Legaturile dintre politicile europene de comert si dezvoltare

Lectii invatate in urma negocierilor comerciale dintre Grupul Satelor

Africane, Caraibiene si Pacifice si Uniunea Europeana asupra
Parteneriatelor Economice
Davina Makhan

Recenzie

Autoarea

acestui

studiu

este

unul

dintre

specialistii

agentie

de

coordonare si planificare NEPAD - Organizatia pentru un Nou Parteneriat

de Dezvoltare al Africii, un specialist cu o vasta experienta in politicile de
dezvoltare europene, fost coordinator si collaborator al Institutului
German de Dezvoltare.

Studiile sale au reflectat mereu un interes

crescut pentru relatiile pe care Europa le-a avut cu trile in curs de

dezvoltare.
Nu prea departe de domeniul su de activitate, i acest volum
impresionant, la aproximativ 200 de pagini, reprezint, aa cum i
autoarea spune in prefa, un alt studio integrat unui proiect largit de
cercetare asupra politicilor europene de dezvoltare globala, proiect
sponsorizat de Ministerul German pentru Cooperare Economic i
Dezvoltare.
Aceast analiz, pune n discuie capacitatea Uniuii Europene de a
administra centre de politici i privete n special noile iniiative ale
Uniunii,

prin

corelaie

cu

instrumentele

sale

dar

organigrama

instituional, din perspective eficienei ajutoarelor dar i a modului lor

de construcie. Totul pentru a nelege dac aceste politici sunt sau nu

coerente n noua schema economic global.
Tot din cuvintele autoarei aflm c studiul incearc s se apropie de
problemele coerentei si ale coordonrii din interiorul sistemului complex
de administrare a Uniunii Europene, analiznd politicile de dezvoltare att
la nivel European ( macro) dar i la nivelul statelor member ( micro).
Toat aceasta analiz nu privete dect dou arii tematice deosebit de
importante comertul i securitatea, punndu-le n perspective politicilor
de dezvoltare , constientiznd pericolele si provocrile cu care UE trebuie
s se confrunte, mai ales din partea unor noi actori economici mondiali,
precum China.
Scopul acestei analize, din perspective autoarei ,nu este altul dect
prezentarea unei modalitati de intarire a politicilor unionale pentru
contactul cu dezvoltarea global, iar punctual de plecare, motivatia acestei
lucrri este reprezentata de idea c UNiunea European, dei reprezint
un important actor al relaiilor international, inca nu s-a dezvoltat
sufficient, nu a crescut sufficient, ca sa poat adopta sau s ajung la
maturitatea potentialului sau politic si legislative, astfel nct s
modeleze dezvoltarea globala.
Pentru ca acest lucru sa se poat intampla Uniunea trebuie, pe langa
multe alte lucruri care ii lipsesc mai ales in zona comertului, sa

Administreze cat mai bine punctele focale ( cele mai importante) acolo
unde se intalnesc politicile de comert i cele de dezvoltare

Imbunteasc coerenta politicilor de dezvoltare

Depaseasc constrngerile i limitrile care rezult dintre structura

complexa, multi-stratificat a Uniunii, structur care nu face altceva
dect s creeze haos prin actorii si multipli , dar i bogia sferelor
sale de competen.

In linie cu aceste idei, studio a ales drept exemplu Acordurile de

parteneriat Economic, pe care Uniunea European l-a dezbtut in
perioada 2009 cu grupul statelor Africane, Caraibiene si Pacifice.
Din perspective cititorului studiul pare s fie o anliz cu dou sensuri.
Primul il consider a fi analiza relevanei politicilor comericale ale Uniunii
in ceea ce priveste statele in curs de dezvoltare din zona Africana, a
Caraibelor si a Oceanului Pacific, asa cum Parteneriatul Economic a fost
creat, avand ca motivaie intrirea relaiilor dintre cele dou parti.
Al doilea sens al studiului, l-am observant n intenia de evaluare a felului
n care structura multi-statal a Uniunii a negociat acest Parteneriat.
Aceasta evaluare nu poate fi folosit dect in scopul intririi sistemului de
institutii europene care creaz i adopt hotrri de dezvoltare global.
Studiul este structurat pe 6 capitole. Primul reprezint o introducere n
problematica

discutat,

al

doilea

prezint

Acordul

de

Parteneriat

Economic drept un instrument ambitios in procesul de dezvoltare.

Capitolul trei discut formula de negociere a Parteneriatului in domeniul
comertului si a dezvoltrii, iar capitolul patru discuta despre motivatia
pentru care Uniunea Europeana a cautat parteneri in aceasta zon in curs
de dezvoltare a lumii, importanta strategiilor de dezvoltare a Africii dupa
momentul Bretton-Woods, dar si importanta politicilor de comert in
integrarea regionala.
Capitolul cinci se lupt cu dimensiunea nefinalizata a dezvoltarii
Parteneriatului Economic, iar ultimul capitol este conclusiv.
Ideile cu care autoarea si incepe studiul sunt urmatoarele: Comertul nu
a fost de cele mai multe ori la baza diverselor politici pe care trile
dezvoltate sau in curs de dezvoltare le-au adoptat. Acesta poate
reprezenta o cale de succes , asa cum s-a vazut in numeroasele exemple
de state asiatice care au prosperat in aceast domeniu, iar China este unul
dintre ele.

Totusi, anumite state in curs de dezvoltare, in special cele din Africa, au

ramas marginalizate, in ciuda eforturilor de reforma.

Performanta

exporturilor dar si dversificarea acestora, au fost mereu dezamagitoare,

iar in lumina esecurilor de a impune politici coerente din partea
Organizatiei Mondiale a Comertului, sau in urma Negocierilor de la Doha,
concluzia nu ramne dect c politicile de dezvoltare bazate pe comertul
cu Africa, Caraibe i Statele din Pacific, reprezint una din cele mai mari
provocri cu care Uniunea se lovete in aceasta zon.
Autoarea ii lasa cititorului senzatia c Parteneriatele Economice sunt
separate cumva de restul politicilor comerciale alea Uniunii, dar nu intr-o
contradictorialitate fai i c lucrnd la elaborarea unui mediu mai
transparent, stabil si predictibil cu Statele Africane, Caraibiene si Pacifice,
prioritatea pentru Consiliul Europei o reprezinta crearea de piete in locul
deschiderii lor ( desi pentru cititorul de rand acest lucru nu prezinta nicio
diferenta).
Roul Parteneriatelor Economice nu devine asadar decat o rezolvare a
situaiei marginalizarii majoritatii statelor ACP.
In aceast scop, autoarea a identificat o serie de paerticularitati ale
protocoalelor. Primul dintre ele este reciprocitatea, pe care ca si cititor
il consider una dintre principalele inovatii ale tratatelor. Reciprocitatea
inteleas de mine prin dovezile prezentate de autoarea studiului
reprezint posibilitatea statelor ACP de a deschide piete de desfacere a
bunurilor, de comercializare, urmarind termenii determinati d procesul de
negociere. Prin aceasta deschidere, nu se poate astepta decat ca aceste
state sa profite de un numar crescut de oportunitati de schimb comercial,
mai mare decat in situatiile de dinainte, garantate de Conventia de la
Lome. Acest lucru ar trebui insa neaparat corelat cu accesul imbunatatit
pe piete europene.
A doua particularitate a negocierilor ar fi o abordare completa a
negocierilor. Acest lucru, il ineleg ca i o discutie in care att partea

care se ocupa de cerere , ct i cea care se ocupa de furnizare sa

constientizeze limitrile proprii i sa le poata adresa prin masuri de
dezvoltare. Acest lucru nu ar duce dect la creterea competitivitii
statelor ACP.
Capacitatea de negociere si comert reprezint o alta particularitate
din care i statul romn ar avea ceva de invat. Acest lucru, eu l-am
neles ca i pregtirea anterioar negocierilor, n care statele in curs de
dezvoltare trebuie s adopte msuri pentru creterea completitivitii
de la ajustri bugetare, la reforme fiscale, dar i imbunatairea
infrastructurii pentru promovare i un mai bun acces la comunitate. Pe
scurt, politicile clare i infrastructura sunt vitale pentru accederea la
fonduri i realizarea comertului global competitiv.
In cele din urma, datorit faptului c majoritatea statelor ACP reprezint
economii mici, negocierea cu Uniunea Europeana trebuie s se fac din
perspectiva unui grup regional extins. Astfel ultima particularitate este
reprezentat de integrarea regional .
O alt noiune interesant pe care autoarea a subliniat-o n studiul su a
fost c privilegiile comerciale pe care UE le-a acordat din perspectiv
global, se asemn cu o piramid inversat. Pe primul loc i intr-o
proporie ridicat se afl Sistemul Generalizat de

Preferinte urmat de

Sistemul Mediteranean, iar pe ultimul loc statele ACP. Iar din randul
acestora, doar o mana de state au utilizat la un potential ridicat acordurile
comerciale pentru dezvoltarea extins. Dintre acestea, s-au evideniat
Coasta de Fildes, Insulele Mauritius, Zimbabwe si jamaica.
Pe tot parcursul studiului autoarea scoate in evidenta cateva aspecte
cheie care se pot trage din experientele pe care UE le-a avut cu state din
Asia de Est. Majoritatea acestor state au urmarit o politica de dezvoltare
pe doua fronturi care a aratat ca actiunea publica si interventia statului nu
sunt doar compatibile dar pot fi si favorizante pentru dezvoltarea

economica, atunci cand sunt utilizate impreuna cu reguli concise si

promovarea pietelor.
Desi experientele cu statele asiatice si cu membrele BRIC pot fi
considerate diferite de la caz la caz, un laitmotiv este reprezentat de
imbratisarea liberalizarii comerciale i a politicilor bazate pe export ca o
parte integranta a strategiilor lor de dezvoltare.
De-a lungul studiului am ramas cu impresia ca majoritatea statelor ACP
au intrat n procesul de negociere cu Uniunea Europeana din motive prost
inelese. Dei au existat excepii ca in cazul insulelor Mauriius i in cazul
Kenyei, unde comertul international reprezint o parte importanta a
economiei, majoritatea statelor africane au fost oarecum subiecte pasive
pe tot parcursul procesului de negociere. Au parut sa duca lipsa capacitatii
sau voinei de a conduce procesul politic

i de a obine avantaje din

preferintele coemrciale disponibile.

Pentru ele, prioritatea a reprezentat-o pastrarea de legaturi politice cu UE
si statele sale membre, in ciuda suveranitii sau a problemelor de
comer, totodoat, unele state ACP au avut temerea ca refuzul acceptarii
Parteneriatelor Economice s-ar putea sanctiona prin oprirea participarii lor
la alte nivele de ajutor economic.
Concluziile care se pot trage din acest studiu sunt complexe i destul de
dificil de identificat, datorita variabilelor politice si geografice, mai ales n
lumina ultimelor evenimente care au aprins Africa.
Pentru ca aceste Parteneriate Economice sa fie formatoarea de dezvoltare
depinde fr doar i poate de ct de bine sunt structurate i elaborate
tratatele in sine, cat de mult se pstrez n forma lor scris din
elementele

cheie

ale

notiunii

de

dezvoltare

economic

precum

reciprocitatea, nelegerea, flexibilitatea, capacitatea de comercializare si

de negociere i nu n ultimul rnd integrarea regional.

Apoi, avnd in vedere ca aceste Parteneriate Economice sunt elaborate n

urma unor negocieri, o atenie sporit trebuie acordat i strategiilor de
comer i dezvoltare deja practicate de statele ACP.
Acest proces de adoptare al Parteneriatelor economice a mai avut ca
aefect i sublinierea faptului ca strategii consistente de comer i
dezvoltare nc lipsesc in statele africane, poate datorit instabiulitii
guvernamentale si democratice ce si-a fcut simit prezen de-a lungul
secolului 20 in zona. Totusi, lipsa capacitii statelor de a adoptat masuri
concrete poate s fie privit i datorit lipsei fondurilor.
Din punctul de vedere ale Uniunii Europene, dei de-a lungul studiului sau
autoarea a fct cteva remarci la faptul ca aceasta si-a impus mai mult
forat punctele de vedere, trebuie sa mentionez ca i cititor ca am
observat luarea acestor msuri dintr-o singur perspectiva i cu un singur
interes in minte, n ciuda structurii multistatale a Uniunii. Comunitatea
Europeana a actionat ca un singur corp, dei uneori, tocmai structura ei a
pus bete in roate atunci cnd a fost vorba de a da un rspuns la timp n
cadrul unor decizii cruciale, mai ales atunci cnd a venit vorba de
coordonarea elementelor non-comerciale.
Autoarea concluzioneaz i ea ca imaginea de ansamblu pe care si-a
creat-o de-a lungul procesului de analiza este c negocierile Uniunii ca si
partener global in dezvoltarea comerciala internaional ajung mereu s
fie impotmolite atunci cand vine vorba de tari in curs de dezvoltare, fie
din cauza ca una din pari se dovedete inflexibil n acceptarea unei
realiti economice prezente, fie din cauza ca unele pri pornesc in
procesul negocierilor cu o imagine greit a unul succes i a unor fonduri
nerambursabile, uitnd s pun la dispoziie mai nti o infrastructur
care s le permit cheltuirea investitiilor.
Studiul se incheie cu un apel la raionament. Avnd in vedere c problema
negocierilor a fost pus n perioada 2008 -2009 , la nceputul crizei
economice, si eu sunt de aceeai prere ca i autoarea care trage un

semnal de alarma n ceea ce privete criza. i statele srace, dar i

statele donatoare de ajutoare economice au resimit mai mult sau mai
puin anumite constrngeri. Supravieuirea fiscal s-a fcut i se face n
detrimentul altor cheltuieli. Astfel nu trebuie pierdut din vedere cererea
de realizare a unor negocieri i parteneriate viabile in faa noilor condiii.