata stabila de schimb. Suedia a facut un referendum

pe
tema monedei unice europene pe 14 septembrie, 2003, participantii votnd
mpotriva

(Da 41.8%, Nu 56.1%). Aceasta a constituit o decizie pentru
minimum cinci ani.
n Danemarca un referendum

pe tema aderarii la euro a avut loc pe 28
septembrie, 2000, rezultnd un procent de 53.2% mpotriva aderarii.

Ce a adus pna acum Euro-ul n Europa
si ce va aduce la nivel global?
a. mbunatatirea gestiunii finantelor publice realizata pentru a
respecta regulile tratatului, stimuleaza cresterea europeana din 2 motive:
1. Pentru ca echilibrarea finantelor publice, in mare parte realizata,
favorizeaza pe termen lung economiile. Deficitele depaseau 6% din PIB in
1993. Ele vor fi de mai putin de 1% in acest an. A reduce deficitele publice
in Europa inseamna a elibera 60 de miliarde euro pe an, care, in loc sa
serveasca finantarii acestora, pot sa fie folositi in mod util la investitii si
consum, deci acest lucru inseamna crestere economica. Din 1993, realocarea
economiilor din sectorul public inspre sectorul privat a depasit 400 miliarde
de euro. Ca o comparatie, aceasta suma reprezinta de aproape 10 ori PIB-ul
Romaniei!
2. Pentru ca echilibrarea finantelor publice clarifica orizontul
investitorilor. In prozele sale, Goethe isi pune intrebarea: care este cel mai
bun guvern? Si tot el raspunde: Cel care ne obliga sa ne guvernam noi
insine. Aici este principiul pactului de stabilitate si de crestere care contine
regulile constringatoare din punct de vedere juridic pentru a preveni, corecta
si, daca este cazul, sanctiona deficitele excesive.
Directorii de intreprinderi nu sint naivi. Ei stiu ca deficitele publice se
platesc mai devreme sau mai tirziu sub forma impozitelor suplimentare. Un
stat care acumuleaza deficite si, prin urmare, datorii, face sa apese o sabie a
lui Damocles asupra investitorilor si antreneaza un cerc vicios: deficitele
frineaza investitiile si deci cresterea, provocind o scadere a intrarilor fiscale
care alimenteaza la rindul lor deficitele. Pe de alta parte, buna gestiune
creeaza un climat de incredere si faciliteaza deciziile de investitie, pentru ca
directorii de intreprinderi pot anticipa scaderea impozitelor.
Efectele pozitive ale acestei politici de gestiune sanatoasa incep sa se
faca simtite. In 1988, cresterea a atins 2,8% si 1,7 milioane de locuri de
munca au fost create. Cresterea a atins 2,2% in 1999 si trebuia sa se
accelereze cu mai mult de 3% in acest an. Un milion si jumatate de locuri de
munca ar fi trebuit sa se creeze n 2000: in Europa curba somajului incepe sa
se inverseze. Aceasta atingea in zona euro 11,5% in 1997, a cazut la 10% in
99; 9,4% n 2000 si ar trebui sa atinga in acest an 7,5% (2006)
Euro este o moneda buna, asezata pe finante publice durabile, datorita
(printre altele) pactului de crestere si stabilitate si girata de o banca centrala
independenta al carui obiectiv este stabilitatea preturilor. Prin urmare este o
moneda credibila, care inspira incredere operatorilor financiari.
b. Calitatea regulilor de gestiune a monedei euro contribuie la a-l
face atractiv pe pietele financiare
Aceasta incredere s-a manifestat chiar si inainte de crearea sa: din
1998, euro a plasat Europa la adapost de instabilitatea monetara. Ne amintim
ca exemplu de criza pesosului mexican din 1995, care a antrenat, prin
interpunerea dolarului, o apreciere sensibila a marcii germane si un atac
impotriva monedelor mai slabe ale statelor membre europene. Si pentru ca
relatiile economice ale uniunii cu Mexicul erau foarte slabe, angrenajul
negativ antrenat de criza pesosului s-a masurat in Europa in doua puncte de
crestere economica si 1,5 milioane de locuri de munca pierdute sau necreate.
Prin comparatie, monedele europene au ramas perfect stabile in 1998, in
ciuda unei crize a devizelor asiatice de o amploare si de o gravitate fara
precedent. Deja euro face joc egal cu dolarul pe pietele internationale de
obligatiuni.
Statisticile disponibile pe 1999 arata ca emisiunile in euro reprezinta
cu putin peste totalul de 44% din totalul emisiunilor mondiale de obligatiuni.
Ca o comparatie, partea de emisiuni in cele 11 monede din zona euro atingea
36% din acest total in 1998 si 30% in 1997.
Euro este deci mai mult decit o simpla masa de monede pe care le
inlocuieste: el devine o mare deviza internationala. Au avut loc deja aproape
2500 emisiuni in euro, pentru un total mai mare de 1400 miliarde de euro.
Media emisiunilor a crescut puternic in raport cu 1998: partea de
emisiuni mai mare de un miliard de euro le-a dublat pe cele emise in moneda
de catre statele participante in primul trimestru din 1998, ceea ce contribuie
la asigurarea lichiditatii pietei. Volumul total al pietei a crescut de 4 ori in
1999.
Constituirea unei piete financiare europene vaste, profunde si lichide
permite intreprinderilor din Comunitate sa se finanteze mai usor, creind sau
gasind un produs adaptat nevoilor lor. De exemplu, piata obligatiunilor
intreprinderilor - acele "corporate bonds" - a cunoscut in 1999 o dezvoltare
rapida: partea de intreprinderi din totalul emisiunilor de obligatii in euro este
de 3 ori mai mare decit cea constatata in 1998 in monede europene. Ea
depaseste 50%! Astfel Europa incepe sa isi recupereze din intirzierea in
raport cu Statele Unite in materie de intermediere. Aceasta evolutie este
benefica pentru toti: intreprinderile cistiga un nou mijloc de finantare si
investitorii un produs mai bine remunerat decit obligatiile de stat.
Consecinte pe plan micro si macro economic

a. Pe plan microeconomic, statele nu pot in acelasi timp sa detina
aceeasi moneda si sa aiba politici economice dispersate, care sa mearga in
toate directiile. Coordonarea politicilor economice este esentiala
credibilitatii monedei, echilibrului si succesului uniunii economice si
monetare. Marile orientari ale politicii economice constituie un test al
vointei statelor membre de a-si coordona politicile, servindu-se de
instrumente care au acest scop, chiar daca este de dorit a ne gindi inca de azi
la modalitatile de intarire a acestei coordonari si a face mai constringatoare
dispozitiile institutionale existente.
Printre altele, crearea euroului duce la armonizarea fiscala in
economiile si impozitele intreprinderilor (nu exista un risc al persoanelor
particulare, pentru ca ele sint foarte putin mobile: mai putin de 1% dintre
europeni lucreaza intr-un stat membru, altul decit cel de nastere).
Subiectul a fost tabu pentru mult timp, insa azi lucrurile au evoluat:
euro aduce o transparenta totala a diferentelor de impozitare, care ar putea
crea unora din statele membre o tentatie a dumpingului fiscal. Iar acest lucru
i-ar prejudicia pe toti, pentru ca s-ar traduce fie printr-o scadere a incasarilor
- lucru ce ar putea pune in pericol finantele publice, fie printr-un transfer al
principiilor de impozitare inspre facturile cele mai putin mobile, adica inspre
salarii. Si nimeni nu doreste sa creasca costul muncii, din contra.
Unele progrese s-au realizat n acest sens. Astfel, s-a adoptat in
decembrie 1997 un cod de conduita in ceea ce priveste fiscalitatea
intreprinderilor. Au fost examinate de catre un grup de lucru prezidat de
catre dna Primarolo 250 de masuri; 40 au fost considerate ca derogatorii si ar
fi trebuit suprimate pina in 2002. Este un pas important, insa inca nu este
vorba decit de un acord de buna conduita. Este greu sa mergi azi mai departe
pentru ca deciziile in materie fiscala continua sa se ia in unanimitate.
Trecerea la majoritate este in prezent discutata de catre o conferinta
interguvernamentala care ar trebui sa se incheie in decembrie.
Trebuie sa se realizeze o armonizare sociala? Intrebarea s-a pus de
mai multe ori, ea acoperind in general doua lucruri diferite: armonizarea
salariilor si armonizarea legislatiilor.
- armonizarea salariilor este imposibila pentru ca diferentele salariale
traduc adesea diferente de productivitate. A impune aceleasi salarii minime
peste tot ar insemna sa se genereze somaj in tarile unde productivitatea
muncii este mai slaba.
- armonizarea legislatiilor este dificil de realizat pentru ca acest lucru
se refera direct la modelul de societate. Cine oare s-ar gindi serios la
introducerea congestiunii germane in Regatul Unit?
Trebuie oare realizata o politica salariala europeana? Inca nu este de
dorit acest lucru: economiile aflate in faza recuperarii (ex: Portugalia,
Grecia...) au progrese de productivitate mai importante si deci posibilitati de
cresteri salariale mai importante, ceea ce ar face nedorita o politica uniforma
dictata de Bruxelles.
Singura solutie viabila astazi este de a avea un numar minim de reguli
comune, de tipul "cartei sociale".
b. Pe plan macroeconomic, euro o sa accelereze fenomenul
convergentei preturilor. Diferente importante exista intr-adevar in UE.
Variatiile de preturi ramin, in medie, mai mari cu 30 % pentru produsele
farmaceutice si cu 15 % pentru industria chimica sau produsele alimentare.
Studiul periodic al Directiei generale a concurentei asupra preturilor
automobilelor arata existenta diferentelor de pret fara taxe, diferente care
merg pina la 40 % pentru acelasi model de automobil.
Transparenta adusa de euro, care face ca preturile sa fie mult mai
simplu de comparat, intareste concurenta pe toate pietele de bunuri si
servicii pentru intreprinderi, dar si pentru bunurile de consum, acolo unde
marii distribuitori incep sa traseze sistematic diferentele cele mai interesante.
Cresterea rapida a comertului electronic accentueaza si mai mult acest
fenomen de convergenta a preturilor, permitindu-i cumparatorului sa isi
caute oportunitatile cele mai atractive. Conform unui studiu publicat de
KPMG, 86% din marile intreprinderi europene cred ca diferentele de preturi
se vor reduce dupa introducerea monedei euro si 64% se asteapta la o
scadere a preturilor.
Pentru a pregati aceasta concurenta acerba, intrprinderile tind sa se
regrupeze. Incep sa apara fenomene de concentrare in diferite sectoare cum
ar fi cel de distributie sau cel bancar, unde fuziunile de achizitii se
desfasoara intr-un ritm rapid. Volumul fuziunii de achizitii (1250 miliarde
euro in 1999) in Europa este mai mare decit in Statele Unite. Mai mult, el
continua sa se accelereze si atinge chiar si bursele.
De exemplu, bursele din Paris, Bruxelles si Amsterdam vor fuziona in
septembrie anul viitor pentru a forma Euronext, un vast spatiu care va grupa
1300 de intreprinderi cotate la bursa si 2380 miliarde de euro de capitalizare.
Ele vor fi de asemenea reunite de catre bursa din Luxemburg. Actiunile vor
fi cotate la Paris, produsele derivate la Amsterdam. Piata secundara va fi la
Bruxelles. De altfel, un acord leaga euronext, Londra, Frankfurt, Zrich,
Milano si Madrid pentru a dezvolta o interconexiune si a cota primele 300 de
societati europene. Europa este la inceputul unui proces de integrare
economica a carui dimensiune si efecte sint greu de masurat astazi.
In concluzie, Uniunea Economica si Monetara este un eveniment
economic bogat in invataminte. Succesul ei arata capacitatea europenilor si a
institutiilor de a duce la capat un proiect mare.
Pentru prima data de la caderea Imperiului Roman, majoritatea
europenilor au aceeasi moneda. Putini erau cei care credeau n 1995 n
crearea euroului. Pesimismul lor a fost dezmintit de fapte.

Adoptarea monedei unice de catre Romnia

Asa dupa cum am vazut, criteriile Tratatului de la Maastricht
cunoscute si sub denumirea de criterii de convergenta nominala, sunt cinci
la numar:

- un deficit bugetar care sa se situeze sub 3% din PIB;

- o datorie publica mai mica de 60% din PIB n anul adoptarii
monedei unice;
- o rata a inflatiei care sanu depaseasca cu mai mult de 1,5
puncte procentuale inflatia medie a celor mai performante
trei state din UE;
- o rata a dobnzii la titlurile pe zece ani care sanu depaseasca
cu mai mult de 2 procente dobnda medie a celor mai
performante trei state;
- mentinerea stabilitatii cursului de schimb ntr-o banda de
+2,25% timp de celputin doi ani.

Desi vecinii de la vest au intrat naintea noastra n Uniunea Europeana,
n baza progreselor economice nregistrate n ultimii ani, Romnia ar putea
adopta moneda euro chiar naintea Ungariei,care nregistreaza dificultati
economice n ndeplinirea standardelor necesare intrarii n zona euro. Aceasta
estimare a fost facuta de Agentia Internationala de Rating Standard & Poors
(S&P) care a prezentat n iulie 2005,la Londra, estimarile sale privind
adoptarea monedei unice europene de catre statele noi membre sau cele care
urmeaza sa se alature UE.

n opinia analistilor agentiei mai sus mentionata, Ungaria va trece la
moneda unica n 2014 din cauza deficitului bugetar foarte mare. Romnia si
Bulgaria sunt mai stabile fiscal dect Ungaria, care se confrunta cu mari
provocari. Expertii estimau ca Romnia nregistreaza progrese economice si
ar putea adopta moneda euro naintea tarii vecine.

Specialistii romni (exemplu: Bogdan Baltazar) apreciau n 2005 ca
moneda euro, utilizata atunci de 12 state va intra n circulatie n Romnia n
anul 2014. se considera ca tara noastra nu trebuie sase grabeasca n
adoptarea monedei unice. Proiectul monedei unice nu este numai economic,
ci mai mult este un proiect politic. Cnd se intra ntr-un astfel de sistem
monetar, tara respectiva nu mai dispune de dobnda proprie ori curs de
schimb. De aceea grabirea artificiala de adoptarea monedei unice ar fi o
gresala deneiertat.

Se aprecia ca cei mai usor pentru Romnia va fi proportia datoriei
publice n PIB, iar cel mai vulnerabil criteriu va fi mentinerea unei rate
anuale a inflatiei mai mare dect media nregistrata de cele mai performante
trei economii ale statelor din UE (sa nu depaseasca 1,5%).

n prezent, specialistii romni,n ntmpinarea celor straini (europeni),
apreciaza ca celmai probabil, Romnia va fi pregatita sa participe la sistemul
euro ntre anii 2010 2012, deoarece pnasa ajunga la acest stadiu avansat,
tara noastra va trebui sa ndeplineasca toate criteriile privind aderarea la
zona euro.
n afara celor cinci criterii enumerate si de noi,care fac aplicarea
Tratatului de la Maastricht,mai exista o serie decriterii care trebuie
ndeplinite pentru ca statul respectiv, n cazulnostru Romnia, sa poata fi
admis si sa faca fata cu brio n cadrul zonei euro.
Pentru a face fata criteriilor si cerintelor de aderare la moneda unica
Romnia trebuie sa accelereze agenda de reforme structurale. Prioritatile
cele mai importante sunt eficienta serviciilor publice, accelerarea planurilor
de privatizare a resurselor energetice, crearea de noi locuri de munca,
reducerea coruptiei so mbunatatirea mediului de afaceri.

Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult
pierderile agentilor economici locali, cauzate de riscurile cursului valutar.
Procesul incumba att avantaje, ct si dezavantaje, cele mai importante le
prezentam n continuare.

Avantajele aderarii la moneda euro pentru Romnia:

- reducerea costurilor pe care firmele romnesti le suporta ca
urmare a cursului valutar;
- economisirea timpului n activitatea de gestiune, disparnd
necesitatea evaluarii riscului si a raportului cheltuieli profit
pentru fiecare tranzactie a firmelor;

- simplificarea evaluarii rezultatelor comerciale efecuate din
punctul de vedere al mtreprtiderii, nemaitinndu-se seama de
volatilitatea monedei;
- mai mare acces al exporturilor pe pietele statelor membre,
permitndu-se fru liber exporturilor directe, fara intermediari;

- transparenta; posibilitatea firmelor romnesti de a-si alege
furnizorii care sale asigure cele mai mici cheltuieli si sa exporte
produsele n acele tari unde vor putea obtine profiturile cele mai
mari;
- cresterea rolului Bancii Centrale Europene (BCE) care a preluat
mai multe atributii ale Fondului Monetar International (FMI) n ce
priveste finantarea si urmarirea unor politici consecvente de
stabilitate a preturilor, care vor fi benefice si pentru Romnia;

- majorarea ratei de crestere economica a tarilor din zona euro.

Dezavantajele aderarii la moneda euro sunt putine si se exprima sub
forma unor riscuri, astfel:
- riscul cresterii generalizate a preturilor datorate lipsei de
familiaritate a populatiei cu noile preturi exprimate n moneda
unica; specularea unor erori de rotunjire;

- riscul dimensionarii pe termen scurt a lichiditatilor n euro

la
nivelul sistemului bancar, avnd n vedere o cerere mare n
numerar n moneda unica;

- pierderea posibilitatii alegerii ratei inflatiei si pierderea cursului
valutar ca instrument de nlaturare a dezechilibrelor
macroeconomice;
- riscul pierderii controlului si a puterii de decizie cu privire la
problemele monetare si a flexibilitatii luarii deciziilor, care sa
permita protejarea economiei romnesti de socurile externe.

Concluzionnd, putem afirma ca punnd n balanta avantajele si
riscurile adoptarii monedei unice europene, directia de dezvoltare a
Romniei este cea corecta, care pe termen mediu si lung va permite
obtinerea unor avantaje substantiale pentru ntreaga societate romneasca.

PILONUL DOI AL UNIUNII EUROPENE (PESC) N
SISTEMUL DREPTULUI COMUNITAR
Evolutia structurii institutionale a Uniunii Europene n
pilonul doi (PESC si PESA)
In forma sa fundamentala, structura institutionala a Uniunii Europene
se nfatiseaza sub forma de mai jos

Analiza cooperarii n domeniul Justitiei si al Politicii Interne o vom
face n cursul urmator.

n continuare, prezentam structura institutionala n pilonul doi cu
urmatoarele repere caracteristice:

nceputurile PCE;
PESC in Tratatul de la Maastricht;
Factori determinanti ai structurilor institutionale a PESC;
PESC in Tratatul de la Amsterdam;
PESC si PESA dupa Tratatul de la Nisa;

Noile institutii militare;

Structura institutionala din pilonul doi.

Uniunea Europeana

Conunitatea

Europeana

Uniune vamala,
piata interna,
politica agrara
cumuna, politica
mediului,
uniunea

Cooperare n
domeniul
Justitiei si al
Politicii
Interne

Politica
Externa

si de
Securitate
Comuna

n ceea ce priveste nceputurile PCE putem afirma ca procesul de
integrare a adus cu sine, de-a lungul evolutiei sale, necesitatea unei
coordonari si ntelegeri mai bune n ceea ce priveste problemele de politica
externa. Un prim acord n acest sens a fost ncheiat n anul 1970. n acest
acord a fost stabilit cadrul institutional pentru asa numita Cooperare Politica
Europeana (CPE), dupa cum urmeaza:

n aceasta prima etapa de o importanta deosebita este faptul ca aici era
vorba despre o forma de cooperare pur interstatala a tarilor membre a CE,
delimitata nsa strict de CE, lucru cerut de unele state membre, si mai ales de
Danemarca si Marea Britanie, care aveau o pozitie fundamentala puternic
interguvernamentala

fata de CE. Deciziile erau luate, la fel ca

n cazul
cooperarii internationale traditionale, n unanimitate; n ceea ce privea
continutul, era vorba despre un schimb lejer de informatii si, n unele cazuri,
de verificarea pozitiilor adoptate.

Cadrul institutional al PCE

Sammitul sefilor de state si de
guverne
(de 2 ori pe an)

Grupuri de
lucru pt regiuni
Comitetul Politic
(4 ntruniri pe an)
Sammitul ministrilor de externe
(de 2 ori pe an)
Grupuri de lucru
pt domenii
speciale

Obiective: schimb
de informatii si vot

Mod de decizie:
unanimitate
Delimitare stricta
ntre CE si PCE
Nu este implicata
Comisia
Au urmat si alte etape, pietre de hotar fiind Actul Unic European, CE
si Cooperarea Politica Europeana (CPE), precum si Tratatul de la
Maastricht, prin care a fost instituit PESC ca al doilea pilon din structura
Uniunii. n cele ce urmeaza, vom vedea cum arata structura institutionala a
acestui pilon.
Referitor la PESC n Tratatul de la Maastricht prezentam schema de
mai jos care ne arata, unele tendinte importante n dezvoltare.

Mentionam n primul rnd faptul ca strnsul angrenaj cu CE,
demonstrat, printre altele, si de implicarea Comisiei, precum si de faptul ca
institutia Comitetului Politic, parte a cooperarii interstatale PCE, nu si mai
transmite proiectele Consiliului de Ministri n mod direct, ci prin intermediul
Comitetului Reprezentantilor Permanenti - parte institutionala a pilonului
CE. n plus, paleta de activitati ce i sta la dispozitie (vezi partea dreapta a
PESC n Tratatul de la Maastricht

Comitetul
Politic
Consiliul Uniunii Europene Consiliul
de Ministri
Comitetul
Reprezentantilor
Permanenti

Reprezinta Uniunea pe probleme
PESC n afara
Comisie
Dupa Maastricht

Responsabil ce desfasurarea
actiunilor comune
Informare reciproca
StabilirAea unei pozitii comune
Decizii privind actiunile comune
Observarea permanenta a situatiei
internationale
Prezidiu
se schimba de

2 ori ani

Parlament
European

Consiliul European
schemei) a fost extinsa n mod considerabil; pentru a se putea folosi de ea
nsa, este nevoie de o unanimitate de voturi.

n continuare vorbind de factorii determinanti ai structurii
institutionale a PESC, ntrebarea care se pune este aceea de a sti care sunt
factorii determinanti principali ai procesului de integrare, mai precis, care
sunt factorii determinanti ai cooperarii din politica externa?

n prima jumatate a anilor 90 s-a facut simtita, n continuare, puterea
enorma a acelor factori care au nsotit si influentat nca de la nceput
cooperarea din domeniul politicii externe, si anume pozitiile fundamentale
diferite fata de suveranitatea nationala si, implicit, forma de alcatuire a
cooperarii din politica externa, precum si orientarile speciale din acest
domeniu.
Acesti factori nu au putut mpiedica manifestarea altor determinanti
precum schimbarile din sfera internationala si, n strnsa legatura cu acestea,
noile provocari, sau practicile, vechi de decenii, din politica externa.

Situatia din fiecare stat membru, pozitiile acestora fata de UE si fata
de problema suveranitatii nationale, precum si diferentele dintre ele au facut
ca schimbarile sa nu se poata petrece dect n pasi mici. Toate acestea au
contribuit, totodata, si la faptul ca reglementarile erau deseori paradoxale,
punnd probleme la aplicare si trebuind sa fie tot mereu supuse revizuirilor.

Cu privire la Tratatul de la Amsterdam, intrat n vigoare la 1 mai 1999
se remarca introducerea unui nalt Reprezentant pentru PESC (Javier
Solana), care, n sfrsit, reuseste sa contureze imaginea politicii externe
europene, dotnd-o cu o unitate de planificare strategica si de

alarma
imediata, care asigura recunoasterea din timp a situatiilor internationale
relevante pentru PESC si, care astfel, urma sa schimbe caracterul reactiv al
politicii externe europene.
n plus, a fost nlesnita procedura decizionala, prin faptul ca abtinerile
nu aveau sa mai blocheze luarea hotarrilor; trecerea absolut necesara la
deciziile majoritare nu s-a nfaptuit nsa. Remarcabil a fost totusi faptul ca -
dupa ce acest subiect fusese epuizat decenii de-a rndul n cadrul cooperarii
externe a statelor membre CE - n sfrsit, desi, la nceput, destul de ezitant,
politica de securitate si de aparare a nceput sa joace un rol important.

Vorbind n continuare de dezvoltarea PESA n mod cu totul
surprinzator, tocmai acest sector a reusit sa se dezvolte cu o rapiditate
uluitoare ntre anii 1998-2001 - si anume mai ales n afara marilor revizuiri
aduse Tratatului de la Amsterdam si Nisa. Acest lucru a dus la aparitia
Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA), crend asadar bratul
militar al PESC. O prezentare mai detaliata a acestei dezvoltari este greoaie
Inovatiile aduse de Tratatul de la Amsterdam

- Secretarul
general sprijina
Consiliul.
- Organ de planifi-
care strategica.

- Competente n
ce priveste liniile
directoare detinuta
de Cons. European
pt UEO.
- Distributia vo-
turilor nu mai
mpiedica luarea
deciziilor.
- Decizii majori-
tare
Cadru
institutional

- Aparitia noului
instrument al Stra-
tegiei Comune
- Delimitare mai
precisa a
instrumentelor deja
existente
Instrumente

- Prezidiul este
sprijinit de Secre-
tarul General al
Consiliului
- Desfiintarea
structurii tip
troica
- nsarcinati
speciali
- Competenta de
ncheiere a
acordurilor cu
statele terte si
organizatii
internationale

Reprezentarea
n afara

- Includerea
misiunilor
Petersburg
- UEO devine
parte integranta
deplina a UE

- Pentru
integrarea deplina
a UEO nu mai este
nevoie de o
modificare formala
a Tratatului
Politici de secu-
ritate/aparare

din pricina spatiului limitat. n plus, ea nu este nici necesara, pentru ca pe
noi ne intereseaza mai mult felul n care este structurat pilonul al doilea.

Dupa Tratatul de la Nisa, structura institutionala a celui de-al doilea
pilon se prezinta dupa cum urmeaza:

Remarcam transformarea Comitetului Politic al CPE odata cu Tratatul
de la Nisa (Articolul 25) n Comitetul Politic si de Securitate (CPS). Acest
organism nou creat se ocupa de toate aspectele PESC, urmnd sa
functioneze totodata si ca motor al PESC si PESA. CPS tine sub
observatie cursul evenimentelor internationale relevante pentru PESC/PESA
(functie analitica), pentru a putea oferi Consiliului pe Probleme Generale
(Consiliul Ministrilor de Externe), pe baza analizei sale, recomandari n ceea
ce priveste elaborarea politicilor de urmat (pregatirea deciziei).

De asemenea, CPS asigura implementarea politicilor, asupra carora s-
a ajuns la un consens si constituie punctul de legatura n ceea ce priveste
PECS / PESA dupa NISA

Consiliul European

Prezidiu
(Schimbat de 2 ori pe an)

Comisie
(reperzentata n Consiliu, n CPS si
n Comitetul pt aspecte civile ale
administrarii situatiilor de criza)
Secretarul General si naltul
Reprezentant pt PESC

Consiliul Uniunii Europene

(Consiliul de ministri)

Directiunea
Generala E

Planificare
strategica/
alarma
imediata

Stat major

(SMUE)
Parlament

Comitetul pt
aspecte civile ale
administrarii
situatiilor de
criza

Comitetul
Reprezentantilor
Permanenti

Comitetul Militar

(CMUE)
recomandar
Comitetul Politic
si de Securitate

schimbul de informatii dintre diversele institutii si actorii implicati n
structurile PESC/PESA inclusiv NATO (functie de legatura). Aceasta
institutie a cunoscut asadar, prin Tratatul de la Nisa, o crestere evidenta.

Este locul sa amintim aici de un alt organism nfiintat si anume
Comitetul pentru aspecte civile ale administrarii situatiilor de criza. Acest
Comitet functioneaza conform noului concept de securitate, ocupndu-se de
aspecte privind prevenirea crizelor si elabornd planuri de solutionare a
situatiilor de criza prin mijloace civile. Comitetul si nainteaza propunerile
CPS-ului. Comisia este reprezentata n acest Comitet crend astfel legatura
cu pilonul UE, unde exista deja potentiale de administrare civila a situatiilor
de criza.

n ncheiere, ne vom ndrepta atentia asupra a doua institutii militare
noi: Comitetul Militar al UE (CMUE) si Statul Major al UE (SMUE).
Comitetul Militar reprezinta cel mai nalt for al Consiliului si conduce
toate activitatile militare. Fata de CPS, el adopta o functie de consultant pe
Institutiile PECS / PESA

Comitetul Politic
si de
Securitate
(CPS)

Comitetul Militar
(CMUE)

Statul Major
(SMUE)

Alcatuire

Alcatuire

Alcatuire

Sefi ai statului major /
delegati la Bruxelles
130 membri; raspund n
fata Secretarului
Functii

Functii

Functii

estimarea situatiei

ofera consultanta

controlul implementarii

ectie

n situatii de criza:

conduce toate activitatile

ofera consultanta CPS

da linii directoare statului

analiza si planificare:

contacte cu NATO si
statele majore nationale
probleme militare, oferind linii directoare Statului Major. CMUE este
alcatuit din sefii de state majore din statele membre. Presedintia Comitetului
este asigurata de un general sau amiral cu patru stele, numit de Consiliu pe
termen de trei ani.
Statul Major (SMUE) ndeplineste la fel ca CPS functii de
analiza si planificare. Mai concret, acesta se ocupa cu alerta timpurie,
estimarea situatiilor si planificarea strategica. Pentru a-si putea ndeplini n
mod eficient functiile, el ntretine relatii permanente cu statele majore
nationale si cu NATO SMUE este o directiune generala n cadrul
Secretariatului Consiliului si are circa 100 de angajati.

Dupa prezentarea si analizarea institutiilor din pilonul al doilea
precum si a legaturilor dintre ele, relevam structura institutionala deosebita a
Uniunii Europene care presupune n mod necesar si cel de al doilea pilon.
n acest sens, trebuie sa remarcam faptul ca n cazul PESC si PESA s-
a mers, din punct de vedere institutional, pe o cu totul alta cale dect n cazul
primului pilon, caracterizat n mare masura de supranationalitate. Sa ne
gndim doar la numarul mare de domenii politice comunizate, de rolul activ
pe care l au Comisia si Parlamentul European n acel pilon, sau de sentintele
care vin sa stimuleze elementul supranational date de Curtea Europeana de
Justitie.

Aceste lucruri nu se regasesc n al doilea pilon. Astfel, de la CPE si pna
la Nisa, si chiar si dupa aceea, a existat o tendinta remarcabila de dezvoltare n
directia extinderii sarcinilor, precum si a unei institutionalizari si diferentieri
institutionale a cooperarii. A lipsit nsa si saltul calitativ care a existat, de
exemplu, n politica monetara. Aici a

putut fi observat mai degraba un joc al
elementelor interstatale si supranationale, primele dintre acestea fiind n mod
cert predominante
Principalul motiv este nsusi domeniul de care vorbim, si anume
politica externa, care a fost, n fond, mereu n apanajul statului national
suveran. Aceasta situatie trebuie pusa n legatura cu atitudinile adnc
nradacinate n cultura politica a statelor membre n ceea ce priveste felul n
care trebuie sa decurga cooperarea n cadrul UE. Cu toate acestea nu s-a
putut evita faptul ca unele constrngeri functionale imense, vezi
evenimentele din fosta Iugoslavie, inclusiv razboiul din Kosovo, si-au lasat
amprenta vizibila, n sensul recurgerii la politica de aparare, dar a facut ca
acest lucru sa ia o forma institutionala complicata, si destul de greoaie, pe
care am prezentat-o n lucrarea noastra.

Evolutia structurilor de securitate europeana pna la caderea
zidului Berlinului
n urma celui de al doilea razboi mondial, situatia Europei era
caracterizata de vulnerabilitatea economica si militara a statelor occidentale.
n fata unei eventuale ofensive sovietice, nu se putea pune la acel moment
problema infiintarii unei organizatii eficiente europene capabila sa garanteze
securitatea statelor membre. Pe parcursul razboiului rece, statele Europei
Occidentale au fost in mod continuu dependente de sprijinul si garantiile de
securitate acordate de SUA pentru a face fata unui atac dinspre est.
Dupa terminarea razboiului rece, odata cu eliminarea (sau cel putin
scaderea drastica), pentru o perioada de timp previzibila, a posibilitatii
declansarii unei confruntari nucleare deschise intre SUA si Uniunea
Sovietica, organizatiile europene au fost chemate tot mai insistent sa isi
reafirme identitatea, avand in vedere faptul ca nu mai sunt in mod exclusiv
dependente de ajutorul american. Indiferent de modul in care va fi realizata
aceasta autonomie europeana in domeniul apararii - in cadrul NATO prin
Initiativa Europeana de Securitate si Aparare (ESDI European Security
and Defence Innitiative) sau in afara aliantei transatlantice prin intermediul
UEO ca brat armat al Uniunii Europene, devine evidenta necesitatea
coordonarii si amplificarii eforturilor politice si financiare ale statelor
europene in acest domeniu.
De aceea, consideram necesara prezentarea in cadrul lucrarii noastre a
unei succinte analize a procesului de integrare europeana, atat a
organizatiilor de securitate europene (EDC, UEO), cat si a organizatiei care
pe parcursul razboiului rece a asigurat in mod efectiv securitatea statelor
europene NATO
SUA au realizat odata cu inceputul razboiului din Korea ca efortul pe
care ar trebui sa il faca de una singura in cazul unui conflict cu Uniunea
Sovietica, cat si in cadrul aplicarii strategiei de containment, ar consuma o
mare parte din resursele sale. O importanta deosebita din punct de vedere
strategic a fost acordata de catre guvernul american asigurarii unor linii de
transport maritim si aerian sigure intre continentul american si Europa, care
sa permita dislocarea rapida a fortelor sale in caz de necesitate.
Considerentele de mai sus au determinat Statele Unite sa ceara
aliatilor sai occidentali o revitalizare si reorganizare a sistemelor defensive
europene, de la productia sistemelor de armament pana la crearea unei
identitati europene distincte (dar sub comanda NATO) in materie de
securitate. Aceste planuri au fost concretizate in tentativele europene de
creare a unui sistem de securitate colectiv, initial sub forma Comunitatii
Defensive Europene (EDC European Defence Community) iar mai tarziu
in cadrul UEO (WEU Western European Union).
Eficienta acestor organizatii de securitate europene a fost limitata ca
urmare a diferentelor de opinie dintre principalele state europene cu privire
la delegarea unei importante parti din suveranitatea nationala la un nivel
superior, european. Mai mult eficienta potentiala a acestor organizatii a fost
pusa sub semnul intrebarii atat timp cat toate statele europene depindeau
efectiv de garantiile de securitate americane in ceea ce priveste apararea
impotriva unui atac al fortelor Pactului de la Varsovia.
NATO nu a prescris natura organizatiei ce avea sa indeplineasca
obligatiile statelor semnatare. Tratatul stipula numai faptul ca statele
membre trebuie sa infiinteze un consiliu care la randul sau va crea un
comitet de aparare precum si alte eventuale organisme subordonate
acestuia. Inceputul razboiului din Coreea (25 iunie 1950) a accelerat in
mod semnificativ evolutia organizatiei. Generalul Dwight D. Eisenhower
a fost numit in 1951 comandant aliat suprem al fortelor aliantei in Europa
(SAC Supreme Allied Commander). In cadrul unei intalniri a
Consiliului Nord-Atlantic (NAC North Atlantic Council) in 1952 au
fost intensificate eforturile de intarire a aliantei pe multiple planuri,
prevazandu-se atat extinderea aliantei catre alte state, cat si stipularea
unor obiective concrete in domeniul apararii, ce vizau constituirea unei
forte aliate in Europa compuse din 50 divizii, 4000 de avioane de lupta si
o componenta navala puternic intarita.
Articolul prin care Tratatul Atlanticului de Nord prevedea faptul ca
inainte de acceptarea unor noi tari in cadrul organizatiei era necesara
negocierea unui protocol de asociere cu fiecare tara in parte, a determinat
in faza initiala o serie de tensiuni intre unele state: Grecia si Turcia au
considerat ca au fost intr-un anume sens abandonate in momentul in care
aceste doua tari nu au fost invitate sa semneze Tratatul originial in 1949,
odata cu Italia (care din punct de vedere geografic nu este o tara
Atlantica). Ulterior, in momentul in care SUA considerau formarea unui
Comandament al Orientului Mijlociu (Middle East Command) in 1951,
Grecia si Turcia au insistat asupra includerii lor direct in schemele de
securitate colectiva prin apartenenta la NATO si nu indirect prin
intermediul unei organizatii regionale.
Turcia a amenintat ca nu va coopera cu nici o organizatie ce
reprezenta interesele aliantei in Orientului Mijlociu inainte de acceptarea
acesteia in cadrul aliantei. Ca urmare, in octombrie 1951 ministrii de
resort ai tarilor membre NATO au semnat un protocol ce prevedea
admiterea in alianta a Greciei si Turciei. Cele doua tari au devenit
membre NATO in februarie 1952 in urma depunerii instrumentelor de
aderare si a ratificarii acordului de asociere de catre senatul american si
forurile legislative ale partenerilor europeni.
Dupa inceputul razboiului din Coreea, SUA, Franta si Marea
Britanie au cerut o implicare activa in problemele de securitate din partea
R.F. Germania. Avand in vedere ingrijorarea cu care in special Franta
(dar si celelalte tari europene) priveau o eventuala reinarmare a
Germaniei, au fost elaborate planuri de plasare a efectivelor militare
germane sub controlul unei Comunitati Defensive Europene, in cadrul
NATO (EDC European Defence Community). Aceasta tentativa de
creare a unei identitati europene in domeniul politicii de securitate a esuat
ca urmare a respingerii acesteia de catre parlamentul francez (in urma
ratificarii de catre toate celelalte state). EDC prevedea formarea unei
adevarate forte armate federale intre cele 6 state ce erau membre si in
CECO, avand in acest scop o serie de obiective politice ce au fost
considerate inacceptabile de catre parlamentul francez: planificata
armata europeana avea sa fie subordonata unui for ales in mod
democratic la nivelul intregii comunitati, ce urma sa fie responsabil de
elaborarea unei constitutii federative.
Ca urmare a esecului EDC, politica statelor europene a fost de
creare a WEU (Western European Union) ca organizatie defensiva cu
obiective mult limitate fata de EDC, in timp ce SUA a militat pentru
crearea unei forte militare vest-germane independente si includerea R.F.
Germania in cadrul NATO Bundestag-ul german a aprobat includerea
acesteia atat in NATO cat si in UEO in februarie 1955, iar in mai 1955
R.F. Germania a devenit membra in amandoua organizatiile, in ciuda
protestelor Uniunii Sovietice.
Consecinta directa a includerii R.F. Germania in NATO a fost
crearea de catre Uniunea Sovietica si statele din Europa Central-
Rasariteana aflate sub influenta acesteia a Pactului de la Varsovia.
Aceasta a fost o alianta militara multilaterala, creata de Tratatul de la
Varsovia semnat la 14 mai 1955 de catre Uniunea Sovietica, Bulgaria,
Cehoslovacia, R.D. Germania, Ungaria, Polonia si Romania. In cadrul
aliantei militare rolul dominant revenea Uniunii Sovietice, care asigura si
cea mai mare parte a armamentului aflat la dispozitia aliantei. Motivatiile
teoretice ale crearii pactului sunt legate n primul rnd de accederea
Germaniei federale in structurile NATO
Evenimentul cunoscut sub denumirea de Caderea zidului
Berlinului a marcat in mare masura inclinarea balantei de securitate in
favoarea aliantei nord-atlantice, in timp ce relatiile politice dintre est si
vest cunosteau o serie de evolutii imprevizibile generate de evenimentele
critice ce se derulau pe tot cuprinsul Europei rasaritene. Un summit al
Pactului de la Varsovia tinut la Moscova in 1990, urmat de un summit
NATO in Londra au marcat in mod clar sfarsitul razboiului rece.
Declaratia summitului NATO de la Londra contine, pe langa
celebra we are no longer enemies, si prevederi cu privire la o
schimbare a strategiei militare, de la conceptul de defensiva avansata
(forward defense), ce presupunea dislocarea unei mari cantitati de trupe
la frontiera dintre est si vest, catre formarea unor unitati mai mici,
mobile, situate relativ departe de linia frontului. Declaratia prevedea
deasemenea o mentiune conform careia Germania unificata va ramane
membru deplin al aliantei. Aceasta mentiune a fost contestata de catre
Uniunea Sovietica dar in final a fost acceptata ca parte a Tratatului
Germania Uniunea Sovietica, semnat in iulie 1990.
UEO a fost infiintata prin Tratatul de Colaborare Economica,
Sociala si Culturala si Aparare Colectiva, semnat la Bruxelles pe data de
17 martie 1948, modificat prin Protocolul semnat la Paris pe data de 23
octombrie 1954. In urma esecului inregistrat de Comunitatea Defensiva
Europeana (EDC European Defense Community), UEO a devenit
principala organizatie de securitate europeana, chiar daca in perioada
razboiului rece eficienta sa a fost redusa.
Concomitent cu trecerea de la o lume bipolara spre o lume
multipolara (provocata de prabusirea sistemului comunist si a Uniunii
Sovietice), importanta UEO a crescut avand in vedere obiectivul Uniunii
Europene de a isi extinde activitatea in alte zone decat cele economice
catre obtinerea de competente in materie de securitate si politica externa.
Tratatul de la Bruxelles a fost semnat in martie 1948 de catre
Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie. Conceput ca o
masura de raspuns impotriva actiunilor Uniunii Sovietice de impunere a
comunismului in Europa rasariteana, Tratatul a reprezentat una dintre
primele incercari de punere in practica a unora dintre idealurile miscarilor
ce militau pentru o Europa unita. Caracteristica principala a tratatului a
fost angajarea semnatarului in sensul unei aparari mutuale in cazul in care
una dintre tarile semnatare ar fi subiectul unui atac armat pe teritoriul
Europei.
In septembrie 1948 a fost initiata cooperarea militara, prin
intermediul Organizatiei Tratatului de la Bruxelles. A fost creat un plan
de aparare colectiva, ce implica integrarea capacitatilor de defensiva
aeriana ale membrilor si instituirea unei organizatii de comanda integrata
a fortelor disponibile.
Demonstrand hotararea lor de a lucra impreuna, statele semnatare
ale Tratatului de la Bruxelles au invins retinerea existenta in Statele Unite
fata de implicarea in noile organizatii de securitate europene. Negocierile
dintre statele membre ale Organizatiei Tratatului de la Bruxelles si SUA
plus Canada au inceput la scurt timp dupa semnarea tratatului, rezultatul
final fiind constituit de semnarea Tratatului Atlanticului de Nord la
Washington pe data de 4 aprilie 1949. Danemarca, Islanda, Norvegia si
Portugalia au fost invitate sa devina membre ale tratatului si au acceptat.
Prin intermediul NATO s-a formalizat angajamentul SUA si al
Canadei in vederea asigurarii securitatii Europei Occidentale. Articolul 5
al tratatului specifica ca un atac armat impotriva unuia dintre membri va
fi considerat ca un atac impotriva tuturor, fiecare parte luand in acel
moment toate masurile pe care le considera necesare pentru restabilirea si
mentinerea unui climat de securitate in zona Atlanticului de Nord.
Necesitatea asigurarii acestor angajamente cu structuri politice si
militare corespunzatoare a condus la formarea Organizatiei Atlanticului
de Nord (NATO). In decembrie 1950, statele semnatare ale Tratatului de
la Bruxelles au decis inglobarea propriei lor organizatii militare
(Organizatia Tratatului de la Bruxelles) in NATO, care a devenit astfel,
principalul element de securitate a zonei ce cuprinde vestul Europei si
Oceanul Atlantic.
Dorinta Frantei de a include R.F. Germana in noile structuri de
securitate europene a motivat decizia acesteia de a propune, in octombrie
1950, crearea unei armate europene, care sa opereze in structurile
aliantei. Aceasta actiune din partea Frantei a fost motivata de
considerente strategice: Germania nu trebuia lasata in afara sistemelor de
securitate ale Europei Occidentale (fapt motivat istoric de cate ori
Germania a fost ignorata sau izolata, au izbucnit razboaie intre Germania
si Franta), iar potentialul economic si militar al acesteia era necesar
realizarii unei pozitii puternice de descurajare a unei eventuale ofensive
sovietice.
Prin integrarea Germaniei intr-o structura supranationala se putea
beneficia de forta economiei germane (care deja la nivelul anilor 1950
inregistra ritmuri de crestere deosebit de mari) fara a crea noi amenintari
la securitatea Frantei. Aceasta propunere a condus la semnarea, in august
1952 a tratatului de infiintare a Comunitatii Defensive Europene (EDC),
in care urmau sa participe cele 6 state membre ale CECO: Belgia,
Olanda, Luxemburg, Italia, Franta, Germania. Din nefericire, in august
1954 Adunarea Nationala Franceza a refuzat semnarea tratatului, ceea ce
a marcat esecul planurilor de realizare a unei comunitati europene in
domeniul apararii.
Ca urmare a esecului EDC

a fost relansata problema integrarii
Germaniei si Italiei (ambele puteri invinse in cel de-al doilea razboi
mondial) in structurile de securitate occidentale. La o conferinta speciala
tinuta la Londra in septembrie 1954 la care au participat statele membre
ale Tratatului de la Bruxelles, SUA, Canada, Italia si Germania, s-a decis
invitarea Italiei si a Germaniei sa adere la aceasta conventie. Concluziile
conferintei au fost formalizate prin Acordurile de la Paris, semnate in
octombrie 1954, care prevedeau modificarea Tratatului de la Bruxelles,
infiintarea UEO ca o noua organizatie internationala si acceptarea
Germaniei federale si a Italiei ca membre ale acesteia.
Statele semnatare ale Protocolului de la Paris au stipulat
obiectivele lor esentiale in preambulul Tratatului de la Bruxelles
modificat, astfel:
crearea unei baze stabile pentru relansarea economica in Europa
Occidentala;
acordarea de asistenta reciproca in apararea contra unei
eventuale politici de agresiune;
incurajarea unitatii si incurajarea integrarii progresive a
Europei.
Intre anii 1954 si 1973 UEO a avut un rol axat mai mult pe
promovarea dezvoltarii mecanismelor de consultare si cooperare intre
statele membre, atenuand o serie dintre tensiunile existente intre state
(avand in vedere faptul ca trecusera numai 10 ani de la sfarsitul celui de-
al doilea razboi mondial). In domeniul politicii de securitate
competentele UEO au fost in mare parte preluate de catre NATO, care
continua sa fie singura organizatie capabila sa asigure securitatea Europei
Occidentale in eventualitatea unei ofensive sovietice. Cu toate acestea,
prin intermediul UEO au fost posibile:
integrarea Republicii Federale Germane in NATO;
restabilirea increderii intre puterile europene prin asumarea de
responsabilitati in domeniul controlului armamentelor;
rezolvarea definitiva a problemei Saar-ului
56
;
initierea de consultari intre statele fondatoare ale Comunitatii
Europene (CEE 1957) si Marea Britanie.
In perioada urmatoare realizarii Comunitatii Economice Europene
de catre cele 6 state europene (Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda si
Luxemburg), Marea Britanie a refuzat initial sa participe la aceasta
comunitate iar ulterior intrarea acesteia in CEE a fost blocata de veto-ul
Frantei (sub conducerea presedintelui Charles de Gaulle care vedea
Marea Britanie atat ca o amenintare la suprematia politica a Frantei in
interiorul comunitatii cat si ca un instrument al politicilor americane pe
continentul european). In aceasta perioada, UEO a reprezentat singurul
mediu de contact permanent intre Marea Britanie si CEE Odata cu
intrarea Marii Britanii in Comunitatea Europeana (1973), acest rol al
UEO de instrument de legatura a luat sfarsit.
Perioada dintre 1973 si 1984 a fost caracterizata de o diminuare
gradata a rolului jucat de UEO in functia sa de organizatie
internationala de securitate. Singurele elemente ale organizatiei care si-au
continuat in mare parte programul inceput au fost Agentia pentru
Controlul Armamentelor (ACA Agency for the Control of Armaments)
si Comitetul Permanent pentru Armamente (SAC Standing Armaments
Comitee).
Atributiile UEO in domeniul colaborarii culturale, sociale si
economice in Europa au fost preluate de Consiliul Europei (majoritatea


56
Anul 1956 aduce cu sine solutionarea diferendului Saar si realipirea acestuia la Germania. Chiar
daca au existat si divergente, mai ales n privinta rolului SUA si NATO, devenite evidente dupa ntlnirea
de la Rambouillet (1960), relatiile franco-germane s-au amplificat de la an la an si s-au concretizat n
semnarea Tratatului de prietenie ntre cele doua state n anul1963.
problemelor sociale si culturale) si organismele economice europene
OEEC si CEE in ceea ce priveste colaborarea economica. Activitatile
politice ale Consiliului si-au pierdut o mare parte din relevanta lor odata
cu infiintarea Cooperarii Politice Europene (EPC European Political
Cooperation). Acest organism a asigurat un cadru european de colaborare
la nivel politic intre tarile membre ale Comunitatii Europene, pana in
anul 1993 cand a devenit parte a Politicii Comune Externe si de
Securitate, prin includerea in Tratatul de la Maastricht.
Inceputul anilor 1980 a adus o redeschidere a discutiilor pe
marginea problemelor de securitate ale Europei. A devenit clar in acest
moment faptul ca prin Cooperarea Politica Europeana nu se puteau face
progrese decat in aspectele economice ale problemelor de securitate.
Esecul initiativei Genscher-Colombo din noiembrie 1981, care a propus
extinderea competentelor CPE asupra problemelor de securitate si
aparare au determinat statele europene sa caute o alta organizatie care sa
prezinte un cadru de consultari evindent, a fost aleasa UEO
In perioada 26 - 27 octombrie 1984 a fost organizata la Roma, din
initiativa guvernelor francez si belgian, o intalnire comuna preliminara a
ministrilor apararii ai statelor membre UEO In cadrul acestei reuniuni au
fost adoptate o serie de hotarari importante ce vizau reactivarea UEO,
inglobate in cadrul declaratiei de la Roma.
Obiectivele stipulate in aceasta declaratie includeau eforturi sporite
catre crearea unei identitati europene in domeniul securitatii precum si
coordonarea politicilor de aparare si externe ale statelor membre.
Declaratia ministrilor apararii din statele membre a subliniat necesitatea
de imbunatatire continua a securitatii occidentale, avand in vedere faptul
ca potentarea UEO va contribui nu numai la imbunatatirea climatului de
securitate in Europa Occidentala, dar va crea si un mediu stabil de
securitate pentru toate statele membre ale Aliantei Atlantice (vezi
Declaratia de la Roma).
Declaratia de la Roma a reafirmat decizia conform careia Consiliul
UEO, in perspectiva art. VIII din Tratatul de la Bruxelles modificat, este
abilitat sa examineze implicatiile asupra sistemului de securitate
european provocate de crize ce se desfasoara in alte parti ale lumii. Ca
urmare a deciziilor luate la conferinta de la Roma, Consiliul UEO urma
sa organizeze de doua ori pe an intalniri la nivel de ministri in cadrul
carora ministrii de externe si cei de aparare urmau sa discute aceleasi
probleme, in comun.
Negocierile tot mai stranse intre SUA si Uniunea Sovietica in
vederea retragerii rachetelor cu raza medie de actiune (INF
Intermediate Nuclear Forces) din Europa a evidentiat necesitatea unei
colaborari mai stranse intre statele europene in domeniul apararii.
Consiliul UEO si un Grup Special de Lucru (S.W.G. Special Working
Group) mandatat de acesta au elaborat un raport asupra conditiilor si
criteriilor de securitate europeana, ce includea responsabilitatile specifice
apararii ale statelor europene in cadrul Aliantei Atlantice. Pe aceasta
baza, in octombrie 1987 Consiliul Ministerial al UEO a adoptat la Haga o
Platforma asupra Intereselor de Securitate Europene.
Evidentiind faptul ca securitatea Aliantei Atlantice este
indivizibila, ministrii apararii din statele UEO au afirmat convingerea cu
privire la necesitatea intaririi pilonului european al Aliantei. Tot in
cadrul intalnirii de la Haga s-a decis deschiderea negocierilor de primire a
Spaniei si Portugaliei in cadrul Tratatului de la Bruxelles modificat
(acestea au devenit membrii deplini ai UEO pe data de 27 martie 1990).
In anul urmator, alte doua state au afirmat dorinta lor de a deveni
membrii UEO: Turcia si Grecia.
In perioada 1987 1988, ca urmare a minarii apelor internationale
de catre partile implicate in razboiul dintre Iran si Irak, statele membre
ale UEO au reactionat in comun la aceasta amenintare asupra dreptului de
libera circulatie in apele internationale. Actiunile comune ale UEO au
fost luate in concordanta cu prevederile Art. VIII al Tratatului de la
Bruxelles modificat.
Navele speciale trimise in Golful Persic de catre UEO au ajutat la
curatarea apelor internationale de pericolul minelor. Operatiunea
Cleansweep a vizat deminarea unei fisii de apa cu o latime de 300 de
mile maritime plecand de la stramtoarea Hormuz. Operatiunea
Cleansweep a reprezentat prima interventie comuna a UEO in
problemele internationale, marcand astfel o schimbare de perceptie a
problemelor de securitate la nivelul Europei. Astfel se putea admite ca
securitatea europeana poate fi afectata de evolutii si crize ce se petrec in
alte zone ale lumii.
In timpul razboiului din Golf ce a debutat prin ocuparea de catre
Irak a Kuweitului, ministrii UEO au decis sa isi coordoneze politicile in
vederea impunerii si mentinerii prevederilor Rezolutiei 661 a ONU In
urma intalnirii din august 1990 s-a decis cresterea gradului de colaborare
intre statele membre UEO care sa fie insotita de o coordonare activa a
actiunilor proprii cu cele ale unor alte state ce detin forte in zona (vizate
fiind SUA).
Mecanismele de coordonare aprobate de catre Consiliul UEO in
1987 (prin Platforma de la Haga) au fost reactivate si extinse. Un grup de
reprezentanti nationali ai ministrilor de externe si aparare ai statelor
membre a fost infiintat cu scopul de a imbunatati coordonarea actiunilor
atat in capitalele statelor membre cat si in zona de operatii (Golful
Persic).
Dar cum a evoluat ncontinuare UE? In urma Declaratiei de la
Maastricht (1991), UEO a creat un cadrul prin intermediul caruia un
numar tot mai mare de state au devenit asociate la alianta. In prezent
alianta este compusa din 28 de state, grupate in functie de statutul lor in 4
categorii: state membre, state asociate, observatori si parteneri asociati.
State membre
Tratatul
de la Bruxelles
modificat 1954
State asociate
Roma 1992
State cu statut de
observator
Roma 1992
State cu statut
de parteneri
asociati
Kirchberg 1994
Belgia Republica Ceha Austria (1995) Bulgaria
Franta

Ungaria Danemarca Estonia
Germania Islanda Finlanda Letonia
Grecia (1995) Norvegia Irlanda Lituania
Italia Polonia Suedia (1995) Romania
Luxemburg Turcia Slovacia
Olanda Slovenia (1996)
Portugalia
(1990)
Spania (1990)
Marea Britanie
* evolutia componentei Aliantei n perioada 1954-1996
In 1954 sapte tari au semnat Protocolul de la Paris prin care se
modifica Tratatul de la Bruxelles (1948): Germania, Italia, Franta,
Belgia, Olanda, Luxemburg si Marea Britanie. Portugalia si Spania au
devenit membre ale UEO in 1990, in urma depunerii de catre acestea a
cererilor de acceptare in 1988. Toate aceste tari sunt membre si in
Uniunea Europeana si NATO
La Maastricht in 1991 statele membre ale UEO au invitat celelalte
state ale Uniunii Europene sa devina membre ale UEO, in conditiile
impuse de Art. XI al Tratatului de la Bruxelles modificat, sau sa devina
state cu statut de observator in cazul in care nu doresc o implicare in
activitatile aliantei. In consecinta, Grecia a devenit al zecelea stat
membru, Irlanda si ulterior Austria, Finlanda si Suedia (odata cu
intrarea in Uniunea Europeana) au devenit membrii cu statut de
observator. Danemarca a ales deasemenea statutul de observator. In
acelasi timp, alte state membre ale NATO au fost invitate sa devina
membre ale UEO, astfel incat sa poata participa pe deplin in activitatile
organizatiei: Islanda, Norvegia si Turcia au devenit in acest fel membre
cu statut de asociat.
Statutul de Partener Asociat a fost creat la Kirchberg in mai 1994
pentru a incorpora in alianta tarile din Europa Centrala si de Est care au
semnat un Acord European cu Uniunea Europeana. Incepand cu 1994 in
UEO au fost primite cu statut de partener asociat 10 state central si est-
europene: Bulgaria, Republica Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia,
Ungaria, Romania, Slovacia si Slovenia. Ulterior, pe data de 23 martie
1999, Republica Ceha, Ungaria si Polonia au primit statutul de membru
asociat, odata cu integrarea acestora in structurile NATO
In ceea ce priveste distribuirea puterii de decizie in cadrul aliantei,
numai cele 10 state cu statut de membru deplin sunt semnatare ale
Tratatului de la Bruxelles modificat si deci au puteri depline in definirea
procesului decizional al UEO Celelalte 18 state asociate nu au putere de
decizie dar sunt tot mai mult implicate in activitatile aliantei.
In perioada ulterioara razboiului rece, UEO a devenit o organizatie
mult mai activa ca urmare a eforturilor europene de creare a unei
identitati de securitate comune pentru intreaga Uniune Europeana. Astfel,
pe langa desemnarea de catre autoritatile nationale ale statelor membre a
unor unitati militare si capacitati de comanda si control ce pot fi folosite
de catre UEO, au fost intensificate eforturile de prognoza si cercetare in
domeniul strategic prin intermediul Institutului pentru Studii Strategice
(I.S.S.) ce functioneaza in cadrul aliantei. Se poate remarca o tendinta de
crestere in ultimul timp atat a bugetului alocat UEO, precum si a
personalului folosit de catre alianta.
Schimbari intervenite n structurile de securitate europeana dupa
sfrsitul razboiului rece

Dupa caderea zidului Berlinului, structurile de securitate europeana
au cunoscut evolutii structurale importante n raport cu schimbarile
majore care au intervenit n viata politica, sociala, economica si militara a
comunitatii internationale si europene. Astfel sfarsitul razboiului rece a
produs o serie de modificari majore in ceea ce priveste conditiile de
securitate prezente in Europa (si in general in lume).
Cauza principala a acestor modificari a fost generata de diminuarea
semnificativa a amenintarii Pactului de la Varsovia: pactul a fost anulat
in 1991, iar fortele militare ale Uniunii Sovietice au fost retrase de pe
teritoriile statelor central si est europene, in interiorul Federatiei Ruse.
Posibilitatea unui atac sovietic/rus surpriza asupra Europei Occidentale a
fost astfel eliminata, fortele rusesti capabile de a realiza un astfel de atac
aflandu-se la cateva mii de kilometri distanta.
Un alt factor important a fost schimbarea structurilor politice in
intreaga Europa Orientala si adoptarea de catre noile structuri a unor
politici de deschidere si cooperare cu occidentul. Cu toate ca aceste
schimbari relativ rapide au intr-o oarecare masura un caracter
imprevizibil, cuplandu-le cu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul
acestor state s-a realizat in fapt o eliminare a posibilitatilor de realizare a
unui conflict armat in Europa capabil sa ameninte statele membre ale
Uniunii Europene.
La summitul NATO de la Roma din noiembrie 1991 alianta a
introdus un nou concept strategic ce prevede crearea unor structuri
capabile de a raspunde eficient noilor probleme de securitate aparute:
managementul si prevenirea crizelor, operatiuni de mentinere a pacii.
Desigur obiectivul principal al aliantei ramanea asigurarea securitatii
statelor membre. Odata cu sfarsitul razboiului rece insa, inamicul
principal al NATO a fost in mare masura neutralizat, fapt ce da nastere la
o serie de probleme pentru alianta: dimensiunile si capacitatile sale nu se
mai pot justifica in virtutea ideii de aparare contra unui atac masiv, avand
in vedere diminuarea riscului unui conflict deschis cu Federatia Rusa.
In decembrie 1991 a fost creat Consiliul de Cooperare Nord-
Atlantic, ca finalitate a eforturilor multor membri ai aliantei de reformare
a conceptelor de securitae in lumina schimbarilor aparute in Europa
Orientala. CCNA (NACC North Atlantic Cooperation Council)
reprezinta un forum deschis dialogului intre fostii adversari din perioada
razboiului rece. Prima intalnire a NA.C.C. a avut loc pe data de 20
decembrie 1991, intre 25 de membri. In prezent, consiliul contine 39 de
membri: statele membre NATO, plus tarile din estul Europei, inclusiv
fostele republici sovietice. Consiliul este compus din ministrii de externe
sau reprezentantii acestora si se intalneste cel putin odata pe an, functie
de imprejurari.
Cu toate ca liderii NATO au insistat asupra implicarii
organizatiilor de securitate europene (OSCE si UEO) in probleme ce se
afla in afara ariei stricte a Europei, merita mentionat faptul ca liderii
NATO au insistat deasemenea ca fortele militare pan-europene propuse
de unele state sa aiba un rol complementar cu NATO si nu de inlocuitor
al acestuia. La intalnirea ministrilor de externe ai NATO in mai 1992 s-a
stabilit ca fortele NATO sa poata fi folosite in functie de necesitati in
scopul eliminarii unor eventuale probleme etnice sau conflicte interstatale
pe teritoriul continentului european. In acelasi an insa, Canada a anuntat
ca isi va retrage toate fortele militare desfasurate pe teritoriul Europei ca
urmare a reducerilor bugetare.
In ceea ce priveste Yugoslavia, NATO a fost de acord sa isi
foloseasca vasele de lupta pentru impunerea sanctiunilor decise de ONU
in noiembrie 1992. In aprilie 1993 alianta a fost mandatata de catre ONU
sa asigure respectarea interdictiilor de zbor asupra unor puncte din
Bosnia. Trebuie evidentiat faptul ca implicarea NATO in problemele din
Bosnia in perioada 1992-1993 a fost efectuata sub mandatele specifice
primite de la ONU, NATO actionand in vederea aplicarii unor rezolutii
decise de catre Consiliul de Securitate.
Summitul NATO de la Bruxelles din perioada 10-11 ianuarie 1994
a marcat lansarea Programului Parteneriat pentru Pace (P.f.P.
Partnership for Peace). Acest program reprezinta in fapt un compromis
intre extinderea NATO si extinderea cooperarii militare dar fara
acordarea garantiilor de securitate pentru statele care nu sunt membre
NATO Scopurile Parteneriatului pentru Pace au fost urmatoarele:

- facilitarea transparentei in ceea ce priveste planificarile defensive
nationale si procesele legate de bugetul apararii;
- asigurarea controlului democratic asupra fortelor militare;
- mentinerea capacitatii si dispozitiei de a participa in cadrul
operatiunilor mandatate de catre ONU si/sau OSCE;
- dezvoltarea de relatii militare de cooperare cu NATO, in scopul
planificarii si efectuarii de exercitii comune, in vederea imbunatatirii
capactitatii acestor state de a se implica in misiuni de mentinere a pacii,
operatiuni umanitare, etc.;
- dezvoltarea, pe termen lung, a unor forte ce au o capacitate mai
buna de a colabora cu cele ale aliantei;
- efectuarea de exercitii comune precum si cooperarea intre NATO
si statele membre ale parteneriatului in operatiuni efectuate sub mandatul
ONU.
Pozitia Federatiei Ruse in raport cu extinderea NATO a fost
negativa, aceasta subliniind faptul ca o eventuala extindere a NATO in
estul Europei poate regenerea o situatie conflictuala in zona, iar prezenta
fortelor militare ale aliantei la fostele granite ale Uniunii Sovietice va
genera o crestere a tensiunilor in ambele tabere. In urma unor indelungi
negocieri intre Federatia Rusa si NATO s-a stabilit ca pe teritoriul noilor
state membre ale aliantei sa nu fie dislocate sisteme de armament
strategic.
Odata cu desfasurarea conflictului din Kosovo se poate spune ca a
avut loc o schimbare majora a conditiilor de securitate, cu efecte nu numai
in Europa dar si in intreaga lume. Dezacordul dintre SUA pe de o parte si
Federatia Rusa si China a devenit un fapt evident. Deasemenea, in interiorul
NATO, cu toate ca prin Tratatul de la Amsterdam nu s-au produs modificari
majore in ceea ce priveste directiile crearii unei politici comune si de
securitate la nivel european (din acest punct de vedere tratatul a fost
considerat un semiesec), statele europene erau tot mai mult inclinate spre
crearea unei identitati europene in ceea ce priveste politica externa si de
securitate, indiferent daca aceasta noua identitate va functiona in interiorul
NATO sau in afara acestuia. Alianta nord-atlantica era din ce in ce mai mult
perceputa ca un instrument american de influentare a politicii europene.
Dupa cum se stie la 2 aprilie 2004, Romnia si Bulgaria au devenit
state membre cu drepturi depline n NATO Pentru tara noastra acest
moment a fost unul cu adevarat crucial, un moment istoric, care s-a
ncadrat n procesul general ce a schimbat fata lumii. Pentru noi a
nsemnat finalizarea unuia dintre cele doua obiective majore ale politicii
externe, integrarea n structurile NATO Cel de al doilea oiectiv, respectiv
integrarea n organismele Uniunii Europene a fost nfaptuit la 1 ianuarie
2007. Admiterea Romniei si Bulgariei n NATO a nsemnat printre
altele si eliminarea discontinuitatii teritoriale, militaro-strategice dintre
Ungaria si Grecia, ceea ce a nsemnat, desigur, o crestere a stabilitatii si
securitatii n Europa si n lume.
Asadar, sfarsitul razboiului rece a produs schimbari majore in ceea
ce priveste conditiile de securitate in Europa, alianta nord-atlantica
impunandu-se ca cea mai puternica grupare militara mondiala. In acelasi
timp insa trebuie avuta in vedere schimbarea naturii problemelor cu care
se confrunta alianta: problema extinderii NATO, implicarea in misiuni de
mentinere a pacii, noul rol asumat de NATO in urma summitului de la
Washington ce prevede capacitatea aliantei de a interveni in afara ariei
sale de responsabilitate in vederea impunerii respectarii drepturilor
omului, multiplicarea conflictelor interetnice, proliferarea sistemelor de
armament de distrugere in masa, etc.
JUSTITIE SI AFACERI INTERNE IN DREPTUL
COMUNITAR EUROPEAN
Acordarea de azil in Uniunea Europeana.
In general, prin azil se intelege
57
acordarea de catre un stat a
dreptului de intrare si de sedere pe teritoriul sau a unei persoane straine,
persecutata in tara sa. Azilul poate fi abordat atat din punct de vedere al
statului caruia i se cere, cat si din punct de vedere al individului care este
indreptatit sa ceara azil.
Statul isi poate exercita prerogativele sale suverane cu privire la
admiterea si nerespingerea la frontiere. De principiul nereturnarii trebuie sa
beneficieze orice refugiat, adica persoana care, in sensul art. 1 al Conventiei
de la Geneva din 1951, are o temere justificata de persecutie datorita rasei,
religiei, nationalitatii, apartenentei la un grup social sau convingerilor
politice.
Recunoasterea statutului de refugiat nu trebuie sa conditioneze
aplicarea principiului nereturnarii. Din punctul de vedere al individului,
solicitarea de azil este un drept al sau fundamental. Acest drept a fost inscris
in Declaratia Universala a Drepturilor Omului (art. 14) in urmatorii
termeni: Oricine are dreptul de a cauta si de a se bucura de azil contra
persecutiei in alte tari. Acest drept nu poate fi invocat in cazul unei urmariri
pentru infractiuni fara caracter politic sau pentru acte contrare scopurilor si
principiilor Natiunilor Unite.
Cu toate ca exista referiri la azil in Actul final al Conferintei
Plenipotentiarilor, cat si in preambulul Conventiei, acordarea azilului nu este
tratata nici in Conventia din 1951 si nici in Protocolul din 1967. Inaltul
Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati (ICNUR) a pledat insa
intotdeauna in favoarea unei politici generoase in materie de azil, in spiritul


57
Eugen Popescu, Drept international public, op.cit, pag. 198
Declaratiei Universale a Drepturilor Omului si a Declaratiei asupra azilului
teritorial adoptata de Adunarea Generala a Natiunilor Unite la 10
decembrie 1948, respectiv la 14 decembrie 1967.
In ultimul document mai sus mentionat se prevede ca statele trebuie sa
respecte acordarea de azil de catre alte state in virtutea suveranitatii lor. Nu
se acorda azil persoanelor cu privire la care exista dovezi serioase ca au
comis o crima impotriva pacii, o crima de razboi sau o crima impotriva
umanitatii.
Invocand normele si instrumentele dreptului international care prevad
ca persoanele care solicita azil nu vor fi supuse unor masuri de respingere la
granita si nu vor fi expulzate sau silite sa se intoarca in statul de origine,
opinam ca statul are o obligatie de a raspunde favorabil cererii de azil. Nu
putem fi de acord cu unii autori care considera ca dreptul de a acorda azilul
si de a-l respinge este un drept absolut, discretionar al statului. Dreptul de
azil este un drept al individului, al oricarei persoane care este indreptatita sa-
l ceara. Statul are obligatia de a-l acorda. Refuzul de a acorda azilul teritorial
poate fi socotit in ultima instanta ca o exceptie, care se poate concepe numai
in cazurile restranse prevazute de normele internationale de drept.
De asemenea, statul mai are obligatia de a respecta optiunea
cetatenilor sai de a avea azil, oriunde doresc si nu trebuie sa se opuna
folosindu-si mijloacele de constrangere. Se cunosc in aceasta materie o
multitudine de mecanisme directe sau obscure utilizate de fostele tari
socialiste pentru a se opune emigrarilor propriilor cetateni spre Europa
Occidentala. Interzicerea exercitarii dreptului de a parasi tara de origine in
vederea obtinerii azilului echivaleaza cu incalcarea celor mai elementare
drepturi ale omului. Statele trebuie sa uziteze de exceptiile de la dreptul
individului la azil cu cea mai mare prudenta, intelegere si toleranta.
In materie de azil, legislatia comunitatilor europene se afla in prezent
intr-o schimbare de esenta. Acquis-ul comunitar relevant in domeniul
azilului cuprinde, in primul rand, Conventia de la Dublin semnata l
decembrie 1997, care a definit tara responsabila pentru analizarea cererilor
de azil inaintate intr-un stat comunitar. De asemenea, mentionam aici si
Regulamentul Consiliului Europei privind crearea sistemului EURODAC
pentru compararea amprentelor .
In materie de azil, legislatia comunitara europeana
58
se afla in prezent
intr-o schimbare de esenta. Pornind de la nevoia de stabilire a unei
comunicari viabile si permanente intre ele, statele membre ale Uniunii
Europene au adoptat politici comune in materie de azil.
Aceasta intrucat institutia azilului este un instrument important al
controlului migratiei in spatiul comunitar. Totdata, azilul este si un argument
forte de respectare a drepturilor fundamentale ale omului si protectiei fiintei
umane aflate in situatia de a avea nevoie de acestea.
Odata cu realizarea pietei comune europene a aparut si cresterea
numarului de persoane din terte state de a patrunde in spatiul European,
profitand de larghetea legislatiei formalitatilor vamale, cat si a numeroaselor
facilitati de calatorie.
Acest lucru a determinat crearea posibilitatilor de a cere azil in mai
multe state membre, in mod simultan. Pe de alta parte, conform legislatiei
comunitare, nici un stat nu se considera responsabil sa analizeze procedura
de azil, lasand problemele refugiatilor nerezolvate.
Din acest motiv au fost realizate mecanismele cunoscute sub
denumirile de DUBLIN II si EURODAC. Prin cele doua mecanisme se
garanteaza solicitantilor de azil examinarea cererilor lor si se impiedica in
mare masura deschiderea mai multor proceduri de azil in Europa.
In ce consta de fapt mecanismul DUBLIN II? Acesta stabileste care
este statul competent sa analizeze cererea de azil depusa pe teritoriul Uniunii
Europene. Mecanismul stabileste criterii clare privind transferarea
responsabilitatii solicitantilor de azil. La mecanismul DUBLIN II s-au mai
alaturat Islanda si Norvegia, alaturi de statele membre.


58
Eugen Popescu, Drept international public, op.cit. , pag. 200-205
Obiectiv similar l-au avut si prevederile Acordului Schengen care a
fost pus in aplicare incepand cu 26 martie 1995 de Portugalia, Spania,
Franta, Belgia, Olanda, Luxemburg si Germania. Conventia de la Dublin,
semnata la 1 septembrie 1997 a inlocuit prevederile referitoare la azil din
Acordul Schengen. Incepand cu data mentionata, Conventia de la Dublin a
fost pusa in aplicare de catre statele semnatare si in plus Danemarca, Irlanda,
Marea Britanie, Italia, Grecia, Austria si Suedia (de la 1 octombrie 1997) si
Finlanda (de la 1 ianuarie 1998). La 15 martie 2001 printr-un Acord special,
Conventia de la Dublin se aplica si in Islanda si Norvegia.
Statele semnatare ale Conventiei de la Dublin au adoptat o legislatie
unitara in materie de azil prin Regulamentul C.E. nr. 343/2003 denumit
Regulamentul DUBLIN II, la care au subscris toate tarile membre cu
exceptia Danemarcei, pentru care ramane in continuare valabila Conventia
de la Dublin.
Regulamentul adoptat se refera la relatiile dintre statele membre
privind stabilirea obligatiilor reciproce referitoare la azilanti; el nu modifica
prevederile stabilite de state asupra analizarii cererilor de azil si statutului
juridic al refugiatilor. In mod deosebit, Regulamentul stabileste cheltuielile
suportate de statul care raspunde cererii de azil. Cheltuielile necesare cu
cazarea, hranirea, asistenta material-juridica, sanitara etc. au fost calculate
pentru Olanda si apoi au fost generalizate si aproximate la 50.000 euro
pentru un solicitant de azil in medie pe an. Regulamentul DUBLIN II
stabileste statul membru responsabil cu aceste cheltuieli. De asemenea, el a
inlocuit prevederile Conventiei DUBLIN din 1990 cu o legislatie europeana
care sa permita o cat mai rapida identificare a statului membru responsabil
pentru inceperea procedurii de azil, cu termene rezonabile pentru fiecare din
fazele acestui proces. Regulamentul isi propune ca obiectiv principal
prevenirea abuzurilor impotriva procedurilor de azil sub forma solicitarilor
multiple ale acelorasi azilanti catre mai multe state semnatare.
Sistemul Dublin identifica statul membru responsabil pentru
examinarea unei solicitari de azil ca fiind statul cel mai mult responsabil
pentru intrarea solicitantului de azil, in spatiul DUBLIN. Facem precizarea
ca spatiul DUBLIN nu se confunda cu spatiul Schengen, termenii nu sunt
sinonimi. Spatiul DUBLIN este acel teritoriu care se afla sub autoritatea
statelor, care implementeaza DUBLIN II, adica statele semnatare mai putin
Danemarca, la care s-au alaturat Norvegia si Islanda.
Regulamentul DUBLIN stabileste atat criteriile si metodologia in
vederea determinarii statului responsabil cu examinarea cererii de azil, cat si
obligatiile acestuia ce decurg din aceasta imprejurare.
Subiectele pasive in cadrul mecanismului DUBLIN sunt cetatenii
tertelor tari care solicita azil in spatiul statelor membre, straini cu sedere
ilegala retinuti sau banuiti ca ar fi depus o cerere de azil intr-un alt stat
membru. Statul responsabil pentru examinarea cererii de azil conform
Regulamentului DUBLIN este obligat:
a. sa se ocupe de orice solicitant de azil care a depus o cerere intr-
un alt stat membru;
b. sa finalizeze procedura de determinare a statutului de refugiat.
Aderand de la 1 ianuarie 2007 la Uniunea Europeana, Romania a
intrat in spatiul comunitar, devenind frontiera externa a Uniunii. Romania s-
a alaturat luptei comune impotriva migratiei ilegale si, in acelasi timp, ea
insasi este acum implicata pentru a acorda protectie persoanelor care au
nevoie.
Facand abstractie de spatiul Schengen, Romania a devenit cu teritoriul
sau parte din spatiul Dublin si aplica mecanismul Dublin II. Pozitia
geografica a Romaniei in spatiul Europei Centrale si de Est si fluxurile de
imigranti care strabat teritoriul Europei de la est la vest au crescut
considerabil numarul cererilor de azil depuse in Romania.
Pe de alta parte, avand in vedere diferentele de asistenta materiala,
sociala sau medicala, cei mai multi solicitanti de azil din Romania incearca
sa ajunga in tarile occidentale depunand noi cereri de azil pentru alte scopuri
de natura personala. Acest lucru a atras responsabilizarea tarii noastre in
preluarea sau readmisia acestora si finalizarea procedurilor de azil.
In cadrul eforturilor de aderare la Uniunea Europeana, Romania si-a
asumat in cadrul capitolului negociere (24), Justitie si Afaceri Interne,
obligatia de a pregati tara pentru aderarea la mecanismul DUBLIN si a
instrumentului sau tehnic EURODAC incepand cu data aderarii. In prezent,
eforturile guvernului roman se concentreaza in armonizarea legislatiei
interne in materie de azil, straini si controlul frontierei, cu prevederile
legislatiei comunitare. Efortul este de asemenea indreptat si spre crearea
institutiilor necesare sustinerii acestor activitati si pregatirea personalului
calificat in domeniu, care sa poata coopera cu cel similar din Europa
Occidentala.
Reluand o afirmatie anterioara, mentionam ca mecanismul comunitar
denumit EURODAC este suportul tehnic necesar implementarii
Regulamentului DUBLIN II de catre statele membre. Mecanismul
EURODAC este Sistemul European de Identificare a Amprentelor (termenul
EURODAC este alcatuit prin reunirea termenului European cu cel de
Dactyloskopie).
EURODAC a fost lansat pe 15 ianuarie 2003 in statele membre ale
Uniunii Europene (mai putin Danemarca), precum si in Norvegia si in
Islanda. Acest sistem permite compararea amprentelor solicitantilor de azil
si ale unor anumite grupuri de solicitanti ilegali, in vederea stabilirii statului
responsabil de procesarea cererii de azil. EURODAC este un instrument
important pe calea dezvoltarii unui sistem european comun in domeniul
azilului, a celei de-a doua generatii a Sistemului de Informatii Schengen,
precum si a Sistemului de Identificare a Vizelor.
EURODAC consta intr-o Unitate Centrala la Comisia Europeana,
echipata cu o baza de date complet automatizata pentru compararea
amprentelor si transmiterea electronica a informatiilor intre statele membre
si aceasta Uniune Centrala.
Sistemul EURODAC functioneaza in baza:
- Regulamentului Consiliului European (CE) nr. 2725/2000
privind infiintarea sistemului EURODAC pentru compararea amprentelor in
vederea punerii efective in aplicare a Conventiei de la Dublin;
- Regulamentul (CE) nr. 407/2002 privind stabilirea dispozitiilor
de aplicare a Reg. EURODAC.
Grupurile tinta de persoane care pot fi inregistrate, respectiv numai
cautate in EURODAC sunt urmatoarele:
- solicitantii de azil care au implinit 14 ani, potrivit art. 4 din
Regulamentul EURODAC, categorie de care raspunde Oficiul National
pentru Refugiati;
- cetatenii straini care au implinit 14 ani, retinuti pentru trecere
ilegala a unei frontiere externe, dar nu pot fi trimisi inapoi (expulzati) in
baza acordurilor, categorie de care raspunde Inspectoratul General al Politiei
de Frontiera;
- cetatenii straini care au implinit 14 ani si se afla ilegal intr-un
stat membru, categorie de a carui implementare raspunde Autoritatea pentru
Straini.
Regulamentul DUBLIN si aplicarea sistemului EURODAC constituie
un segment important in constructia unui sistem european comun de azil.
Unitatea Centrala EURODAC este nu numai un instrument esential pentru
aplicarea mai rapida si mai eficienta a Regulamentului DUBLIN II, dar si un
bun indicator pentru fenomenul solicitarilor multiple de azil. Impactul sau ar
trebui sa fie descurajarea acelora care sunt tentati sa faca selectia azilului in
Uniunea Europeana.
Noua legislatie si procedurile in vigoare din Romania sunt in deplina
concordanta cu acquis-ul Uniunii Europene, inclusiv cu Conventia de la
Dublin impreuna cu rezolutiile de aplicare a acesteia. Astfel, odata cu
aderarea la UE incepand cu 1 ianuarie 2007, Romania a ratificat Conventia
de la Dublin si transpune in legislatia nationala aspectele ce decurg din acest
important document, precum si masurile ce decurg din acquis-ul comunitar
in materie, pe care il redam mai jos pentru informarea cititorilor nostri
59
.
Mentionam ca in cadrul Oficiului National pentru Refugiati sa creat un
compartiment responsabil cu aplicarea procedurilor Dublin.
Acquis-ul comunitar relevant in domeniul azilului este dat de:
- Regulamentul nr. 1560/2003 (CE) al Comisiei din 2 septembrie
2003, pentru stabilirea normelor de aplicare a Regulamentului nr. 343/2003
(CE) privind criteriile si mecanismele de determinare a statelor membre
responsabile pentru examinarea cererii de azil depusa intr-unul din statele
membre de catre cetateanul unui stat tert;
- Regulamentul nr. 343/2003 (CE) al Consiliului din 18 februarie
2003 privind stabilirea criteriilor si mecanismelor de determinare a statelor
membre responsabile pentru examinarea cererii de azil depusa intr-unul din
statele membre de catre cetateanul unui stat tert;
- Directiva nr. 86/2003/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003
privind dreptul la reunificarea familiei;
- Decizia nr. 1/2000 din 31 octombrie 2000, a Comitetului
reglementat de art. 18 din Conventia de la Dublin, referitoare la transferul
responsabilitatii examinarii cererilor de azil formulate de membrii familiei,
conform art. 3(4) si art. 9 din aceasta Conventie;
- Decizia nr. 1/98 din 30 iunie 1998 a Comitetului reglementat de
art. 18 din Conventia de la Dublin din 15 iunie 1990 referitoare la
prevederile de implementare a Conventiei;
- Directiva nr. 9/2003/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 ce
stabileste standardele minime pentru primirea solicitantilor de azil;
- Decizia nr. 596/2000 CE a Cosiliului din 28 septembrie 2000
privind stabilirea Fondului European pentru Refugiati.


59
Sursa:http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/asylum/specific_clauses/_en.htm.
Trecerea frontierelor statelor comunitare.
Politica UE in domeniul frontierelor are in vedere:
a) crearea unei zone europene de libertate, securitate si justitie in
care nu mai este nevoie de controlul obisnuit al persoanelor la frontierele
interne;
b) elaborarea si aplicarea unor standarde comune in ce priveste
controlul la frontierele externe ale Uniunii;
c) politicile de vize, azil si imigratie.
Reamintim faptul ca Marea Britanie si Irlanda nu au acceptat Titlul IV
al Tratatului de la Roma, iar Danemarca participa doar la masurile
referitoare la politicile de vize.
Cea mai importanta realizare a politicii comunitare in domeniul
trecerii frontierelor il constituie realizarea Spatiului Schengen, dupa cum am
mai aratat. Acesta s-a constituit in afara dreptului comunitar, ca urmare a
initiativei celor cinci state fondatoare: Germania, Franta si tarile Beneluxului
(Belgia, Olanda si Luxemburg). Scopul statelor fondatoare a fost acela de a
avansa mai mult in ce priveste libera circulatie a persoanelor.
Atingerea acestui scop s-a dovedit destul de dificila; tensiunile aparute
vizau raportul dintre suveranitate si comunitarizare. Ameliorarea situatiei a
fost ingreunata de intarzierea participarii depline a Italiei la Spatiul
Schengen pana in anul 1997 si a Greciei, pana in anul 2000.
Acquis-ul comunitar din domeniul Schengen cuprinde:
- Acordul Schengen (1985);
- Conventia de Implementare Schengen (1990);
- Decizii si Regulamente prin care se reglementeaza eliminarea
controalelor frontierelor interne, concomitent cu intarzierea controalelor la
frontierele externe;
- Realizarea Sistemului de Informatii Schengen.
Pentru trecerea frontierelor interne ale Uniunii Europene, acquis-ul
comunitar cuprinde urmatoarele acte normative:
- Conventia de Implementare a Acordului Schengen, art. 2;
- SCH/Com-ex (94) 1 rev. 2 -26.04.94 Adoptarea masurilor de
indepartare a obstacolelor si restrictiilor la traficul prin punctele rutiere de
trecere a frontierelor interne;
- SCH/Com-ex (95) 40 rev. 6 privind procedura de aplicare a
articolului 2(2) al Conventiei de Implementare a Acordului Schengen.
Pentru trecerea frontierelor externe, la nivelul Uniunii Europene au
fost elaborate o multitudine de acte normative care formeaza un pachet
legislativ format, in principal, din:
- Conventia de Implementare a Acordului Schengen art. 3, 5 si 6;
- Instructiuni din Manualul Comun privind controlul traficului la
frontiera, cu toate modificarile ulterioare;
- Decizii si regulamente referitoare, in principal, la: stampile
comune, regimul minorilor, indicatiile minime folosite pe indicatoarele din
punctele de trecere a frontierelor externe; infiintarea Agentiei Europene
pentru Managementul Cooperarii Operationale la Frontierele Externe ale
Statelor Membre ale Uniunii Europene; modul de aplicare a stampilelor
pentru cetatenii statelor terte la frontierele externe etc.
Mentionam faptul ca aderarea noilor state membre ale UE la Spatiul
Schengen se produce in urma unei decizii unanime a Consiliului UE si este
rezultatul unui proces de evaluare a gradului de adecvare legislativa si a
nivelului capacitatii administrative a statului in discutie.
Acest proces este unul in doua etape. Aderarea la UE nu implica pur si
simplu aderarea la Spatiul Schengen, dar constituie o prima etapa in acest
sens. De aceea, aderarea la UE este numai un prim pas, aceasta neaducand
imediat si eliminarea controalelor la granitele interne dintre statele vechi si
cele noi. Implementarea la standardele comune este un proces complex de
pregatire a noilor state si face obiectul unei decizii distincte a Consiliului, la
o anumita perioada ulterioara de la data aderarii la UE. Instrumentul cheie in
perioada de preaderare in domeniul controlului frontierelor il constituie
Planul de actiune pentru Implementarea Acordului Schengen,

prin care
statele candidate trebuie sa demonstreze intelegerea implicatiilor acquis-ului
Schengen si periodizarea actiunilor care urmeaza sa fie adoptate in cadrul
unui calendar de aderare.
UE a definitivat caderea Cortinei de fier extinzand incepand cu 21
decembrie 2007 Spatiul Schengen la tarile din Europa Centrala, permitand
astfel cetatenilor sai sa se deplaseze in 24 de tari fara a fi supusi controalelor
la frontiera. In total, 9 tari care au aderat la UE in 2004 ( cele trei tari baltice,
Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia si Malta) au intrat in Spatiul
Schengen, format pana atunci din 13 tari ale Uniunii, plus Norvegia si
Islanda. Marea Britanie si Irlanda nu fac parte din Spatiul Schengen.
In ce priveste Romania care a semnat acordul de intrare in zona
Schengen pe 1 ianuarie 2007, Guvernul nostru si-a propus aderarea la
Spatiul Schengen in 2011, cu un an mai devreme decat este stabilitit prin
Planul de actiune Schengen. Revizuirea termenului, operata in 2007, a fost
determinata de evolutia acquis-ului la nivel European, de programele
legislative, institutionale si operative in domeniile descrise de Plan. Inainte
de a intra in spatiul Schengen, fiecare stat este evaluat in patru domenii
majore: frontierele aeriene, regimul vizelor, capacitatea de cooperare a
politiei si protectia datelor personale.
Noua zona Schengen, numita astfel dupa un mic orasel din Luxemburg
unde a fost semnat primul acord in 1985, are in prezent 3,6 milioane de
kilometri patrati si reprezinta circa o treime din suprafata SUA. Ea se intinde de
la punctul de frontiera Narva (dintre Estonia si Rusia) pana la Narbonne (in
centrul Frantei). Din martie 2008, zona Schengen cuprinde si aeroporturile din
totalul de 24 de tari europene membre, in care locuiesc peste 400 milioane de
oameni.
Renuntarea la granite nu inseamna si renuntarea la controlul efectiv al
celor care traverseaza granitele. Din contra, vamesii din tarile membre au acces
la baza de date Schengen privind traficantii, infractorii si chiar suspectii de
terorism.
Pentru informarea cititorilor nostri redam mai jos cateva aspecte
importante care trebuie avute in vedere atunci cand ne referim la Spatiul
Schengen:
a) Cronologia aderarii la Acordul Schengen, a celor 24 de state:
1985 Belgia, Olanda, Luxemburg, Germnaia, Franta;
1990 Italia;
1991 Spania si Portugalia;
1992 Grecia;
1995 Austria;
1996 Danemarca, Suedia, Finlanda;
2001 Islanda si Norvegia;
2007 Letonia, Estonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Slovenia si Malta (9 state).
b) Participarea Danemarcei
- Danemarca a semnat Acordul Schengen si poate alege sa aplice
sau nu orice decizii noi adoptate in cadrul Titlului IV, chiar si cele care
constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen;
- este membra a Uniunii Nordice a Pasapoartelor alaturi de
Suedia, Finlanda, Islanda si Norvegia
c) Participarea Marii Britanii si a Irlandei
- conform Protocolului anexat Acordului Schengen, cele doua
state pot participa in totalitate sau in anumite domenii ale acquis-ului
Schengen daca celelalte 24 de state decid astfel in unanimitate, in cadrul
Cosiliului UE;
- Marea Britanie a solicitat (martie 1999) sa participe la unele
domenii ale Acordului Schengen cum ar fi: cooperarea politieneasca si
judiciara, combaterea drogurilor si Sistemul Informatic Schengen.
d) Participarea Islandei si Norvegiei
- Norvegia si Islanda iau parte la Uniunea Nordica a
Pasapoartelor, alaturi de Suedia, Finlanda si Danemarca;
- in cadrul Uniunii mentionate mai sus au fost eliminate
controalele la frontierele interne;
- Islanda si Norvegia au semnat un Acord cu UE (mai 1999) care
le da dreptul sa participe, daca doresc, la elaborarea noilor instrumente
legislative ale acquis-ului Schengen; actele sunt adoptate de statele membre,
dar pot fi aplicate prin vointa comuna si celor doua state;
- aceasta asociere este materializata intr-un Comitet mixt in afara
cadrului UE, format din reprezentantii celor doua state, Consiliul UE si
Comisia Europeana.
e) Participarea Elvetiei
- negocierile Comisiei Europene cu Elvetia au inceput in anul 2002;
finalitatea acestor negocieri a avut ca urmare semnarea de catre cele doua
parti (UE si Elvetia) a unui acord de asociere a Elvetiei la implementarea,
aplicarea si dezvoltarea acquis-ului Schengen.
f) Definitii si termeni:
Frontiere interne: frontierele comune terestre ale statelor membre,
aeroporturile pentru zborurile interne si porturile maritime pentru liniile
regulate de pasageri, care au punct de plecare sau de destinatie alte porturi
de pe teritoriul statelor membre, fara escale in porturi din afara acestor
teritorii.
Frontiere externe: frontierele terestre si maritime, precum si
aeroporturile si porturile maritime ale statelor membre, daca nu sunt
frontiere interne.
Stat tert: orice alt stat decat partile contractante.
Strain: orice alta persoana decat cetatenii statelor membre ale
Comunitatilor Europene.
Controlul de frontiera: controlul la frontiera care se intemeiaza doar
pe intentia de a trece frontiera, indiferent de motiv.
Punct de trecere a frontierei: orice punct de trecere autorizat de catre
autoritatile competente pentru trecerea frontierelor externe.
Cu privire la cooperarea vamala, acquis-ul comunitar are ca scop
crearea unui spatiu comun economic, social si politic care sa abordeze o
noua conceptie cu privire la granitele nationale. Treptat, se urmareste sa se
renunte complet la izolationismul national si sa se dea curs principiului
convergentei teritoriale.
UE adopta norme care sa duca la relaxarea treptata a atributiilor
statelor in ce priveste controlul fluxurilor de marfuri si persoane,
concomitent cu atributiile noi sub titulatura de cooperare vamala. Aceste noi
atributii au drept scop asigurarea respectarii normelor europene de libera
circulatie si de prevenire a faptelor ilicite.
Cooperarea vamala se trateaza intotdeauna impreuna cu combaterea
terorismului, traficul transfrontalier de arme, produse contrafacute, substante
nucleare si droguri. Cele mai importante acte normative ale acquis-ului
comunitar in domeniu sunt:
- Rezolutia Consiliului UE din 2 octombrie 2003 privind
strategia de cooperare vamala (OJC 247/2003);
- Decizia nr. 253/2003/CE a Parlamentului European si a
Consiliului din 11 februarie 2003 privind adoptarea programului de actiune
in domeniul vamilor la nivel comunitar (Customs 2007), (OJL 036/2003);
- Conventia cu privire la cooperarea si asistenta mutuala intre
administratiile vamale (OJC 024/1998) adoptata in temeiul art K3 din
Tratatul asupra UE.
In Romania acquis-ul comunitar european referitor la cooperarea
vamala a fost implementat in urmatoarele acte normative:
- Legea nr. 141/1997 care a adoptat Codul Vamal;
- H.G. nr. 1114/2001 care a adoptat Regulamentul Vamal;
- Legea nr. 202/2000 privind unele masuri pentru asigurarea
respectarii drepturilor de proprietate intelectuala in cadrul procesului de
vamuire;
- OUG nr. 86/2002 privind infiintarea Ghiseului Unic in punctele
de trecere a frontierei de stat a Romaniei, cu modificarile aduse de Legea nr.
408/2005;
- Codul de conduita si disciplina pentru personalul vamal,
adoptat in 2002;
- Codul de conduita al functionarului public din cadrul Autoritatii
Nationale a Vamilor (ANV), aprobat prin ordin al Agentiei Nationale de
Administratie Fiscala (ANAF) si intrat in vigoare incepand cu 5 septembrie
2005;
- Planul de actiune al ANV din cadrul Strategiei de Lupta
impotriva Coruptiei a autoritatii vamale, pe perioada 2005-2007.
Mentionam si faptul ca Autoritatea Nationala a Vamilor a semnat
acordul de asistenta reciproca cu agentii vamale similare din Bulgaria,
Serbia, Republica Moldova si Ucraina.
Politica in domeniul migratiei.
Migratia populatiei reprezinta un fenomen demografic complex cu
importante complicatii juridice, sociale, economice si politice, fenomen care
trebuie cunoscut, masurat si analizat.
Procesul de mobilitate a populatiei a insotit umanitatea pe toate
treptele de civilizatie pe care le-a parcurs cunoscand forme, tipuri si directii
variate. Studiul migratiei necesita raspunsuri la intrebari de felul: cine poate
fi numit migrant, de ce migreaza oamenii, unde migreaza populatia, ce
impact are populatia migratoare asupra tarii de origine si a celei de
destinatie, trebuie oprita sau stimulata migratia?
In literatura de specialitate nu gasim o definitie unanim acceptata a
migratiei, deoarece nu exista o cale unica de masura a ei, independenta de
procesul de masurare. In practica se utilizeaza definitiile migratiilor formulate
in programele de recensamant, in registrele populatiei sau in anchetele sociale.
Cel mai mult este acceptata definitia potrivit careia migratia este schimbarea
domiciliului permanent pentru cel putin un an in cadrul comunitatii de
destinatie.
Migratia populatiei se poate imparti in trei categorii (in ce ne
priveste):
- migratia interna, care are loc in interiorul granitelor unei tari si
este supusa legislatiei acelei tari;
- migratia internationala care se desfasoara intre tari si este
guvernata de legi nationale si internationale;
- migratia comunitara care are loc intre terte state si statele
membre ale UE si este guvernata de legislatia europeana, cea a statelor
membre si, in unele privinte, de conventiile internationale in materie.
Zona din care pleaca o persoana poarta denumirea de loc (zona) de
origine, care poate sa fie locul de domiciliu la inceputul perioadei de
migratie sau locul ultimului domiciliu de unde s-a migrat.
Zona (locul) in care se incheie procesul de migrare a unei persoane
poarta denumirea de zona de destinatie sau de sosire. Pentru un migrant,
zona de destinatie este locul domiciliului sau, la sfarsitul intervalului de
migratie.
Asadar, migratia unei persoane este o miscare in spatiu care implica
schimbarea de domiciliu. Persoana care isi schimba domiciliul intr-un interval
de timp determinat poarta numele de persoana migranta sau, mai simplu,
migrant.
Facem precizarea ca in literatura engleza de specialitate se face o
distinctie terminologica intre imigranti si emigranti. Aceasta distinctie este
facuta si de unii specialisti din tara noastra, care folosesc termeni diferiti pentru
plecati si sositi in interiorul unei tari si in exteriorul ei sau in migratia interna si
externa;
- pentru migratia interna imigrant;
- pentru migratia externa emigrant.
In cele mai multe cazuri se adopta schema simplificatoare, vorbindu-
se doar de un singur eveniment migratia si obiectul sau migrantul.
Dintre cele trei categorii de migrari, ne vom ocupa in continuare
conform demersului nostru de migrarea comunitara. Acquis-ul comunitar
relevant in domeniul de care ne ocupam este reglementat de Rezolutia
Consiliului Uniunii Europene privind limitarea admisiei cetatenilor tarilor
din afara UE pe teritoriul statelor membre in scopul angajarii sau exercitarii
unei activitati profesionale independente, precum si de directivele care
definesc infractiunea de intrare ilegala si infractiunile conexe acesteia,
inclusiv sanctionarea transportatorului. In lumina celor analizate pana acum,
migratia intre statele membre ale UE este o migratie de ordin comunitar
(intern), cu toate consecintele ce decurg de aici.
In afara celor aratate mai sus, acquis-ul comunitar privind migratia
mai include si obligatiile in domeniu stipulate de conventiile internationale.
Analizand cauzele reale ale migratiei in UE (economice, umanitare,
sociale, religioase si juridice etc.), Comisia Europeana a facut o serie de
recomandari generale intre care mentionam:
- dezvoltarea unei strategii nationale privind controlul migratiei
in statele membre;
- promovarea unor servicii informationale in statele terte pentru a
se stimula cooperarea intre serviciile diplomatice si autoritatile locale;
- elaborarea si aplicarea unei politici de atentie sporita la
granitele UE, iar in cazul migratiei ilegale, a transportului ilegal de persoane
sa fie instituite sanctiuni corespunzatoare;
- promovarea unei politici adecvate de atragere de forta de
munca;
- elaborarea si aplicarea unei politici simple si transparente de
eliberare a permiselor de munca, de combatere a muncii la negru si
imbunatatire a statutului femeii imigrante s.a.m.d.;
- acordarea unei atentii deosebite minorilor neinsotiti care
migreaza din terte state in UE;
- aplicarea reglementarii mariajului de convenienta al unei
persoane dintr-un stat membru cu o persoana dintr-un stat tert, reglementat
in 1997 printr-o rezolutie a Consiliului, in scopul tinerii sub control a acestui
fenomen social.
O forma externa a migratiei ilegale este traficul de fiinte umane.
Traficul de fiinte umane reprezinta o forma moderna de sclavie, care este
legata de alte segmente ale criminalitatii organizate (traficul de droguri,
traficul de armament, spalarea de bani etc).
In cadrul UE, problematica traficului de fiinte umane se situeaza din
punct de vedere tematic in domeniul de care ne ocupam, adica cel al Justitiei
si Afacerilor Interne. In mod deosebit, traficul de fiinte umane cel mai
periculos se refera la cel de femei si copii.
In Raportul Comisiei Europene pe anul 2004, de exemplu, se cita
Romania ca fiind o tara de origine, tranzit si destinatie pentru victimele
traficului de fiinte umane. Cu toate ca incepand de la 1 ianuarie 2007
Romania a devenit membra cu drepturi depline a UE, ea continua sa fie o
placa turnanta pentru traficul de femei dinspre Republica Moldova, Ucraina,
Rusia si alte state est-europene.
Dar nu numai femeile sunt victime alte traficului cu fiinte umane, ci si
copiii si chiar persoanele adulte. Potrivit practicilor actuale, copiii sunt
traficati pentru a munci fortat sau a se prostitua, iar adultii pentru munca
murdara, dificila si periculoasa.
Implementarea acquis-ului comunitar in Romania a fost o actiune care
este aproape de final. Legislatia privind regimul strainilor in Romania a fost
aliniata la prevederile comunitare, cadrul legal este dat de OUG nr. 194/2002
cu privire la regimul strainilor in Romania, intrata in vigoare la 26 ianuarie
2003, aprobata cu modificarile si completarile operate de Legea nr.
357/2003 si republicata in 2004. Au fost reglementate juridic probleme cum
sunt:
- procedurile returnarii in tarile de origine;
- admiterea cetatenilor tertelor state in scopul angajarii si al
desfasurarii de activitati economice independente;
- probleme legate de tranzitul aeroportuar;
- protectia minorilor;
- responsabilitatile cu privire la transporturi;
- procedurile speciale cu privire la obtinerea vizelor pentru
cetatenii care apartin statelor aflate pe lista tarilor cu un potential migrator
ridicat, pentru intrare pe baza de invitatie si constituire de garantii bancare.
De asemenea, Romania a incheiat acorduri privind procedura
readmisiei cu toate statele membre (cu exceptia Marii Britanii si
Portugaliei), precum si cu: Elvetia, India, Croatia, Republica Moldova,
Macedonia, Turcia, Estonia, Lituania s.a. In acelasi timp, a fost intocmit un
Acord cadru cu privire la readmisia cetatenilor proprii si a strainilor aliniat
la prevederile Conventiei privind protectia drepturilor omului si libertatilor
fundamentale, Conventia asupra statutului refugiatilor si Protocolul privind
statutul refugiatilor.
Legislatia romana a reglementat expulzarea, care este altceva decat
returnarea. Astfel, expulzarea este dispusa de instantele de judecata, ca
urmare a comiterii unor fapte penale si este pusa in aplicare de catre
organele de politie. Returnarea este o masura administrativa dispusa de
Ministerul Internelor si Reformei Administrative in scopul combaterii
migratiei ilegale.
In urma procedurilor de expulzare si returnare se elibereaza un
document tipizat in deplin acord cu cel utilizat de statele membre ale UE.
Romania a elaborat si aprobat in aprilie 2004 documentul intitulat
Strategia Nationala privind Migratia si Planul de Actiune. Cu privire la
cooperarea intre state, pentru realizarea unor frontiere sigure si combaterea
migratiei ilegale, au fost elaborate doua programe:
- Programul Europa care vizeaza cooperarea intre
administratiile vamale ale statelor membre sau intre politiile nationale;
- Programul Grotius care prevede masuri de cooperare in
domeniul judiciar.