Tipologia lui Arend Lijphart

Criterii Prezidenţialism Parlamentarism

Condiţiile investirii/demiterii Şeful Executivului – Şeful Executivului –
Executivului preşedintele – nu poate fi premierul – şi Cabinetul său
demis prin procedurile depind de încrederea
parlamentare normale* Parlamentului
Modalitatea de alegere a Preşedintele este ales de Preşedintele este ales de
şefului puterii executive către cetăţeni Parlament
(direct) (indirect)
Natura Cabinetului Executiv unipersonal sau Executiv colegial sau
necolegial (deciziile colectiv (asumarea deciziilor
importante aparţin exclusiv de către întregul Cabinet)
şefului puterii executive, iar
miniştrii sunt subordonaţi ai
acestuia)
Structura puterii executive Executiv unic Executiv dual
Separarea/nesepararea Independenţa reciprocă a Executiv dependent de
puterilor Legislativului şi a Legislativ
Executivului Compatibilitatea membrilor
Incompatibilitatea membrilor
Dizolvarea Legislativului Preşedintele nu poate Premierul poate dizolva
dizolva Legislativul Legislativul

Arend Lijphart consideră că, în baza acestor criterii, fiecare dintre democraţiile
contemporane poate fi catalogată ca prezidenţială, respectiv ca parlamentară, astfel că o
categorie intermediară, de tipul semiprezidenţialismului, nu-şi are justificarea.

Tipologia lui Giovanni Sartori

Prezidenţialism Parlamentarism Semiprezidenţialism

Alegerea populară a şefului Alegerea indirectă a şefului Alegerea populară a şefului
statului statului statului, directă sau indirectă
Şeful statului nu poate fi Executiv dependent de Structură duală a
revocat de Parlament încrederea Parlamentului, în Executivului:
(Parlamentul nu poate să 3 grade:  Preşedintele este
numească/răstoarne  Slab (premiership) – independent de
Executivul) parlamentarism de Parlament, dar nu
Şeful statului prezidează premierat poate guverna singur
Guvernul  Mediu (partitocratic)  Premierul este
– parlamentarism independent de
partitocratic Preşedinte, în măsura
 Puternic (de în care este
Adunare) – dependent de
parlamentarism de Parlament
Adunare  Structura duală a
Corespunzător, raporturile Executivului admite
dintre premier şi Cabinetul diferite grade de
său pot fi: echilibru

*
Ca o situaţie particulară, sistemul prezidenţial admite revocarea şefului Executivului de către Parlament, numai în situaţia în
care şi Parlamentul poate fi dizolvat de preşedinte, iar noile alegeri parlamentare şi prezidenţiale sun convocate simultan.

1
  Un prim deasupra
inegalilor (când
premierul este şi
şeful partidului de
guvernământ)
 Un prim între egali
(premierul nu este
neapărat şeful
partidului de
guvernământ, dar
poate demite
miniştrii şi nu poate fi
demis de aceştia)
 Un prim între egali
(forţa premierului
este egală cu cea a
unui ministru)
Partide transversale Partide potrivite
(caracterizate printr-o slabă (disciplinate şi unite în a
structurare ideologică şi susţine guvernul)
organizaţională)

Atât pentru Lijphart, cât şi pentru Sartori, prototipul sistemului prezidenţial este
modelul american, respectiv „modelul Casa Albă”. Pentru sistemul parlamentar republican,
prototipul poate fi considerat modelul german („modelul Bundestag”), respectiv modelul
britanic („modelul Westminster”), în varianta monarhiei constituţionale. Sartori identifică drept
prototip al sistemului semiprezidenţial cea de-a V-a Republică Franceză.

Marea Britanie / Germania / Italia/ Polonia / Franţa / S.U.A.

-------------------------------------------------------------------------------------------->
PARLAMENTARISM PREZIDENŢIALISM

Conform raportului Freedom House, în 2003, în lume existau 117 state democratice,
în sensul strict al unei democraţii electorale.
[Toate principalele poziţii ale puterii politice sunt ocupate în mod periodic, ca urmare
a unor alegeri libere şi corecte. Astfel, deţinătorii puterii pleacă de la guvernare dacă
majoritatea votanţilor preferă alt partid sau o altă coaliţie. Oricine este ales trebuie să aibă cu
adevărat puterea de a guverna. Totodată, este necesar ca toate partidele şi toţi candidaţii să
aibă libertatea de a derula o companie electorală prin care să intre în competiţie pentru
voturile alegătorilor şi să aibă, prin urmare, o libertate considerabilă a cuvântului, de mişcare
de a organiza adunări publice, de asociere în viaţa politică, în întreaga societate civilă. De
asemenea, alegerile trebuie să fie administrate într-un mod care să prevină sau să
contracareze fraudele la votare şi numărarea voturilor, să asigure secretul voturilor].
Dacă aplicăm riguros această definiţie minimală a democraţiei (electorale), atunci,
unele ţări clasificate ca democraţii (Armenia, Venezuela, Paraguay, Nigeria, Mozambic… în
total, 44 de state) vor apărea ambigue, fiind mai corect clasificabile drept „electoral-
autoritare”.

Democraţia creează aparenţa unei nesiguranţe, deoarece este un sistem de acţiuni

strategice descentralizate, în care cunoaşterea are, în mod inevitabil, un caracter local.

2
 (!!! Nesiguranţă nu în sens de haos, anarhie, ci în sensul că participanţii nu ştiu ce
poate întâmpla: ei ştiu ce este probabil, deoarece consecinţe posibile sunt determinate de
cadrul instituţional şi de resursele pe care diferitele părţi le aduc în competiţie).
Democraţia este un sistem cu finalitate deschisă controlată sau nesiguranţă
organizată. Toate interesele sunt supuse competiţiei. Democraţia este consolidată atunci
când , în anumite condiţii politice şi economice, un anumit sistem de instituţii devine
singurul joc imaginabil, când nimeni nu-şi mai poate închipui o acţiune în afara
instituţiilor democratice, când tot ceea ce doresc cei care pierd este să încerce din noi
în cadrul aceloraşi instituţii, unde tocmai au pierdut.
 Din punct de vedere static, instituţiile democratice trebuie să fie corecte, să dea
tuturor forţelor politice relevante o şansă de a câştiga din când în când competiţia de
interese şi valori.
 Din punct de vedere dinamic, instituţiile democratice trebuie să fie eficiente; ele
trebuie să facă chiar faptul de a pierde în democraţie, mult mai atrăgător decât un
viitor în alternative nedemocratice.

Pe de altă parte, pentru a putea funcţiona într-o manieră eficientă, un sistem politic
implică amestecul contradicţiilor aparente = „disparităţi echilibrate”. Trebuie să existe un
guvern democratic, care să aibă autoritate, să ia decizii şi să fie responsabil în faţa
cetăţenilor.
Democraţia implică faptul ca elitele guvernante să răspundă dorinţelor si revendicărilor
electorilor; de aici, permanentul dualism, care trebuie să fie tot timpul echilibrat:
 putere guvernamentală/responsabilitatea guvernamentală
 consens/clivaj
 emoţii/neutralitate afectivă

Cultura civică - cultura politică a democraţiei consolidate – are un caracter mixt, în care
tradiţia şi modernitate se amestecă. În modelul tradiţionalist, individul în sine nu există;
fiecare are o poziţie fixă, bine determinată în corpul social („modelul de gheaţă” - o structură
geometrică bine determinată, principii de ordonare stricte, foarte clare – societate a ordinelor
sau a castelor). În paradigma modernă, elementul esenţial este individul, care inventează în
permanenţă posibilităţi de a se manifesta, atât în raport cu ceilalţi, cât şi cu politica;
constrângerile, tabuurile sunt din ce în ce mai difuze.

AUTORITARISM, DICTATURĂ, TOTALITARISM – TRANZIŢIE –

DEMOCRATIZARE – CONSOLIDARE - DEMOCRAŢIE

TRANZIŢIE – termen care desemnează două procese radicale şi interdependente:

I. politic: de la un sistem autoritar, dictatorial, totalitar / democraţie
A) O democraţie este durabilă atunci când se realizează o conformare spontană, în
interes propriu, din partea tuturor forţelor politice importante. Pentru aceasta, democraţia
trebuie să ofere, în mod simultan, tuturor acestor forţe, o şansă egală de a se întrece într-un
cadru instituţional şi de a genera efecte reale. Democraţia trebuie să fie corectă şi
eficientă.
B) Alegerea instituţiilor în timpul tranziţiei spre democraţie rezulta întotdeauna
în urma unor negocieri. Ceea ce face ca anumite tranziţii să difere între ele, în măsura în
care aceste negocieri antrenează forţele care sunt asociate regimurilor autoritare anterioare
sau numai pe aliaţii în lupta împotriva autoritarismului.
II. economic: de la un sistem economic centralizat, administrat de către stat şi
monopolist / economie de piaţă.
Sistemul economic cel mai raţional şi echitabil este cel bazat pe pieţe reglate pentru a
distribui resursele şi pe un stat care să asigure un minimum de bunăstare pentru toţi.

3
 Efectele tranzitorii ale reformelor vor include foarte probabil şomaj, inflaţie,
ineficienţe în alocarea fondurilor şi schimbări inconstante ale veniturilor relative.
Strategia reformei care este cel mai probabil să ajungă cel mai departe şi care va fi preferată
de politicieni nu este una care reduce la minimum costurile sociale. Chiar dacă iniţial se
bucură de un larg sprijin popular, reacţiile politice adverse vor apărea îndată ce costurile sunt
simţite. Drept răspuns, guvernele oscilează între un stil tehnocrat, inerent unor
programe orientate spre cerinţele pieţei, şi stilul participativ, necesar pentru a menţine
un regim politic. Aceste oscilări erodează încrederea în reforme şi pot ameninţa
stabilitatea democratică.

Procese de tranziţie:
a) în Europa: Grecia (1974), Cipru (1975), Portugalia (1976), Spania (1978), Turcia
(1983)
b) America Centrală şi zona Caraibelor: Salvador (1983), Grenada (1983), Guatemala
(1985), Honduras (1985), Nicaragua (1987)
c) America de Sud: Guyana (1966), Columbia (1978), Ecuador (1978), Peru (1980),
Argentina (1983), Bolivia (1982), Brazilia (1985), Uruguay (1985), Surinam (1987)
d) Orientul Mijlociu şi Africa de Nord: Tunisia (1967) Egipt (1970), Maroc (1972), Liban
(1980)
e) Asia: Bangladesh (1986), Pakistan (1986), Thailanda (1983), Coreea de Sud (1987)
f) Oceania: Fiji (1987), Filipine (1987)
g) Europa Centrală şi de Sud Est: Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia,
Bulgaria, România, R.S.F. Iugoslavă, Albania

Toate tranziţiile au o destinaţie comună: democraţie politică şi prosperitate

materială. Dar aceste tranziţii pornesc la drum din puncte diferite; la rândul lor, efectele vor fi
variate, deoarece depind de condiţii istorice moştenite, de bunăvoinţă, de inteligenţă şi, nu în
ultimul rând, de noroc.
Viaţa cotidiană a politicii democratice nu este un spectacol care inspiră veneraţie: o
ceartă permanentă între ambiţii mărunte, retorică destinată disimulării legăturilor între putere
şi bani, strategii care întăresc privilegii. Experienţa este în mod special dureroasă pentru
oamenii care au idealizat democraţia în lupta împotriva totalitarismului, pentru cei care
vedeau democraţia ca un paradis interzis. Când paradisul se transformă în viaţa de zi cu zi,
se instaurează decepţia. De aici rezultă tentaţia de a face ceea ce este raţional, tentaţia
autoritarismului. Astfel, supravieţuirea noilor democraţii depinde în mare măsură de
performanţele lor economice.
Scopul reformelor: organizarea unei economii care să aloce în mod raţiona resursele
şi în care statul să aibă credibilitate pe plan financiar; ori, aceste reforme sunt costisitoare din
punct de vedere social şi riscante, din punct de vedere politic. Chiar dacă la finalul procesului
de tranziţie, noul sistem rezultat ar fi Pareto-superior status-quo-ului (nimeni nu o va duce
mai rău şi unii o vor duce chiar mai bine), o deteriorare tranzitorie a condiţiilor materiale ar
putea fi suficientă pentru compromiterea democraţiei sau a procesului de reformă.
Reformele orientate către piaţă echivalează cu o scufundare în necunoscut, cu
un experiment născut din disperare şi impulsionat de speranţă, nu de beneficii justificabile.
Termenii tradiţionali ai instituţiilor financiare internaţionale:
 Stabilizare = măsuri pe termen scurt destinate scăderii inflaţiei, reducerea deficitului
din balanţa de plăţi şi scăderea deficitului bugetar.
 Ajustări structurale = modificări având drept scop competitivizarea economică;
acţiuni eterogene, cuprinzând totul, de la liberalizarea comerţului, a preţurilor etc,
până la reforma taxelor şi impozitelor.
 Privatizare

Drumul reformei nu este neted. Cea mai probabilă cale este cea a programului radical,
care, eventual, îşi reduce ritmul / parţial dă înapoi / se declanşează din nou într-o formă

4
graduală, cu mai puţin încredere din partea populaţiei / reduce din nou ritmul sau dă înapoi /
până când se instaurează un nou guvern şi se reînnoiesc promisiunile făcute populaţiei /
ciclul reporneşte.
Reformele reprezintă un model economic eficient, cu un grad ridicat de
tehnicitate, dificil de explicat marelui public, care este afectat de costurile sociale. De
aceea, unele măsuri au şanse mult mai mari de reuşită, dacă sunt aplicate brusc, prin
surprindere.
Din punct de vedere politic, reformele sunt strategii de control operate de sus;
altfel spus, ele sunt introduse prin intermediul aparatului legislativ. Totodată, reformele
necesită sprijinul politic al populaţiei, în faţa urnelor. Nu de puţine ori, candidaţii îşi
„cenzurează” programele economice în timpul campaniei electorale, ori guvernele adoptă
politici diametral opuse faţă de promisiunile electorale. Ori, procedând astfel, ei transmit
populaţiei mesajul că alegerile nu au un rol real în formarea politicilor. Atunci când
executivele anunţă politici vitale prin decrete sau le trec prin aparatul legislativ fără dezbateri,
ele învaţă partidele, sindicatele şi ale organizaţii reprezentative că nu au nici un rol de jucat
în politică; de aici rezultă compromiterea instituţiilor reprezentative. Iar atunci când guvernele
se reîntorc către negocieri, numai pentru a orchestra susţinerea pentru politicile deja alese,
ele seamănă în rândul cetăţenilor neîncrederea şi amărăciunea. Executivele apar lipsite de o
concepţie clară asupra reformelor şi de hotărârea fermă de a le îndeplini; statul începe să fie
perceput ca principala sursă de instabilitate economică.
Ca o consecinţă, democraţia este slăbită. Procesul politic este redus la alegeri, decretele
executivului şi izbucniri sporadice de protest. Toată puterea este concentrată în mâinile
executivului, dar, totuşi, el nu reuşeşte să conducă economia. Oamenii constată că au
obţinut şansa de a vota, dar nu şi de a alege. Drept urmare, participarea la vot scade;
partidele, sindicatele şi alte organizaţii reprezentative sunt puse să aleagă între un consens
pozitiv şi izbucniri extraparlamentare.
Motivul pentru care se instaurează acest gen de reforme cu porniri – opriri este în primul
rând acela că democraţia este neconsolidată. Într-o ţară cu prevederi constituţionale care
forţează executivul să caute aprobări formale ale politicilor înainte de a le lansa, cu instituţii
reprezentative efective şi cu participare politică largă, guvernele nu se pot angaja pe drumul
reformei independent de suportul pe care îl pot abţine. Reformele ar trebui să rezulte dintr-o
consultaţie lărgită, canalizată prin instituţii reprezentative şi ratificată apoi de electorat. În faţa
reacţiilor populaţiei, guvernele vor oscila între adoptarea stilului tehnocrat / cooperant,
necesar pentru menţinerea consensului. Ele abandonează sau amână unele reforme, numai
pentru a le relua mai târziu; şi, de fiecare dată, o rezervă mai mică de încredere îi va
întâmpina.
Deprecierea materială continuă, stilul tehnocrat în politică şi insuficienţa
instituţiilor reprezentative compromit susţinerea populaţiei pentru democraţie; în
aceste condiţii, tentaţia de a înlocui politicianismul cu administraţia, respectiv
„anarhia” cu „disciplina”, altfel spus tentaţia autoritarismului est inevitabilă.