Medicina (lat.

: ars medicina = arta de a vindeca) este o ramură a ştiinţelor

biologice care are ca scop pe de o parte studiul corpului omenesc şi al
funcţionării lui, pe de altă parte - pe baza acestor cunoştinţe - conservarea şi
restabilirea sănătăţii. Medicina operează cu concepte mai noi sau mai vechi
din majoritatea ştiinţelor, de la anatomia umană fundamentală, până la
modele matematice complexe şi chiar noţiuni împrumutate din câmpul
filosofiei şi al artei.

Generalităţi
Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice şi efectele asupra organelor
(Patologia clinică), recunoaşterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) şi prevenirea
(Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc.
Medicina modernă se bazează pe Ştiinţele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică),
Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie. Ea posedă din secolul al XIX-
lea o metodă experimentală îmbunătăţită permanent din acel moment, dar care a fost totuşi
utilizată cu frecvenţă şi asiduitate extrem de variabilă în intervalul de timp care a trecut de atunci
şi până acum câteva decenii, de când s-a conturat şi impus tendinţa E-b.M. (Evidence-based
Medicine) în jurul unui nucleu de cercetători care au iniţiat o revistă omonimă publicată de către
British Medical Journal, American College of Physicians, American Society of Internal
Medicine şi RanD (fr.). Medicina modernă fondată pe fapte (sau dovezi experimentale), numită
şi medicină faptică, este o achiziţie recentă d.p.d.v. istoric şi locală d.p.d.v. civilizaţional, căci
este specifică lumii occidentale şi Europei răsăritene, în restul lumii şi azi aceasta fiind
responsabilă de tratarea doar a unei minorităţi dintre pacienţi, care din varii motive (incultură sau
lipsa de exerciţiu de gândire critică, lipsă de mijloace financiare, inerţia tradiţiilor vechi de secole
sau chiar milenii) apelează la medicina tradiţională a ţărilor sau culturii de care aparţin.[1] În acest
sens pentru ei "medicina alternativă" nu este deloc alternativă, ba chiar fiind forma principală de
medicină utilizată în tratamentul celei mai mari părţi a populaţiei. Crucial pentru apariţia şi
împământenirea medicinei convenţionale a fost, alături de cizelarea metodei ştiinţifice în alte
discipline şi anumite evoluţii pe tărâmul filozofiei ştiinţei, perfecţionarea metodei numerice,
utilizarea stasticii în medicină şi crearea unei teorii a studiului clinic, ca şi interpretarea critică a
datelor ("trebuie să luptăm contra falselor dovezi, a acelor "indicii la prima vedere", pentru a
descoperii realitatea faptelor", spuneau medicii pionieri ai metodei în sec. al XIX-lea). E vorba

1
despre metoda de culegere şi tratament a datelor clinice şi anatomo-patologice (antecedente
personale, istoria maladiei, rezultate examen fizic şi complementare, evoluţie şi, dacă e cazul,
rezultatele examenului după deces). Necesitatea studiului numeric s-a impus datorită faptului că
nu putea fi stabilit un tablou general fiabil al unei boli prin simpla analiză a cazurilor singulare
individuale). Doar după constituirea unui astfel de tablou general al unei maladii putem vorbi
despre un diagnostic efectuat pe baza datelor unei cazuistici competent analizate, diagnosticul
trecând astfel de sub imperiul magiei în ştiinţa propriu-zisă: simţul clinic, intuiţia, flerul şi "arta
ghicirii" îşi pierd valoarea de instrumente principale, trecând pe plan secund. Medicina a început
să fie realmente riguros ştiinţifică atunci când medicul a avut curajul să nu trateze, lăsând ca lot
martor pentru comparaţie un anumit număr de pacienţi competent aleşi (Claude Bernard,
Introducere în studiul medicinei experimentale). Louis Villermé este primul care foloseşte o
astfel de metodă statistică (mai exact numerică) cu lot martor, când în 1827 studiază 87 de
pacienţi bolnavi de pneumonie. Constatarea lui este că metoda de tratament a vremii, anume
sângerarea (scoaterea de sânge) nu are nici un efect asupra bolii, nici în ce priveşte mortalitatea,
nici în ce priveşte durata simptomelor sau tipului acestora. Pe atunci sângerarea se făcea cu câte
50 de lipitori pe un pacient, tratamentul fiind fondat pe "logica" că orice boală rezultă dintr-o
inflamaţie şi că orice terapie trebuie să fie "antiflogistică". La acea dată "cultivatorii" francezi de
lipitori nu făceau faţă la "cererea" imensă a Franţei, drept pentru care se importau anual peste 30
de milioane de "viermi vampiri"... De atunci metoda practică s-a îmbunătăţit considerabil prin
tehnici avansate de eşantionare şi introducerea studiilor aleatorii ("randomizate") în dublu-orb.
Progresele în statistică au adus şi ele contribuţii valoroase în corijarea acelor "false probe" despre
care vorbeau medicii secolului al XIX-lea [2]. Câteva instrumente ale actualei medicini bazate pe
fapte sunt meta-metodologia, ghidul de evaluare al articolelor ştiinţifice, filtrele Medline şi
reviziile S.O.R. (standarde, opţiuni şi recomandări, oferă evaluări pe "nivele de dovedire"), şi
evident, ca în orice ştiinţă, sistemul peer-review (care e total insuficient, de altfel, de unde
necesitatea celorlalte instrumente anterior citate)).

Grupe de specialitate
În România, medicina se împarte în mai multe grupe de specialitate:
Grupa specialităţilor chirurgicale
• chirurgie cardiacă şi a vaselor mari
• chirurgie generală
• chirurgie maxilo-facială
• chirurgie pediatrică
• chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă
• chirurgie toracică
• chirurgie vasculară
• neurochirurgie
• O.R.L.
• obstetrică-ginecologie
• oftalmologie

2
 • ortopedie pediatrică
• Radiologie (röntgen -diagnostic, radioterapie, oncologie)
ortopedie şi traumatologie
• urologie

Grupa specialităţilor medicale

• alergologie clinică şi imunologie
• anatomie patologică
• anestezie şi terapie intensivă
• boli infecţioase
• cardiologie
• dermato-venerologie
• diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
• endocrinologie
• epidemiologie
• expertiza medicală a capacităţii de muncă
• farmacologie clinică
• gastroenterologie
• genetică medicală
• geriatrie şi gerontologie
• hematologie
• igienă
• medicină de urgenţă
• medicină internă
• medicină legală
• medicina muncii
• medicină nucleară
• medicină sportivă
• nefrologie
• neonatologie
• neurologie
• neurologie pediatrică
• oncologie medicală din 2007 nu vor mai fi scoase posturi la concurs pentru
aceasta specialitate. Se va contopi cu medicina interna
• pediatrie
• pneumologie
• psihiatrie

3
 • psihiatrie pediatrică
• radiologie-imagistică medicală
• radioterapie
• recuperare, medicină fizică şi balneologie
• reumatologie
• sănătate publică şi management

Grupa medicină de familie

• medicină de familie

Grupa medicină de laborator

• medicină de laborator

Grupa medicină dentară

• chirurgie maxilo-facială
• chirurgie oro-dentară
• ortodonţie şi ortopedie dento-facială
Întotdeauna, medicina este practicată de medici cu o calificare ştiinţifică, conform învăţămintelor
căpătate în timpul studiului universitar.
Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o
tradiţie empirică, fără baze ştiinţifice experimentale.
• Acupunctură: metodă de tratament tradiţională chineză constând în
înţeparea cu ace în anumite puncte ale corpului, considerate a fi în legătură
cu organul lezat.
• Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o
substanţă care - în doze mari - provoacă aceleaşi simptome ca ale bolnavului
de tratat, după principiul similia similibus curantur (Christian Hahnemann).
• Chiropraxie si Osteopatie: tratamente prin manipularea întregului corp atât a
aparatului locomotor cât şi a organelor interne; considerată până nu de mult
o ramură a medicinei alternative. A devenit în 1990 a III-a disciplină liberă în
SUA dupa medicina generală şi stomatologie.
• Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate
asupra anumitor puncte ale corpului.
• Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzaţiilor dureroase sau de
indispoziţie psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză.

Învăţământul Medical
Studiul medicinei - admis numai după absolvirea unei şcoli medii (liceu) - are loc în facultăţile
de medicină ale universităţilor pe o durată în medie de 6 ani. La sfârşitul studiului se acordă un
grad de calificare profesională (medic) şi dreptul la libera practică a medicinei, după criterii
diferite de la ţară la ţară. În multe universităţi, absolvenţii facultăţilor de medicină prestează la
sfârşitul studiului Jurământul lui Hippocrate.

4
Specializarea într-o anumită disciplină se obţine prin practică în clinici şi laboratoare precum şi
prin audierea de prelegeri teoretice. Durata specializării diferă în funcţie de disciplina medicală
respectivă. În cele mai multe ţări, specializarea este organizată şi controlată de asociaţii
profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) şi recunoscută de organele de
stat.
Instituţiile unde se practică medicina
Medicina se exercită în cabinete de consultaţii, dispensare, policlinici, spitale şi sanatorii.
Cercetarea ştiinţifică în domeniul medicinei are loc în clinici şi laboratoare universitare şi în
institute de cercetare.

Organizarea sanitară şi a
asistenţei medicale a populaţiei
Aceasta este o activitate de interes public şi cade în sarcina organelor de stat (Ministerul
Sănătăţii) în colaborare cu asociaţiile profesionale (Colegiul Medicilor).
Momente din istoria medicinei apusene
Încercări de vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave
reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile
erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forţelor
supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forţe şi se făceau sacrificii, se improvizau
dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.
Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxaţiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja
în Epoca de piatră.

Medicina în perioada greco-

romană
La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit
Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influenţa şcolilor filozofice materialiste ca
cea a lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ şi aer) - medicina
capătă trăsături ştiinţifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele
medicinii moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc
remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observaţiilor empirice.
În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine oraşul Alexandria, unde
Herophilos practică primele disecţii a unor cadavre omeneşti.
O dată cu ascensiunea Imperiului Roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din
Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria umorilor şi descrie cele patru manifestări cardinale
ale inflamaţiei: roşeaţă, căldură, umflătură şi durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile şi în
zilele noastre.
.

5
Medicina în evul mediu
În această epocă ştiinţa a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând
locul observaţiei. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut şi un efect pozitiv.
Cunoscători ai textelor greceşti dar şi ai celor persane, au propagat în Europa vechile învăţăminte
ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea p.Ch.)a descris variola şi pojarul iar vestitul
Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână
până în vremurile moderne manualul de bază al facultăţilor de medicină.
Un moment important l-a reprezentat înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către
călugării benedictini din Monte Cassino a primei instituţii de învăţământ medical la Salerno în
Italia (Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în
centrele universitare din Bologna şi Padova.

Medicina în perioada Renaşterii

Se exprimă primele critici asupra concepţiei lui Galenus şi ale şcolii arabe, considerate până
atunci intangibile, şi se redescoperă învăţătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în
special în direcţia anatomiei şi în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De
Humani Corporis Fabrica (Cu privire la construcţia corpului omenesc), moment crucial în
istoria medicinei.
Tot din această perioadă trebuiesc menţionate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în
Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive
Morbus Gallicus), şi ale lui Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic şi alchimist în
Elveţia, asupra substanţelor cu acţiune vindecătoare.
A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă
chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispoziţia
bărbierilor.
.

Începuturile medicinei moderne

În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth
and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă
a sângelui.
Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele
sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza creierului.
Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei,
recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi face observaţii epidemiologice.
În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat eficace
în tratarea bolilor.
În Italia, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista
Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirmă teoria generaţiei
spontane.

6
În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 - 1823]] introduce metoda vaccinării anti-variolice.

Medicina în secolul al XIX-lea

Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor
precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.
În jurul anului 1819, în Franţa, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi
cel mai utilizat instrument în examinarea medicală.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele histologiei, în
timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile
anatomo-patologice ale bolilor şi emite cunoscuta teorie a patologiei celulare.
Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) şi
ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von
Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la
aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar
Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte pentru prima dată fenolul ca substanţă
antiseptică.

Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878)
asupra funcţionării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan
Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii sistemului
nervos.
Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplică în
investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în
1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în
1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.

Medicina în secolul al XX-lea şi în

prezent
Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinări în masă, introducerea
antibioticelor, prin măsuri sanitare şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
Tratamentul medicamentos specific cu substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în
Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964)
descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea
bacteriostatică a ciupercii Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968)
extrage Penicillina în formă pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor.

7
Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere a
caracterelor, structura cromozomilor şi rolul genelor precum şi structura chimică a acidului
dezoxiribonucleic (ADN), suportul fizic al informaţiei genetice.
După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare ale
organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidenţă rolul diverselor
limfocite în imunitatea celulară şi producerea de anticorpi.
La începutul secolului XX, Clemens von Pirquet introduce în medicină termenul de alergie.
Studiul ştiinţific al bolilor alergice, început de Pirquet, va continua în decursul secolului XX,
odată cu creşterea prevalenţei bolilor alergice în populaţie, ducând la dezvoltarea unui nou
domeniu al medicinii, numit astăzi Alergologie şi imunologie clinică.

RMN: Imagine medio-sagitală a creierului

Ca metode de investigaţie sunt de menţionat introducerea Tomografiei computerizate, a

Tomografiei de Rezonanţă Magnetică Nucleară şi a examenelor cu Ultrasunete.
În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard
efectuează primul transplant de inimă) dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi altfel
incurabili.După ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra
funcţionării sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcţiile
scoarţei cerebrale prin stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul unor intervenţii
chirurgicale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în special americanilor Harvey Cushing
(1869 - 1939) şi Walter Dandy (1886 - 1946).
Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul
cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile
coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea
şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul,
hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă
dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia şi altele.
Din toate aceste progrese rezultă însă şi o serie de probleme de etică medicală, cele mai multe
controversate.

8
Avem dreptul să prelungim suferinţa unui bolnav incurabil când el îşi doreşte un sfârşit cu ajutor
medical (moartea asistată) sau să menţinem într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul aparatelor
un bolnav cu excluderea funcţională a scoarţei cerebrale (sindrom apallic) ?
Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale mamei sau fătului?
Avortul ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ?
Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a ţesuturilor recoltate de la embrioni
umani ?
La niciuna din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu şanse reale de a fi unanim acceptat.