Sunteți pe pagina 1din 107

Universitatea “Dunărea de Jos”

DREPT COMUNITAR EUROPEAN


LIVIU COMAN-KUND

Galaţi - 2010
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de ştiinţe juridice sociale şi politice


Specializarea administraţie publică
Anul II/ ID
ARGUMENTE ŞI OBIECTIVE

ARGUMENTE ŞI OBIECTIVE

Vocaţia europeană a României a început să se manifeste cu


pregnanţă încă de la începuturile statului român modern, marcate de
reformele lui Cuza.
În anul 1974, România devenea prima ţară din Europa Centrală şi
Orientală care stabilea relaţii cu Comunitatea Economică Europeană.
În anul 1993, România încheie Acordul de asociere cu Uniunea
Europeană şi statele membre, situându-se astfel, alături de Bulgaria, în cel
de-al doilea val de ţări din Europa Centrală şi Orientală, care au încheiat
asemenea acorduri. Acordul de asociere a intrat în vigoare în anul 1995 şi, în
acelaşi an România şi-a depus oficial candidatura de aderare la Uniunea
Europeană. Solicitarea de aderare a României a primit răspuns favorabil în
anul 1997, iar în februarie 2000 au început negocierile de aderare, care s-au
finalizat în decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie
2005, la Luxemburg, iar aderarea efectivă s-a produs la 1 ianuarie 2007. Dar
Uniunea Europeană, la care România a aderat şi în care încearcă să se
integreze, este dirijată de un impresionant ansamblu de norme juridice,
denumit încă de la începuturi Dreptul comunitar european.
Autorii occidentali1operează o dihotomie a dreptului comunitar, pe
criteriul obiectului de reglementare, în: Drept comunitar general şi Drept
comunitar material sau special.
Dreptul comunitar general are un caracter instituţional; marile sale
părţi sunt: structura instituţională a Comunităţilor Europene, izvoarele
dreptului comunitar, contenciosul şi raporturile între dreptul comunitar şi
dreptul naţional al statelor membre.
Dreptul comunitar material sau special reglementează raporturi
interumane specifice diverselor domenii ale vieţii economico-sociale a Uniunii
Europene. Fac parte din dreptul comunitar material: Dreptul comunitar
comercial, Dreptul comunitar social, Dreptul comunitar financiar şi fiscal,
Dreptul comunitar al transporturilor, Dreptul comunitar al brevetelor etc.
După întrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea
Europeană, la 1 noiembrie 1993, o serie de autori au schimbat denumirea
Drept Comunitar European cu cea de Drept al Uniunii Europene, dorind să
marcheze inaugurarea unei noi etape a integrării europene, mai profundă
sub aspectele sale politice. În realitate, Uniunea Europeană neavând
personalitate juridică nu putea crea drept. Dreptul derivat care
reglementează unitatea europeană este cel creat de comunităţile europene.
Deci, Dreptul Uniunii Europene nu este altceva decât Dreptul comunitar
european redenumit. Situaţia se schimbă după intrarea în vigoare, la data de
1 decembrie 2009, a Tratatului de la Lisabona. Începând cu această dată,
Uniunea Europeană succede şi se substituie Comunităţii Europene,
dobândind personalitate juridică. Cu toate acestea, intervalul scurt de timp,
scurs de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, face ca substanţa
dreptului derivat care reglementează Uniunea Europeană să rămână dreptul
creat de Comunitatea Europeană. Şi cele două tratate consolidate rezultate

1
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, Droit communautaire général, 9e édition, Ed. ARMAND COLIN,
Paris-2001,p.V.
Drept comunitar european 1
ARGUMENTE ŞI OBIECTIVE
din intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene sunt alcătuite, în
cea mai mare parte, din textele Tratatului de la Maastricht şi ale Tratatului
privind Comunitatea Europeană, cu modificările suferite până la Tratatul de la
Lisabona. În aceste condiţii, am optat, deocamdată, pentru conservarea
denumirii tradiţionale de Drept comunitar european, pentru că Uniunea
Europeană nu este reglementată decât în mică măsură de norme noi, diferite
de acesta şi, deci, Dreptul Uniunii Europene nu este un drept nou, apărut
subit la 1 decembrie 2009. De asemenea, în timpul scurs de la intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, nu este evidentă întărirea unităţii politice
a statelor membre ale Uniunii Europene.
Obiectivele acestui curs sunt de natură formativă şi se împart în două
categorii: generale şi specifice.
Obiectivele generale constau în formarea unor competenţe
instrumentale (capacitatea de analiză şi sinteză, comunicarea scrisă şi orală
în limba română, capacitatea de a soluţiona probleme), a unor competenţe
interpersonale (capacitate de evaluare şi autoevaluare, abilităţi relaţionale) şi
a unor competenţe sistemice (capacitatea de corelare şi de a înţelege
corelaţiile, capacitatea de a înţelege organizarea şi funcţionarea instituţiilor,
preocupare pentru obţinerea calităţii).
Obiectivele specifice disciplinei constau în formarea unor
competenţe, caracteristice materiei Dreptului comunitar european, de natură
cognitivă, instrumental-aplicativă şi atitudinală. Competenţele de natură
cognitivă avute în vedere sunt: cunoaşterea procesului de integrare
europeană, a determinantelor şi consecinţelor sale; înţelegerea organizării şi
funcţionării instituţiilor comunitare, înţelegerea principiilor raporturilor Uniunea
Europeană – state membre şi drept comunitar – drept naţional; cunoaşterea
izvoarelor dreptului comunitar, cunoaşterea caracteristicilor dreptului
comunitar, explicarea menţinerii diversităţii în cadrul Uniunii Europene.
Competenţele instrumental-aplicative pe care dorim să le formăm sunt:
utilizarea adecvată a instrumentelor logice de cunoaştere pentru
aprofundarea materiei, utilizarea riguroasă a terminologiei comunitare,
deprinderea de a aborda problematica raporturilor Uniune – state membre şi
drept comunitar – drept naţional din perspectiva coperniciană a
interdependenţei sistemice, capacitatea de apreciere, atât sub aspect
teoretic cât şi practic, a procesului de integrare a României în Uniunea
Europeană. În fine, competenţele atitudinale se referă la: promovarea
idealurilor unităţii europene, respectarea şi aplicarea dreptului comunitar în
corelaţie cu dreptul naţional, atitudine participativă la implementarea
politicilor comunitare.
Pentru atingerea obiectivelor specificate, cursul nostru utilizează un
ansamblu de unităţi de învăţare, grupate în trei părţi: Rădăcinile şi evoluţia
construcţiei europene, Sistemul instituţional al Uniunii Europene şi Dreptul
care guvernează Uniunea Europeană.

2 Drept comunitar european


I

CUPRINS

ARGUMENTE ŞI OBIECTIVE_________________________________ 1
PARTEA I-a
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE_________ 3
Cap.1. Ideea unităţii europene_____________________________________ 4
Cap.2. Premisele construcţiei europene______________________________ 5
Cap.3. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului__ __________ 9
Cap.4. Crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene
pentru Energia Atomică_______________ _______________________ 13
Cap.5. Structura Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor Europene________16
Cap.6. Apartenenţa la Comunităţi___________________________________ 17
Cap.7. Caracteristicile generale ale Comunităţilor Europene________________21
Cap.8. Evoluţia procesului de integrare europeană________________________ 22
8.1. Aprofundarea integrării____________________________________________ 22
8.2.Extinderea Comunităţilor Europene__________________________________ 24
8.3. Relaţiile Comunităţilor, respectiv ale Uniunii Europene, cu ţările din Europa
Centrală şi Orientală______________________________________________ 26
8.4. Aspecte privind integrarea României în Uniunea Europeană______________ 27
8.5. Eşecul Tratatului Constituţional____________________________________ 30
8.6. Tratatul de la Lisabona___________________________________________ 36
Întrebări şi teste de autoevaluare____________________________________ 44
PARTEA II-a
SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE_____________ 50
Cap.1. Aspecte generale şi principii referitoare la sistemul instituţional
al Uniunii Europene_________________________________________ 51
Cap.2. Parlamentul European______________________________________ 54
2.1. Constituirea Parlamentului European_______________________________ 54
2.2. Statutul parlamentarilor__________________________________________ 56
2.3. Rolul şi atribuţiile Parlamentului European___________________________ 56
2.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European___________________ 62
2.4.5. Mediatorul Uniunii Europene______________________________________ 44
Cap.3. Consiliul European_________________________________________ 63
3.1. Apariţia şi evoluţia Consiliului European______________________________ 63
3.2. Consiliul European după Tratatul de la Lisabona_______________________ 65
Cap.4. Consiliul Uniunii Europene___________________________________ 65
4.1. Geneza Consiliului Uniunii Europene_________________________________ 66
4.2. Rolul şi atribuţiile Consiliului Uniunii Europene_________________________ 66
4.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene_________________ 67
4.4. Organele auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene_____________________ 69
Cap.5. Comisia Europeană________________________________________ 70
5.1. Componenţa Comisiei Europene____________________________________ 70
5.2. Rolul şi atribuţiile Comisiei Europene_________________________________ 71
5.3. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene________________________ 71
II

Cap.6. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene__________________________ 72


6.1. Componenţa Curţii_______________________________________________ 72
6.2. Statutul membrilor Curţii___________________________________________ 73
6.3. Organizarea şi funcţionarea Curţii___________________________________ 73
6.4. Tribunalul______________________________________________________ 75
6.5. Tribunalele specializate___________________________________________ 76
Cap.7. Banca Centrală Europeană__________________________________ 76
Cap.8. Curtea de Conturi__________________________________________ 77
Întrebări şi teste de autoevaluare____________________________________ 78
PARTEA III-a
DREPTUL UNIUNII EUROPENE______________________________ 82
Cap.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene___________________________ 83
1.1. Clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene______________________ 83
1.2. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene_________ ______________ 83
Cap.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene______________________ 86
2.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene ____________________ 86
2.2. Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene _____________________ 87
2.3. Prioritatea dreptului Uniunii Europene _______________________________ 88
Cap.3. Procedura legislativă şi rolul parlamentelor naţionale______________ 89
Întrebări şi teste de autoevaluare____________________________________ 91
CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE_______________________ 73
BIBLIOGRAFIE____________________________________________ 84
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

PARTEA I-a
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI
EUROPENE

Organizarea sarcinilor de învăţare:

Cap.1. Ideea unităţii europene

Cap.2. Premisele construcţiei europene

Cap.3. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi


Oţelului (C.E.C.O.)

Cap.4. Crearea Comunităţii Economice Europene


(C.E.E.) şi a Comunităţii Europene pentru Energia
Atomică (Euratom)

Cap.5. Structura tratatelor constitutive ale Comunităţilor


Europene

Cap.6. Apartenenţa la Comunităţi

Cap.7. Caracteristicile generale ale Comunităţilor


Europene

Cap.8. Evoluţia procesului de integrare europeană


8.1. Aprofundarea integrării
8.2. Extinderea Comunităţilor Europene
8.3. Relaţiile Comunităţilor, respectiv ale Uniunii Europene,
cu ţările din Europa Centrală şi orientală
8.4.Aspecte privind integrarea României în Uniunea
Europeană
8.5. Eşecul Tratatului constituţional
8.6. Tratatul de la Lisabona

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 3


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Cap.1. Ideea unităţii europene


Ideea unităţii europene, după cum vom arăta 1, nu este o idee nouă.
Primele concepţii privind unitatea europeană au fost conturate de unii
vizionari la sfârşitul Evului Mediu, pe fondul nostalgiei după unitatea antică
pierdută şi ca reacţie la privaţiunile pricinuite de divizarea tot mai profundă a
Europei.
Semnificativă, în acest sens, este iniţiativa regelui Boemiei, Georges
de Podiebrad, care i-a propus, în anul 1464, regelui Franţei, Ludovic al XI-
lea, constituirea unei „confederaţii europene”. Această formulă de integrare
ar fi limitat suveranitatea statelor, prin intermediul unor organe
supranaţionale, şi anume, o adunare în cadrul căreia urma să se voteze cu
majoritate simplă, şi o curte de justiţie independentă. De asemenea, urma să
se instituie un buget de tip federal şi o forţă armată comună. Evident,
această iniţiativă a fost mult prea avansată faţă de mentalitatea dominantă în
epocă. De altfel, nici la ora actuală nu există o forţă armată comună.
Ideea unităţii europene a fost reluată ulterior de personalităţi
marcante, cum au fost J.J.Rousseau şi I.Kant, în secolul al XVIII-lea; Saint-
Simon, Proudhon şi Victor Hugo, în secolul al XIX-lea, însă fără nici un
rezultat concret. Mai mult, deşi în secolul al XIX-lea a fost formulat
dezideratul constituirii „Statelor Unite ale Europei”, inspirat de modelul
american, condiţiile concrete nu numai că nu au permis realizări în acest
sens, dar au condus la declanşarea primului război mondial, la începutul sec.
XX.
Ororile, precum şi urmările economice, sociale şi politice ale primului
război mondial au determinat apariţia a două mari curente politice în Europa:
primul, pentru o uniune benevolă de tip federal cu natură democratică, cel de
al doilea mizând pe naţionalism dictat şi forţă. Aceste mari curente politice
reprezentau, de fapt, opţiunea pentru unul sau altul dintre termenii
contradicţiei: integrare europeană consensuală – suveranitate statală şi
confruntare inter-statală.
Primul curent s-a manifestat, îndeosebi, prin crearea, în 1923, a
mişcării „Uniunea Paneuropeană”, al cărei preşedinte de onoare a fost
Aristide Briand2, şi care a avut la bază lucrarea lui Richard von Coudenhove-
Kalergi3 intitulată „Paneuropa”. Deşi această mişcare câştigă numeroşi
adepţi din mediile intelectuale şi politice, ea nu reuşeşte să convingă
guvernele, astfel încât la începutul deceniului trei al secolului trecut îşi pierde
importanţa4.
Punctul culminant al curentului politic de uniune benevolă a ţărilor
europene l-a constituit iniţiativa lui Aristide Briand, care a propus, la 7

1
Roxana MUNTEANU, Drept european – Evoluţie, Instituţii, Ordine Juridică, Ed. OSCAR
PRINT, Bucureşti – 1996, pp. 17-19.
2
Aristide Briand (Nantes 1862 – Paris 1932) om politic francez, cu o activitate remarcabilă în
domeniul politicii externe, partizan al reconcilierii cu Germania, laureat al Premiului Nobel
pentru pace, în 1926, împreună cu Gustav Stresemann, ministrul de externe german.
3
Richard von Coudenhove-Kalergi (Tokyo 1894 – Schruns 1972) diplomat austriac, adept şi
promotor al cosmopolitismului, în sensul originar de „cetăţean al lumii”. A contribuit la
pregătirea constituirii Consiliului Europei, în 1949.
4
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, Introducere în dreptul comunitar, Ed.FIDES, Iaşi – 2003,
p.17.
4 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
septembrie 1929, Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor1, crearea între
statele europene a unor legături de tip federal, fără să se aducă atingere
suveranităţii acestor state. Întrucât propunerea nu a fost clară2, datorită
precauţiei manifestate de Aristide Briand faţă de susceptibilitatea guvernelor
europene în privinţa suveranităţii, i s-a cerut să prezinte un document în care
să-şi precizeze ideile. Documentul, denumit „Memorandum asupra
organizării unui regim de uniune federală europeană” a fost publicat în mai
1930. Reacţia guvernelor statelor europene a fost de respingere. Această
reacţie s-a datorat opţiunii tot mai ferme a guvernelor pentru păstrarea
integrităţii suveranităţii statale. În plus, deja câştigase teren curentul politic de
dictat şi forţă, care considera că procedeele democratice şi tendinţele
internaţionaliste nu puteau rezolva în mod convenabil şi eficace problemele
generate de prima conflagraţie mondială. În concepţia naţionalistă, aceste
probleme puteau fi rezolvate doar de state naţionale puternice, în detrimentul
celorlalte state. De aici, pe fondul sentimentelor revanşarde, în special din
Germania, s-a ajuns la naţionalism extremist şi regimuri politice dictatoriale,
şi în ultimă instanţă la cel de-al doilea război mondial. La urma urmei, şi
Germania nazistă a luptat pentru unirea Europei, dar nu pe calea
consensual-democratică, ci potrivit reţetei imperialiste: cucerire şi dominaţie.

Cap.2. Premisele construcţiei europene


Al doilea război mondial a însemnat un adevărat dezastru pentru
Europa. Şi aceasta nu numai din cauza pierderilor fără precedent suferite.
Europa a ieşit din acest război divizată, şi-a pierdut identitatea şi influenţa
internaţională, fiind condamnată să depindă de confruntarea dintre cele două
superputeri, S.U.A. şi U.R.S.S., dependenţă care a dus la împărţirea ei în
două blocuri ostile3.
În acelaşi timp, sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat
un moment crucial pentru Europa. Reprezentanţii statelor Europei
Occidentale ajung, în sfârşit, la convingerea că o unire de tip imperialist este
atât imposibilă cât şi inacceptabilă, că menţinerea divizării este un permanent
pericol, fiind deci necesară o uniune consensual-democratică, oricât de
dificilă ar fi fost găsirea formulei general acceptabile şi oricât de îndelungat şi
sinuos ar fi fost procesul de integrare.
Se poate susţine că începutul mişcării postbelice pentru uniunea
Europei Occidentale a fost declanşat de Winston Churchill4, primul ministru
de război al Marii Britanii, care după pierderea alegerilor din iulie 1945, a
devenit un campion al retoricii unioniste şi antibolşevice. El a relansat
mişcarea federalistă antebelică, printr-un discurs ţinut la Universitatea din
Zürich, pe 19 septembrie 1946, în care a susţinut crearea progresivă a
„Statelor Unite ale Europei” prin reconcilierea foştilor inamici din timpul

1
Societatea Naţiunilor sau Liga Naţiunilor a fost fondată în 1919, prin Tratatul de la
Versailles, a avut sediul la Geneva şi un număr de 63 state membre. Societatea Naţiunilor a
fost o organizaţie internaţională interguvernamentală, care a avut ca obiective dezvoltarea
colaborării între naţiuni, promovarea păcii şi securităţii internaţionale. Şi-a încetat activitatea
în anul 1940, ca urmare a izbucnirii celui de-al doilea război mondial. A fost desfiinţată oficial
în anul 1946, obiectivele sale fiind preluate de Organizaţia Naţiunilor Unite, fondată în 1945.
2
Între legăturile de tip federal şi integritatea suveranităţii statelor există o contradicţie în
termeni.
3
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.19.
4
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.20; Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.24; Philippe
MANIN, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, Ed. PEDONE, Paris-2004, p.3.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 5
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
războiului, în special Franţa şi Germania. Acest discurs a stârnit un amplu
ecou, care a reactivat organizaţiile federaliste, dintre care menţionăm:
Uniunea Europeană a Federaliştilor, Mişcarea Federalistă pentru Statele
Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară Europeană (având ca lider pe
Richard von Coudenhove-Kalergi), Noile Echipe Internaţionale ( de orientare
democrat-creştină, curent politic căruia îi aparţineau Robert Schuman –
ministrul francez de externe, Konrad Adenauer – cancelarul vest-german şi
Alcide de Gasperi - primul-ministru italian, care urmau să devină fondatori ai
Comunităţilor Europene)1. Acţiunea concertată a acestor organizaţii a condus
la formarea Comitetului de Coordonare a Mişcării pentru Unitate Europeană,
care a organizat Congresul Europei de la Haga, din 7-11 mai 1948, reunind
cca. 800 de participanţi din 16 ţări2. Acest Congres nu a fost o reuniune de
reprezentanţi ai guvernelor, abilitaţi să angajeze statele europene, ci doar un
vast forum de discuţii3. Cu tot entuziasmul participanţilor, contradicţia dintre
integrare şi suveranitate, care îşi are rădăcinile în Evul Mediu, a constituit
mărul discordiei4. Toată lumea era de acord că viitorul Europei, atât în ceea
ce priveşte evitarea unei noi conflagraţii, cât şi ca renaştere, nu era posibil
decât prin solidaritate, însă cu privire la această solidaritate s-au manifestat
două curente opuse: unul, care din grijă pentru a respecta suveranitatea
statelor susţinea o cooperare a guvernelor europene, în cadrul unor
organizaţii internaţionale permanente lipsite de putere de constrângere, şi
celălalt, federalist, care nu ezita să supună statele membre unor autorităţi
supranaţionale5. Din acest motiv, Congresul de la Haga nu a reuşit să ajungă
la formularea unei propuneri clare privind organizarea solidarităţii Europei
Occidentale. Rezoluţiile celor trei comisii ale Congresului, politică, economică
şi culturală, sunt sintetizate în Mesajul către Europeni, în 5 articole:
1. O Europă unită, ca spaţiu al liberei circulaţii a oamenilor, ideilor şi
bunurilor;
2. O Cartă a drepturilor omului, garantând, în principal libertăţile
politice şi cu caracter politic (libertatea de gândire, de asociere şi de
exprimare, liberul exerciţiu al opoziţiei politice);
3. O Curte de Justiţie având puterea să sancţioneze statele pentru
încălcarea Cartei;
4. O Adunare parlamentară europeană care să reprezinte naţiunile;
5. Angajarea tuturor demersurilor, la nivel guvernamental şi
neguvernamental, necesare pentru realizarea unităţii Europei6.
Deşi obiectivele cuprinse în aceste articole conţin idei remarcabile,
care au fost aplicate în mare măsură ulterior, nu se face nici o referire la
formula organizatorică aptă să conducă la realizarea practică a acestora.
Reacţia guvernelor statelor europene, faţă de realizarea concretă a
obiectivelor cuprinse în Mesaj, s-a încadrat şi ea în termenii contradicţiei
integrare – suveranitate. Astfel, Franţa, Belgia şi Italia au adoptat concepţia
federalistă, pe când Marea Britanie, Irlanda şi Ţările scandinave nu
concepeau decât o cooperare interguvernamentală clasică.

1
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.20; Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.26.
2
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.26.
3
Philippe MANIN, op.cit. p.3.
4
De altfel, această contradicţie acţionează într-o măsură semnificativă în prezent şi va
persista destulă vreme în viitor.
5
P.H.TEITGEN, Les etapes de l'idee europeenne, Etudes et documents du Conseil d'Etat,
1963, p.13, apud Roxana MUNTEANU, op.cit. p.19.
6
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.26 şi Anexa I.
6 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
În aceste condiţii, reticenţa faţă de relaţiile de tip federal a făcut ca
primele eforturi în vederea construcţiei solidarităţii europene să urmeze
reţeta cooperării interstatale tradiţionale.
Potrivit marilor categorii de probleme, cu care s-au confruntat după
război ţările Europei Occidentale, au fost create trei categorii de organizaţii
internaţionale: organizaţii de cooperare militară, organizaţii de cooperare
economică şi organizaţii de cooperare politică.
A. Cooperarea militară1
Cooperarea pe plan militar a fost impusă de capacitatea de apărare
redusă, ca urmare a distrugerilor provocate de război economiilor ţărilor
europene, şi de situaţia internaţională încordată. Războiul civil din Grecia,
influenţat de U.R.S.S. şi sateliţii săi (1946-1949), preluarea puterii la Praga
de către comunişti (februarie 1948), blocada Berlinului de către sovietici
(1948-1949), războiul din Coreea provocat de invadarea Coreei de Sud de
către regimul comunist din Coreea de Nord (1950-1953) reprezentau
ameninţări serioase la adresa ţărilor Europei Occidentale. În această
atmosferă, se încheie pe 17 martie 1948 Tratatul de la Bruxelles, instituind
Uniunea Occidentală, între Franţa, Marea Britanie şi Benelux. Uniunea
Occidentală a fost concepută, în principal, ca alianţă diplomatică şi militară,
dar oferea şi posibilitatea cooperării în orice alte domenii. Această „uniune”,
de numai 5 state, era cu totul insuficientă pentru a asigura garanţii efective
de securitate, atât din punct de vedere al potenţialului militar, cât şi al
instrumentelor de organizare, care ofereau doar posibilitatea unei concertări
interguvernamentale. Datorită acestor slăbiciuni evidente, eforturile
diplomatice ale statelor Europei Occidentale se concentrează pentru
încheierea unei alianţe militare cu S.U.A., singurele capabile să le asigure
efectiv securitatea. Aşa s-a ajuns la crearea Organizaţiei Atlanticului de Nord
(NATO), prin Tratatul de la Washington din 4 aprilie 1949, având ca membri
fondatori 12 state2. Prin acordurile de la Paris, din 23 octombrie 1954,
Tratatul de la Bruxelles privind Uniunea Occidentală, se modifică, în sensul
cooptării R. F. a Germaniei şi Italiei, şi al schimbării titulaturii în „Uniunea
Europei Occidentale”. Momentul este important, în sensul că marchează
includerea foştilor principali inamici din timpul războiului, Germania şi Italia,
în sistemul occidental de securitate. Cu toate acestea, importanţa acestei
alianţe, ca garanţie reală de securitate, nu se modifică semnificativ, astfel
încât Uniunea Europei Occidentale cunoaşte o lungă perioadă de eclipsă.
Apărarea militară, obiectivul ei principal, fusese preluată de N.A.T.O., iar
celelalte domenii de care eventual s-ar fi putut ocupa, au fost sau vor fi
preluate de alte structuri. În prezent, Uniunea Europei Occidentale urmăreşte
un dublu obiectiv, oarecum contradictoriu, dezvoltarea sa ca latură defensivă
a Uniunii Europene şi întărirea ca sector european al N.A.T.O.
B. Cooperarea economică3
Cu toate că, nevoia imperioasă de reconstrucţie, pentru înlăturarea cât
mai grabnică a urmărilor războiului ar fi trebuit să determine statele europene
la acţiuni energice în domeniul, cel puţin, al cooperării economice, impulsul în
acest sens a fost dat de S.U.A.

1
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp.21,22; Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.29,30.
2
Membrii fondatori sunt: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg,
Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Portugalia şi SUA. Au aderat ulterior Turcia şi Grecia (25
febr.1952), iar la 6 mai 1955, R.F.a Germaniei.
3
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.27-29.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 7
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Pe fondul unor probleme economice americane, legate de costurile
ocupaţiei Germaniei şi lipsa de lichidităţi a europenilor pentru plata
importurilor din S.U.A., secretarul de stat George Marshall propune la 5 iunie
1947, într-un discurs pronunţat la Universitatea Harvard, un plan de
reconstrucţie a Europei, pe baza unui ajutor financiar global american. În
principiu, ajutorul american era destinat tuturor ţărilor europene, dar el era
condiţionat de „integrarea şi coordonarea programelor economice” ale ţărillor
beneficiare1 cu profunde implicaţii politice2, ceea ce a făcut ca U.R.S.S. şi
sateliţii săi să-l refuze în termeni categorici, pentru că duce la „pierderea
independenţei economice şi este incompatibil cu păstrarea suveranuităţii
naţionale”.
Ca răspuns la propunerea lansată de Marshall, au loc negocieri între
ţările vest-europene, în cadrul Conferiţei de la Paris, nu lipsite de dificultăţi,
deoarece Franţa şi Italia susţin o integrare economică durabilă, cu elemente
supranaţionale, pe când Marea Britanie doreşte doar o organizaţie
temporară. În final, se semnează la Paris, pe data de 16 aprilie 1948, de
către 16 ţări3, Tratatul instituind Organizaţia Europeană pentru Cooperare
Economică, instrument permanent de cooperare economică
interguvernamentală, având ca obiectiv gestionarea în comun a ajutorului
american. La această organizaţie au aderat ulterior R.F.a Germaniei, la 31
octombrie 1949, şi Spania, la 20 iulie 1959. În urma Tratatului de la Paris,
încheiat la 30 septembrie 1961, aderă S.U.A. şi Canada, organizaţia
schimbându-şi denumirea în „Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică”. Ulterior, au aderat Japonia (1964), Australia (1971) şi Noua
Zeelandă (1979). În prezent, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică are ca obiectiv analiza şi prognoza economică la nivel global4.
C. Cooperarea politică
Cea mai importantă consecinţă, pe planul relaţiilor
5
interguvernamentale, a Congresului de la Haga a fost propunerea
Guvernului francez, din iulie 1948, adresată celor 5 ţări membre ale Uniunii
Occidentale6, privind crearea unei Adunări Parlamentare Europene, în
vederea unei cooperări în toate domeniile. Marea Britanie a acceptat doar o
adunare consultativă şi, ca organ de decizie, un Consiliu format din miniştri
care să reprezinte guvernele statelor membre, pentru a evita orice formă de
structură supranaţională. Ţările membre ale Uniunii Occidentale au acceptat
această formulă, în ianuarie 1949, hotărând înfiinţarea unui Consiliu al
Europei, la care au fost invitate să participe şi Italia, Danemarca, Norvegia,
Suedia şi Irlanda. La 5 mai 1949, s-a ţinut la Londra o conferinţă la care au
participat Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea
Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. În cadrul acestei conferinţe s-a adoptat
şi s-a semnat Statutul Consiliului Europei, care a intrat în vigoare la 3 august
1
Prin intermediul unei instituţii internaţionale însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului
american.
2
Marshall recomanda „o federaţie economică europeană”, înţelegând prin această sintagmă
o uniune gen Benelux. Benelux reprezenta o uniune monetară şi vamală între Belgia,
Olanda şi Luxemburg, instituită prin acordurile semnate la Londra în 1943 şi 1944, care s-a
transformat în 1960 într-o uniune economică. (Le Petit Larousse, Ed. LAROUSSE, Paris-
1993, p.1176; Horia C. MATEI, Silviu NEGUŢ, Ion NICOLAE, Catarina RADU, Enciclopedia
statelor lumii, Ed. MERONIA, Bucureşti-2000)
3
Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia.
4
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.29.
5
Vezi supra p.7.
6
Franţa, Marea Britanie şi Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg). A se vedea supra p.8.
8 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
1949. Consiliul Europei este o organizaţie internaţională de natură politică,
alcătuită din state suverane, având ca obiectiv promovarea şi apărarea
valorilor democraţiei occidentale, în special a drepturilor omului 1. După
prăbuşirea Uniunii Sovietice, în anii 1990-1991, Consiliul Europei a dobândit
un rol deosebit în procesul de democratizare a ţărilor din Europa Centrală şi
Orientală, admiterea în această organizaţie echivalând cu un „atestat de
democraţie”. Pentru a fi admise, ţările candidate trebuie, printre altele, să
garanteze pluripartidismul, să asigure alegeri libere, să adere la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi să accepte jurisdicţia Curţii Europene a
Drepturilor Omului. În prezent ( octombrie 2010), Consiliul Europei cuprinde
48 de state membre, aderarea României fiind acceptată în anul 1993.

***

Cele trei categorii de organizaţii prezentate au avut meritul de a


acoperi aria domeniilor de interes comun pentru statele Europei Occidentale,
la vremea respectivă, şi au fost primele forme în care s-a concretizat
solidaritatea lor. Aceste organizaţii nu au reprezentat însă o formulă de
organizare coerentă şi eficace, pentru o uniune capabilă să redea importanţa
Europei, potrivit aspiraţiilor europenilor. Marea problemă a acestor organizaţii
este, după cum se exprima Jean Monnet „cooperarea internaţională este o
metodă care favorizează discuţiile, dar nu ajunge la adoptarea deciziei”. 2 În
aceste condiţii, s-a manifestat, din 1950, tot mai presant, necesitatea ca
europenii să găsească o nouă metodă, care să poată face posibilă o
adevărată integrare.

Cap.3. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi


Oţelului (C.E.C.O.)
La începutul anului 1950, conjunctura în care se găsea Europa
Occidentală prezenta următoarele caracteristici majore3, de natură politică şi
economică:
Slăbiciune, sărăcie şi temeri faţă de Uniunea Sovietică, în cadrul
războiului rece.
Exercitarea unor presiuni americane intense, deosebit de influente,
pentru întărirea Europei din afara sferei de influenţă sovietică. Aceasta
implica integrarea R.F. a Germaniei, stat format în urma adoptării
Constituţiei din 23 mai 1949, aflat încă sub ocupaţie aliată, în
concertul Europei Occidentale. Una dintre consecinţe ar fi fost
desfiinţarea Autorităţii Internaţionale pentru zona Ruhr, creată în
aprilie 1949, pentru a controla producţia de cărbune şi oţel din această
regiune.
Necesitatea instituirii unor garanţii reale, care să asigure utilizarea
producţiei de cărbune şi oţel numai în cadrul procesului de redresare
economică, şi nu pentru reînarmare.
Eşecul tentativei de unire a statelor din Europa Occidentală într-un
ansamblu de tip federal, nu mai lăsa loc decât pentru o soluţie

1
Philippe MANIN, op.cit. pp.3,4.
2
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.33.
3
Philippe MANIN, op.cit. p.4.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 9
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
1
funcţionalistă , în sensul utilizării mecanismelor federalismului pentru
gestiunea unui domeniu de interes comun, strict delimitat.
Clarviziunea cu privire la viitorul Europei a unor oameni politici
deosebit de influenţi, din câteva ţări europene importante. Este vorba
de Jean Monnet şi Robert Schuman (Franţa), Konrad Adenauer (R.F.
a Germaniei) şi Alcide de Gasperi (Italia).
Pe fondul acestei situaţii, Robert Schuman, ministrul francez al
afacerilor externe, a decis să facă un pas hotărâtor pentru concretizarea
convingerii sale de neclintit, potrivit căreia demararea neîntârziată a
integrării era nu numai o necesitate, ci şi o şansă istorică.
Astfel, în ajunul unei reuniuni a reprezentanţilor Statelor Unite ale
Americii, Marii Britanii şi Franţei, care urma să dezbată statutul Republicii
Federale a Germaniei, având acordul prealabil al Cancelarului Adenauer,
Robert Schuman a făcut la sediul Ministerului Afacerilor Externe (Quay
d’Orsay, Paris) celebra sa Declaraţie de la 9 mai 19502, care a condus la
crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Declaraţia cuprindea principiile înlăturării rivalităţii seculare dintre
Franţa şi Germania, dar şi ale opoziţiei dintre celelalte state vest-europene,
prin metoda revoluţionară a transferului unor atribuţii ale suveranităţii, privind
sectorul economic al cărbunelui şi oţelului, în favoarea unor instituţii comune
de natură suprastatală.
Câteva citate din Declaraţie sunt edificatoare pentru ilustrarea viziunii
integratoare a lui Robert Schuman. Propunerea de constituire a comunităţii
era formulată în următorii termeni: „…guvernul francez propune plasarea
ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi de oţel sub o Înaltă
Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă şi pentru alte ţări europene.”3
Astfel, "…va fi realizată în mod simplu şi rapid fuziunea intereselor
indispensabile stabilirii unei comunităţi economice şi se va introduce
fermentul unei comunităţi mai largi şi mai profunde între popoare mult timp
opuse prin diviziuni sângeroase..."4 "Prin punerea în comun a producţiilor de
bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi noi, ale cărei decizii vor lega Franţa,
Germania şi ţările care vor adera, se vor realiza primele baze concrete ale
unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii".5
Piaţa comună a cărbunelui şi oţelului constituia totodată un experiment
de integrare sectorială, bazată pe concepţia funcţionalistă, care urma să fie
extinsă în mod progresiv şi la alte domenii, în scopul realizării, în final, a
unităţii politice. "Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie de
ansamblu, ea se va face prin realizări concrete creând mai întâi o solidaritate
de fapt".6
Propunerile lui Robert Schuman au fost agreate şi susţinute de
americani.7 Cu toarte acestea, la 2 iunie 1950, Marea Britanie refuză
1
Abordarea funcţionalistă a problemelor societăţii internaţionale susţine crearea unor agenţii
funcţionale supranaţionale, capabile să rezolve în mod pragmatic problemele dintr-un
domeniu strict determinat, de interes comun pentru state, fără constrângeri politice sau
constituţionale. Este concepţia lui David MITRANY (1888-1973), prezentată de Emanuel
Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.18-20.
2
Precizăm că Declaraţia a fost pregătită de o echipă condusă de Jean Monnet, care era, la
acea vreme, Comisar General pentru Planul de Modernizare şi Echipament al Franţei.
(Roxana MUNTEANU, op.cit. p.26)
3
Philippe MANIN, op.cit. p.4.
4
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.27.
5
Ibidem.
6
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.27.
7
Philippe MANIN, op.cit. p.5.
10 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
participarea la Comunitate, din două motive: pe de o parte, avea încă resurse
economice însemnate în colonii, iar pe de alta, rămâne o adeptă
consecventă a păstrării integrităţii suveranităţii naţionale.1 Pe data de 3 iunie
1950, propunerea franceză este acceptată de 5 ţări: Republica Federală a
Germaniei, statele Beneluxului şi Italia.2 În continuare, derularea
evenimentelor a fost următoarea3:
În perioada 20 iunie 1950 – 19 martie 1951, s-a desfăşurat la Paris,
sub conducerea lui Jean Monnet, conferinţa interguvernamentală
pentru redactarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a
fost parafat la 19 martie 1951 şi apoi a fost semnat la Paris la 18 aprilie
1951, de către: Belgia, Franţa, R.F. a Germaniei, Italia, Luxemburg şi
Olanda.
După ratificarea sa de către cele 6 state semnatare, Tratatul instituind
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a intrat în vigoare la
23 iulie 19524, fiind încheiat pentru o durată de 50 de ani5.
Desemnarea lui Jean Monnet, ca Preşedinte al Înaltei Autorităţi a
întrunit imediat consensul ţărilor membre. A durat mai mult şi s-a ajuns
mai greu la realizarea acordului pentru stabilirea sediului Comunităţii
Europeane a Cărbunelui şi Oţelului la Luxemburg.
Prima reuniune a Înaltei Autorităţi a avut loc la Luxemburg, pe data de
10 august 1952.
Piaţa Comună s-a deschis pentru cărbune la 10 februarie 1953, şi
pentru oţel la 10 mai 1953.
Se realizează astfel, pentru prima dată în istoria Europei, transferul
unor atribuţii din sfera suveranităţii statale în competenţa unor instituţii
comunitare, prevăzute într-un tratat. Aceste instituţii sunt6:
1. Înalta Autoritate, care avea sarcina de a stabili şi impune interesul
comunitar. Ea era compusă din 9 membri, dintre care 8 desemnaţi printr-un
acord al statelor membre, iar al nouălea cooptat de membrii desemnaţi.
Membrii Înaltei Autorităţi erau obligaţi să se abţină de la orice act incompatibil
cu caracterul supranaţional al funcţiei lor. La rândul lor, statele membre erau
obligate să le respecte statutul. Practic, membrilor Înaltei Autorităţi le era
interzis să ceară sau să accepte instrucţiuni de la statele cărora le
aparţineau, iar statele respective trebuiau să se abţină de la asemenea
manifestări. Înalta Autoritate avea o competenţă largă, deciziile ei fiind

1
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.35.
2
Philippe MANIN, op.cit. p.5.
3
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.28; Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.34,35;
Philippe MANIN, op.cit. p.5.
4
Mai mulţi autori indică data de 25 iulie 1952: Philippe MANIN, op.cit. p.5; Octavian
MANOLACHE, Drept comunitar, Ed. ALL, Bucureşti-1996, p.2; Roxana MUNTEANU, op.cit.
p.28. Pe site-ul Uniunii Europene, www.europa.eu.int., apare însă, la rubrica Tratate
europene, data de 23 iulie 1952. Aceeaşi dată apare şi în comunicatul de presă CES/02/58
din 25.07.2002, referitor la expirarea Tratatului instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului. Faţă de cele arătate, considerăm corectă data de 23 iulie 1952.
5
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a expirat la 23 iulie
2002. Potrivit unei decizii a Consiliului Uniunii Europene, începând cu data de 24 iulie 2002,
atribuţiile Comunităţii Europeane a Cărbunelui şi Oţelului au fost preluate de Comunitatea
Economică Europeană. De asemenea, aceasta a preluat drepturile şi obligaţiile decurgând
din acordurile internaţionale încheiate de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului cu
ţările terţe.
6
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.36,37; Roxana MUNTEANU, op.cit. p.29.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 11
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
obligatorii, atât pentru statele membre, cât şi pentru agenţii economici din
câmpul de acţiune al Tratatului. Pe lângă Înalta Autoritate s-a înfiinţat
Comitetul Consultativ, alcătuit din comercianţi, producători, consumatori şi
reprezentanţi ai sindicatelor, desemnaţi de Consiliul Special al Miniştrilor.
După cum arată şi denumirea, rolul Comitetului era de a aviza anumite
decizii.
2. Consiliul Special de Miniştri, care reprezenta interesele statelor
membre, era format din miniştri de externe ai acestora. El era un organ
interguvernamental, care atenua caracterul suprastatal al Comunităţii,
deliberările sale utilizând, în practică, unanimitatea. Misiunea sa era de a
coordona acţiunea statelor, care dirijau ansamblul economiei, cu acţiunea
Comunităţii. Competenţa Consiliului era limitată la emiterea unui aviz
conform, pentru deciziile mai importante ale Înaltei Autorităţi.
3. Adunarea Comună, care reprezenta cetăţenii statelor membre era
compusă din 78 de parlamentari naţionali, desemnaţi de parlamentele din
care făceau parte. Misiunea Adunării era să exercite un control democratic
asupra Înaltei Autorităţi. În acest scop, utiliza mijloacele clasice ale
controlului parlamentar: informările, rapoartele, întrebările şi interpelările. Era
prevăzută, mai mult cu valoare teoretică de principiu, şi posibilitatea demiterii
Înaltei Autorităţi, prin aprobarea unei moţiuni de cenzură. În esenţă, rolul
Adunării era consultativ. Se observă că organizarea şi funcţionarea Adunării
Comune au fost concepute pentru a atenua caracterul supranaţional al
Comunităţii.
4. Curtea de Justiţie, alcătuită din judecători independenţi, avea
misiunea de a asigura respectarea Tratatului şi a dreptului derivat din acesta,
prin activitatea de soluţionare a litigiilor dintre ţările membre sau persoanele
particulare şi Înalta Autoritate.
Trebuie să remarcăm că Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului nu este numai primul pas pe calea integrării europene,
ci şi un model de integrare juridică1. Sistemul său instituţional va fi utilizat, cu
unele amendamente, şi în următoarele etape ale integrării.
Prima tentativă de extindere a integrării, vizând domeniile foarte
sensibile ale apărării şi politicii externe, a fost un răsunător eşec. Dar să
vedem cum s-a desfăşurat acest proces2.
Războiul din Coreea, declanşat la 25 iunie 1950, determină temerea
faţă de o ofensivă generalizată a „comuniştilor” împotriva „lumii libere”. În
această situaţie, americanii propun reînarmarea Republicii Federale a
Germaniei. Apare astfel o dilemă: reînarmarea putea conduce la renaşterea
militarismului german – respingerea reînarmării excludea germanii, o
potenţială forţă redutabilă, de la eforturile comune de apărare.
Întrucât presiunea evenimentelor înclina balanţa spre reînarmarea
Republicii Federale a Germaniei, pentru a evita crearea unei armate
naţionale germane, guvernul francez alege varianta înfiinţării unei armate
europene, care să includă şi forţele germane. Astfel , la 25 octombrie 1950,
Franţa avansează proiectul de constituire a Comunităţii Europene de
Apărare, care, utilizând modelul instituţional al Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, cu amendamentul că puterea de decizie urma să fie
atribuită instituţiei comunitare interguvernamentale (Consiliul de Miniştri),
urma să preia de la statele membre (cele 6 state care alcătuiau Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) atribuţiile esenţiale din domeniul forţelor

1
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.29.
2
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.37-40.
12 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
armate. În urma unor negocieri anevoioase, la 27 mai 1952, se semnează la
Paris, Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare.
Existenţa unei armate comune europene implica însă, în mod
neechivoc, o politică externă comună. Din acest motiv, Italia propune crearea
concomitentă a Comunităţii Politice Europene, propunere acceptată de
celelalte state comunitare. Proiectul acestei Comunităţi a fost realizat de
Adunarea Comună a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, sub
conducerea lui Paul-Henri Spaak1. Potrivit proiectului, Comunitatea Politică
Europeană urma să fie o formă de organizare de tip federal, care ar fi
absorbit treptat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi
Comunitatea Europeană de Apărare.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare nu a intrat însă
în vigoare, deoarece nu a fost ratificat chiar de ţara care l-a iniţiat, şi anume
Franţa2. În acest fel, încercarea de integrare militară şi politică a eşuat.
Atitudinea Franţei a fost determinată de anumite motive conjuncturale. Astfel,
ca urmare a schimbării compoziţiei Adunării Naţionale, partizanii unităţii
europene au devenit minoritari. Relaţiile internaţionale cunoscuseră o
detensionare, ca urmare a morţii lui Stalin (5 martie 1953), a încetării
războiului din Coreea şi a reluării parţiale a relaţiilor economice Est – Vest.
De asemenea, opinia publică franceză era ostilă cedărilor de suveranitate, pe
fondul nostalgiei după epoca în care Franţa făcea parte dintre marile puteri
mondiale, nostalgie accentuată de pierderea războiului din Indochina. În
aceste condiţii, la 30 august 1954, ratificarea Tratatului instituind
Comunitatea Europeană de Apărare este scoasă de pe ordinea de zi a
Adunării Naţionale, printr-un artificiu procedural, fără a se stabili o dată
ulterioară pentru dezbatere.
Ca urmare a abandonării Comunităţii Europene de Apărare, şi implicit a
Comunităţii Politice Europene, se hotărăşte crearea Uniunii Europei
Occidentale, cu participarea Germaniei şi a Italiei3.
Făcând abstracţie de motivele conjuncturale, eşecul Comunităţii
Europene de Apărare şi al Comunităţii Politice Europene a demonstrat că
Europa nu era încă pregătită pentru o integrare globală. Pentru relansarea
construcţiei europene era necesară întoarcerea la concepţia iniţială a
integrării economice.

Cap.4. Crearea Comunităţii Economice Europene


(C.E.E.) şi a Comunităţii Europene pentru Energia
Atomică (C.E.E.A. sau Euratom)
Iniţiativa relansării construcţiei europene, potrivit concepţiei
funcţionaliste aplicate domeniului economic, a aparţinut Beneluxului 4. Astfel,
Joseph Bech, ministrul de externe al Luxemburgului, a cerut convocarea, în
luna iunie 1955, a unei reuniuni a miniştrilor de externe ai ţărilor membre ale
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Obiectul reuniunii l-a constituit
dezbaterea unui memorandum, pe care îl trimisese Franţei, Germaniei şi

1
Paul-Henri Spaak (Schaerbeek 1899 – Bruxelles 1972) om politic belgian, unul dintre cei
mai importanţi promotori ai integrării europene. Începând cu anul 1936 a fost în mai multe
rânduri ministru de externe şi prim-ministru al Belgiei. (Le Petit Larousse, Ed. LAROUSSE,
Paris-1993, p.1688)
2
Celelalte ţări semnatare l-au ratificat în anul 1954.
3
Vezi supra p.7.
4
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.40-42.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 13
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Italiei, în numele Beneluxului, prin care propunea o integrare economică
generală prin crearea unei pieţe comune europene. În cadrul reuniunii, care a
avut loc la Messina (Italia) s-a hotărât înfiinţarea unui Comitet
Interguvernamental de Experţi, sub conducerea lui Paul-Henri Spaak, cu
misiunea de a elabora şi propune variante de integrare economică. Pe baza
analizelor efectuate, Comitetul întocmeşte un raport în care propune
constituirea unei pieţe comune generale şi o integrare sectorială în domeniul
energiei nucleare. De asemenea, înaintează şi două proiecte de tratat, în
acest sens.
După negocieri complexe, care au durat aproape doi ani, s-au semnat
la Roma, pe data de 25 martie 1957, de către statele membre ale Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Tratatul instituind Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.) şi Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. denumită şi Euratom).
După ratificarea lor de către statele semnatare - Franţa, Germania,
Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia - Tratatele de la Roma au intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1958. Ambele tratate au fost încheiate pe durată nelimitată.
Pentru cristalizarea cadrului instituţional1 al Comunităţii Economice
Europene şi al Comunităţii Europene pentru Energia Atomică, odată cu
semnarea Tratatelor de la Roma, a fost încheiată şi Convenţia privind unele
instituţii comune ale Comunităţilor Europene. De asemenea, pe data de 17
aprilie 1957 s-a semnat la Bruxelles Protocolul privind privilegiile şi imunităţile
personalului instituţiilor comunitare şi Protocolul privind Curtea de Justiţie a
Comunităţii Economice Europene şi Comunităţii Europene pentru Energia
Atomică.
Instituţiile Comunităţii Economice Europene şi Comunităţii Europene
pentru Energia Atomică au urmat modelul instituţiilor Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, cărora le-au atenuat însă caracterul supranaţional.
Astfel, sistemul lor instituţional este alcătuit din „Comisie”, „Consiliu”,
„Adunare Parlamentară” şi Curte de Justiţie”. Se remarcă înlocuirea denumirii
„Înalta Autoritate”, pentru instituţia promotoare a interesului comunitar, cu
denumirea neutră de „Comisie”. Totodată, puterea de decizie a fost
deplasată la „Consiliu”, adică la instituţia interguvernamentală2.
Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană este cel mai
important dintre Tratatele Constitutive ale Comunităţilor, deoarece are ca
obiectiv integrarea ansamblului economiilor statelor membre, prin intermediul
unei pieţe comune globale3. Autorii acestui tratat aveau convingerea că
numai în acest fel se putea asigura o creştere accelerată şi durabilă a
nivelului de trai pentru cetăţenii statelor semnatare. Buna funcţionare a pieţei
comune necesita însă stabilitate economică, socială şi politică, precum şi o
expansiune economică permanentă şi echilibrată. Ea necesita, de
asemenea, o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice pe întreg
teritoriul comunitar, ceea ce a determinat elaborarea şi implementarea
politicilor comunitare menite să atenueze disparităţile, de multe ori
importante, dintre regiunile din spaţiul comunitar. Toate aceste cerinţe, dificil
de realizat, au făcut ca procesul construcţiei economice europene să nu fie
neted şi linear. Ele s-au realizat în etape, nu întotdeauna coerente, fiind
necesare o serie de compromisuri pentru depăşirea perioadelor de criză.

1
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.31.
2
Ibidem, p.33, nota de subsol.
3
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.42,43.
14 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Integrarea economică prin intermediul pieţei comune înseamnă, în
esenţă, asigurarea treptată în interiorul spaţiului comunitar, prin mijloace
adecvate, a patru libertăţi de bază: libera circulaţie a bunurilor, libera
circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a persoanelor şi libera circulaţie a
capitalurilor. În principiu, pentru manifestarea acestor libertăţi, trebuie
înlăturate toate barierele, de orice natură, care le stau în cale. Simplu ca
enunţ, acest principiu s-a dovedit de o mare complexitate în procesul de
transpunere în practică. Barierele evidente, de genul taxelor vamale şi a
restricţiilor cantitative la import şi la export, între statele comunitare, au fost
relativ simplu de înlăturat. Au rămas însă o mulţime de bariere insidioase.
Multe dintre acestea au fost înlăturate rând pe rând, pe parcursul procesului
de integrare economică, atitudinea pro-integrare a Curţii de Justiţie jucând un
rol important. Un exemplu în acest sens îl constituie hotărârea REWE1,
pronunţată de Curtea de Justiţie, la 20.02.1979, în cauza 120/78.
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost
încheiat, atât din cauza importanţei aparte dobândită de acest sector pentru
dezvoltarea economică, implicit pentru ridicarea nivelului de trai, cât şi din
cauza temerilor faţă de pericolele deosebit de grave pe care le implică
utilizarea energiei nucleare. Cât priveşte primul aspect, Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice urmăreşte o dezvoltare rapidă a industriilor
nucleare europene. În privinţa celui de al doilea, Tratatul urmăreşte stabilirea
şi asigurarea respectării unor norme comune de securitate pentru protecţia
persoanelor şi a mediului, precum şi crearea unor garanţii pentru utilizarea
paşnică a materialelor, echipamentelor şi tehnologiilor nucleare.
Pentru a rezuma, subliniem că, începând cu data de 1 ianuarie 1958,
integrarea europeană se desfăşoară în cadrul a trei Comunităţi distincte,
bazate pe Tratate Constitutive proprii. Acestea urmăresc acelaşi obiectiv
fundamental, şi anume construirea unei uniuni tot mai strânse între
popoarele Europei Occidentale, mai întâi în domeniul economic, iar apoi,
treptat, şi în domeniul politic.
Originalitatea modelului juridic de integrare, utilizat de Comunităţile
Europene, constă în faptul că tratatul internaţional instituie o comunitate
dotată cu instituţii şi mecanisme proprii, de natură să o facă să funcţioneze
efectiv. Astfel, fiecare Comunitate dispune de mijloacele de acţiune care îi
permit exercitarea atribuţiilor proprii.
Procesul construcţiei comunitare, care şi-a găsit formula general
agreată de statele europene, odată cu succesul Tratatelor de la Roma, va
prezenta, pe parcursul desfăşurării sale, următoarele trăsături caracteristice 2:
Poziţia dominantă a Comunităţii Economice Europene, care are o sferă
de cuprindere globală, asupra comunităţilor sectoriale Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană pentru

1
Societatea germană REWE a solicitat autorităţii naţionale a monopolului alcoolului
autorizaţia de a importa din Franţa lichior de fructe denumit „Cassis de Dijon”, care are o
0 0
tărie alcoolică cuprinsă între 15 şi 20 . Legea germană impune însă ca lichiorul de fructe să
0
aibă o tărie alcoolică de minimum 25 . Din acest motiv, autorizaţia este refuzată. REWE
atacă în justiţie refuzul administraţiei germane. Curtea de Justiţie se pronunţă în sensul că
refuzul are un efect echivalent cu o restricţie cantitativă la import. Pe cale de consecinţă,
autoritatea germană competentă este obligată să emită autorizaţia solicitată. Acesta este
unul dintre numeroasele cazuri de înlăturare a unei bariere insidioase, din calea liberei
circulaţii a bunurilor. (Loïc ERNEST, Manuel de droit communautaire des affaires, Ed. ESKA,
Paris-1996, p.24)
2
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp.32,33.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 15
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Energia Atomică, întrucât numai integrarea economică globală este
capabilă să conducă la o integrare politică.
Manifestarea tensiunii permanente între concepţia federalistă,
supranaţională şi viziunea interguvernamentală a construcţiei europene,
determinată de contradicţia dintre interesele naţionale şi interesele
europene.
Tendinţa constantă de extindere a domeniului intervenţiei comunitare.
Atracţia durabilă exercitată de Comunităţi asupra statelor europene, care
a condus la extinderea spectaculoasă a acestora. Dacă în 1958 existau 6
state comunitare, în 2007 numărul lor a crescut la 27, şi extinderea nu
este încă încheiată.

Cap.5. Structura Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor


Europene
Din examinarea Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor Europene, se
constată că structura lor este aproape identică1.
Cea mai importantă deosebire se referă la locul conferit
instituţiilor comunitare2. În Tratatul de la Paris, instituţiile sunt puse în
evidenţă începând cu titlul II, ceea ce consacră în mod formal predominanţa
instituţională. Tratatele de la Roma însă situează instituţiile în antepenultima
parte. Din această sistematizare rezultă un regres al caracterului
supranaţional al formei de organizare a Comunităţilor, în concepţia Tratatelor
Comunităţii Economice Europene şi Comunităţii Europene pentru Energia
Atomică, faţă de concepţia Tratatului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului.
Potrivit unei interesante analize realizată de Roxana Munteanu3,
reglementările cuprinse în Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene
prezintă numeroase întrepătrunderi. Întrepătrunderea acestor tratate este
dată de obiectivul lor general, respectiv realizarea unui proces de integrare
economică prin intermediul instituţiilor comunitare, obiectiv care explică şi
structura dualistă a tratatelor, exprimată prin asocierea regulilor materiale cu
normele instituţionale. Astfel:
a) Preambulurile celor trei tratate pun în evidenţă convingerea şefilor
statelor fondatoare privind necesitatea de a angaja statele europene în
făurirea unei uniuni tot mai strânse între popoarele lor, care să le permită să
se impună în viitor. Fundamentele acestui proces sunt formate dintr-un
ansamblu de scopuri, atât social-economice, cât şi politice şi etice.
b) Dispoziţiile preliminare definesc obiectivele Comunităţilor şi
principiile cu caracter general care trebuie respectate în derularea acţiunilor
întreprinse de instituţiile comunitare. Chiar dacă nu se pot aplica direct,
aceste texte nu sunt simple declaraţii de intenţii, deoarece fixează cadrul
general obligatoriu al activităţii Comunităţilor.
c) Dispoziţiile instituţionale reglementează organizarea,
funcţionarea, competenţa şi relaţiile dintre instituţiile comunitare. Deşi sunt

1
Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a,
Ed. ACTAMI, Bucureşti-2000, p.36.
2
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.33.
3
Ibidem, pp.33-36.
16 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
cuprinse în tratate distincte, o parte dintre dispoziţiile privind organizarea şi
funcţionarea instituţiilor celor trei Comunităţi au fost unificate.1
În doctrină s-a considerat că ansamblul acestor dispoziţii formează
"Constituţia Comunităţilor", în sensul că a stabilit structuri instituţionale,
adică, „…o societate organizată în vederea unui scop comun care este
altceva şi mai mult decât rezultanta intereselor naţionale…Această societate,
dotată cu organe învestite cu o anumită autonomie, este capabilă să
acţioneze în vederea interesului comun.”2 Dispoziţiile instituţionale cuprinse
în Tratatele Constitutive înseamnă depăşirea contractualului şi trecerea spre
instituţional.3 Este unanim acceptat că dimensiunea instituţională a acestor
tratate reprezintă elementul esenţial al originalităţii lor.
d) Dispoziţiile materiale sunt reglementările de bază ale regimului
economic şi social pe care instituţiile comunitare sunt menite să îl realizeze.
Această categorie de norme nu are acelaşi grad de precizie. Astfel, unele
dintre ele sunt norme-principii, iar altele reglementări detaliate. Privind prin
prisma gradului de detaliere a reglementărilor, Tratatul Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului se prezintă ca un "tratat-lege", cu reglementări de
detaliu, iar Tratatul Comunităţii Economice Europene ca un "tratat-cadru",
care indică obiectivele pe care instituţiile comunitare trebuie să le atingă prin
acţiunea şi mijloacele lor. Această distincţie nu este însă absolută. Tratatul
de la Paris cuprinde în cea mai mare parte reglementări detaliate, dar conţine
şi o enunţare a principiilor care trebuie aplicate în practică de către instituţiile
comunitare. Tratatul Comunităţii Economice Europene, datorită amploarei
integrării urmărite, cuprinde cu precădere principiile directoare şi
coordonatele acţiunii instituţiilor comunitare. El conţine însă şi norme
suficient de precise pentru a fi direct aplicabile. În ceea ce priveşte
dispoziţiile materiale ale Tratatului Comunităţii Europene a Energiei Atomice,
acesta îmbină procedeul "tratatului-lege" cu procedeul "tratatului-cadru".
e) Dispoziţiile finale se înscriu în formula clasică a tratatelor
internaţionale. Astfel, aici se precizează modalităţile de angajare a părţilor,
condiţiile de intrare în vigoare şi modalităţile de revizuire a tratatelor, precum
şi regimul lingvistic.

Cap.6. Apartenenţa la Comunităţi


Dreptul internaţional public clasifică organizaţiile internaţionale, potrivit
criteriului statutului statelor membre, în două categorii. Astfel, există
organizaţii internaţionale alcătuite atât din membri cu drepturi depline cât şi
din membri cu drepturi restrânse, denumiţi „membri asociaţi”, şi organizaţii
internaţionale formate numai din membri cu drepturi depline.
Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene admit numai membri
cu drepturi depline. „Regimul special de asociere”, prevăzut de Tratatul
Comunităţii Economice Europene nu înseamnă admiterea unor membri cu
drepturi restrânse. Acest regim presupune stabilirea unor relaţii speciale, mai
strânse, între Comunitate şi unele ţări şi teritorii, prin intermediul acordurilor

1
În acest sens, s-a acţionat prin Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor
Europene, semnată la Roma la 25 martie 1957, şi prin Tratatul instituind un Consiliu unic şi o
Comisie unică a Comunităţilor Europene, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, denumit şi
Tratatul de fuziune.
2
Roxana MUNTEANU, op.cit. p.35.
3
P.Pescatore, L'ordre juridique des Communautes europeennes, LES PRESSES
UNIVERSITAIRES DE LIEGE, 1971, p.36, apud Roxana MUNTEANU, op.cit. p.35.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 17
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
de asociere. Printr-un asemenea acord se realizează, utilizându-se formule
adecvate, extinderea unor principii şi dispoziţii materiale ale Tratatului
Comunităţii Economice Europen în afara teritoriului statelor comunitare1.
Statele care încheie un acord de asociere rămân în afara Comunităţii şi nu
participă la activitatea instituţiilor comunitare.
Vom analiza apartenenţa la Comunităţi sub două aspecte : aderarea
la Comunităţi şi caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţi.

A. Aderarea la Comunităţi
Potrivit ideilor fundamentale cuprinse în Declaraţia lui Robert
Schuman, apartenenţa la Comunităţi nu este limitată la fondatori, întrucât
acestea au vocaţie continentală. De aceea, pentru statele europene care nu
au participat la constituirea Comunităţilor, Tratatele oferă, în termeni similari,
posibilitatea de aderare ulterioară. Totuşi, acceptarea de noi membri este
destul de restrictivă, datorită condiţiilor impuse ţărilor candidate şi a
necesităţii acordului unanim al statelor membre.2
Condiţiile care trebuie îndeplinite de un stat candidat se pot împărţi în
trei categorii: condiţii politice, condiţii juridice de fond şi condiţii de formă şi
procedură.3
1. Condiţiile politice
Condiţiile politice au fost deduse iniţial din două formulări foarte
generale cuprinse în preambulul Tratatului Comunităţii Economice Europene,
şi anume: statele fondatoare invită să se asocieze efortului lor de integrare
celelalte popoare din Europa care „…le împărtăşesc idealul…” şi sunt
hotărâte să „…apere pacea şi libertatea…”. Cu ocazia aderării primelor state
supuse timp îndelungat unor regimuri politice autoritare (Grecia, Portugalia şi
Spania), instituţiile europene au fost unanime în a interpreta textele
menţionate în sensul existenţei în statul candidat a unui regim politic
democratic. Consiliul European de la Copenhaga, din 8 aprilie 1978, a
precizat conţinutul condiţiilor politice de aderare, afirmând că respectarea
democraţiei reprezentative şi a drepturilor omului constituie elemente
esenţiale pentru apartenenţa la Comunităţi. Având în vedere perspectiva
aderării ţărilor din fostul lagăr socialist, Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2
octombrie 1997, a formulat condiţiile politice de aderare după cum urmează:
 respectarea principiilor libertăţii şi democraţiei;
 respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
 funcţionarea statului potrivit principiilor statului de drept.

2. Condiţiile juridice de fond


Această categorie de condiţii, nescrise, decurg din preambulurile şi
dispoziţiile preliminare ale Tratatelor Constitutive şi au fost degajate de
practică. Ele au în vedere, în esenţă, modificările ce pot fi aduse acestor
tratate, cu ocazia aderării unuia sau mai multor state candidate.
Admiterea unui nou stat membru impune fără îndoială adaptări ale
Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor, care să asigure statului
aderent participarea la activitatea instituţiilor comunitare. Sunt, însă, admise
numai acele adaptări care sunt "necesare". În nici un caz adaptările nu ar
putea să deschidă calea unei renegocieri fundamentale a tratatelor. Această
condiţie se exprimă în principiul ”acceptării realizărilor comunitare" care

1
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp.39,40.
2
Philippe MANIN, op.cit. p.73.
3
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.23-25.
18 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
apără nivelul de integrare deja dobândit (acquis-ul comunitar). Pe plan
juridic, consecinţa principiului este că statele candidate trebuie să accepte nu
numai tratatele ci şi ansamblul actelor juridice adoptate pe baza tratatelor
sau, altfel spus, totalitatea operei legislative a instituţiilor comunitare. În
consecinţă, soluţionarea problemelor ridicate de adaptarea statului aderent la
regimul comunitar nu se poate face decât prin stabilirea unor măsuri
tranzitorii. Nu este admisă în nici un caz modificarea regulilor comunitare
existente.
Acceptarea acquis-ul comunitar implică, în prezent, şi participarea la
„politicile comune”. Este vorba de politica externă şi de securitate comună şi
de politica din domeniul justiţiei şi afacerilor interne, care sunt de fapt
mecanisme de strânsă cooperare.
Tot din principiul "apărării realizărilor comunitare" decurge şi obligaţia
de a adera simultan la toate cele trei Comunităţi, datorită interconexiunii
competenţei şi a unităţii instituţiilor acestora.
3. Condiţiile de formă şi de procedură
Aderarea la Comunităţile Europene este supusă unor condiţii
procedurale şi de formă, care au fost unificate prin Tratatul de la Maastricht,
semnat la 7 februarie 1992. Potrivit art. O din acest Tratat1, orice stat
european poate deveni membru al Uniunii.2 Pentru aceasta, el trebuie să
adreseze o cerere Consiliului Uniunii Europene, care se pronunţă asupra
aderării cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei Europene, pe
baza avizului conform, al Parlamentului European, aviz care se emite cu
majoritate calificată.
Pentru a se putea ajunge la adoptarea hotărârii de aderare, trebuie
parcursă în prealabil o procedură de drept internaţional public, şi anume
negocierea acordului de aderare. Procesul de negociere este deosebit de
complex şi nu implică numai instituţiile comunitare şi statul candidat, ci şi
relaţiile dintre ţările membre.3
B. Caracterul definitiv al aderării la Comunităţi
Se consideră că, din modul de redactare a Tratatelor Constitutive,
aderarea la Comunităţi are un caracter definitiv. Argumentele, în acest sens,
pornesc de la premisa că, spre deosebire de alte tratate internaţionale, cum
este de exemplu Statutul Consiliului Europei, Tratatele Comunitare nu conţin
dispoziţii privind pierderea calităţii de membru. Cu alte cuvinte, nu sunt
reglementate dreptul de retragere şi procedura de excludere. Dacă avem în
vedere şi durata nelimitată a acestora, rezultă că apartenenţa la Comunităţi
este definitivă. Acest principiu se explică prin chiar obiectivul construcţiei
europene - integrarea regională - care implică, în mod necesar, ca statele să
se angajeze în mod ireversibil. Această particularitate aproprie construcţia
europeană de o construcţie federală.4
Interdicţia juridică a unei retrageri unilaterale nu trebuie însă
supraapreciată, din mai multe motive.5
În primul rând, pentru că, fără a se retrage în mod formal din
Comunităţi, un stat membru poate să blocheze funcţionarea acestora, în
măsura în care se impune o colaborare strânsă, practicând ceea ce se

1
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.23-24.
2
După cum se va vedea ulterior, potrivit Tratatului de la Maastricht, Comunităţile Europene
au fost înglobate în Uniunea Europeană.
3
Philippe MANIN, op.cit. p.73.
4
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.25.
5
Ibidem, pp.25,26.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 19
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
numeşte "politica scaunului gol", adică refuzând să-şi ocupe locul în
instituţiile comunitare şi în special în cadrul Consiliului. Un exemplu clasic în
acest sens, îl constituie Compromisul de la Luxemburg. La 30 iunie 1965,
Guvernul francez decide să-şi retragă reprezentanţii din Consiliul
Comunităţilor Europene şi din anumite organe auxiliare ale acestuia. În acest
fel, Franţa a vrut să împiedice utilizarea votului cu majoritate calificată, atunci
când este vorba de probleme de interes major pentru unul dintre statele
membre. De fapt, a fost vorba de o acţiune în favoarea dreptului de veto al
unui stat membru, care a fost determinată de opoziţia lui Charles de Gaulle
faţă de creşterea independenţei Comunităţii Economice Europene şi faţă de
amplificarea caracterului ei supranaţional. Acest comportament, care a primit
denumirea de „politica scaunului gol”, a provocat un adevărat blocaj
instituţional, deoarece Consiliul nu poate funcţiona decât în prezenţa tuturor
membrilor săi. Criza a luat sfârşit prin Compromisul de la Luxemburg, din 29
ianuarie 1966, prin care s-a acceptat ca atunci când sunt în joc interesele
vitale ale unui stat, se vor face toate eforturile necesare pentru a se ajunge la
un consens, chiar dacă, potrivit Tratatelor, chestiunea respectivă cade sub
incidenţa votului calificat. S-a deformat astfel procedura de vot majoritar cu
caracter supranaţional, prin crearea, de facto, a unui drept de veto, care
impune unanimitatea, în pofida prevederilor Tratatelor.1
În al doilea rând, un stat poate exercita o asemenea presiune din
interior încât condiţiile participării sale la Comunităţi să fie "renegociate". O
asemenea poziţie a avut Marea Britanie, în anul 1974, când a cerut
renegocierea condiţiilor de aderare, sub aspectul contribuţiei sale financiare,
ameninţând cu retragerea din Comunităţi, dacă nu va obţine satisfacţie. Criza
„renegocierii britanice” s-a încheiat la Consiliul European de la Dublin, din
mai 1975, prin adoptarea unui mecanism financiar corector, de care
Guvernul britanic s-a declarat mulţumit.2
În sfârşit, statele ar putea consimţi la retragerea unuia dintre ele sau
chiar la desfiinţarea Comunităţilor. Retragerea Groenlandei3, chiar dacă
poate fi considerată o diminuare a spaţiului geografic de aplicabilitate a
Tratatelor Comunitare, constituie totuşi un precedent.
Având în vedere posibilele evoluţii politice din statele membre, Tratatul
de la Amsterdam reglementează suspendarea, în anumite condiţii, a
drepturilor unui stat membru iar Tratatul de la Lisabona retragerea din
Uniune.

1
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. pp.57,58.
2
Philippe MANIN, op.cit. p.87.
3
Groenlanda, provincie a Regatului Danemarcei, la data aderării acestei ţări la Comunităţi (1
ianuarie 1973), a fost inclusă, în mod firesc, în spaţiul comunitar. Dar la 1 mai 1979,
Groenlanda se desprinde de Danemarca, chiar dacă păstrează relaţii strânse cu aceasta.
Astfel, Groenlanda dobândeşte un regim de stat nou, creat prin secesiune, care nu a aderat
şi deci nu face parte din Comunităţile Europene. În această situaţie, existau trei posibilităţi:
relaţiile Groenlandei cu Comunităţile Europene să urmeze regimul relaţiilor pe care acestea
le pot avea cu orice alt stat terţ, relaţiile Groenlandei cu Comunităţile Europene să fie de tip
privilegiat sau Groenlanda să depună o cerere de aderare. Problema a fost soluţionată
printr-o revizuire a Tratatului C.E.E., potrivit căreia, chiar dacă Groenlanda rămâne în afara
Comunităţilor, face parte dintre teritoriile cu care acestea întreţin relaţii privilegiate. (Philippe
MANIN, op.cit. p.88)
20 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Cap.7.Caracteristicile generale ale Comunităţilor
Europene
La modul sintetic, Comunităţile Europene prezintă 3 grupe de
caracteristici esenţiale1:
a) sunt organizaţii internaţionale;
b) sunt asociaţii economice integrate;
c) au o structură instituţională proprie, originală.
a) Caracteristicile Comunităţilor Europene, privite ca organizaţii
internaţionale
Caracterul de organizaţii internaţionale al Comunităţilor reiese,
îndeosebi, din următoarele aspecte:
I. Sunt rezultatul încheierii unor tratate între state naţionale suverane.
II. Sunt organizaţii internaţionale regionale deschise, întrucât este
prevăzută o procedură de aderare, valabilă şi posibilă, pentru toate statele
europene.
III. Sunt organizaţii internaţionale care au calitatea de persoane
juridice, fiind subiecte, atât de drept privat, în interiorul şi în exteriorul
comunităţilor, cât şi subiecte de drept internaţional public. Se vorbeşte, în
acest sens, de acreditarea diplomatică a reprezentanţilor statelor terţe la
Comunităţi şi de reprezentanţe diplomatice ale Comunităţilor în statele terţe.
b) Caracteristicile Comunităţilor Europene, potrivit calităţii de
asociaţii economice integrate
Deşi se îndreaptă către domeniul politic, primordial pentru
Comunităţile Europene rămâne domeniul economic, şi anume piaţa comună.
Piaţa comună, ca realitate economică este, din punct de vedere
juridic, un teritoriu unic ce reuneşte ariile geografice naţionale şi care
funcţionează ca un tot unitar. Acestei arii unice i se aplică regulile Tratatelor
Constitutive şi regulile emanate de la instituţiile comunitare, reguli ce decurg,
în mod implicit, din principiile economiei de piaţă.
Măsurile de ordin juridic, care au însoţit formarea pieţei comune, au
fost, în principal:
suprimarea barierelor vamale naţionale şi a tarifelor adiacente şi
înlocuirea taxelor vamale faţă de terţi cu un set de taxe comune,
permiţându-se astfel, libera circulaţie a bunurilor, în condiţii de
egalitate pentru agenţii economici din spaţiul comunitar;
interzicerea oricăror măsuri de protecţie directă sau indirectă a
producătorilor proprii, prin taxări, contingentări, ajutoare din partea
statului sub forma subvenţiilor şi alte asemenea măsuri; sunt
interzise, de asemenea, orice măsuri de limitare a concurenţei sau
de limitare a pieţei comune (protecţia concurenţei) ;
înlăturarea tuturor discriminărilor de natură publică sau privată,
bazate pe naţionalitate sau pe cetăţenie.
c) Structura instituţională proprie, originală
Structura instituţională proprie, originală a Comunităţilor Europene
constă în existenţa şi funcţionarea Consiliului Comunităţilor Europene, a
Comisiei Europene, a Parlamentului European şi a Curţii de Justiţie. Acestea
dispun de o ordine juridică distinctă, comunitară, alcătuită dintr-un sistem de
norme cuprinse în tratate, în actele instituţiilor comunitare, precum şi în
jurisprudenţa Curţii de justiţie.

1
Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, op.cit. pp.50-52.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 21
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Cap.8. Evoluţia procesului de integrare europeană


Evoluţia procesului de integrare europeană, care a fost determinată
atât de factorii interni din ţările membre, cât şi de climatul internaţional, are
două dimensiuni: aprofundarea integrării şi extinderea Comunităţilor. 1

8.1. Aprofundarea integrării

Voinţa de aprofundare a integrării, în primul rând de natură


economică, dar şi sub aspect politic, a condus la încheierea Actului unic
european (1986), a Tratatului de la Maastricht privind Uniunea europeană
(1992), a Tratatului de la Amsterdam (1997) şi a Tratatului de la Nisa (2001).
Actul unic european, semnat la Luxemburg în februarie 1986 şi intrat
în vigoare la 1 iulie 1987, a fost denumit ”unic”, deoarece cuprinde două
categorii de dispoziţii de natură diferită: dispoziţii privind cooperarea în
domeniul politicii externe şi dispoziţii de revizuire a tratatelor comunitare în
vederea desăvârşirii pieţei comune. ”Unicitatea” actului nu exclude utilizarea
unui regim de reglementare dualist. Politica externă comună a statelor
membre este reglementată potrivit principiilor cooperării internaţionale, iar
desăvârşirea pieţei comune potrivit principiilor integrării.
Cooperarea în domeniul politicii externe, reglementată prin art.30 din
Actul unic european, constă în angajamentul semnatarilor de a se consulta
reciproc în vederea stabilirii unei poziţii comune cu privire la anumite
probleme internaţionale. Această poziţie o dată stabilită, ea devine un punct
de referinţă pentru politica externă a fiecărui stat semnatar.
Revizuirea tratatelor comunitare a urmărit realizarea ”Marii pieţe
interne”, la sfârşitul anului 1992, precum şi stabilirea unor noi domenii de
acţiune pentru Comunitatea Economică Europeană. ”Marea piaţă internă”
sau ”Piaţa internă” este o redefinire mai completă a ”Pieţei comune”. Ea este
definită la art.7A din Actul unic european ca fiind ”un spaţiu fără frontiere
interioare, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor este asigurată potrivit dispoziţiilor prezentului tratat.” Această
piaţă urma să se realizeze pe două căi: prin intermediul dreptului comunitar,
în anumite domenii, (tarife externe, prestarea liberă a serviciilor, transporturi
aeriene şi navale, libera circulaţie a capitalurilor) şi prin armonizarea
legislaţiilor naţionale, potrivit obiectivelor pieţei interne.
Actul unic european operează şi câteva modificări privind instituţiile
comunitare. Aspectul cel mai important este însă consacrarea juridică a
Consiliului European, format din şefii de stat sau de guvern din ţările
membre. Consiliul European era un organ de cooperare politică cu o natură
juridică neprecizată, la acea dată. Pe de o parte, el nu face parte dintre
instituţiile comunitare deoarece nu este prevăzut ca atare în tratate, însă pe
de altă parte, el este organul suprem al cooperării politice europene şi se
întruneşte de cel puţin două ori pe an.
Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, semnat la 7
februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, este deosebit de
complex, având 17 protocoale şi 33 de declaraţii anexe.
Potrivit art. B din acest tratat, obiectivele Uniunii sunt:

1
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp. 3-19; Philippe MANIN, op.cit. pp. 17-30.
22 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
- realizarea unei pieţe interne fără obstacole, o mai mare coeziune
economică şi socială, instituirea monedei unice;
- afirmarea unei identităţi internaţionale a Uniunii, prin intermediul
politicii externe şi de securitate comune;
- instituirea calităţii de cetăţean al Uniunii Europene;
- asigurarea pe teritoriul Uniunii a libertăţii, securităţii şi justiţiei;
- continuarea aprofundării integrării, prin intermediul dreptului
comunitar.
Tratatul de la Maastricht înglobează Comunităţile Europene în
Uniunea Europeană şi instituie noi forme de cooperare interguvernamentală
în domeniul politicii externe şi de securitate comune şi în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne. De asemenea, stabileşte statutul Consiliului European,
care devine astfel unicul organ specific Uniunii Europene, având ca misiune
impulsionarea dezvoltării Uniunii şi definirea orientărilor politice generale.
Tratatul de la Maastricht a schimbat denumirea Comunitatea
Economică Europeană în Comunitatea Europeană pentru a sublinia că s-a
trecut de la o comunitate strict economică la una cu valenţe politice. După
intrarea în vigoare a acestui tratat, structura Uniunii Europene are 3 piloni:
I. Pilonul sau domeniul comunitar,
II. Cooperarea interguvernamentală în domeniul politici externe şi
de securitate comună,
III. Cooperarea interguvernamentală în domeniile justiţiei şi
afacerilor interne.
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare la 1 mai 1999, reprezintă o revizuire a Tratatului de la Maastricht.
Această revizuire a fost determinată de două motive: eşecurile
înregistrate în cooperarea interguvernamentală şi perspectiva noilor
extinderi.
Conferinţa interguvernamentală care a precedat adoptarea Tratatului
de la Amsterdam, a urmărit trei obiective:
- o mai bună adaptare la exigenţele acţiunii comunitare, prin
trecerea unor domenii extracomunitare în domeniul Comunităţii
Europene şi printr-o reglementare parţial comunitară a cooperării
în domeniile justiţiei şi afacerilor interne, redenumită cooperare
poliţienească şi judiciară;
- o întărire a legitimităţii procesului decizional, adică o nouă
legitimitate politică prin modificarea mecanismelor de funcţionare şi
a bazei politice a instituţiilor comunitare;
- o adaptare a instituţiilor la exigenţele viitoarelor extinderi ale
Uniunii Europene.
Contradicţiile determinate de urmărirea simultană a acestor obiective,
precum şi divergenţele dintre statele membre, pe parcursul negocierilor, au
făcut ca Tratatul de la Amsterdam să le realizeze doar parţial.
Mai trebuie menţionat că evoluţiile politice din anumite state europene,
care au urmat încheierii Tratatelor de la Roma, au făcut să se înţeleagă că
sunt posibile schimbările politice, într-un stat membru, care ar putea conduce
la încălcarea gravă a valorilor Uniunii. Din acest motiv, Tratatul de la
Amsterdam reglementează suspendarea unor drepturi ale unui stat membru,
cum este dreptul de vot în Consiliul Uniunii Europene, în cazul încălcării
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 23
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
„grave şi persistente” a valorilor Uniunii. Totodată, obligaţiile statului
respectiv, rezultate din tratate, se menţin.1
Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1
februarie 2003, rezolvă anumite probleme instituţionale care nu au putut fi
rezolvate prin Tratatul de la Amsterdam şi are în vedere reorganizarea
sistemului comunitar, astfel încât acesta să poată funcţiona satisfăcător, în
perspectiva noilor extinderi ale Uniunii.
Având în vedere că, la acea dată nu se ştia ordinea şi momentul
aderării ţărilor candidate, unele modificări aduse instituţiilor comunitare
(îndeosebi cele referitoare la repartizarea locurilor în Parlamentul European,
alcătuirea Comisiei Europene şi sistemul de adoptare a deciziilor cu
majoritate calificată de către Consiliul Uniunii Europene) au în vedere o
Uniune alcătuită din 15 state membre; Tratatul fixează însă, principiile şi
metodele de evoluţie ale acestui sistem pe măsură ce Uniunea se va lărgi,
aspectele privind statele candidate urmând să fie reglementate prin tratatele
de aderare.

8.2. Extinderea Comunităţilor Europene

Extinderea Comunităţilor Europene constă în aderarea a încă 21


state, realizată în 6 etape succesive, astfel încât, în prezent, comunităţile
reunesc 27 state membre.2
Prima extindere s-a produs prin aderarea Marii Britanii, Irlandei şi
Danemarcei. Este interesant de remarcat că actele de aderare au fost
încheiate la 22 ianuarie 1972, cu patru ţări: Marea Britanie, Irlanda,
Danemarca şi Norvegia. Însă, în urma referendumului de ratificare, Norvegia
a refuzat aderarea. Această primă extindere a devenit efectivă la 1 ianuarie
1973.
Din analiza actelor de aderare, ale acestei prime extinderi, au rezultat
trei aspecte principale, valabile pentru orice aderare, şi anume:
a. statul aderent trebuie să accepte principiul ”acquis-ului
comunitar”, adică scopul tratatelor, actele juridice comunitare
adoptate de la constituirea comunităţilor până la data aderării,
precum şi politicile comunitare3;
b. aderarea implică modificarea imediată a componenţei instituţiilor
comunitare;
c. aderarea necesită măsuri tranzitorii cu privire la înlăturarea
barierelor tarifare, adoptarea tarifelor externe comune şi
apropierea, pe etape, de preţurile agricole comune.4
A doua extindere s-a produs prin aderarea Greciei. Ţară
asociată la Comunitatea Economică Europeană din anul 1961, Grecia a
încheiat tratatul de aderare la 28 mai 1979, care a intrat în vigoare la

1
Paul CRAIG, Grainne de BURCA, Dreptul Uniunii Europene – comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, Ediţia a IV-a, Ed. HAMANGIU, Bucureşti, 2009, pp.25-26.
2
Reamintim că, Tratatul de fuziune de la Bruxelles, semnat în 1965, precizează că aderarea
unui nou stat implică adeziunea indisociabilă la toate cele 3 Comunităţi, iar Tratatul de la
Maastricht asupra Uniunii Europene, semnat în 1992, a stabilit o procedură unică de
aderare.
3
Prin ”politici comunitare” se înţelege acţiunile conduse direct de instituţiile comunitare şi
acţiunile statelor membre a căror concertare şi armonizare este asigurată de Comunitate
e
( Jean-Claude GAUTRON, Droit européen, 9 édition, Ed. DALLOZ, Paris-1999 p.231).
4
Ibidem, p.72.
24 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
începutul anului 1981. Aderarea Greciei, pregătită printr-un acord de
asociere, dovedeşte interesul Comunităţilor faţă de sudul Europei şi a condus
la accentuarea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale ţărilor
comunitare.
A treia extindere s-a produs prin aderarea Portugaliei şi Spaniei.
Negocierile de aderare au început în anul 1978, aderarea devenind efectivă
la 12 iulie 1985. Pentru Portugalia şi Spania admiterea în Comunităţi a avut
şi o semnificaţie politică. Li s-a dat astfel un ”atestat” că şi-au consolidat
democraţia şi s-au orientat spre valorile Europei occidentale. Pentru
Comunităţi, aderarea acestor ţări a provocat unele dificultăţi, şi anume:
mărirea producţiei agricole excedentare, armonizarea dificilă cu acordurile
încheiate cu ţările mediteraneene, îngreunarea funcţionării instituţiilor
comunitare.
A patra extindere s-a produs prin aderarea Austriei, Finlandei şi
Suediei. Negocierile de aderare au început în februarie 1993, tratatele de
aderare au fost semnate la 24 iunie 1994 şi aderarea a devenit efectivă la 1
ianuarie 1995. Menţionăm că, pentru a doua oară Norvegia a refuzat
aderarea la Comunităţi, în urma unui referendum naţional.
Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei a fost facilitată de nivelul ridicat
de dezvoltare al acestor ţări şi de numărul redus al populaţiei.
A cincia extindere s-a produs prin aderarea, la 1 mai 2004, pe baza
Tratatului semnat la Atena în ziua de 16 aprilie 2003, a încă 10 state, şi
anume: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria. Aceasta a fost cea mai mare extindere din istoria
Comunităţilor, respectiv a Uniunii Europene, şi a provocat îngrijorări, legate
mai ales de nivelul redus de dezvoltare al ţărilor aderente.
A şasea extindere (unii autori o consideră a doua fază a celei de-a
cincia extinderi) s-a produs la 1 ianuarie 2007, prin aderarea Bulgariei şi
României.
În concluzie, trebuie observat că, de la constituire, până la Tratatul de
la Maastricht, Comunităţile au cunoscut o dezvoltare caracteristică, marcată
de apropierea parţială a celor trei Comunităţi, de mai multe extinderi
geografice şi de revizuirea Comunităţilor operată prin Actul unic european, în
1986, care introduce în plus cooperarea în domeniul politicii externe şi
recunoaşte principalul organ de cooperare politică, şi anume Consiliul
European. Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992) Comunităţile
Europene sunt înglobate în Uniunea Europeană, fără a-şi pierde însă
caracteristicile şi identitatea juridică. Între Comunităţi, în special Comunitatea
Europeană ( a se observa că sigla C.E.E. a fost înlocuită cu C.E.) şi Uniunea
Europeană, care cuprinde în plus politici şi forme de cooperare interioare şi
exterioare Comunităţilor1, există legături complexe. Tratatul de la
Amsterdam, din 1997, îmbunătăţeşte sistemul Uniunii Europene, atât prin
modificări privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor, cât şi prin trecerea
unor domenii extracomunitare în Comunitatea Europeană şi prin
reglementarea comunitară, în mod parţial, a cooperării în domeniile justiţiei şi
afacerilor interne.
În fine, Tratatul de la Nisa lărgeşte domeniul comunitar,
perfecţionează cooperarea, şi pune bazele reorganizării sistemului
comunitar, în vederea următoarelor extinderi ale Uniunii.

1
Este vorba de politica externă şi de securitate comună şi de cooperarea în domeniile
justiţiei şi afacerilor interne.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 25
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
8.3. Relaţiile Comunităţilor, respectiv ale Uniunii Europene, cu
ţările din Europa Centrală şi Orientală

După prăbuşirea lagărului socialist şi încheierea războiului rece,


relaţiile dintre Comunităţile Europene şi ţările din Europa Centrală şi
Orientală au urmărit, într-o primă fază, apropierea, prin intermediul
ajutoarelor comunitare şi al acordurilor de asociere, urmând ca, atunci când
vor fi îndeplinite condiţiile necesare, aceste ţări să adere la Uniunea
Europeană.1
În general, acordurile de asociere reglementează la modul privilegiat
relaţiile, în special cele economice, dintre Comunitatea Europeană şi statele
membre pe de o parte şi statul asociat, pe de altă parte. Acordurile de
asociere cu statele din Europa Centrală şi Orientală nu implică în mod
necesar aderarea, dar în preambul prevăd o clauză evolutivă, în sensul că
asocierea va ajuta statul respectiv să atingă, pe etape, standardele necesare
pentru aderare.
Primele state din Europa Centrală şi Orientală, care au încheiat
acorduri de asociere, în anul 1991, au fost: Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia.
Au urmat, în anul 1993, Bulgaria şi România, apoi Ţările Baltice şi Slovenia.
Comisia Europeană, a avizat începerea negocierilor de aderare, în
iulie 1997, pentru 5 ţări asociate, şi anume: Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovenia şi Estonia.
Pentru a nu descuraja celelalte ţări candidate la aderare, Consiliul
European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a organizat o Conferinţă
europeană permanentă deschisă tuturor celor 10 ţări europene asociate2, la
care se adaugă Cipru, Malta şi Turcia3, conferinţă care se ocupa de
pregătirea lor pentru aderare.
În urma deciziei Consiliului European din decembrie 1999, de la
Helsinki, la începutul anului 2000 s-a declanşat procesul de negociere, în
vederea aderării, simultan, cu toate ţările candidate, inclusiv România4, mai
puţin Turcia.
Reamintim că, extinderea Uniunii Europene, prin primirea statelor din
Europa Centrală şi Orientală , presupune, pe de o parte, îndeplinirea
anumitor condiţii de către ţările candidate, iar, pe de altă parte, pregătirea
Uniunii Europene în vederea primirii unui număr mare de noi membri.
Referitor la primul aspect, Consiliul European de la Copenhaga, din
iunie 1993, a precizat condiţiile impuse pentru statele candidate menţionate,
după cum urmează:
I. condiţii politice, şi anume, un regim politic democratic, stat de
drept, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, condiţii
confirmate, în linii mari, prin Tratatul de la Amsterdam;
II. condiţii economice, şi anume, economie de piaţă funcţională,
capacitate concurenţială, capacitatea de a participa la uniunea
economică şi monetară prevăzută de Tratatul de la Maastricht.

1
Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp.57-61.
2
Este vorba de: Polonia, România, Cehia, Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Lituania, Letonia,
Slovenia şi Estonia.
3
Turcia a refuzat participarea, deoarece a considerat că merită un regim aparte de aderare.
4
I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.18.
26 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
La rândul său, Comisia Europeană a adăugat condiţia capacităţii
administrative şi instituţionale a ţărilor candidate de a aplica, pe plan
administrativ şi judiciar, acquis-ul comunitar1.
În ceea ce priveşte pregătirea Uniunii Europene în vederea aderării
ţărilor candidate, acest aspect, după cum am văzut, a făcut obiectul
Tratatului de la Nisa.
Cel de-al cincilea proces de extindere a Uniunii Europene a fost decis
de Consiliul European, care a avut loc în 12-13 decembrie 2002, la
Copenhaga. Decizia luată cu acest prilej este următoarea:
- un număr de 10 ţări ( Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria) vor adera la 1 mai
2004, Uniunea Europeană ajungând astfel la un număr de 25 state
membre;
- Bulgaria şi România vor putea adera la Uniunea Europeană, dacă
vor îndeplini condiţiile, începând cu 1 ianuarie 2007;
- Decizia privind deschiderea negocierilor şi fixarea datei de aderare
pentru Turcia va fi luată până la sfârşitul anului 2004.
Drept urmare:
La 16 aprilie 2003, s-a semnat la Atena Tratatul de aderare pentru
Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria. Aderarea a devenit efectivă la 1 mai 2004.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României a fost semnat la
Luxemburg, pe data de 25 aprilie 2005. Aderarea a deveni efectivă
la 1 ianuarie 2007.
Negocierile de aderare a Turciei au început în octombrie 2005,
aderarea fiind preconizată pentru 2014.

8.4. Aspecte privind integrarea României în Uniunea Europeană

Într-o expunere sintetică, relaţiile României cu blocul statelor


comunitare au cunoscut următoarea evoluţie:
 România a fost prima ţară din Europa Centrală şi Orientală care a stabilit
relaţii cu Comunitatea Europeană, încă din timpul regimului comunist. Astfel,
în anul 1974, România a fost inclusă în Sistemul Generalizat de Preferinţe
ale Comunităţii. În anul 1980, România a încheiat, în cadrul menţionat, un
acord asupra produselor industriale, însă din cauza imaginii în declin a
regimului Ceauşescu, relaţiile s-au deteriorat.2
 La 1 februarie 1993, s-a semnat la Bruxelles Acordul European de
asociere a României la Uniunea Europeană. Acesta a fost ratificat prin
Legea nr. 20 din 6 aprilie 19933, şi a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
 La 22 iunie 1995, România depune oficial cererea de aderare la Uniunea
Europeană. Pe 16 iulie 1997, Comisia Europeană a prezentat Parlamentului
European documentul „Agenda 2000” – o strategie detaliată privind
consolidarea şi extinderea Uniunii, în cadrul căreia propunea şi acceptarea
cererii de aderare a României. Totodată, Comisia a recomandat un nou
cadru pentru sprijinirea ţărilor candidate – Parteneriatul pentru Aderare.

1
Ibidem, p.60.
2
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.116.
3
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.73 din 12.04.1993.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 27
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Propunerile Comisiei Europene au fost aprobate de Consiliul Uniunii
Europene, în decembrie 1997. Cu această ocazie, s-a decis că Parteneriatul
pentru Aderare va fi trăsătura-cheie a strategiei îmbunătăţite de pre-aderare,
prin care se vor mobiliza, într-o singură structură, toate formele de asistenţă,
pentru fiecare ţară a cărei candidatură a fost acceptată. Parteneriatul de
Aderare cu România a fost adoptat de Comisia Europeană în martie 1998,
în urma consultărilor cu România şi pe baza principiilor, priorităţilor,
obiectivelor intermediare şi condiţiilor decise de Consiliul Uniunii Europene.
Urmărirea progreselor realizate de România şi semnalarea problemelor de
rezolvat fac obiectul rapoartelor anuale de ţară, pe care Comisia Europeană
la prezintă Consiliului Uniunii Europene. Primul raport periodic a fost publicat
în noiembrie 1998.1
 În decembrie 1999, Consiliul Uniunii Europene decide începerea
negocierilor de aderare cu România, iar în februarie 2000, acestea sunt
lansate oficial. Domeniile pe care le acoperă negocierile de aderare la
Uniunea Europeană sunt structurate în 30 de capitole, care cuprind întregul
acquis comunitar, la care se poate adăuga un capitol pentru probleme
diverse, dacă rămân aspecte nelămurite, după cu urmează:
Capitolul 1: Libera circulaţie a mărfurilor
Capitolul 2: Libera circulaţie a persoanelor
Capitolul 3: Libera circulaţie a serviciilor
Capitolul 4: Libera circulaţie a capitalurilor
Capitolul 5: Dreptul societăţilor comerciale
Capitolul 6: Politica în domeniul concurenţei
Capitolul 7: Agricultura
Capitolul 8: Pescuitul
Capitolul 9: Politica în domeniul transporturilor
Capitolul 10: Impozitarea
Capitolul 11: Uniunea economică şi monetară
Capitolul 12: Statistica
Capitolul 13: Politicile sociale şi ocuparea forţei de muncă
Capitolul 14: Energia
Capitolul 15: Politica industrială
Capitolul 16: Întreprinderi mici şi mijlocii
Capitolul 17: Ştiinţă şi cercetare
Capitolul 18: Educaţie, formare profesională şi tineret
Capitolul 19: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei
Capitolul 20: Cultură şi politica în domeniul audiovizualului
Capitolul 21: Politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale
Capitolul 22: Protecţia mediului înconjurător
Capitolul 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitolul 24: Justiţie şi afaceri interne
Capitolul 25: Uniune vamală
Capitolul 26: Relaţii externe
Capitolul 27: Politica externă şi de securitate comună
Capitolul 28: Control financiar
Capitolul 29: Dispoziţii financiare şi bugetare
Capitolul 30: Instituţii

1
Manual pe probleme de aderare la Uniunea Europeană pentru Asociaţiile autorităţilor
locale şi regionale din România şi membrii lor, Bucureşti-2000, Programul PHARE RO
9707.01, pp.31,32.
28 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Capitolul 31: Diverse
În cursul anului 2000, România a deschis 9 capitole de negociere, dintre
cele menţionate şi a închis provizoriu 6. În anul 2001 au mai fost deschise
8 capitole de negociere şi au fost închise provizoriu 3. În anul 2002 au
fost deschise cele 13 capitole de negociere rămase, şi au fost închise
provizoriu 7. În anul 2003 au mai fost închise provizoriu 6 capitole de
negociere. În fine, în anul 2004 au fost închise ultimele 8 capitole rămase,
finalizându-se astfel negocierile. Menţionăm că ultimele două capitole,
prin care s-a finalizat procesul de negociere, au fost încheiate în
decembrie 2004 şi privesc „Politica în domeniul concurenţei” şi „Justiţia şi
Afacerile Interne”.1
 Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost semnat la
Luxemburg, pe data de 25 aprilie 2005. Aderarea a devenit efectivă la 1
ianuarie 2007, potrivit obiectivului stabilit de Consiliul European din
decembrie 2002 de la Copenhaga2.
 Tratatul conţine şi aşa numita „clauza de salvgardare”, reglementată în
art. 37, 38 şi 39 din Tratatul de aderarea a Bulgariei şi României la Uniunea
Europeană.3 Această sintagmă desemnează măsurile de protecţie a Uniunii
Europene şi a statelor membre, precum şi condiţiile şi procedura de aplicare
a acestora, în situaţia neîndeplinirii de către ţările aderente a angajamentelor
asumate în contextul negocierilor de aderare. Neîndeplinirea angajamentelor
trebuie să fie de natură a determina o perturbare semnificativă a bunei
funcţionări a pieţei interne. Clauza de salvgardare poate fi activată în termen
de 3 ani de la aderare. Măsurile de salvgardare pot lua forma suspendării
aplicării normelor comunitare corespunzătoare, în relaţiile dintre România şi
oricare alt sau alte state comunitare.
Referitor la negocierile de aderare se impun câteva precizări4, pe care
le vom face în cele ce urmează.
Părţile implicate în negociere au fost Guvernul României şi Comisia
Europeană, care reprezintă atât Uniunea Europeană cât şi statele membre.
Din partea Guvernului României, negocierile au fost derulate de Ministerul
Integrării Europene şi Delegaţia Naţională de Negociere a Aderării României
la Uniunea Europeană.
Procedura de negociere a utilizat forma scrisă a documentelor de
poziţie, care se transmit între părţi. Documentele de poziţie a României
pentru fiecare capitol de negociere au fost elaborate de către Delegaţia
Naţională de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeană şi au fost
adopte de Guvernul României, după care s-au transmis oficial Consiliului
Uniunii Europene, prin intermediul Comisiei. Documentele de poziţie comună
a Uniunii Europene s-au elaborat de către Comisia Europeană, cu
consultarea statelor membre şi au fost adoptate de către Consiliu. Pentru a
se ajunge la elaborarea documentelor de poziţie au avut loc negocieri
directe, în cadrul Conferinţelor de aderare periodice, care au fost întâlniri
directe între delegaţiile de negociere ale Uniunii şi ale României.
Deschiderea unui capitol de negociere este condiţionată de atingerea
unui nivel considerat minim de către Uniunea Europeană, în ceea ce priveşte
1
Irina CRISTEA, Negocierile cu UE sunt gata, Jurnalul Naţional din 29 decembrie 2004,
p.40.
2
Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.116.
3
www.mie.ro
4
Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Întrebări şi răspunsuri ,
Guvernul României, Ministerul Integrării Europene, Delegaţia Naţională de negociere a
aderării României la U.E., Bucureşti-2004, www.mie.ro
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 29
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
adoptarea şi aplicarea acquis-ului comunitar, precum şi de realizarea unor
programe bine fundamentate şi credibile de îndeplinire, pe viitor, a cerinţelor
de aderare. Închiderea provizorie a capitolului este condiţionată de realizarea
unor progrese semnificative în adoptarea acquis-ului comunitar. Aceasta
presupune existenţa unor instituţii care să aibă resursele umane şi financiare
(capacitatea administrativă) necesare aplicării la nivel central şi local a
legislaţiei armonizate cu acquis-ului comunitar şi care să asigure
monitorizarea respectării angajamentelor asumate prin documentele de
poziţie.
Primul principiu al negocierilor constă în faptul că nu se negociază
acquis-ul, ci doar condiţiile de aplicare a acestuia, atât înainte de aderare, cât
şi după ce statul candidat devine membru al Uniunii. Condiţiile de aplicare a
acquis-ului comunitar după aderare se regăsesc în perioadele de tranziţie şi
în derogări. Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la
aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis al unui capitol,
solicitată de statul candidat sau de Uniunea Europeană, şi înscrisă în mod
expres în Tratatul de aderare. Derogarea este o excepţie permanentă de la
aplicarea normelor comunitare într-un domeniu strict determinat. Ea poate
lua sfârşit numai când normele la care se referă sunt abrogate sau
modificate.
Un al doilea principiu statuează că negocierile sunt încheiate doar
atunci când s-au încheiat toate capitolele. Până atunci, capitolele deja
negociate sunt încheiate doar provizoriu. Aceasta înseamnă că orice capitol
poate fi redeschis, fie la iniţiativa statului candidat, fie la iniţiativa Uniunii. Din
iniţiativa statului candidat, un capitol poate fi redeschis dacă: s-a modificat
acquis-ul comunitar şi statul candidat nu îl poate aplica până la data
convenită pentru aderare, fiindu-i necesare noi perioade de tranziţie; statului
candidat i s-au modificat condiţiile interne iniţiale şi cere noi perioade de
tranziţie. Uniunea Europeană poate cere redeschiderea unui capitol, dacă
statul candidat nu îşi respectă angajamentele, sau pentru a solicita noi
perioade de tranziţie, ori a le renegocia pe cele deja agreate. Concluziile
finale ale negocierii tuturor capitolelor se află la baza redactării Tratatului de
aderare.
În ceea ce priveşte rezultatele negocierilor de aderare a României la
Uniunea Europeană1, precizăm că România a obţinut 50 de perioade de
tranziţie, care îi vor permite, în calitate de stat membru al Uniunii, să
finalizeze reformele în anumite domenii. Un alt rezultat important al
negocierilor constă în faptul că, pentru perioada 2007 – 2009, România a
obţinut, din parte Uniunii, angajamente în valoare de 11 miliarde €, din care 6
miliarde € sub formă de plăţi efective, însă, nu a avut capacitatea să
absoarbă decât cca. 14% această sumă.

8.5. Eşecul Tratatului Constituţional


A. Geneza Tratatului Constituţional
Consiliul European de la Nisa din decembrie 20002, a lansat iniţiativa
pregătirii unei Conferinţe interguvernamentale cu tema „Dezbateri privind
viitorul Uniunii Europene”. Obiectul acestor dezbateri urma să îl constituie
problemele-cheie ale extinderii Uniunii, cum sunt: mărimea şi compunerea
Comisiei Europene, votul ponderat în cadrul Consiliului Uniunii Europene şi

1
Irina CRISTEA, Negocierile cu UE sunt gata, Jurnalul Naţional din 29 decembrie 2004,
p.40.
2
www.europa.eu.int/futurum - L’avenir de l’Union européenne – Débat.
30 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
extinderea votului cu majoritate calificată, cooperarea întărită. De asemenea,
trebuiau avute în vedere şi alte reforme instituţionale, în perspectiva
extinderii Uniunii, cum sunt:
Simplificarea tratatelor: regruparea şi sistematizarea dispoziţiilor
fundamentale cuprinse în tratatele comunitare;
O reexaminare a repartizării competenţei sub trei aspecte
fundamentale: împărţirea atribuţiilor pe niveluri: comunitar, naţional
şi regional; distribuirea competenţei între instituţiile şi organismele
comunitare; asigurarea unei mai bune complementarităţi a
diferitelor niveluri de acţiune legislativă şi administrativă;
Integrarea într-un tratat comunitar a Cartei drepturilor fundamentale
ale Uniunii Europene.
Pe parcursul anului 2001, Consiliul Uniunii Europene (sub preşedinţia
Suediei şi apoi a Belgiei), în cooperare cu Comisia Europeană şi cu
participarea Parlamentului European, a declanşat şi încurajat dezbaterile
privind viitorul Uniunii Europene. La aceste dezbateri, au fost invitate să
participe şi au participat parlamentele naţionale ale statelor membre, statele
asociate şi segmentele semnificative ale opiniei publice, şi anume:
reprezentanţii mediului politic, reprezentanţii mediilor socio-economice şi
reprezentanţii societăţii civile.
Pentru a asigura o cristalizare a rezultatelor dezbaterilor privind viitorul
Uniunii Europene, Consiliul European, întrunit în zilele de 14 şi 15 decembrie
2001 la Laeken (Belgia), a decis constituirea unei adunări, denumită
„Convenţia pentru viitorul Europei”, formată din reprezentanţi ai instituţiilor
europene, ai statelor membre, ai statelor candidate şi ai opiniei publice.
Preşedintele acestei Convenţii, a fost desemnat fostul preşedinte al Franţei,
Valéry Giscard d’Estaing. Misiunea Convenţiei a fost de a găsi soluţii la
problemele cu care se va confrunta Uniunea, ca urmare a celei mai mari
extinderi din istoria sa. Lucrările Convenţiei s-au finalizat prin elaborarea unui
proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, prin care se
face un pas decisiv spre o uniune politică, o uniune a cetăţenilor şi a statelor
membre.
La 20 iunie 2003, proiectul Tratatului Constituţional a fost prezentat
Consiliului European de la Salonic. În urma dezbaterilor purtate, s-a stabilit
ca Preşedinţia italiană a Consiliului Uniunii Europene să conducă lucrările
Conferinţei interguvernamentale, astfel încât să se ajungă la un text definitiv,
pentru ca Tratatul Constituţional să poată fi semnat în anul 2004, după
extinderea Uniunii cu încă 10 state.
Consiliul European, întrunit în zilele de 17 şi 18 iunie 2004 la
Bruxelles, după dezbateri furtunoase, a convenit asupra textului Tratatului
Constituţional, după ce s-au adus o serie de modificări proiectului prezentat.
În fine, la 29 octombrie 2004, cu ocazia Consiliului European de la
Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa1 a fost semnat
oficial.
Chiar dacă poartă şi denumirea de „Constituţie Europeană”, suntem în
prezenţa unui tratat internaţional care nu poate intra în vigoare, decât după
ce a fost ratificat de toate statele semnatare. Procedurile naţionale de
ratificare prevăd fie ratificarea de către parlament, fie ratificarea prin
referendum. Se estima, în varianta optimistă, ca procedurile de ratificare să
dureze doi ani, astfel încât Constituţia Europeană să intre în vigoare în anul
1
Denumirea oficială este „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”, dar se
utilizează şi denumirile mai scurte: „Tratatul Constituţional” şi „Constituţia Europeană”.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 31
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
2006. Dacă unul sau mai multe state blochează procesul de ratificare, va
trebui căutată o altă soluţie pentru viitorul Europei.
B. Conţinutul Tratatului Constituţional1
Constituţia Europeană este o reglementare amplă (465 articole), cu
caracter de codificare, alcătuită din: Preambul; Partea I, care nu poartă titlu;
Partea a II-a intitulată „Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii”; Partea a
III-a, intitulată „Politicile şi funcţionarea Uniunii”; Partea a IV-a intitulată
„Dispoziţii generale şi finale”; 36 de Protocoale şi 2 anexe. La acestea se
adaugă Actul final de semnare şi declaraţiile statelor semnatare.
Preambulul invocă valorile şi finalităţile Uniunii Europene. Astfel, se
arată că locuitorii Europei au dezvoltat în mod progresiv valorile care stau la
baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea şi respectarea raţiunii. De
asemenea, tradiţiile culturale, religioase şi umaniste ale Europei, consacră
rolul central al omului şi al drepturilor lui inviolabile şi imprescriptibile, precum
şi respectarea dreptului. În privinţa finalităţilor, se exprimă convingerea că
popoarele Europei sunt decise să depăşească vechile diviziuni şi, din ce în
ce mai unite, să-şi făurească un destin comun. Unitatea Europei este
concepută ca o „unitate în diversitate”, care respectă identităţile şi istoriile
naţionale, şi este considerată ca modalitatea care oferă cele mai bune şanse
pentru continuarea traiectoriei ascendente de civilizaţie, progres şi
prosperitate, în vederea asigurării bunăstării tuturor locuitorilor Europei.
Partea I (59 articole) reglementează la nivel de principiu întreaga
configuraţie a Uniunii Europene, pe parcursul a nouă titluri, după cum
urmează:
I. Definiţia şi obiectivele Uniunii;
II. Drepturile fundamentale ale cetăţeanului;
III. Competenţa Uniunii;
IV. Instituţiile Uniunii;
V. Exercitarea atribuţiilor Uniunii;
VI. Viaţa democratică a Uniunii;
VII. Finanţele Uniunii;
VIII. Uniunea şi zona de vecinătate;
IX. Apartenenţa la Uniune.
Partea a II-a (54 articole) – „Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii”
cuprinde un preambul şi şapte titluri, după cum urmează:
I. Demnitatea;
II. Libertăţile;
III. Egalitatea;
IV. Solidaritatea;
V. Drepturile cetăţenilor;
VI. Justiţia
VII. Dispoziţii generale care reglementează interpretarea şi aplicarea
Cartei.
Partea a III-a intitulată „Politicile şi funcţionarea Uniunii” deţine, de
departe, ponderea în structura Tratatului Constituţional, fiind alcătuită din 342
articole, repartizate în 7 titluri. Această parte, conţine reglementarea detaliată
a sistemului politicilor şi instituţiilor Uniunii Europene.

1
Textul considerat este „Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa” (proiect), editat
de INSTITUTUL EUROPEAN DIN ROMANIA, Bucureşti-sept.2003. Modificările aduse
acestui text de Consiliul European de la Bruxelles din 17-18 aprilie 2004, se referă la soluţiile
adoptate de diversele reglementări, nu la concepţia de ansamblu a Constituţiei europene.
32 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
În fine, Partea a IV-a (10 articole), intitulată „Dispoziţii generale şi
finale”, cuprinde articolele privind: însemnele Uniunii, abrogarea tratatelor
anterioare, continuitatea juridică în raport cu Comunităţile Europene şi cu
Uniunea Europeană anterioară, domeniul de aplicare teritorială, regimul
uniunilor regionale şi regimul protocoalelor care însoţesc Tratatul (fac parte din
tratat).
Dintre cele 36 de protocoale, care însoţesc tratatul, menţionăm:
- Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea
Europeană;
- Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii;
- Protocolul privind statutul Curţii de justiţie a Uniunii Europene;
- Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene;
- Protocolul privind sistemul de radiodifuziune din ţările membre;
- Protocolul privind coeziunea economică, socială şi teritorială;
- Protocolul conţinând dispoziţiile tranzitorii privind instituţiile şi
organele Uniunii.
C. Noutăţile esenţiale aduse sistemului de integrare europeană
prin Tratatul constituţional1
Într-o formulare sintetică, noutăţile esenţiale aduse de Tratatul
Constituţional sistemului de integrare europeană, sunt următoarele:
I. Uniunea va avea un fundament juridic unic şi anume Constituţia;
II. Constituţia instaurează un nou cadru instituţional.
III. Reglementările cuprinse în Constituţie marchează un progres în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în domeniul politicii externe
şi de securitate comune.
IV. Lărgirea democraţiei şi creşterea transparenţei sistemului
comunitar.
Fundamentul juridic unic al Uniunii
După cum am văzut, atunci când am studiat evoluţia integrării
europene, Uniunea s-a construit în etape, printr-o multitudine de tratate care
au reglementat, de-a lungul timpului, aceleaşi domenii. Din acest motiv,
reglementările comunitare au devenit greu de descifrat. Prin intrarea în
vigoare a Tratatului Constituţional, Tratatele Constitutive ale Comunităţilor
Europene şi Tratatul Constitutiv al actualei Uniuni europene, precum şi
tratatele prin care acestea au fost modificate, vor fi înlocuite printr-o unică
reglementare, clară şi coerentă, a viitoarei Uniuni Europene.
Includerea Cartei drepturilor fundamentale în noul Tratat European,
definirea clară a valorilor, obiectivelor şi principiilor noii Uniuni, ne permit să
denumim acest tratat CONSTITUŢIE. Mai trebuie menţionat că această
Constituţie Europeană reglementează mult mai clar repartizarea competenţei
între nivelul comunitar, statal şi regional, precum şi între instituţiile
comunitare. De asemenea, simplifică instrumentele de acţiune şi procedurile
comunitare, şi, în fine, dar nu în ultimul rând, norma comunitară cu caracter
general, direct aplicabilă în toate elementele ei, este denumită, fără nici o
reţinere „lege”.
Nu trebuie totuşi să uităm că din punct de vedere juridic, Constituţia
Europeană rămâne un tratat internaţional. În consecinţă, intrarea în vigoare
nu este posibilă decât după ratificarea sa de către toate statele membre,
ratificare care necesită în anumite state, organizarea unui referendum. De
asemenea, natura sa de tratat internaţional, face ca orice modificare
1
www.europa.eu.int/futurum - Résumé de l’accord relatif au traité constitutionnel.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 33
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
ulterioară a Constituţiei să nu fie posibilă de principiu, decât cu acordul
unanim al statelor membre.
Noul cadru instituţional
În primul rând, Constituţia defineşte într-o manieră mai clară şi sub
anumite aspecte, novatoare, rolurile Parlamentului European, Consiliului
European, Consiliului de Miniştri şi Comisiei Europene. Astfel, este
recunoscut Comisiei cvasi – monopolul iniţiativei legislative, funcţia executivă
şi capacitatea de reprezentare externă, cu excepţia domeniului politicii
externe şi de securitate comune. De asemenea, a fost extinsă substanţial
procedura de co-decizie, care se va numi de acum „procedura legislativă”.
Drept urmare, 95% din legile europene, vor fi adoptate prin voinţa comună a
Parlamentului European şi Consiliului de Miniştri.
O inovaţie instituţională este instituirea funcţiei de Ministru de externe
al Uniunii, responsabil cu iniţiativele şi reprezentarea externă a Uniunii.
Ministrul de externe, care este şi vicepreşedinte al Comisiei Europene, va fi
atât mandatarul Consiliului de Miniştri pentru politica externă şi de securitate
comună, cât şi reprezentantul Comisiei Europene, însărcinat cu
responsabilităţile ce revin acesteia în domeniul relaţiilor externe.
Personalitatea juridică unică a Uniunii, îi va permite Ministrului de externe, să
joace un rol proeminent pe scena internaţională.
În ceea ce priveşte Consiliul European (format din şefii de stat sau de
guvern), Constituţia îi clarifică statutul juridic de instituţie comunitară. Acesta
este condus de un Preşedinte, ales de Consiliu, pentru o durată de 2 ani şi
jumătate, care nu poate cumula nici un mandat naţional.
Referitor la componenţa instituţiilor comunitare, Constituţia Europeană
stabileşte:
- Parlamentul European va fi alcătuit din 750 de membri, numărul
mandatelor ce revin ţărilor membre se stabileşte proporţional cu numărul
populaţiei, limita minimă fiind 6, iar limita maximă 96. Numărul exact de
mandate ce revin fiecărui stat membru se va decide înaintea alegerilor
europene din 2009.
- Comisia Europeană va fi alcătuită din câte un membru din fiecare
stat, până în anul 2014. Ulterior, numărul de membri va fi de 2/3 din numărul
statelor comunitare, desemnaţi potrivit unui sistem de rotaţie egalitară.
O ultimă reglementare importantă, privind funcţionarea instituţiilor
comunitare, se referă la majoritatea calificată de decizie, în cadrul Consiliului
de Miniştri. În acest sens, Constituţia instituie o dublă majoritate, care are în
vedere atât numărul statelor membre, cât şi populaţia Uniunii, ca expresie a
dublei legitimităţi a Uniunii: statală şi populară. Astfel, majoritatea calificată
este atinsă dacă în favoarea deciziei respective, votează 55% din numărul
statelor membre, reprezentând 65 % din populaţia Uniunii. Pentru a evita
blocarea deciziei de către statele cu populaţie numeroasă, minoritatea de
blocaj trebuie să numere minimum 4 state. De asemenea, se prevede că un
număr de state mai mare sau egal cu ¾ din numărul de state reprezentând
minoritatea de blocaj, indiferent de numărul populaţiei lor, poate obţine
amânarea votului, pentru un termen rezonabil, în vederea continuării
dezbaterilor pentru ajungerea la un acord.
Progresele în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi în
domeniul politicii externe şi de securitate comune
Dispoziţiile privind justiţia şi afacerile interne aduc o extensie a
competenţelor Uniunii, faţă de reglementările precedente, în scopul realizării
spaţiului european de libertate, securitate şi justiţie. Astfel, aceste domenii

34 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
vor fi abordate în totalitate potrivit metodei comunitare (normă comunitară în
loc de cooperare interstatală). În plus, marea majoritate a deciziilor privind
aceste domenii, va fi cu majoritate calificată, în loc de unanimitate.
În domeniul politicii externe, principala noutate o constituie instituirea
funcţiei de Ministru de Externe al Uniunii, care va întări rolul Uniunii pe arena
internaţională.
În ceea ce priveşte securitatea, s-au stabilit formule pentru întărirea
cooperării privind apărarea, între statele membre care au voinţa şi
capacitatea necesară.
Lărgirea democraţiei şi creşterea transparenţei sistemului
comunitar
Constituţia include în textul ei, text cu valoare juridică fundamentală, o
serie de dispoziţii menite să facă instituţiile Uniunii mai democratice, mai
transparente, mai apropiate şi mai controlabile de către cetăţeni.
Spre exemplu, se prevede iniţiativa legislativă populară. Astfel, o
propunere legislativă susţinută de un milion de semnături, aparţinând
cetăţenilor dintr-un număr semnificativ de state membre, obligă Comisia să o
supună dezbaterii forurilor legislative.
Potrivit Constituţiei, lucrările Consiliului de Miniştri, atunci când
lucrează ca legislator, vor fi publice.
Tot o măsură de lărgire a democraţiei o constituie întărirea rolului
Parlamentului, în cadrul sistemului instituţional european.
În fine, Carta drepturilor fundamentale, înscrisă în Constituţie, va
asigura o mai bună protecţie a drepturilor omului.
D. Respingerea Tratatului Constituţional şi iniţierea unui tratat de
reformare a Uniunii Europene
După cum am arătat, pentru a intra în vigoare, Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa trebuia ratificat de toate statele membre, potrivit
regulilor lor constituţionale1. Cu toate că se ştia că procesul de ratificare
urma să fie îndelungat şi anevoios2, dat fiind faptul că, la momentul semnării
Tratatului, Uniunea Europeană număra deja 25 de state membre, urmând să
se ajungă la 27 în perspectiva apropiată3, dificultăţile întâmpinate au fost
totuşi peste aşteptări. Astfel, în cursul anului 2005, Franţa şi Olanda (două
dintre statele fondatoare ale Comunităţilor) au respins, prin referendum,
“Constituţia pentru Europa” (Franţa la 29.05.2005, iar Olanda la
01.06.2005)4.
Cu toate acestea, la Consiliul European de la Bruxelles (16-
17.06.2005) s-a decis continuarea procesului de ratificare de către statele

1
Aceasta presupunea, după caz, fie ratificarea pe cale parlamentară, fie o procedură
parlamentară dublată de un referendum.
2
Anticipându-se dificultăţile legate de ratificarea “Constituţiei”, într-o declaraţie anexată
Tratatului se prevedea intervenţia Consiliului European dacă, după 2 ani de la data semnării
tratatului, patru cincimi dintre statele membre ar fi ratificat “Constituţia”, iar unul sau mai
multe state ar fi întâmpinat dificultăţi în acest sens.
3
Era vorba despre aderarea României şi Bulgariei. Tratatul de aderare a fost semnat la
25.04.2005, fiind ratificat de România prin Legea nr. 157/2005 (M. Of. nr. 465 din
01.06.2005), cele două state devenind membre ale UE de la 01.01.2007. Ar mai fi de
adăugat că prin ratificarea tratatului de aderare, cele două state au ratificat implicit şi Tratatul
instituind o Constituţie pentru Europa.
4
Cu toate acestea, s-a arătat că motivele determinante ale respingerii Tratatului nu erau
legate de conţinutul acestuia, ci mai degrabă de o serie de nemulţumiri îndreptate împotriva
guvernelor naţionale
(http://www.eu2007.de/en/About_the_EU/Constitutional_Treaty/index.html, consultat la
25.08.2007).
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 35
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
membre. Totodată, s-a hotărât acordarea unei perioade de reflecţie ce
trebuia să permită angajarea unor dezbateri cât mai largi cu privire la viitorul
Europei1. Consiliul European de la Bruxelles (15-16.06.2006) a însărcinat
Preşedinţia germană să prezinte, în prima jumătate a anului 2007, un raport
privind stadiul discuţiilor cu privire la “Tratatul Constituţional”. La începutul
anului 2007 a devenit destul de clar că şansele ca Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa să intre în vigoare erau destul de reduse.
Ieşirea din impas a avut loc cu ocazia Consiliul European din 21-
22.06.2007 de la Bruxelles, când s-a decis abandonarea “Constituţiei pentru
Europa” şi înlocuirea acesteia cu un tratat de reformare a Uniunii Europene,
fiind convocată totodată o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu
redactarea proiectului noului tratat2.

8.6. Tratatul de la Lisabona3


A. Geneza Tratatului de la Lisabona
Lucrările Conferinţei interguvernamentale, convocate de Consiliul
European de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007, au început în luna iulie 2007
şi s-au finalizat în luna octombrie 2007, urmând ca noul tratat să fie semnat
până la finele lui 2007, intrarea în vigoare fiind prevăzută pentru anul 2009
(înainte de alegerile parlamentare europene).
Elementele determinante4 ale noului tratat de reformare a Uniunii
Europene sunt următoarele:
1. Spre deosebire de Tratatul din 2004, noul tratat va fi unul de
modificare a tratatelor existente, fără a se substitui acestora din urmă.
2. Alte diferenţe ilustrează faptul că noul tratat nu va avea caracter
constituţional. În acest sens, intervin unele modificări de ordin terminologic:
se renunţă la termenul de “constituţie” (care a suscitat unele temeri legate de
transformarea Uniunii Europene într-un superstat european, evident, federal);
sunt abandonaţi termenii “lege” şi “lege-cadru”; titulatura de “Ministru al
Afacerilor Externe al Uniunii” este înlocuită cu aceea de “Înalt Reprezentant
al Uniunii pentru Afacerile Externe şi Politica de Securitate”. De asemenea,
va dispărea orice referire la simbolurile Uniunii Europene.
3. Ca şi în cazul “Constituţiei”, potrivit tratatului de modificare, Uniunea
Europeană va avea personalitate juridică, aceasta substituindu-se
Comunităţii Europene. Totodată, structura bazată pe piloni va fi desfiinţată.
4. Spre deosebire de “Constituţia Europeană”, Carta drepturilor
fundamentale nu va mai fi încorporată în tratatul de modificare, dar va avea
totuşi valoare juridică.
5. În rest, în ce priveşte cea mai mare parte a dispoziţiilor de natură
materială şi instituţională acestea sunt preluate (eventual cu unele ajustări)
din defuncta “Constituţie”. Este vorba de: definirea şi extinderea majorităţii
calificate, funcţia de preşedinte al Consiliului European, componenţa

1
Vezi http://www.eu2007.de/en/About_the_EU/Constitutional_Treaty/index.html (consultat la
25.08.2007).
2
http://europa.eu/scadplus/constitution/introduction_fr.htm (consultat la 25.08.2007).
3
Denumirea completă este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. Pentru simplificarea
exprimării, îl vom invoca sub denumirea Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de reformare a
Uniunii Europene.
4
A se vedea http://register.consilium.europa.eu/pdf/fr/07/st11/st11218.fr07.pdf (consultat la
25.08.2007) şi
http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1317&lang=en&mode=g
(consultat la 25.08.2007).
36 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Comisiei şi prerogativele preşedintelui acestei instituţii, consolidarea rolului
Parlamentului European, dispoziţiile privind spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie, precum şi cele referitoare la politica externă şi de securitate comună
etc.
De altfel, similitudinile cu “Tratatul instituind Constituţia pentru Europa”
au determinat deja critici în sensul că, dincolo de unele aspecte de ordin
formal, tratatul de modificare reprezintă doar o formă cosmetizată a
“Constituţiei”1 sau că întregul proces ce se derulează în prezent are ca
finalitate adoptarea “pe uşa din dos a “Constituţiei europene”2.
La 13 decembrie 2007, la Lisabona, şefii de stat şi de guvern ai celor
27 de state membre au semnat noul tratat.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, baza de lucru a
Uniunii Europene rămâne Tratatul de la Nisa, intrat în vigoare în 2003.
Pentru a intra în vigoare, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie ratificat
de către cele 27 de state membre, Roma fiind locul de depozitare a
instrumentelor de ratificare. Obiectivul este ca Tratatul, odată ratificat, să
intre în vigoare la 1 ianuarie 2009, pentru a putea permite ca dispoziţiile sale
să se aplice înainte de alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009.
Primul stat care a ratificat Tratatul a fost Ungaria, în şedinţa Parlamentului
din 17.12.2007. Până în luna iunie 2008, Tratatul a fost ratificat de 18 ţări. În
aceeaşi lună Irlanda a respins Tratatul prin referendum, însă procesul de
ratificare a continuat, Italia fiind a 23-a ţară care a ratificat Tratatul, în luna
iulie 2008. Între timp s-a căutat o soluţie pentru ieşirea din impasul
determinat de respingerea Tratatului de către Irlanda. Statele membre au
convenit să facă anumite concesii Irlandei în ce priveşte menţinerea
numărului actual de comisari, politica privind taxele şi respectarea neutralităţii
tradiţionale a acestui stat, astfel încât să poată fi organizat un al doilea
referendum. Acesta a avut loc la 3 octombrie 2009, rezultatul fiind, de
această dată, favorabil Tratatului.3 Procesul de ratificare a continuat, ultima
ţară care a depus instrumentele de ratificare la Roma fiind Republica Cehă,
la data de 13 noiembrie 2009. Drept urmare, Tratatul de la Lisabona sau
Tratatul de reformare a Uniunii Europene a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009. Cu aceeaşi dată, fostul premier belgian Herman Van Rompuy a preluat
funcţia de Preşedinte al Uniunii Europene, pentru un mandat de 2 ani şi
jumătate, şi Catherine Ashton a preluat funcţia de Înalt Reprezentant al
Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politică de securitate şi pe cea de
vicepreşedinte al Comisiei.

B. Conţinutul Tratatului de la Lisabona


Denumirea completă a Tratatului de la Lisabona este Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. Fiind un tratat de modificare a
tratatelor existente, el se prezintă ca o listă lungă de indicaţii privind
înlocuirea unor texte cu altele, abrogarea unor texte şi adăugarea unora noi.
Mai trebuie adăugat că acest tratat este însoţit de 37 de protocoale şi 65 de
declaraţii. Tratatul de la Lisabona este foarte greu de citit ca atare şi nu îşi
dezvăluie semnificaţia decât împreună cu tratatele pe care le modifică. Din

1
http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/politics/6913351.stm (consultat la 25.08.2007).
2
http://www.europarl.europa.eu/news/expert/infopress_page/001-8257-176-06-26-901-
20070625IPR08241-25-06-2007-2007-false/default_en.htm (consultat la 25.08.2007).
3
Ioana Eleonora Rusu, Gilbert Gornig, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia a 3-a revăzută şi
adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti – 2009, p.362.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 37
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
acest motiv, ceea ce interesează este versiunea oficială consolidată a
fostelor tratate, cu modificările aduse de noul tratat. Este vorba de: Tratatul
privind Uniunea Europeană şi de Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, la care se adaugă Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene, care are aceiaşi forţă juridică. Dreptul primar al Uniunii Europene
se completează cu vechiul Tratatul privind Comunitatea Europeană pentru
Energia Atomică.
Tratatul privind Uniunea Europeană este fostul Tratat de la
Maastricht, cu modificările ulterioare. El este tratatul dominant privind
principiile fundamentale ale dreptului şi instituţiilor Uniunii Europene.
Conţinutul său este următorul:
Preambul
Titlul I. Dispoziţii comune, art.1 - 8
Titlul II. Dispoziţii privind principiile democratice, art.9 – 12
Titlul III. Dispoziţii privind instituţiile, art.13 – 19
Titlul IV. Dispoziţii privind formele de cooperare consolidată, art. 20
Titlul V. Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi
dispoziţii speciale privind politica externă şi de securitate comună
Cap.1. Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii,
art.21 – 22
Cap.2. Dispoziţii speciale privind politica externă şi de
securitate comună
Secţiunea 1. Dispoziţii comune, art.23 – 41
Secţiunea 2. Dispoziţii privind politica de securitate şi apărare
comună, art.42 – 46
Titlul VI. Dispoziţii finale, art.47-55

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene organizează în


detaliu funcţionarea Uniunii, având 358 de articole. Conţinutul său este
următorul:
Preambul
Partea întâi. Principiile, art.1
Titlul I. Categorii şi domenii de competenţă ale Uniunii, art.2 – 6
Titlul II. Dispoziţii de aplicare generală, art.7 – 17
Partea a doua. Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii, art.18 – 25
Partea a treia. Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii, art.26 – 197
Titlul I. Piaţa internă, art.26 – 27
Titlul II. Libera circulaţie a mărfurilor, art.28 – 37
Cap.1. Uniunea vamală, art.30 – 32
Cap.2. Cooperarea vamală, art.33
Cap.3. Interzicerea restricţiilor cantitative între statele membre, art.34
– 37
Titlul III. Agricultura şi pescuitul, art.38 – 44
Titlul IV. Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitaluruilor,
art.45 – 66
Cap.1. Lucrătorii, art.45 – 66
Cap.2. Dreptul de stabilire, art.49 – 55
Cap.3. Serviciile, art.56 – 62
Cap.4. Capitalurile şi plăţile, art.63 – 66
Titlul V. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, art.67 – 89
Cap.1. Dispoziţii generale, cap.67 – 76

38 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Cap.2. Politici privind controlul la frontiere, dreptul de azil şi emigrarea,
art.77 – 80
Cap.3. Cooperarea judiciară în materie civilă, art.81
Cap.4. Cooperarea judiciară în materie penală, art.82 – 84
Cap.5. Cooperarea poliţienească, art.85 – 89
Titlul VI. Transporturile, art.90 – 100
Titlul VII. Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi
armonizarea legislativă, art.101 – 118
Cap.1. Regulile de concurenţă, art.101 – 109
Secţiunea 1. Reguli aplicabile întreprinderilor, art.101 – 106
Secţiunea 2. Ajutoarele de stat, art.107 – 109
Cap.2. Dispoziţii fiscale, art.110 – 113
Cap.3. Apropierea legislaţiilor, art.114 – 118
Titlul VIII. Politica economică şi monetară, art.119 – 144
Cap.1. Politica economică, art.120 – 126
Cap.2. Politica monetară, art.127 – 133
Cap.3. Dispoziţii instituţionale, art.134-135
Cap.4. Dispoziţii privind statele membre a căror monedă este euro,
art.136 – 138
Cap.5. Dispoziţii tranzitorii, art.139 – 144
Titlul IX. Ocuparea forţei de muncă, art.145 – 150
Titlul X. Politica socială, art.151 – 161
Titlul XI. Fondul social european, art.162 – 164
Titlul XII. Educaţia, Formarea profesională, tineretul şi sportul, art.165
– 166
Titlul XIII. Cultura, art.167
Titlul XIV. Sănătatea publică, art.168
Titlul XV. Protecţia consumatorilor, art.169
Titlul XVI. Reţelele transeuropene, art.170 – 172
Titlul XVII. Industria, art.173
Titlul XVIII. Coeziunea economică, socială şi teritorială
Titlul XIX. Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică şi spaţiul, art.179 –
190
Titlul XX. Mediul, art.191 – 193
Titlul XXI. Energia, art.194
Titlul XXII. Turismul, art.195
Titlul XXII. Protecţia civilă, art.196
Titlul XXIV. Cooperarea administrativă, art.197
Partea a patra. Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, art.198-
204
Partea a cincea. Acţiune externă a Uniunii, art.205 – 222
Titlul I. Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii, art.205
Titlul II. Politica comercială comună, art.206 – 207
Titlul III. Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar, art. 208 – 214
Cap.1. Cooperarea pentru dezvolatare, art.208 – 211
Cap.2. Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe,
art.212 – 213
Cap.3. Ajutorul umanitar, art. 214
Titlul IV. Măsuri restrictive, art.215
Titlul V. Acordurile internaţionale, art.216 – 219
Titlul VI. Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi cu ţările
terţe şi delegaţii ale Uniunii, art.220 – 221

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 39


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Titlul VII. Clauza de solidaritate
Partea a şasea. Dispoziţii instituţionale şi financiare, art.223 – 324
Titlul I. Dispoziţii instituţionale, art.223 – 309
Cap.1. Instituţiile, art.223 – 287
Secţiunea 1. Parlamentul European, art.223 – 234
Secţiunea 2. Consiliul European, art.235 – 236
Secţiunea 3. Consiliul, art.237 – 243
Secţiunea 4. Comisia, art.244 – 250
Secţiunea 5. Curtea de justiţie a Uniunii Europene, art.251 – 281
Secţiunea 6. Banca Centrală Europeană, art.282 – 284
Secţiunea 7. Curtea de Conturi, art.285 – 287
Cap.2. Actele juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi alte
dispoziţii, art.288 – 299
Secţiunea 1. Actele juridice ale Uniunii, art.288 – 292
Secţiunea 2. Proceduri de adoptare a actelor şi alte dispoziţii, art.293 –
299
Cap.3. Organele consultative ale Uniunii, art.300 -307
Secţiunea 1. Comitetul Economic şi Social, art. 301 – 307
Secţiunea 2. Comitetul Regiunilor, art. 305 – 307
Cap.4. Banca Europeană de Investiţii, art.308 – 309
Titlul II. Dispoziţii financiare, art.310 – 325
Cap.1. Resursele proprii ale Uniunii, art.311
Cap.2. Cadrul financiar multianual, art.312
Cap.3. Bugetul anual al Uniunii, art.313 – 316
Cap.4. Execuţia bugetului şi descărcarea,art.317 – 319
Cap.5. Dispoziţii comune, art.320 – 324
Cap.6. Combaterea fraudei, art.325
Titlul III. Formele de cooperare consolidată, art.326 – 334
Partea a şaptea. Dispoziţii generale şi finale, art.335 - 358

Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene are următorul


conţinut:
Preambul
Titlul I. DEMNITATEA, art.1 – 5
Demnitatea umană, art.1
Dreptul la viaţă, art.2
Dreptul la integritatea persoanei, art.3
Interzicerea torturii şi a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau
degradante, art..4
Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, art.5
Titlul II. LIBERTǍŢILE, art.6 – 19
Dreptul la libertate şi siguranţă, art.6
Respectarea vieţii private şi de familie, art.7
Protecţia datelor cu caracter personal, art.8
Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, art.9
Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, art.10
Libertatea de exprimare şi de informare, art.11
Libertatea de întrunire şi de asociere, art.12
Libertatea artelor şi ştiinţelor, art.13
Dreptul la educaţie, art.14
Libertatea de a desfăşura o activitate comercială, art.16
Dreptul de proprietate,art.17

40 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Dreptul de azil, art.18
Protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare, art.19
Titlul III. EGALITATEA, art.20 – 26
Egalitatea în faţa legii, art.20
Nediscriminarea, art.21
Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, art.22
Egalitatea între femei şi bărbaţi, art.23
Drepturile copilului, art.24
Drepturile persoanelor în vârstă, art.25
Integrarea persoanelor cu handicap, art.26
Titlul IV. SOLIDARITATEA, art.27 – 38
Dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii,
art.27
Dreptul de negociere şi de acţiune colectivă, art.28
Dreptul de acces la serviciile de plasament, art.29
Protecţia în cazul concedierii nejustificate, art.30
Condiţii de muncă echitabile şi corecte, art.31
Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă,
art.32
Viaţa de familie şi viaţa profesională, art.33
Securitatea socială şi asistenţa socială, art.34
Protecţia sănătăţii, art.35
Accesul la serviciile de interes economic general, art.36
Protecţia mediului, art.37
Protecţia consumatorilor, art.38
Titlul V. DREPTURILE CETǍŢENILOR, art.39 - 46
Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European, art.39
Dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, art.40
Dreptul la bună administrare, art.41
Dreptul de acces la documente, art.42
Ombudsmanul European, art.43
Dreptul de petiţionare, art.44
Libertatea de circulaţie şi şedere, art.46
Protecţia diplomatică şi consulară, art.46

Titlul VI. JUSTIŢIA, art.47 – 50


Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, art.47
Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, art.48
Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor,
art.49
Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi
infracţiune, art.50
Titlul VII. DISPOZIŢII GENERALE CARE REGLEMENTEAZǍ
INTERPRETAREA ŞI APLICAREA CARTEI, Art.51 – 54

C. Noutăţile importante aduse sistemului de integrare europeană


prin Tratatul de la Lisabona
Potrivit unei statistici, Tratatul de la Lisabona a preluat 90% din textul
eşuatului Tratat Constituţional. S-au menţinut schimbările de substanţă
preconizate de acest tratat precum înfiinţarea postului de Preşedinte al
Uniunii Europene şi a celui de ministru de externe, însă sub denumirea de
Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 41


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
reducerea numărului de membri ai Comisiei, conferirea de personalitate
juridică Uniunii, conferirea de forţă juridică pentru Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, aderarea Uniunii Europene la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. S-a renunţat la însemnele Uniunii (steag,
imn, deviză)1 şi la denumirile explicite lege în loc de regulament şi ministru
de externe.
Principalele noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona sunt:
1. Dispariţia Comunităţii Europene
Potrivit Art.47 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Uniunea are
personalitate juridică de drept public sau, cu alte cuvinte este subiect de
drept internaţional public. Astfel, de la 1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană s-a substituit şi a succedat Comunităţii Europene, Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene fiind redenumit Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene
2. Modificarea structurii Uniunii
După cum am arătat, potrivit Tratatului de la Maastricht, integrarea
europeană s-a bazat pe 3 piloni: pilonul I sau domeniul comunitar, pilonul II
sau politica externă şi de securitate comună şi pilonul III sau cooperarea
poliţienească şi judiciară. Una dintre cele mai importante modificări aduse de
Tratatul de la Lisabona este dispariţia pilonului III şi trecerea materiei
respective sub incidenţa metodelor de reglementare comunitare (ale pilonului
I). Astfel, întreg domeniul „afacerilor interne” devine domeniu de
reglementare al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene sub titlul
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. Acesta cuprinde: controlul la
frontiere, dreptul de azil şi imigrarea; cooperarea în materie civilă;
cooperarea în materie penală. Pentru întâia oară se prevede la nivel de tratat
posibilitatea creării unui Parchet European, în scopul combaterii infracţiunilor
care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Astfel, Consiliul,
hotărând în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European, poate
adopta un regulament în acest sens. Parchetul European ar avea
competenţa de a cerceta, urmări şi trimite în judecată, după caz în
colaborare cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii. Aceasta înseamnă că ar şi exercita în faţa
instanţelor competente ale statelor membre acţiunea publică în legătură cu
aceste infracţiuni.
În ceea ce priveşte pilonul al II-lea, politica externă şi de securitate
comună, aceasta rămâne reglementată ca formă de cooperare
interguvernamentală, în titlul din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor
la acţiunea externă a Uniunii.
3. Modificări instituţionale
A. Preşedinţia Consiliului European nu se mai exercită prin rotaţie, o
dată la 6 luni, cum era înainte. Preşedintele Consiliului European este ales
de către acesta pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, care poate fi reînnoit
o singură dată.
B. Preşedintele Comisiei nu va mai fi numit, ca până la 1 decembrie
2009, ci va fi ales de Parlamentul European.
1
Potrivit Declaraţiei nr.52, anexă la Tratatul de la Lisabona, 16 state, Austria, Belgia,
Bulgaria, Cipru, Germania, Grecia, Italia, Lituania, Luxemburg, Malta, Portugalia, România,
Slovacia, Slovenia, Spania şi Ungaria, au declarat că „drapelul reprezentând un cerc cu
douăsprezece stele aurii pe fond albastru, imnul extras din Oda bucuriei sin Simfonia a IX-a
de Beethoven, deviza Unită în diversitate, euro ca monedă a Uniunii Europene şi ziua
Europei sărbătorită pe data de 9 mai continuă să reprezinte, pentru ele, simbolurile
apartenenţei comune a cetăţenilor Uniunii Europene şi ale legăturii lor cu aceasta.
42 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
C. Se consolidează rolul Parlamentului European prin extinderea
procedurii codeciziei. Redenumită procedură legislativă ordinară, codecizia
devine regula pentru adoptarea actelor adoptate potrivit Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene, acte invocate sub denumirea de acte
legislative.
D. Sporeşte participarea parlamentelor naţionale la activităţile Uniunii
Europene prin consolidarea capacităţii lor de a-şi exprima punctul de vedere
asupra proiectelor de acte legislative ale Uniunii Europene, precum şi a altor
chestiuni, în efortul de a spori legitimitatea democratică a Uniunii.
E. Denumirile instanţelor judiciare ale Uniunii au suferit mici modificări.
Astfel, sub denumirea generică de Curtea de justiţie a Uniunii Europene sunt
cuprinse:
- Curtea de Justiţie,
- Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanţă)
- Tribunalele specializate (fostele camere jurisdicţionale)
Alt element de noutate îl reprezintă stabilirea, în sarcina statelor
membre, a obligaţiei de a institui căile de atac necesare pentru a asigura o
protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
În acest fel, se doreşte compensarea accesului dificil al persoanelor fizice şi
juridice la instanţele europene.
F. Tratatul de la Lisabona introduce în Tratatul privind Uniunea
Europeană un titlu dedicat instituţiilor Uniunii (Titlul III), în rândul cărora
include Consiliul European şi adaugă Banca Centrală Europeană.
4. Iniţiativa legislativă cetăţenească
La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, aparţinând unui
număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să
prezinte o propunere de act legislativ în materii în care cetăţenii respectivi
consideră că este necesar un asemenea act, în vederea aplicării tratatelor.
5. Protecţia drepturilor fundamentale
Carta drepturilor fundamentale nu este inclusă în Tratatul de la
Lisabona, însă are aceeaşi forţă juridică. În Tratat se prevede că Uniunea
Europeană va adera la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit Protocolul nr.8, anexă la Tratat,
aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale va trebui să respecte necesitatea de a conserva
caracteristicile specifice ale Uniunii şi dreptul Uniunii. Numai aşa acţiunile
formulate de statele membre sau acţiunile individuale vor putea fi îndreptate
corect împotriva statelor membre şi/sau, după caz, împotriva Uniunii.
Aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale va fi benefică deoarece Curtea Europeană a
Drepturilor Omului ar deveni autoritatea finală în materie, înlăturându-se
astfel contradicţiile apărute până acum, ca urmare a interpretărilor diferite
date de cele două jurisdicţii europene – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
6. Retragerea din Uniune.
După cum am arătat, în concepţia Tratatelor Comunitare, aderarea la
Comunităţi avea un caracter definitiv. Această caracteristică, ce apropie
construcţia comunitară de una federală, rezultă din faptul că Tratatele
Comunitare nu au reglementat dreptul de retragere şi procedura de
excludere. Arătam însă că acest caracter definitiv, din punct de vedere
juridic, este relativ din punct de vedere politic.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 43


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Experienţa procesului de integrare, care a urmat încheierii Tratatelor
de la Roma, a făcut să se înţeleagă că menţinerea unui stat în Uniune,
împotriva voinţei sale, nu este posibilă. Din aceste considerente, tratatul de la
Lisabona a reglementat retragerea unui stat din Uniunea Europeană. Potrivit
art.50 din Tratatul Uniunii Europene, orice stat membru poate hotărî, în
conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune. Statul
respectiv notifică intenţia sa Consiliului European. În baza orientărilor
Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord
care stabileşte condiţiile retragerii, ţinând cont de viitoarele sale relaţii cu
Uniunea.
În încheiere, menţionăm că nimeni nu poate prezice, în acest moment,
care vor fi implicaţiile profunde pe termen lung ale modificărilor aduse
procesului de integrare europeană de Tratatul de la Lisabona. Să sperăm că
el va duce la întărirea unităţii Europei şi în acest fel la creşterea rolului şi
importanţei sale pe arena internaţională.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Explicaţi premisele care au determinat demararea construcţiei
europene prin utilizarea concepţiei funcţionaliste.
2. Prezentaţi sintetic problematica aderării la Comunităţile Europene.
3. Explicaţi caracteristicile generale ale Comunităţilor Europene.
4. Prezentaţi sintetic procesul de aprofundare a integrării europene.
5. Prezentaţi sintetic procesul de extindere a integrării europeană.
6. Prezentaţi evoluţia relaţiilor ţărilor din Europa Centrală şi Orientală cu
blocul ţărilor comunitare.
7. Expuneţi aspectele esenţiale ale procesului de negociere a aderării
României la Uniunea Europeană.
8. În ce situaţie se află România, sub aspectul integrării europene?
9. Ce este Constituţia Uniunii Europene şi cum a fost elaborată ?
10. Prezentaţi sintetic conţinutul Constituţiei Europene.
11. Care sunt noutăţile esenţiale aduse sistemului comunitar de Tratatul
Constituţional?
12. Prezentaţi geneza Tratatului de la Lisabona.
13. Prin ce se deosebeşte Tratatul de la Lisabona de Tratatul
Constituţional?
14. Prezentaţi conţinutul Tratatului privind Uniunea Europeană, varianta
consolidată ca urmare a Tratatului de la Lisabona.
15. Prezentaţi conţinutul Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene,
varianta consolidată ca urmare a Tratatului de la Lisabona.
16. Prezentaţi conţinutul Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii
Europene.
17. Prezentaţi noutăţile importante aduse sistemului de integrare
europeană prin Tratatul de la Lisabona.

44 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. România a stabilit primele relaţii cu Comunitatea Economică Europeană în
anul:
a. 1997;
b. 1995;
c. 1993;
d. 1974.

2. Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană:


a. s-au finalizat în decembrie 2004;
b. s-au finalizat în iunie 2003;
c. nu s-au finalizat;
d. încă nu au început.

3. Comunitatea Economică Europeană a fost constituită prin:


a. Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951;
b. Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957;
c. Tratatul de la Zürich, semnat la 19 septembrie 1946;
d. Tratatul de la Londra, semnat la 5 mai 1949.

4. Propunerea lui Robert Schuman, privind plasarea ansamblului producţiei


de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, a primit răspuns favorabil
din partea următorului grup de state :
a. Marea Britanie, R.F. a Germaniei, Italia ;
b. Spania, Olanda, Luxemburg ;
c. Belgia, Olanda, Luxemburg;
d. Austria, Belgia, Italia.

5. Atribuirea de competenţe Comunităţilor Europene:


a. întăreşte suveranitatea statelor membre;
b. nu afectează suveranitatea statelor membre;
c. limitează suveranitatea statelor membre;
d. înlătură suveranitatea statelor membre.

6. Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi


Oţelului, a fost încheiat:
a. pe o perioadă de 20 de ani;
b. pe o perioadă de 50 de ani;
c. pe o perioadă de 70 de ani;
d. pe o perioadă nelimitată.

7. Care dintre ţările membre ale C.E.C.O. nu a ratificat Tratatul instituind


Comunitatea Europeană de Apărare ?
a. Franţa.
b. R. F. a Germaniei.
c. Italia.
d. Belgia.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 45


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
8. Se dau propoziţiile: A – Tratatul instituind C.E.E. este cel mai important
dintre Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene. B – Odată cu
înlăturarea barierelor vamale dintre statele C.E.E. n-a mai existat nici o
piedică în calea liberei circulaţii a bunurilor. C – Potrivit locului conferit
instituţiilor comunitare, Tratatul C.E.E. reprezintă un regres pentru caracterul
supranaţional al formei de organizare a Comunităţilor, faţă de Tratatul
C.E.C.O. D – Caracterul definitiv al aderării la comunităţi este absolut.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă, propoziţia D este adevărată;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată, propoziţia D este falsă;
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă, propoziţia D este adevărată.
9. Consiliul European a fost consacrat juridic prin:
a. Actul unic european;
b. Tratatul de la Maastricht;
c. Tratatul de la Amsterdam;
d. Tratatul de la Nisa.

10. Înglobarea Comunităţilor Europene în Uniunea Europeană are loc prin:


a. Actul unic european;
b. Tratatul de la Maastricht;
c. Tratatul de la Amsterdam;
d. Tratatul de fuziune de la Bruxelles.

11. În cadrul primei extinderi a Comunităţilor Europene, a aderat următorul


grup de state:
a. Marea Britanie şi Norvegia;
b. Irlanda şi Spania;
c. Danemarca şi Irlanda;
d. Austria şi Finlanda.

12. Fac parte din primul grup de state, din Europa Centrală şi Orientală, care
au încheiat acorduri de asociere în vederea aderării la Uniunea Europeană,
următoarele două:
a. Bulgaria şi Slovenia;
b. Polonia şi Ungaria;
c. România şi Cehoslovacia;
d. Estonia şi Letonia.

13. Se dau propoziţiile: A – Condiţiile impuse pentru aderarea la Uniunea


Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi Orientală au fost precizate de
Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993. B – Bulgaria şi Turcia
fac parte din grupul ţărilor care au aderat la Uniunea Europeană în anul
2004. C – Acordurile de asociere, încheiate de Uniunea Europeană şi statele
membre cu ţările din Europa Centrală şi Orientala, implică în mod necesar
aderarea.

46 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă,
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă.

14. Se dau propoziţiile: A – România a aderat la Uniunea Europeană, fără


adoptarea unui Parteneriat pentru Aderare. B – Urmărirea progreselor
realizate de România în vederea aderării la Uniunea Europeană nu face
obiectul unor rapoarte periodice ale Comisiei Europene. C – România a
încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană în anul 2003.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă,
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă.

15. Se dau propoziţiile: A – La negocierile privind aderarea României la


Uniunea Europeană, Comisia Europeană a reprezentat numai Uniunea
Europeană. B – Documentele de poziţie a României, utilizate în cadrul
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, au fost adoptate de Guvernul
României. C – Negocierile privind aderarea României la Uniunea Europeană
au utilizat exclusiv forma scrisă, fără întâlniri directe între delegaţiile de
negociere.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
falsă;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată,
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.

16. Alegeţi dintre propoziţiile de mai jos pe cea greşită:


a. Din partea României, negocierile de aderare la Uniunea Europeană au
fost derulate de Parlament.
b. Un principiu al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană constă
în faptul că nu se negociază acquis-ul.
c. Perioadele de tranziţie, prevăzute într-un tratat de aderare la Uniunea
Europeană, reprezintă excepţii cu caracter temporar de la aplicare
normelor comunitare.
d. Derogarea, prevăzută într-un tratat de aderare la Uniunea Europeană,
este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare, într-
un domeniu strict determinat.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 47


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
17. Se dau propoziţiile: A – În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea
Europeană, capitolele sunt încheiate doar provizoriu, până la încheierea
tuturor capitolelor de negociere. B – Un capitol de negociere încheiat
provizoriu poate fi redeschis la iniţiativa statului candidat. C – Un capitol de
negociere încheiat provizoriu poate fi redeschis la iniţiativa Uniunii Europene.

Alegeţi varianta corectă:


a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată;
b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă,
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este
falsă.

18. Textul definitiv al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a


fost convenit cu ocazia:
a. Consiliului European de la Roma, din 29 octombrie 2004;
b. Consiliului European de la Bruxelles, din 17,18 iunie 2004;
c. Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003;
d. Consiliului European de la Laeken, din 14,15 decembrie 2001.

19. Se dau propoziţiile: A – Constituţia Europeană este legea fundamentală a


Uniunii Europene, adoptată de Parlamentul European. B – Constituţia
Europeană are caracter de codificare. C – Preambulul Constituţiei Europene
invocă valorile şi finalităţile Uniunii Europene.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia
C este adevărată;
b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
c. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată.

20. Nu face parte din noul cadru instituţional reglementat de Constituţia


Europeană:
a. Parlamentul European;
b. Consiliu European;
c. Consiliul Uniunii Europene;
d. Comisia Europeană.

21. Potrivit Constituţiei Europene, Preşedintele Consiliului European va fi


ales pentru un mandat de:
a. 2 ani şi jumătate;
b. 5 ani;
c. 6 luni
d. un an.

22. Care dintre următoarele propoziţii este falsă, conform reglementărilor


cuprinse în Constituţia Europeană:

48 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


RǍDǍCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE
a. Comisia Europeană va fi alcătuită din câte un membru din fiecare
stat comunitar, numai până la alegerile parlamentare din 2009.
b. După anul 2014, numărul de membri ai Comisiei Europene va fi de
2/3 din numărul statelor membre.
c. În ceea ce priveşte majoritatea calificată de decizie, în cadrul
Consiliului de Miniştri, Constituţia Europeană are în vedere atât
numărul statelor membre, cât şi populaţia Uniunii.
d. Minoritatea de blocaj, în cazul votului cu majoritate calificată în
cadrul Consiliului de Miniştri, necesită un număr de minimum 4
state membre.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 49


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE

PARTEA II-a
SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Organizarea sarcinilor de învăţare:

Cap.1. Aspecte generale şi principii referitoare la


sistemul instituţional al Uniunii Europene

Cap.2. Parlamentul European


2.1. Constituirea Parlamentului European
2.2. Statutul parlamentarilor europeni
2.3. Rolul şi atribuţiile Parlamentului European
2.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European

Cap.3. Consiliul European


3.1. Apariţia şi evoluţia Consiliului European
3.2. Consiliul European după Tratatul de la Lisabona

Cap.4. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul


4.1. Geneza Consiliului Uniunii Europene
4.2. Rolul şi atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
4.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene
4.4. Organele auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene

Cap.5. Comisia Europeană


5.1. Componenţa Comisiei Europene
5.2. Rolul şi atribuţiile Comisiei Europene
5.3. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene

Cap.6. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene


6.1. Componenţa Curţii
6.2. Statutul membrilor Curţii
6.3. Organizarea şi funcţionarea Curţii
6.4. Tribunalul
6.5. Tribunalele specializate

Cap.7. Baca Centrală Europeană


Cap.8. Curtea de Conturi a Uniunii Europene

50 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Cap.1. Aspecte generale şi principii referitoare la


sistemul instituţional al Uniunii Europene

Potrivit termenilor Tratatelor Constitutive, pentru urmărirea obiectivelor


celor trei comunităţi, pentru promovarea valorilor comune, susţinerea
intereselor statelor membre şi ale cetăţenilor acestora, precum şi pentru
asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi acţiunilor
comunitare. au fost create câte patru instituţii pentru fiecare comunitate,
instituţii care constituie fundamentul şi motorul integrării europene, şi care pot
fi clasificate astfel:
I. Organe de decizie, cu denumirea generică de Consiliu. Aici se
înscriu: Consiliul Special al Miniştrilor în cazul Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, şi Consiliul, în cazul Comunităţii Economice Europene
şi Comunităţii Europene pentru Energia Atomică;
II. Organe executive, cu denumirea generică de Comisie. Este vorba
de: Înalta Autoritate pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
şi Comisia pentru Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea
Europeană pentru Energia Atomică;
III. Organe de control, cu denumirea generică de Adunare sau
Parlament. Avem aici: Adunarea Comună, în cazul Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, şi Adunarea, în cazul Comunităţii Economice
Europene şi Comunităţii Europene pentru Energia Atomică.
IV. Organe jurisdicţionale, cu denumirea de Curte de Justiţie.
Se observă că toate cele trei Comunităţi au o structură instituţională
identică, fapt care a facilitat ulterior fuziunea celor patru instituţii specifice
fiecărei comunităţi, în patru instituţii comune.
Faptul că, în cadrul comunităţilor s-a adoptat o structură de putere
cvadripartită, în locul celei tripartite tradiţionale (legislativ, executiv,
jurisdicţional) reflectă o anumită filosofie a construcţiei comunitare, şi anume
aceea de a realiza o armonizare a voinţei statelor, cu voinţa cetăţenilor
acestora şi cu eficacitatea acţiunii comunitare. Cele patru categorii de
instituţii comunitare reprezintă fiecare un anumit principiu al guvernării, în
sens larg, au un fundament politic şi sociologic distinct şi exprimă, fiecare, o
legitimitate proprie. Astfel, Consiliul reprezintă interesele statelor membre,
Comisia promovează interesul comunităţilor în ansamblul lor, Parlamentul
reprezintă cetăţenii statelor membre şi Curtea de Justiţie apără dreptul
comunitar, ordinea juridică a Comunităţilor.
O interesantă consecinţă a acestei concepţii este aceea că, în cazul
instituţiilor comunitare nu se mai regăseşte exerciţiul celor trei puteri
tradiţionale, potrivit căruia parlamentul exercită funcţia legislativă, guvernul
exercită funcţia executivă şi instanţele judecătoreşti aplică dreptul. Atribuţiile
instituţiilor comunitare au un caracter complex (în sensul de hibrid dacă avem
ca reper separaţia clasică a puterilor în stat), funcţiile de putere, în sensul lor
tradiţional, fiind dificil de delimitat şi de situat, într-un mod riguros, în raport
cu instituţiile. Această situaţie se datoreşte unor fragmentări şi combinări ale
"puterilor", în raport cu instituţiile, determinate de raţiuni pragmatice. Astfel,
Consiliul este omologul puterii legislative, dar exercită şi atribuţii importante
care ţin, tradiţional, de funcţia guvernamentală. Comisia exercită o parte
importantă a puterii executive dar are şi putere normativă derivată direct din
tratate. Parlamentul, care este prin definiţie şi tradiţie instituţia care

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 51


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
legiferează, exercită, în principal, funcţia de control. În fine, Curtea de Justiţie
nu se limitează la aplicarea dreptului, ci, prin jurisprudenţa sa, creează drept.
Această situaţie se explică prin faptul că sistemul instituţional al comunităţilor
a fost proiectat potrivit altei cerinţe decât sistemul statal bazat pe separaţia
puterilor. Cerinţa, în cazul organizării statale a puterii, este garantarea
libertăţii individuale, ceea ce a condus la separarea puterilor potrivit funcţiilor
fundamentale ale statului. În cazul Comunităţilor, scopul este altul, şi anume
realizarea integrării statelor europene prin intermediul unei formule
instituţionale eficace. Din acest motiv, formula utilizată este: instituţie →
misiune → mijloace. În acest fel s-a ajuns la cele patru categorii de instituţii
(în sensul de organe), având fiecare propria misiune, potrivit competenţei
atribuite prin tratate, şi propriile mijloace de acţiune (juridice, umane şi
materiale).
Revenind la fuziunea instituţiilor celor trei Comunităţi, aceasta a
început cu Tratatele de la Roma din 25 martie 1957. Convenţia relativă la
anumite instituţii comune, semnată simultan cu aceste tratate, a stabilit să fie
puse efectiv în aplicare o singură Adunare şi o singură Curte de Justiţie
pentru cele trei Comunităţi. Prin Rezoluţia din 20 martie 1958, această
Adunare a stabilit să poarte denumirea de Adunare Parlamentară, iar prin
Rezoluţia din 30 martie 1962 a adoptat denumirea de "Parlament European".
A urmat apoi Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, cunoscut şi sub
numele de " Tratatul de fuziune", care a înlocuit, începând cu 1 august 1967,
Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Comisia
Comunităţii Economice Europene şi Comisia Comunităţii Europene pentru
Energia Atomică, printr-o Comisie unică şi a înlocuit, de asemenea, cele trei
Consilii, printr-un Consiliu unic al Comunităţilor Europene. Fuziunea
instituţiilor celor trei Comunităţi nu a însemnat şi fuzionarea Comunităţilor,
întrucât, fiecare dintre cele patru instituţii unice exercită trei categorii de
atribuţii conferite prin cele trei tratate diferite, având obiecte distincte.
Precizăm că, potrivit art.4 din tratatul Comunităţii Economice
Europene, sunt calificate ca instituţii comunitare numai cele patru organe
menţionate: Consiliul, Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie. Ulterior,
prin Tratatul de la Bruxelles din 1975, privind revizuirea dispoziţiilor bugetare,
a fost înfiinţată Curtea de Conturi, care a fost inclusă în rândul instituţiilor
comunitare de Tratatul de la Maastricht. În fine, potrivit art.13 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, consolidat ca urmare a intrării în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, instituţiile Uniunii sunt:
1. Parlamentul Europeaan,
2. Consiliul European,
3. Consiliul (Consiliul Uniunii Europene),
4. Comisia Europeană,
5. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
6. Banca Centrală Europeană,
7. Curtea de Conturi
Această enumerare este limitativă, celelalte structuri prevăzute de tratate
sau create de instituţiile comunitare nefiind instituţii comunitare propriu-zise,
ci servicii puse în slujba acestora.1
Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de trei principii
generale: principiul autonomiei instituţiilor comunitare, principiul
competenţelor atribuite şi principiul echilibrului instituţional.2

1
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.49.
2
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 192-196.
52 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
a) Principiul autonomiei instituţiilor comunitare
Autonomia instituţiilor comunitare nu presupune personalitate juridică
pentru respectivele instituţii, aceasta fiind recunoscută doar comunităţilor.
Autonomia se manifestă, în primul rând, prin faptul că între instituţiile
comunitare nu există relaţii de subordonare. Autonomia mai conferă
instituţiilor comunitare, ca regulă, competenţa de a-şi adopta singure
regulamentele de funcţionare, de a-şi organiza singure serviciile, precum şi
competenţa de a-şi recruta şi numi funcţionarii necesari.
b) Principiul competenţei atribuite
Acesta semnifică limitarea acţiunii instituţiilor comunitare la exercitarea
strictă a atribuţiilor conferite în mod expres prin Tratatele Constitutive. Cu alte
cuvinte, instituţiile comunitare nu pot exercita decât acele competenţe care
le-au fost atribuite prin tratate.
c) Principiul echilibrului instituţional sau al cooperării loiale
Acest principiu a fost afirmat, pentru prima dată în 1958, prin
hotărârea Meroni1 a Curţii de Justiţie, şi se bazează pe prevederile art.95 din
Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. El semnifică
separarea puterilor comunitare pe instituţii şi colaborarea dintre acestea.
Separarea puterilor, ca parte a echilibrului instituţional, interzice, ca regulă,
instituţiilor comunitare să delege sau să transfere competenţa ce le-a fost
atribuită, unei alte instituţii comunitare sau unui organ extracomunitar. În
acelaşi timp, o instituţie comunitară nu are voie să împiedice în nici
un fel exercitarea de către o altă instituţie a atribuţiilor ce-i revin.
Echilibrul instituţional presupune şi cooperarea între puteri, care se
manifestă, în primul rând, prin participarea mai multor instituţii, de pe poziţii
relativ independente, la elaborarea unor normele juridice comunitare.
Un ultim aspect general, privind instituţiile comunitare, se referă la
sediile acestora.2 Conform prevederilor Tratatelor Constitutive, sediile
instituţiilor comunitare se fixează printr-un acord al guvernelor statelor
membre. Mult timp un asemenea acord nu s-a putut realiza datorită
numeroaselor polemici dintre statele membre, determinate, mai ales, de
raţiuni politice. În timp ce adepţii federalismului doreau o "capitală" unică,
adepţii cooperării căutau să evite concentrarea instituţiilor într-un singur stat.
Până la urmă, la 12 decembrie 1992, cu ocazia Consiliului European de la
Edinburgh, s-a ajuns la un acord prin care s-a stabilit sediul instituţiilor, după
cum urmează:
a. Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde se ţin 12
sesiuni plenare lunare, inclusiv sesiunea bugetară. Sesiunile
plenare suplimentare se ţin la Bruxelles. Comisiile Parlamentului
European au sediul tot la Bruxelle. Secretariatul general al
Parlamentului European şi serviciile sale sunt plasate la
Luxemburg.
b. Consiliul îşi are sediul la Bruxelles, dar în cursul lunilor aprilie, iunie
şi octombrie Consiliul îşi ţine sesiunile la Luxemburg.
c. Comisia îşi are sediul la Bruxelles, însă anumite servicii
funcţionează la Luxemburg.
d. Curtea de Justiţie şi Curtea de conturi îşi au sediul la Luxemburg.

1
Uzual, jurisprudenţa Curţii de Justiţie se citează prin numele uneia dintre părţi, de regulă
reclamantul. Se citează ambele părţi atunci când sunt implicate numai instituţii comunitare şi
state membre. În mod riguros, hotărârea menţionată se citează astfel: C9/56(numărul
cauzei), Meroni & Co. contra Înaltei Autorităţi, 13 iunie 1958(data pronunţării deciziei)
2
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.100,101.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 53
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
e. Banca Centrală Europeană are sediul la Frankfurt.1
f. În ceea ce priveşte Consiliul European, începând cu 1 decembrie
2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acesta se
întruneşte, de regulă la Bruxelles. Asistenţa tehnică este asigurată
de Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene.
Problematica instituţiilor comunitare a fost tratată în mod concordant de
numeroşi autori, astfel încât s-a ajuns la un fond comun de idei. În cele ce
urmează vom prezenta sinteze ale constantelor doctrinare în materie.

Cap.2. Parlamentul European


Pentru prezentarea problematicii Parlamentului European, potrivit
constantelor doctrinare2, am ales următoarea sistematizare: constituirea
Parlamentului European, statutul parlamentarilor europeni, rolul şi atribuţiile
Parlamentului European, organizarea şi funcţionarea Parlamentului
European, Mediatorul Uniunii Europene.

2.1. Constituirea Parlamentului European


Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene prevedeau ca
organe similare: Adunarea Comună, în cazul C.E.C.O. şi Adunarea, în cazul
C.E.E. şi al C.E.E.A. Ulterior, prin Rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei
instituţii similare au fost reunite în "Adunarea Parlamentară", iar prin
Rezoluţia Adunării din 30 martie 1962 s-a stabilit denumirea de "Parlament
European". Această denumire a fost apoi confirmată de Actul Unic European
şi de Tratatul de la Maastricht.
În conformitate cu Tratatele Constitutive, Parlamentul European se
compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre. Tratatul de la
Maastricht reia această dispoziţie, statuând că Parlamentul European se
compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate şi
exercită puterile ce îi sunt încredinţate prin aceste tratate.
Referitor la numărul membrilor Parlamentului European, acesta este
determinat de numărul ţărilor membre, fiecare dintre acestea dispunând de
un anumit număr de reprezentanţi, stabilit în funcţie de populaţia ţării
respective. Până la extinderea din anul 2004, Parlamentul European număra
626 de membri3. În continuare, repartizarea locurilor în Parlamentul
European s-a făcut potrivit unui Protocol anexat la Tratatul de la Nisa 4, care
are în vedere Uniunea Europeană alcătuită din 27 de state membre şi
stabileşte un număr de 732 membri. După aderarea României şi Bulgariei,
pentru restul de mandat 2007 – 2009, numărul membrilor a crescut la 785.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României prevede că, după aderarea
acestor două ţări, numărul europarlamantarilor nu poate să depăşească 736,
urmând a se proceda la o nouă redistribuire a mandatelor pe ţări, pentru
mandatul 2009 – 2014. În prezent (octombrie 2010) repartizarea mandatelor
pe ţări este următoarea:
1
Protocolul nr.6 la Tratatul de la Lisabona.
2
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 222-239; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 97,98; Ion
FILIPESCU, Augustin FUEREA, op.cit. pp.115-125; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit.
pp.66-80; Paul CRAIG, Grainne de BURCA, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV, Ed. HAMANGIU, Bucureşti, 2009, pp.72-81; Felician
COTEA, Drept comunitar european, Ed. WOLTERS KLUWER, Bucureşti, 2009, pp.277-310;
Ioana Eleonora RUSU, Gilbert GORNIG, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia a 3-a, revăzută şi
adăugită, Ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2009, pp.71-82.
3
Philippe MANIN, op.cit. p.227.
4
www.europa.eu.int., COMMISSION DES COMMUNAUTÉ EUROPÉENNES, Le Secrétariat
général, Bruxelles, 18.01.2001, SEC(2001)99.
54 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
- Germania: 99;
- Franţa, Italia, Marea Britanie: câte 72;
- Polonia: 50;
- Spania: 49;
- România: 33;
- Olanda: 25;
- Belgia, Republica Cehă, Grecia, Portugalia, Ungaria: câte 22;
- Suedia:18;
- Austria, Bulgaria: câte 17;
- Danemarca, Finlanda, Slovacia: câte 13;
- Irlanda, Lituania: câte 12;
- Letonia: 8;
- Slovenia: 7;
- Cipru, Estonia, Luxemburg: câte 6;
- Malta: 5.
Total: 735
În art.14 al Tratatului privind Uniunea Europeană, consolidat ca
urmare a Tratatului de la Lisabona, se arată că Parlamentul European este
compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii şi că numărul lor nu poate
depăşi 750, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în
mod proporţional descrescător, cu un prag minim de 6 membri şi un prag
maxim de 96 membri pentru fiecare stat membru. Aceste prevederi se vor
aplica începând cu alegerile din anul 2014.
Iniţial, Adunarea era formată din delegaţi desemnaţi de parlamentele
naţionale, după o procedură proprie. S-a considerat însă că, pentru a conferi
o mai mare reprezentativitate acestui organ, este necesară alegerea
membrilor săi prin vot universal direct, conform unei proceduri unitare pentru
toate statele membre. Această iniţiativă, care datează din anii '60, a fost
obstrucţionată, de poziţia guvernului francez, pentru o anumită perioadă de
timp, astfel încât, abia în 1969, la Conferinţa de la Haga, iniţiativa a fost
reluată. Au trebuit să treacă încă 5 ani, pentru ca în 1974, cu ocazia întâlnirii
la nivel înalt de la Paris, să se decidă alegerea membrilor Parlamentului
European prin vot universal direct, începând cu alegerile programate în 1978,
decizie confirmată printr-un Act al Consiliului Comunităţilor Europene, la 20
septembrie 1976. Această decizie a fost supusă ratificării statelor membre,
proces care a întârziat alegerile programate pentru 1978, astfel încât acestea
au avut loc între 7 - 10 iunie 1979. Nu s-a reuşit, însă, adoptarea unor norme
unitare de alegere a membrilor Parlamentului nici după parcurgerea a 7
alegeri, câte au avut loc până în prezent ( 1979, 1984, 1989, 1994, 1999 şi
2004, 2009), acestea desfăşurându-se tot potrivit dispoziţiilor Actului din 20
septembrie 1976, completate prin Decizia Consiliului nr.2002/722/CE, CEEA,
care prevăd, în esenţă:
- nimeni nu poate vota decât o singură dată;
- vot universal direct, egal, secret şi liber exprimat, reprezentare
proporţională;
- alegerile se desfăşoară la datele fixate de fiecare stat, într-un interval
de timp care începe în dimineaţa zilei de joi şi se sfârşeşte duminică;
- deschiderea urnelor se face numai după încheierea scrutinului în
toate statele membre.
Restul reglementărilor sunt conţinute în legile electorale interne. Dintre
acestea menţionăm: vârsta electoratului1, vârsta candidaţilor, modul de

1
Regula este 18 ani, dar în Austria dreptul de a alege se dobândeşte la 16 ani.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 55
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
rezolvare a situaţiilor de vacanţă a locului în Parlamentul European,
rezolvarea contestaţiilor electorale etc.
În art.G41 din Tratatul de la Maastricht, se precizează că partidele
politice au, la nivel european, un rol important, ca factor de integrare în
cadrul Uniunii Europene, pentru formarea conştiinţei europene şi pentru
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Din această dispoziţie, rezultă
principiul respectării concepţiilor politice ale cetăţenilor statelor membre şi
recunoaşterea dreptului partidelor politice naţionale de a desfăşura campanii
electorale şi de a-şi concerta eforturile pe plan comunitar pe baza unor
idealuri şi programe politice transnaţionale.

2.2. Statutul parlamentarilor


Statutul parlamentarilor europeni prezintă următoarele caracteristici:
1. Începând cu anul 1979 mandatul parlamentar este de 5 ani,
conform Actului din 20 septembrie 1976.
Mandatul are caracter reprezentativ, conform art.3 al aceluiaşi Act.
Aceasta înseamnă că, parlamentarii europeni acţionează potrivit propriilor
convingeri, fără a primi instrucţiuni din partea alegătorilor, nefiind legaţi de un
mandat imperativ.
2. Este reglementată o incompatibilitate între mandatul parlamentar şi
celelalte funcţii comunitare, precum şi calitatea de membru al guvernului unui
stat comunitar. Începând cu alegerile din 2004, mandatul de parlamentar
european este incompatibil cu mandatul de parlamentar naţional.
3. Parlamentarii beneficiază de anumite imunităţi, reglementate prin
Protocolul din 8 aprilie 1965, la care face trimitere Actul din 1976, imunităţi
care se referă la:
- libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie, privind deplasarea la şi de la
locul reuniunilor parlamentare;
- imunitatea personală pe timpul mandatului, similară cu cea a
parlamentarilor naţionali.
4. Începând cu mandatul parlamentar din 2009, a intrat în vigoare un
Statut care reglementează drepturile şi obligaţiile europarlamentarilor,
inclusiv chestiunile practice legate de drepturi băneşti şi asigurări, care până
acum erau determinate de normele naţionale, ceea ce a însemnat mari
inegalităţi.

2.3. Rolul şi atribuţiile Parlamentului European


După cum am arătat deja, rolul Parlamentului European este cel de
reprezentant al cetăţenilor statelor membre.
Atribuţiile Parlamentului European, stabilite de Tratatele Constitutive
ale Comunităţilor Europene, au conferit, organelor precursoare, funcţii de
deliberare şi control. Modificările ulterioare ale Tratatelor Constitutive au
condus la o creştere importantă a puterilor Parlamentului. Astfel, prin Actul
Unic European, apoi prin Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam
şi Tratatul de la Nisa Parlamentul European s-a transformat într-un organ
reprezentativ cu atribuţii legislative, atribuţii în domeniul relaţiilor externe,
atribuţii de consultare şi atribuţii în domeniul bugetar, fără a se renunţa la
funcţia iniţială de deliberare şi control, care a fost, de altfel, şi întărită.
Tratatul de la Lisabona extinde, la rândul lui, procedura codeciziei la cea mai
mare parte a domeniilor acoperite de Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene, procedură de reglementare la care participă Consiliul şi
Parlamentul, şi pe care a redenumit-o „procedură legislativă ordinară”.

56 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Potrivit unei clasificări şi prezentări realizate de Felician Cotea1,
Parlamentul european exercită următoarele categorii de atribuţii: atribuţia
generală de deliberare; atribuţii de control; atribuţii care presupun
participarea directă la procesul legislativ; atribuţii care presupun participarea
indirectă la procesul legislativ, prin intermediul cooperării; atribuţii care
presupun consultarea în cadrul procedurilor legislative; atribuţii în legătură cu
adoptarea bugetului comunitar şi verificarea execuţiei acestuia; atribuţii care
ţin de exerciţiul dreptului de iniţiativă legislativă; atribuţii în legătură cu
numirea unor persoane în diferite instituţii şi organisme comunitare; atribuţii
în legătură cu soluţionarea petiţiilor. În continuare, le vom prezenta succint
pe fiecare în parte.
1. Atribuţia generală de deliberare
Potrivit acestei atribuţii, Parlamentul European poate dezbate în cadrul
sesiunilor, în calitate de reprezentant al popoarelor, întreaga problematică ce
face obiectul integrării. Un exemplu în acest sens este faptul că Parlamentul
este consultat de Consiliu şi Comisie în legătură cu principalele aspecte şi
opţiuni fundamentale referitoare la politica externă şi de securitate comună şi
este informat cu regularitate de către Consiliu şi Comisie cu privire la evoluţia
politicii externe şi de securitate a Uniunii. Un alt domeniu, aflat permanent în
atenţia Parlamentului European, este cel al protecţiei drepturilor omului. În
fiecare sesiune sunt dezbătute cazuri de încălcare a acestor drepturi, care
pot fi finalizate cu adoptarea unor rezoluţii de condamnare a guvernelor care
se fac responsabile de asemenea încălcări.
2. Atribuţii de control
Parlamentul European exercită atribuţii de control asupra activităţii
celorlalte instituţii comunitare, mai ales asupra Comisiei şi consililui.
Controlul parlamentar poate să îmbrace forme directe, şi anume:
a. interpelări adresate Comisiei, la care aceasta este obligată să
răspundă, în scris sau oral, în timpul sesiunilor parlamentare;
b. audieri ale membrilor Consiliului;
c. constituirea unei comisii temporare de anchetă, care poate să
examineze învinuirile ce sunt aduse în legătură cu o pretinsă încălcare a
normelor de drept sau în caz de administrare defectuasă în aplicarea
dreptului comunitar, dacă încălcarea nu se află deja pe rolul unei instanţe;
d. adoptarea unei moţiuni de cenzură cu privire la activitatea Comisiei;
moţiunea se adoptă prin vot deschis, cu o majoritate de 2/3 din voturile
exprimate, reprezentând cel puţin majoritatea membrilor Parlamentului, dacă
moţiunea este adoptată, Comisia este obligată să demisioneze în bloc;
e. audierea Comisiei în legătură cu efectuarea cheltuielilor exerciţiului
bugetar şi funcţionarea sistemului de control financiar;
f. audierea Preşedintelui Băncii Centrale Europene şi a celorlalţi
membri ai Comitetului Director al Băncii;
g. dreptul la acţiune în anularea unui act adoptat cu încălcarea
dreptului comunitar şi la acţiune pentru constatare carenţei (inacţiunii)
Consiliului sau a Comisiei, potrivit atribuţiilor ce le revin;
h. dreptul de a depune plângere pentru destituirea Ombudsmanului,
dacă acesta nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiei sau
dacă a comis o faptă gravă, destituire ce poate fi pronunţată de Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene.
În afara formelor directe, controlul parlamentar poate îmbrăca şi forma
indirectă, care constă în dezbaterea în Parlament a unor rapoarte, după cum
urmează;
1
Felician COTEA, op.cit., pp.209-310.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 57
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
- raportul general anual al Comisiei Europene cu privire la starea
Uniunii;
- rapoartele Comisiei Europene cu privire la cetăţenia Uniunii şi la
progresele înregistrate în realizarea coeziunii economice şi sociale, care se
prezintă şi se dezbat în sesiuni parlamentare o dată la 3 ani;
- raportul anual al Consiliului European asupra progreselor realizate
de Uniune şi rapoartele informative, care se prezintă după fiecare reuniune,
cu privire la discuţiile purtate şi hotărârile luate;
- raportul central al Băncii Centrale Europene, care se prezintă de
Preşedintele acesteia, asupra activităţii Sistemului European al Băncilor
Centrale şi asupra politicii monetare a anului precedent şi a anului în curs;
- raportul anual al Ombudsmanului privind investigaţiile realizate în
exercitarea atribuţiilor.
3. Atribuţii care presupun participarea directă la procesul legislativ
Această categorie de atribuţii semnifică recunoaşterea funcţiei
legislative a Parlamentului european şi constă în emiterea de acte normative,
împreună cu Consiliul (regulamente, directive şi decizii). Precizăm că nu este
vorba de o competenţă legislativă generală. Ea poate fi exercitată numai în
cazurile expres prevăzute de Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Exemplificativ, arătăm că se utilizează în numeroase cazuri care privesc:
piaţa internă, consolidarea cooperării vamale, libera circulaţie a lucrătorilor,
protecţia sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor,
reţelele de transport europene, cultura şi educaţia, această enumerare
nefiind limitativă.
Parlamentul european îşi exercită funcţia legislativă împreună cu
Consiliul, mai precis aceste două instituţii îşi împart acest gen de competenţă
în mod egal, căzând de acord asupra textului final al actului normativ.
Observăm că acest mecanism, cunoscut iniţial sub denumirea de codecizie,
redenumit, de Tratatul de la Lisabona, procedura legislativă ordinară, este
specific bicameralismului egalitar federal. Astfel, Consiliul este similar
camerei care reprezintă statele membre şi Parlamentul European este similar
camerei care reprezintă cetăţenii statelor membre.
Procedura legislativă ordinară implică până la trei lecturi în
Parlamentul European pentru aprobarea unui proiect de act normativ propus
acestuia şi Consiliului de către Comisie. Precizăm că soarta proiectului de
act normativ depinde de votul în Parlament, care poate să-l respingă cu
majoritate simplă sau calificată, după caz. Această procedură conferă
Parlamentului un drept de veto, întrucât se poate opune oricărei iniţiative
legislative.
4. Atribuţii care presupun participarea indirectă la procesul legislativ,
prin intermediul cooperării
În anumite domenii, mult restrânse de Tratatul de la Amsterdam,
competenţa de a emite acte normative revine Consiliului, dar acesta are
obligaţia de a coopera cu Parlamentul, potrivit unei proceduri specifice, ceea
ce înseamnă participarea indirectă a Parlamentului la procesul legislativ. În
esenţă, această cooperare presupune un acord între Consiliu şi Parlament,
cu privire la actul normativ respectiv, în lipsa căruia, pentru adoptarea actului
se cere unanimitate de voturi în Consiliu, în loc de majoritate calificată.
Deoarece obţinerea unui vot unanim în Consiliu este dificilă, acesta este
obligat să conlucreze cu Parlamentul.
5. Atribuţii care presupun consultarea în cadrul procedurilor legislative

58 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Este vorba de procedurile în cadrul cărora Consiliul procedează la
consultarea Parlamentului European, în cadrul procesului legislativ. În aceste
situaţii, Parlamentul emite avize conforme, consultative sau facultative.
Avizele conforme trebuie solicitate de Consiliu ori de câte ori tratatele
dispun în acest sens şi Consiliul este obligat să se conformeze conţinutului
lor. Din acest motiv, ele echivalează cu un drept de veto, prin care
Parlamentul poate să blocheze iniţiativa legislativă.
Avizele consultative nu ţin Consiliul să respecte punctele de vedere
ale Parlamentului pe care le conţin, dar, sub aspect procedural, Consiliul este
obligat să le solicite, în caz contrar, actul emis fiind lovit de nulitate.
În fine, avizele facultative sunt solicitate atunci când Consiliul
apreciază este oportună aflarea punctului de vedere al Parlamentului, dar el
nu este obligat nici să le ceară nici să le respecte.
6. Atribuţii în legătură cu adoptarea bugetului comunitar şi verificarea
execuţiei acestuia
În domeniul bugetar, Parlamentul European exercită următoarele
atribuţii: aprobarea bugetului, controlul felului în care sunt cheltuite fondurile
bugetare, acordarea descărcării de gestiune.
Puterea de aprobare a bugetului este partajată între Parlament şi
Consiliu. Parlamentul are dreptul de a dezbate proiectul de buget pe care i-l
trimite Consiliul, în cadrul a două lecturi, ocazii cu care poate propune
modificări. Aprobarea sau respingerea proiectului de buget este rezervată
Parlamentului, cu excepţia capitolului privind cheltuielile obligatorii (de
exemplu cele legate de aplicarea politicii agricole). În legătură cu acest
capitol, Parlamentul nu poate decât să propună modificări la proiectul de
buget adoptat de Consiliu, puterea de decizie fiind rezervată acestuia din
urmă. În cazul cheltuielilor neobligatorii ( de exemplu fondurile regionale),
Parlamentului îi este rezervată puterea de decizie, pe care o exercită în
cooperare cu Consiliul.
În ceea ce priveşte controlul felului în care sunt cheltuite fondurile
bugetare, atribuţiile Parlamentului sunt exercitate prin intermediul comisiei
parlamentare pentru control bugetar, care urmăreşte în permanenţă felul în
care sunt cheltuiţi banii Uniunii.
În privinţa descărcării de gestiune a instituţiei care execută bugetul
Uniunii, şi anume Comisia Europeană, puterile Parlamentului sunt depline.
7. Atribuţii care ţin de exerciţiul dreptului de iniţiativă legislativă
Parlamentului European i se recunoaşte doar un drept de iniţiativă
legislativă indirectă. Acesta se exercită în două forme: prin posibilitatea de a
solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă şi prin conlucrarea cu
Comisia şi Consiliul la stabilirea calendarului legislativ.
Parlamentul poate să ceară Comisiei să iniţieze propuneri legislative
numai în cadrul oferit de Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi
numai în chestiuni care privesc aplicarea lui. Prin urmare, nu se poate
propune pe această cale adoptarea unui nou tratat sau modificări ale
tratatelor existente.
A doua modalitate, şi anume participarea Parlamentului European,
alături de Consiliu şi Comisie, la stabilirea programului legislativ şi de lucru al
Comisiei, îi permite să propună adăugarea de măsuri la acest program.
8. Atribuţii în legătură cu numirea unor persoane în diferite instituţii şi
organisme comunitare
Parlamentul European exercită şi atribuţii în legătură cu numirea unor
persoane în diferite instituţii şi organe importante ale Uniunii Europene.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 59


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Este vorba, în primul rând, de Preşedintele Comisiei Europene a cărui
desemnare de către Consiliul European este supusă aprobării Parlamentului.
Pe urmă, Comisia în întreaga componenţă, în calitate de colegiu, este
supusă aprobării Parlamentului, după ce fiecare membru a fost audiat de
comisiile permanente de resort.
Parlamentul European mai este implicat şi în numirea:
- membrilor Curţii de Conturi, caz în care Consiliul este obligat să
consulte în prealabil Parlamentul; un aviz negativ din partea acestuia pentru
un candidat are ca efect retragerea candidaturii şi înlocuirea celui în cauză;
- Ombudsmanului, numit de Parlament cu majoritatea voturilor
exprimate, la începutul fiecărei legislaturi;
- Preşedintelui, vicepreşedintelui şi a celorlalţi membri ai Comitetului
Director al Băncii Centrale Europene, care sunt numiţi de comun acord de
guvernele statelor membre din „zona euro”, la nivel de şefi de state sau de
guverne, după consultarea prealabilă a Parlamentului European.
9. Atribuţii în legătură cu soluţionarea petiţiilor – Ombudsmanul
European
În conformitate cu Articolul 227 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene, în calitatea sa de instituţie reprezentativă, Parlamentul
European are obligaţia de a soluţiona petiţiile care îi sunt adresate. Astfel,
orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau juridică având
reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa
Parlamentului European, cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau
alte persoane, o petiţie privind un subiect care ţine de domeniile de activitate
ale Uniunii şi îl priveşte în mod direct.
De o atenţie aparte se bucură protecţia persoanelor în faţa instituţiilor
şi organismelor Uniunii Europene. În acest scop, Articolul 195 din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană (Articolul 228 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene) a instituit, după modelul suedez1,
Ombudsmanul European. Acesta este numit de Parlamentul european şi
este împuternicit să primească plângerile formulate de orice cetăţean al
Uniunii sau de orice persoană fizică sau juridică având reşedinţa, respectiv,
sediul statutar într-un stat membru privind cazurile de administrare
defectuoasă în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia
Curţii de justiţie şi a Tribunalului de primă instanţă, în ceea ce priveşte
exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ce le revin.
Conform misiunii sale, Ombudsmanul desfăşoară anchetele pe care le
consideră necesare, din proprie iniţiativă sau pe baza plângerilor care i-au
fost prezentate, direct sau prin intermediul unui membru al Parlamentului
european, cu excepţia cazurilor în care faptele reclamate fac obiectul unei
proceduri jurisdicţionale. Dacă Ombudsmanul constată un caz de
administrare defectuasă, sesizează instituţia în cauză, care dispune de un
termen de trei luni pentru a-şi prezenta poziţia. Ombudsmanul trimite apoi un

1
Suedia a fost prima ţară în care s-a cristalizat, în anul 1809, o garanţie în favoarea
cetăţeanului, de natură necontencioasă, gratuită, prin care autorităţile publice, în special cele
administrative, să poată fi determinate să înceteze singure încălcările de drepturi pe care le-
au comis şi să repare efectele acestora. Această garanţie constă în înfiinţarea unei instituţii
speciale, care a primit denumirea de ombudsman.“În limba suedeză ombud înseamnă
mandat, procură, împuternicire. Prin raportare, ombudsman desemnează instituţia învestită
de Riksdag printr-un mandat de reprezentare să examineze plângerile ce i se adresează de
cei care pretind că le-au fost încălcate drepturile garantate de Constituţie.” (C. IONESCU,
Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice, vol.I, Editura
LUMINA LEX, Bucureşti-1997, p.186.)

60 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
raport, atât Parlamentului european, cât şi instituţiei în cauză. Persoana care
a depus plângerea va fi informată cu privire la rezultatul acestor anchete.
În fiecare an, Ombudsmanul prezintă un raport Parlamentului
european, în care prezintă rezultatele anchetelor sale.
Ombudsmanul este numit după fiecare alegere a Parlamentului
european, pe durata legislaturii. (5 ani, conform Articolului 190 din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană – paranteza noastră) Mandatul său poate
fi reînnoit. El îşi îndeplineşte funcţia în mod independent. Mai precis, în
exerciţiul atribuţiilor sale nu poate solicita şi nu poate primi instrucţiuni de la
nimeni. Pe durata mandatului, Ombudsmanul nu poate desfăşura nici o altă
activitate profesională, remunerată sau neremunerată.
Principalele mijloace de acţiune ale Ombudsmanului European sunt:
a. Raportul anual susţinut în faţa Parlamentului european, în care
prezintă rezultatele anchetelor sale;
b. Anchetele, prin care stabileşte starea de fapt ce ar putea constitui
un caz de administrare defectuoasă, în cadrul cărora are dreptul să ceară
instituţiilor şi organelor comunitare orice informaţii sau documente necesare
clarificării situaţiei şi să audieze funcţionarii sau agenţii ce aparţin acestora;
c. Raportul special, care se transmite la sfârşitul anchetei
Parlamentului european şi instituţiei sau organului comunitar reclamat şi care
poate conţine recomandări de natură a elimina cazul de administrare
defectuoasă şi de a da satisfacţie reclamantului.
Pentru înţelegerea funcţiei sociale a Ombudsmanului European,
problema-cheie este determinarea conceptului de „proastă administrare”. La
modul generic suntem în prezenţa unui caz de „administrare defectuoasă”
atunci când este încălcat „Dreptul la o bună administrare” prevăzut la
Articolul 41 al Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii, proclamată cu
ocazia Reuniunii la nivel înalt de la Nisa din decembrie 2000, reproclamată
solemn de către Parlamentul European, Consiliu şi Comisie la 12decembrie
2007 şi învestită cu forţa juridică a tratatelor prin Tratatul de la Lisabona.
Acest articol prevede:
„(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ceea ce priveşte
problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen
rezonabil din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei
măsuri individuale care s-ar putea să-i aducă atingere;
b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu
respectarea intereselor legitime legate de confidenţialitate şi de secretul
profesional şi comercial;
c) obligaţia administraţiei de a-şi motiva deciziile.
(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a
prejudiciilor cauzate de către instituţiile sau agenţii acestora în exercitarea
funcţiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislaţiilor
statelor membre.
(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituţiilor Uniunii într-una
dintre limbile tratatelor şi trebuie să primească răspuns în aceeaşi limbă.”

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 61


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE

2.4. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European


Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European, inspirate după
modelul parlamentelor democratice naţionale, sunt reglementate prin
Regulamentul propriu, cunoscut şi sub denumirea de "Regulament interior",
pe care el singur şi-l adoptă.
Parlamentul lucrează în sesiuni anuale, alcătuite din perioade de
sesiune lunare. Practic, Parlamentul European se reuneşte o dată pe lună,
timp de o săptămână, cu excepţia lunii august1.
Desfăşurarea dezbaterilor Parlamentului European este similară
dezbaterilor din Parlamentele naţionale. Conferinţa preşedinţilor
Parlamentului European propune ordinea de zi, care este adoptată de
Parlament. Dezbaterile sunt publice, în afara situaţiilor când Parlamentul
decide altfel. Parlamentul îşi desfăşoară lucrările cu un cvorum de cel puţin
1/3 din numărul membrilor săi şi hotărăşte cu majoritatea voturilor exprimate
(majoritate simplă), în afara cazurilor când reglementările prevăd o majoritate
calificată (2/3 din numărul voturilor exprimate, care să întrunească
majoritatea absolută a europarlamentarilor). Votul parlamentarilor este
personal şi nu poate fi delegat.
În ceea ce priveşte organizarea internă a Parlamentului european,
aceasta cuprinde, la modul sintetic, mai multe structuri: organele de
conducere, comisiile parlamentare, grupurile parlamentare şi delegaţiile
interparlamentare.
Conducerea Parlamentului European este alcătuită în principal din:
Preşedinte, Birou şi Conferinţa preşedinţilor.
Preşedintele Parlamentului, care este şi preşedintele Biroului, este
ales de Parlament prin vot secret pentru un mandat de doi ani şi jumătate,
care poate fi reînnoit. Candidaturile pot fi propuse de un grup parlamentar
sau de cel puţin 40 de deputaţi. Alegerea are loc pe parcursul a maximum
patru tururi de scrutin. La primele trei, la care participă toţi candidaţii,
alegerea are loc cu majoritatea simplă a voturilor exprimate, iar în ultimul tur,
la care participă doar primii doi clasaţi la turul anterior, alegerea se face cu
majoritate relativă. În caz de egalitate de voturi, este declarat ales candidatul
cel mai în vârstă.
Preşedintele conduce toate activităţile Parlamentului şi ale organelor
sale; deschide şi închide sesiunile parlamentare, conduce şi suspendă
dezbaterile; reprezintă instituţia în relaţiile cu celelalte instituţii comunitare
precum şi cu terţii; semnează, împreună cu Preşedintele Consiliului actele
adoptate în comun prin procedura legislativă ordinară (fosta codecizie);
semnează bugetul Uniunii Europene, exercită funcţii de conducere
administrativă legate de buna funcţionare a instituţiei. De asemenea,
Preşedintele este cel care asigură respectarea Regulamentului de procedură
al Parlamentului şi garantează, prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor
activităţilor instituţiei. Tot Preşedintele este cel care reprezintă Parlamentul în
relaţiile externe şi se pronunţă cu privire la problemele internaţionale majore.
Biroul, care este format din preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi, aleşi
de Parlament pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, reeligibili. Totodată,
sunt aleşi şi un număr de chestori, membri ai biroului, cu drept de vot
consultativ.

1
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.70.

62 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Conferinţa preşedinţilor, formată din Preşedintele Parlamentului şi din
preşedinţii grupurilor parlamentare, se ocupă de probleme de organizare
internă şi de reprezentare.
Structurile interne de bază pentru activitatea Parlamentului European
sut Comisiile care pot fi : permanente, temporare şi de anchetă.
Grupurile parlamentare sunt formaţiuni ale parlamentarilor, constituite
conform convingerilor politice şi nu pe criteriul cetăţeniei. Grupul se constituie
printr-o declaraţie făcută preşedintelui Parlamentului, care conţine denumirea
grupului, componenţa biroului şi semnăturile membrilor.
Condiţiile cerute pentru constituirea unui grup parlamentar sunt ca
acesta să reunească cel puţin 20 de parlamentari, care să provină din cel
puţin o cincime din statele membre.
Delegaţii interparlamentare, desemnate de grupurile parlamentare, au
o competenţă stabilită de Parlament, pentru fiecare delegaţie în parte, şi
misiunea lor este să întreţină relaţiile de colaborare cu parlamentele
naţionale şi organizaţiile internaţionale.
Toate structurile parlamentare menţionate au desfăşoară activităţi
asemănătoare cu cele ale structurilor similare din cadrul parlamentelor
naţionale.

Cap.3. Consiliul European


3.1. Apariţia şi evoluţia Consiliului European1
Tratatele de la Paris şi de la Roma, în forma iniţială, nu au prevăzut un
organism care să reunească şefii de stat şi de guvern. Utilitatea întâlnirilor la
nivel înalt a apărut din nevoia de a stabili strategii privind viitorul procesului
de integrare pe termen lung şi din cauza ineficienţei miniştrilor de externe
care acţionau în cadrul Consiliului. În aceste condiţii, Preşedintele Republicii
Franceze, Valéry Giscard d’Estaing a avut iniţiativa de a invita toţi şefii de
stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Comunitătilor, pentru ziua de 14
septembrie 1974, la Paris, la o întâlnire informală pe tema oportunităţii unor
reuniuni periodice. Ca urmare a discuţiilor purtate cu acest prilej, se
stabileşte o altă întâlnire, tot la Paris, în zilele de 9 şi 10 decembrie ale
aceluiaşi an, cu care ocazie şefii de stat şi de guvern decid crearea
Consiliului European, sub forma unor întâlniri periodice, fără a stabili
atribuţiile acestui forum şi modul de funcţionare. Drept urmare, în zilele de 10
şi 11 martie 1975, s-a ţinut la Dublin primul Consiliu European.
Consacrarea juridică a Consiliului European s-a realizat prin Actul
Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), care menţionează această
structură organizatorică, precizându-i componenţa – şefii de stat şi de guvern
ai ţărilor membre ale Comunităţilor, la care se adaugă Preşedintele
Comisiei – şi stabilindu-i periodicitatea semestrială a întrunirilor. Competenţa,
modul de funcţionare şi relaţiile cu instituţiile comunitare s-au cristalizat
ulterior, prin tratatele de la Maastricht şi Amsterdam.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Consiliul European trebuia să se
reunească de cel puţin două ori pe an. Reuniunile pot fi de mai multe feluri:
- reuniuni ordinare, care începând cu anul 2000 au devenit
trimestriale;
- reuniuni informale, dedicate discuţiilor confidenţiale şi informărilor
reciproce asupra unor teme de importanţă majoră, cum ar fi modificarea
tratatelor;

1
Felician COTEA, op.cit., pp.272-276
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 63
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
- reuniuni tematice, cum sunt cele dedicate discutării problemelor
economice, sociale şi de mediu;
- reuniuni extraordinare, care intervin în situaţii speciale, de obicei,
neprevăzute.
Reuniunile Consiliului European se desfăşoară sub preşedinţia şefului
statului sau guvernului care deţine, la momentul respectiv, preşedinţia
Consiliului, aceasta schimbându-se la 6 luni.
Până în anul 2003, reuniunile Consiliului European s-au ţinut în
capitalele ţărilor care deţineau preşedinţia sau în alte localităţi din aceste
ţări, dar începând cu acest an s-au fixat la Bruxelles, deoarece aici îşi au
sediile cele mai multe instituţii europene şi serviciile acestora.
Deoarece şedinţele se ţin cu uşile închise, la sfârşitul fiecărui summit
(reuniune a Consiliului European) se organizează o conferinţă de presă în
care sunt prezentate concluziile reuniunii şi sunt făcute cunoscute
eventualele decizii luate. O astfel de informare nu se face în cazurile în care
reuniunea a avut un caracter informal.
Potrivit Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, aşa
cum a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa, Consiliul
European are următoarele atribuţii:
1. Impulsionează dezvoltarea Uniunii Europene, stabilindu-i evoluţia
viitoare. În acest sens, ia deciziile politice privind viitorul Uniunii Europene, ia
deciziile care stabilesc orientările strategice, principiile şi direcţiile procesului
de integrare, ia deciziile necesare pentru soluţionarea problemelor majore cu
care se confruntă politicile comunitare, ia deciziile privind extinderea Uniunii
şi începerea procedurilor de modificare a tratatelor. De asemenea, decide
atunci când apar situaţii de criză în interiorul Uniunii, pentru a detensiona
dezacordurile care pot să apară între statele membre, atât în cadrul
instituţiilor comunitare, cât şi în relaţiile bilaterale.
2. Defineşte principiile şi orientările generale ale politicii externe şi de
securitate comună, inclusiv în materie de apărare şi, la recomandarea
Consiliului, stabileşte strategiile comune în domeniile în care statele membre
au interese comune importante.
3. Dezbate şi adoptă concluzii privind orientările generale ale politicilor
economice ale statelor membre şi ale Comunităţilor, pe baza rapoartelor
Consiliului care conţin proiecte în acest domeniu, aprobate cu majoritate
calificată, la propunerea Comisiei Europene.
4. Ia decizii politice în orice problemă, care, din cauza importanţei,
complexităţii sau angajamentului politic pe care îl implică, nu poate fi
rezolvată în cadrul Consiliului.
Documentele pe care le adoptă Consiliul European, în urma
dezbaterilor şi negocierilor, sunt: orientările generale, strategiile, declaraţiile
şi rezoluţiile. Aceste acte nu produc efecte juridice, motiv pentru care nu pot
fi supuse controlului şi interpretării Curţii de Justiţie.
Orientările generale şi strategiile trasează Consiliului sau Comisiei
priorităţile procesului construcţiei europene, pe baza cărora se definesc
calendare şi obiective de atins.
Declaraţiile şi rezoluţiile exprimă poziţia Consiliului European într-o
chestiune punctuală şi, deşi nu au valoare juridică, ele sunt transpuse în
practică de către instituţiile comunitare şi statele membre, prin instrumentele
juridice şi nejuridice de care dispun.

64 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
3.2. Consiliul European după Tratatul de la Lisabona
Dacă până la Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a fost doar o
formă, este adevărat, importantă şi consacrată juridic, de cooperare politică
la cel mai înalt nivel, Articolul 13 al acestui tratat îl consacră drept veritabilă
instituţie a Uniunii Europene, fără a-i modifica însă, la modul semnificativ,
competenţa. Modificarea cea mai importantă constă în conferirea unui nou
statut juridic Preşedintelui Consiliului European.
Principalele prevederi, privind organizarea şi funcţionarea Consiliului
European, cuprinse în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene, rezultate în urma Tratatului de la
Lisabona, sunt următoarele:
- Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării
acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu
exercită funcţii legislative.
- Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai
statelor membre, precum şi din Preşedintele său şi din Preşedintele
Comisiei. La lucrările Consiliului European participă şi Înaltul reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Consiliul European se
întruneşte de două ori pe semestru, la convocarea Preşedintelui său.
- Consiliul European îşi alege Preşedintele cu majoritate calificată,
pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o
singură dată. El nu poate exercita concomitent vreun mandat naţional.
Preşedintele Consiliului European are următoarele atribuţii principale:
a. prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European,
b. asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu preşedintele Comisiei,
c. acţionează pentru facilitarea coeziunii şi consensului în cadrul
Consiliului European
d. prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
- Consiliul European hotărăşte prin consens, cu excepţia situaţiilor în
care tratatele prevăd majoritate simplă sau calificată. Majoritatea se
stabileşte la fel ca în cazul Consiliului. Majoritatea simpla înseamnă jumătate
+ 1 din numărul membrilor1. Până la 31 octombrie 2014, majoritatea calificată
este întrunită dacă se obţin cel puţin 255 de voturi (din totalul de 345, ceea
ce reprezintă cca. 74%) exprimate de majoritatea ţărilor membre, dacă, în
temeiul tratelor, hotărârea se adoptă la propunerea Comisiei. În celelalte
cazuri este nevoie de cel puţin 255 voturi favorabile, exprimate de două
treimi dintre ţările membre.

Cap.4. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul


Sinteza constantelor doctrinare privind Consiliul Uniunii Europene2,
cuprinde următoarele aspecte: cum s-a format Consiliul Uniunii Europene,
rolul şi atribuţiile sale, organizarea şi funcţionarea sa, şi o foarte succintă
prezentare a organelor sale auxiliare.

1
În doctrina de drept administrativ majoritate simplă înseamnă jumătate + 1 din cei prezenţi,
iar jumătate + 1 din numărul total al membrilor înseamnă majoritate absolută.
2
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 198-212; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 122-125; I.
FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.95-102; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.50-57
Paul CRAIG, Grainne de BURCA, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, Ediţia a IV, Ed. HAMANGIU, Bucureşti, 2009, pp.59-67; Felician COTEA, Drept
comunitar european, Ed. WOLTERS KLUWER, Bucureşti, 2009, pp.311-336; Ioana
Eleonora RUSU, Gilbert GORNIG, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia a 3-a, revăzută şi
adăugită, Ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2009, pp.60-66.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 65
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
4.1. Geneza Consiliului Uniunii Europene1
La înfiinţarea lor, fiecare dintre cele trei Comunităţi Europene avea
câte o instituţie de aceeaşi natură, şi anume: Consiliul Special al
Miniştrilor în cazul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Consiliul
Comunităţii Economice Europene şi Consiliul Comunităţii Europene a
Energiei Atomice. Fiecare dintre aceste instituţii s-a constituit şi funcţiona
în baza prevederilor tratatului care a instituit comunitatea respectivă.
Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles, din 1965, s-a constituit un
Consiliu unic, care se substituie celor trei existente. Astfel, conform art.1
din acest tratat, noul Consiliu unic exercită competenţele atribuite celor trei
consilii iniţiale, prin tratatele de constituire ale comunităţilor respective,
precum şi competenţele prevăzute în Tratatul de fuziune. Potrivit art.2 al
Tratatului de fuziune, Consiliul unic se compune din miniştri reprezentanţi
ai guvernelor statelor membre.
Tratatul de la Maastricht abrogă art.2 şi 7 din Tratatul de fuziune, cu
privire la Consiliu, şi inserează în fiecare Tratat Constitutiv dispoziţii
comune care reglementează organizarea acestuia, sub noua denumire de
Consiliul Uniunii Europene sau, pur şi simplu, Consiliul. Conform acestor
reglementări, Consiliul Uniunii Europene "este format din câte un
reprezentant al fiecărui stat membru, cu rang de ministru, abilitat să
angajeze guvernul statului respectiv".

4.2. Rolul şi atribuţiile Consiliului Uniunii Europene


Consiliul, ca organ interguvernamental, exprimă legitimitatea statală
a Comunităţilor. El reprezintă interesele naţionale şi asigură integrarea în
sistemul comunitar a statelor membre. De asemenea, Consiliul Uniunii
Europene este principalul for legislativ al Uniunii Europene, chiar dacă
atribuţiile legislative ale Parlamentului European au crescut constant.
Principalele atribuţii ale Consiliului sunt următoarele:
1. Atribuţii legislative. În calitate de principal for legislativ, Consiliul
legiferează, fie singur, fie împreună cu Parlamentul European, situaţii în care
se poate folosi, fie procedura legislativă ordinară (codecizia), fie procedura
legislativă specială (cooperarea).
2. Atribuţii executive privind politicile economice. Consiliul elaborează
proiecte cu privire la orientările generale ale politicilor economice ale statelor
membre şi ale Uniunii şi le prezintă, sub formă de rapoarte, Consiliului
European. Pe baza acestora, Consiliul European adoptă concluzii de
orientare generală a politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii.
Acestea reprezintă acte de decizie politică privind viitorul Uniunii, adoptate la
cel mai înalt nivel, pe care Consiliul le exprimă sub formă recomandări, pe
baza cărora statele membre şi celelalte instituţii europene îşi stabilesc
politicile economice. În continuare, Consiliul supraveghează evoluţia
economică a fiecărui stat membru şi a Uniunii în ansamblul ei, pe baza
rapoartelor prezentate de Comisie, şi dacă politicile economice ale unor
statel nu sunt conforme cu orientările stabilite, adresează recomandările
corespunzătoare statelor în cauză.

1
Consiliul Uniunii Europene sau, în formula simplificată, Consiliul, nu trebuie confundat cu
Consiliul European, care, după cum am văzut este alcătuit din şefii de stat sau de guvern ai
ţarilor membre ale Uniunii şi nici cu Consiliul Europei, organizaţie interguvernamentală cu
caracter politic, creată în anul 1949, prin Tratatul de la Londra privind Statutul Consiliului
Europei, cu sediul la Strassbourg, ale cărei obiective sunt protejarea drepturilor omului şi a
libertăţilor individuale, a libertăţii politice, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului
66 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE

3. Atribuţii privind încheierea de tratate, acorduri şi convenţii. Consiliul


este instituţia care încheie în numele Uniunii tratate, acorduri şi convenţii cu
state terţe sau organizaţii internaţionale. Negocierile se poartă de Comisie,
pe baza împuternicirii acordate de Consiliu. Exerciţiul acestor atribuţii implică
obligaţia Consiliului de a consulta Parlamentul European sau alte instituţii ale
Uniunii. Tratatele, acordurile şi convenţiile se aprobă cu unanimitate de voturi
(cum este cazul tratatelor de aderare) sau cu majoritate, după caz, pe baza
propunerilor făcute de Comisie. Domeniile în care se pot încheia astfel de
documente sunt diverse: comerţ, servicii, mediu, cooperare economică,
financiară şi tehnică, acorduri de asociere etc.
4. Atribuţii în domeniul bugetar. În cazul bugetului Uniunii, competenţa
este împărţită între Parlamentul European şi Consiliu. Cu toate că votul final
aparţine Parlamentului, atribuţiile Consiliului sunt importante. Astfel, Consiliul
aprobă proiectul de buget primit de la Comisie şi apoi îl transmite
Parlamentului. De asemenea, dezbate împreună cu Comisia şi cu alte
instituţii interesate amendamentele pe care Parlamentul le-a adus proiectului
de buget după prima lectură, pe care poate să le accepte sau să le modifice,
după care proiectul este retrimis Parlamentului pentru deliberare.

4.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului Uniunii Europene


După cum am arătat deja, Consiliul este un colegiu de reprezentanţi
guvernamentali, adică este un organ colectiv de decizie şi de conducere,
format din membri ai guvernelor statelor comunitare. El reprezintă interesele
statelor membre la nivelul Uniunii.
Specific acestei instituţii este faptul că nu are o formulă fixă de reunire.
În funcţie de domeniul de activitate în care se impune luare unor decizii la
nivel de Uniune, Consiliul se reuneşte în structuri diferite pe care le stabileşte
în structura sa denumită „Afaceri generale şi relaţii externe”.
În prezent, Consiliul se reuneşte în următoarele 9 structuri: Afaceri
generale şi relaţii externe; Afaceri economice şi financiare; Justiţie şi afaceri
interne; Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi protecţia
consumatorilor; Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare);
Transport, telecomunicaţii şi energie; Agricultură şi pescuit; Mediu; Educaţie,
tineret şi cultură. Rezultă că această instituţie europeană are o structură
decizională variabilă, de la şedinţă la şedinţă, în funcţie de domeniul în care
deliberază. Astfel, la şedinţe participă, fie miniştrii de externe, cărora li se pot
alătura miniştrii deţinători ai portofoliilor care au legătură cu problemele
dezbătute, fie miniştrii care coordonează activitatea anumitor ministere.
Consiliul are trei componente organizatorice: componenta decizională,
constituită din reuniunile miniştrilor statelor membre şi Preşedinţia Consiliului,
componenta responsabilă cu pregătirea reuniunilor, care este Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) şi componenta funcţională,
alcătuită din Secretariatul General.
Structura decizională cea mai importantă, la nivelul căreia are loc
procesul legislativ, este reuniunea reprezentanţilor, cu rang de ministru, ai
statelor membre.
Conducerea instituţiei este asigurată de Preşedinţia Consiliului, care
se exercită prin rotaţie, pe rând de reprezentantul fiecărui stat membru,
pentru un interval de 6 luni. Schimbarea la conducere se produce la 1

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 67


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
ianuarie şi la 1 iulie, în ordinea stabilită printr-o decizie adoptată de Consiliu
în unanimitate de voturi.
Preşedintele Consiliului exercită următoarele atribuţii principale:
- convoacă şi conduce reuniunile;
- stabileşte ordinea de zi provizorie pentru fiecare şedinţă, pe care o
comunică membrilor şi Comisiei, cu 14 zile înainte şi o supune aprobării prin
vot;
- semnează actele adoptate şi procesele-verbale ale şedinţelor;
- comunică deciziile directivele şi celelalte acte care nu se publică în
Jurnalul Oficial
Preşedinţia Consiliului, în afară de prestigiu, oferă avantajul că în
intervalul de 6 luni, ţara care o deţine este în centrul atenţiei Uniunii şi poate
propune priorităţi legislative şi poate demara proiectele de acţiune pe care le
consideră importante.
Consiliul se reuneşte la convocarea Preşedintelui, din iniţiativa
acestuia, a unuia dintre membri sau la solicitarea Comisiei.
Tratatul Comunităţii Economice Europene a stabilit regula potrivit
căreia Consiliul hotărăşte cu majoritatea voturilor membrilor săi, în afara
dispoziţiilor contrare. De aici s-ar putea deduce că cea mai mare parte a
hotărârilor se iau cu majoritate absolută. În realitate însă, hotărârile
Consiliului se iau, de obicei, în unanimitate sau cel puţin cu majoritate
calificată. Această situaţie se datoreşte persistenţei mentalităţii clasice din
dreptul internaţional public, potrivit căreia egalitatea suverană a statelor
impune unanimitatea şi dreptul de veto.
Unanimitatea se consideră realizată în cazul când nu există nici un vot
împotrivă. Abţinerea unui stat de la vot nu este de natură să împiedice
adoptarea documentului în cauză.
În practică şi doctrină s-a apreciat că unanimitatea trebuie să fie
realizată în problemele cele mai importante ale comunităţilor, respectiv:
revizuirea tratatelor, funcţionarea instituţiilor comunitare, domeniile
constituţionale, admiterea noilor membri şi altele de aceeaşi importanţă.
În privinţa dreptului de veto, acesta nu este menţionat în tratate, dar
este expresia unei stări de fapt soluţionate, după cum am arătat, prin
Compromisul de la Luxemburg.1
O configuraţie aparte prezintă majoritatea calificată. Potrivit tratatelor,
voturile statelor sunt ponderate, în funcţie de anumite criterii : demografic,
politic şi economic
Potrivit Tratatului de la Lisabona, Până la data de 1 noiembrie 2014,
situaţia să se prezinte astfel:
- Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie – câte 29 voturi;
- Polonia şi Spania – câte 27 voturi;
- România – 14 voturi
- Olanda – 13 voturi;

1
Reamintim că, în 1965, Franţa a blocat mai mult de 6 luni luarea deciziilor în Consiliu prin
"politica scaunului gol", considerând că erau ameninţate interesele sale vitale în domeniul
finanţării politicii generale agricole. Mai precis, a refuzat să participe la lucrările Consiliului,
blocându-i astfel activitatea. Problema a fost rezolvată la 29 ianuarie 1966 prin "Pactul” sau
”Compromisul” de la Luxemburg, care prevede că, în situaţia deciziilor care se referă la
interesele importante ale statelor membre, Consiliul se va strădui, într-un interval rezonabil,
să găsească soluţii care să poată fi acceptate de către toţi membrii, respectând atât
interesele lor, cât şi ale comunităţii. Această înţelegere, lasă la latitudinea statelor membre
posibilitatea de a cere unanimitatea, atunci când apreciază ca majoră şi vitală decizia ce
urmează a fi luată în Consiliu. În acest fel, fiecare stat dispune practic de dreptul de veto.
68 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
- Belgia, Republica Cehă, Grecia, Portugalia, Ungaria – câte12 voturi;
- Austria, Bulgaria, Suedia – câte10 voturi;
- Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia – câte 7 voturi;
- Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia – câte 4 voturi;
- Malta – 3 voturi.
TOTAL: 345 VOTURI.
Majoritatea calificată este de 255 voturi (cca.74%), care trebuie să
vină din partea majorităţii ţărilor membre, atunci când decizia se adoptă la
propunerea Comisiei, şi din partea a cel puţin 2/3 din numărul ţărilor membre,
în cazul celorlalte decizii.

4.4. Organele auxiliare ale Consiliului Uniunii Europene


O ultimă problemă legată de Consiliu se referă la organele auxiliare
ale acestuia. Consiliul are în subordinea sa mai multe organe şi servicii care
îl ajută să-şi îndeplinească atribuţiile. Acestea pregătesc deliberările, poartă
negocieri, fac propuneri, Consiliul fiind cel care decide abia în etapa finală.
Dintre organele auxiliare ale Consiliului menţionăm:
A. Secretariatul General
Acesta este organizat de Consiliu şi se află sub autoritatea unui
Secretar general desemnat de Consiliu în unanimitate. Secretariatul General
este compus din mai multe direcţii şi servicii. El are un rol de suport logistic şi
mai ales, constituie un cabinet colectiv de conducere a activităţilor necesare
pentru funcţionarea Consiliului, asigurând permanenţa şi continuitatea
acţiunii Consiliului.
B. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)
Pe lângă Consiliu funcţionează o serie de comitete care au ca sarcină
pregătirea anumitor lucrări sau stabilirea prin negocieri a unei atitudini
comune a statelor membre. Dintre aceste comitete cel mai important este
COREPER. Acesta îşi are originea în delegaţiile acreditate pe lângă
Comunităţi, la Bruxelles, de către statele membre, după intrarea în vigoare a
Tratatelor Constitutive.
COREPER a fost constituit în baza art.16 al Regulamentului
Consiliului şi a fost confirmat ulterior, prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles,
care stipula în art.4: "un comitet format din reprezentanţii permanenţi ai
statelor membre are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului şi de a executa
mandatele care îi vor fi încredinţate de către acesta".
COREPER este format deci din delegaţiile statelor membre acreditate
pe lângă Comunităţi, care sunt compuse dintr-un reprezentant permanent cu
rang de ambasador, un adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar şi un
număr de experţi.
COREPER este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: dialogul
reprezentanţilor permanenţi între ei şi dialogul fiecăruia cu capitala din care
provine. Reprezentantul permanent este "avocatul" guvernului său, însărcinat
să convingă partenerii de bunele intenţii ale acestuia, şi care apără, totodată,
poziţia Consiliului pe lângă propria capitală.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 69


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Cap.5. Comisia Europeană
Fondul comun de idei1 privind Comisia Europeană, va fi prezentat sub
următoarele aspecte: componenţa Comisiei Europene, rolul şi atribuţiile
Comisiei Europene, organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene.

5.1. Componenţa Comisiei Europene


Comisia Comunităţilor Europene este denumirea comună pentru Înalta
Autoritate prevăzută de Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului şi pentru Comisiile constituite în baza Tratatelor Comunităţii
Economice Europene şi Comunităţii Europene pentru Energia Atomică,
stabilită prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965. Denumirea
„Comisia Europeană” este denumirea pe care şi-a ales-o Comisia, după
Tratatul de la Maastricht2.
Referitor la natura şi locul Comisiei printre instituţii, încă de la Tratatul
de fuziune de la Bruxelles (Articolul 10), s-a precizat că aceasta: "îşi exercită
atribuţiile, în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţilor".
Această independenţă se manifestă îndeosebi în raporturile comisarilor cu
statele membre. În îndeplinirea atribuţiilor lor, comisarii nu solicită şi nu
acceptă instrucţiunile nici unui guvern sau alt organism. De asemenea,
statele membre au obligaţia să respecte independenţa comisarilor şi să nu
caute să influenţeze Comisia.
Cât priveşte componenţa, Comisia numită între data intrării în vigoare
a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009) şi 31 octombrie 2014 este
compusă din 27 de membri (comisari), câte unul din fiecare stat membru al
Uniunii. De la 1 noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de
membri, incluzând Preşedintele şi înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu 2/3 din numărul
statelor membre. Membrii Comisiei vor fi selectaţi dintre cetăţenii statelor
membre printr-un sistem de rotaţie care să reflecte diversitatea demografică
şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către
Consiliul European, hotărând în unanimitate
Potrivit Tratatului de la Lisabona, desemnarea Comisiei Europene se
face astfel:
- Având în vedere rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European şi
după consultarea grupurilor parlamentare, Consiliul European, hotărând cu
majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat pentru
funcţia de Preşedinte al Comisiei.
- Candidatul propus trebuie confirmat de Parlamentul European cu
majoritatea membrilor săi. Dacă nu se realizează această majoritate,
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de
o lună, un nou candidat, care trebuie votat de Parlament după aceeaşi
procedură.
- Consiliul, de comun acord cu Preşedintele Comisiei votat de
Parlament, adoptă lista celorlalţi membri ai Comisiei. Această listă se

1
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 212-221; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 119-122; I.
FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.104-114; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.57-
66, Paul CRAIG, Grainne de BURCA, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudenţă
şi doctrină, Ediţia a IV, Ed. HAMANGIU, Bucureşti, 2009, pp.49-59; Felician COTEA, Drept
comunitar european, Ed. WOLTERS KLUWER, Bucureşti, 2009, pp.337-358; Ioana
Eleonora RUSU, Gilbert GORNIG, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia a 3-a, revăzută şi
adăugită, Ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2009, pp.67-70.
2
Guy ISAAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.12.
70 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
întocmeşte pe baza sugestiilor făcute de statele membre, dintre
personalităţile selectate pe baza competenţei lor generale şi a
angajamentului faţă de ideea europeană, care prezintă toate garanţiile de
independenţă.
- Preşedintele Comisiei, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate şi ceilalţi membrii ai Comisiei sunt supuşi, în
calitate de organ colegial, votului de aprobare al Parlamentului European. Pe
baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând
cu majoritate calificată.
- Mandatul comisarilor este de 5 ani şi poate fi reînnoit.
Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului
European, care îi poate provoca demisia, printr-o moţiune de cenzură.
Acesta trebuie adoptată cu majoritatea de 2/3 din numărul voturilor exprimate
şi de către majoritatea membrilor Parlamentului European.

5.2. Rolul şi atribuţiile Comisiei Europene


În ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile Comisiei, se porneşte de la ideea
că, în conformitate cu Tratatele Constitutive, Comisia este chemată să
promoveze interesele comunitare, dincolo de interesele statelor membre.
Comisia este iniţiatorul politicilor comune. Ea este punctul de plecare
pentru fiecare acţiune comunitară. Fiind titulara dreptului de iniţiativă,
Comisia trebuie să prezinte Consiliului propuneri şi proiecte privind legislaţia
comunitară.
Pentru a-şi îndeplini rolul, fiind răspunzătoare, din acest punct de
vedere, în faţa Parlamentului, Comisia dispune de două categorii de
instrumente juridice:
1) norma de drept comunitar direct aplicabilă, pe care o poate elabora
în domeniile proprii sau în cele transferate de Consiliu;
2) norma cu aplicabilitate indirectă, şi anume: directiva, recomandarea
şi avizul.
Un alt atribut esenţial al Comisiei este acela de "paznic al tratatelor".
În acest sens, ea controlează modul de aplicare a tratatelor comunitare, atât
de către Consiliul, cât şi de către statele membre. În virtutea acestui atribut,
Comisia poate să declanşeze anumite proceduri judiciare care au menirea de
a stabili dacă statele membre sau Consiliul îşi îndeplinesc obligaţiile ce le
revin din tratate. Există şi posibilitatea abilitării Comisiei în vederea aplicării
de amenzi operatorilor economici, atunci când aceştia nu se conformează
dispoziţiilor Comisiei.
Ca instituţie executivă, Comisia se ocupă de pregătirea şi executarea
bugetului comunitar; administrează diversele fonduri şi programe ale
Comunităţilor, inclusiv pe cele care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara
Comunităţilor. Tot în calitatea sa de organ executiv al tratatelor şi al actelor
Consiliului, Comisia îndeplineşte sarcinile de execuţie şi de gestiune. Astfel,
ia atât măsuri de execuţie cu caracter general, cât şi măsuri cu caracter
individual, privind guvernele sau acţiunile comunitare.
În fine, în domeniul extern, cu excepţia politicii externe şi de securitate
comune, Comisia îndrumă negocierea acordurilor cu ţările terţe, iar când se
află în executarea unui mandat încredinţat de Consiliul, reprezintă Uniunea.

5.3. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene


Comisia este un organism colegial, ceea ce înseamnă că hotărârile
sunt manifestări de voinţă colectivă, responsabilitatea fiind comună. Ea
dispune de serviciile şi organele auxiliare necesare pentru realizarea

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 71


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
atribuţiilor ce-i revin. Sub aspect organizatoric, serviciile Comisiei sunt
structurate pe: divizii, direcţii generale şi servicii. Există, de asemenea, un
Secretariat General, plasat sub autoritatea unui Secretar general, care
coordonează serviciile, asigură logistica, pregăteşte, păstrează şi comunică
lucrările Comisiei şi asigură relaţiile cu celelalte instituţii.
În pofida caracterului colegial, Comisia procedează la o repartizare
precisă a responsabilităţilor pe domenii de activitate, între membrii ei,
domenii pe care aceştia le coordonează. Au apărut astfel comisari pentru
relaţiile externe, pentru dezvoltare, pentru agricultura ş.a.m.d.
Potrivit regulamentului propriu, Comisia se reuneşte săptămânal şi ori
de câte ori este necesar. În şedinţele în plen sunt discutate cele mai
importante probleme. Pentru problemele mai puţin importante este suficientă
reuniunea şefilor de cabinet. Şedinţele Comisiei nu sunt publice. Comisia
deliberează şi hotărăşte valabil în prezenţa şi cu votul majorităţii absolute. În
afară de această modalitate de lucru mai există şi două proceduri speciale:
procedura scrisă şi procedura delegării.
a) Procedura scrisă constă în faptul că fiecare comisar propune
măsurile pe care le consideră potrivite, în domeniul pe care îl coordonează şi
le comunică în scris celorlalţi comisari care pot face observaţii şi pot propune
amendamente. Dacă nu există observatii sau amendamente, propunerea se
consideră adoptată, devenind decizie a Comisiei. Dacă există observaţii sau
amendamente, propunerea va fi discutată în plenul Comisiei.
b) Procedura delegării este aceea în care un membru al Comisiei
poate acţiona în numele altuia pentru rezolvarea anumitor probleme de
gestiune sau administrative, precis definite.

Cap.6. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene


Curtea de Justiţie a fost concepută ca instituţie comună celor trei
comunităţi, atât din raţiuni de ordin practic, cât mai ales pentru facilitarea
unităţii de aplicare şi de interpretare a tratatelor şi pentru rezolvarea
eventualelor conflicte de competenţă dintre Comunităţi.
Potrivit Articolului 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană,
consolidat ca urmare a Tratatului de la Lisabona, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene cuprinde: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate.
Sinteza constantelor doctrinare privind Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene1, are în vedere: componenţa Curţii, statutul membrilor Curţii,
organizarea şi funcţionarea Curţii şi Tribunalul de Primă Instanţă.

6.1. Componenţa Curţii


Curtea este compusă din : judecători, avocaţi generali şi un grefier
asistat de un grefier adjunct.
O primă trăsătură specifică structurii Curţii este prezenţa, alături de
judecători, a avocaţilor generali care nu au corespondent în jurisdicţiile
naţionale sau internaţionale. Avocaţii generali "prezintă public, imparţial şi

1
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 239-256; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 135-137; I.
FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.126-137; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.261-
265, Paul CRAIG, Grainne de BURCA, Dreptul Uniunii Europene – Comentarii, jurisprudenţă
şi doctrină, Ediţia a IV, Ed. HAMANGIU, Bucureşti, 2009, pp.82-94; Felician COTEA, Drept
comunitar european, Ed. WOLTERS KLUWER, Bucureşti, 2009, pp.359-376; Ioana
Eleonora RUSU, Gilbert GORNIG, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia a 3-a, revăzută şi
adăugită, Ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2009, pp.83-87.
72 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
independent, concluzii motivate asupra chestiunilor supuse Curţii de Justiţie,
pentru a o sprijini în vederea îndeplinirii misiunii pe care o are".1
Numărul judecătorilor Curţii şi al avocaţilor generali este stabilit prin
tratate. Acest număr poate fi mărit de Consiliu, printr-o decizie luată cu
unanimitate de voturi, la solicitarea Curţii. În practică s-a impus regula ca
întotdeauna Curtea să cuprindă cel puţin câte un judecător din fiecare stat
membru şi ca numărul acestora să fie întotdeauna impar. Astfel, în prezent
(septembrie 2010), Curtea este alcătuită din 27 de judecători şi 8 avocaţi
generali.

6.2. Statutul membrilor Curţii


Judecătorii sunt numiţi printr-un acord al guvernelor statelor membre
dintre "personalităţile oferind toate garanţiile de independenţă şi care
întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte
funcţii jurisdicţionale sau care sunt jurişti având competenţe notorii".2
Judecătorii sunt numiţi pentru o perioadă de 6 ani, mandatul putând fi
reînnoit fără limitări. Ei sunt reînnoiţi, în parte, o dată la 3 ani.
Cu ocazia numirii lor, membrii Curţii de Justiţie trebuie să depună un
jurământ. Ei sunt supuşi unor incompatibilităţi de natură să le asigure
independenţa. Astfel, ei nu pot să exercite funcţii politice sau administrative,
nici alte activităţi profesionale remunerate sau neremunerate, cu excepţia
cazurilor când beneficiază de o derogare excepţională (de exemplu, pentru
activităţi în învăţământul superior).
Statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali le permite să-şi
îndeplinească rolul cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă.
Astfel, pe timpul exercitării funcţiilor, ei se bucură de privilegiile şi imunităţile
prevăzute de Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile comunitare şi, în
plus, beneficiază de aceeaşi imunitate de jurisdicţie ca şi parlamentarii,
aceasta neputând fi ridicată decât de Curtea de Justiţie. De asemenea, ei nu
pot fi înlăturaţi din funcţie de guvernele statelor, ci numai printr-o decizie
luată în unanimitate de către Curte, fără participarea persoanei în cauză la
deliberare şi numai atunci când aceasta a încetat să corespundă condiţiilor
cerute pentru exercitarea funcţiilor sale. O garanţie majora a independenţei
judecătorilor Curţii o constituie caracterul strict secret al deliberărilor, care au
loc în camera de consiliu. Procedura "opiniei separate" nu este admisă.
Hotărârile Curţii sunt decizii colective care angajează instanţa în întregul ei.

6.3. Organizarea şi funcţionarea Curţii


Curtea îşi are sediul permanent la Luxemburg, unde îşi desfăşoară
totalitatea activităţilor sale.
Referitor la organizarea Curţii, trebuie să avem în vedere, printre
altele, rolul preşedintelui Curţii, al avocaţilor generali, al grefierului şi al
referenţilor.
Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe Preşedintele
Curţii de Justiţie, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Preşedintele conduce lucrările Curţii, prezidează audierile acesteia, precum
şi deliberările în camera de consiliu.
Avocaţii generali sunt numiţi prin acordul guvernelor statelor membre
pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului. Condiţiile

1
Art.166 al Tratatului C.E.E.
2
Art.167 din Tratatul C.E.E.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 73


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
pe care trebuie să le îndeplinească sunt aceleaşi ca şi în cazul judecătorilor.
O înlocuire parţială a avocaţilor generali are loc la fiecare 3 ani. Avocaţii
generali depun un jurământ în faţa Curţii.
Grefierul este numit de Curte, în urma consultării avocaţilor generali,
pentru 6 ani. Statutul său se stabileşte de Curte. Grefierul este asistat de un
grefier adjunct, care îl poate înlocui la nevoie. Şi grefierul este obligat să
depună jurământ în faţa Curţii, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată
imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol,
îndeplinind, pe de o parte, atribuţii de ordin procedural, iar pe de alta, atribuţii
administrative. Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al
Preşedintelui, funcţionarii şi agenţii Curţii, tot el fiind cel abilitat să propună,
dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curţii.
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul sunt obligaţi, prin tratate, să-şi
aibă reşedinţa la sediul Curţii.
Fiecare dintre judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de asistenţa
a trei referenţi, jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi
naţionalitate ca şi judecătorul sau avocatul. Referenţii ataşaţi unui membru al
Curţii depind numai de el şi constituie cabinetul acestuia.
Curtea de Justiţie se întruneşte în Camere, în Marea Cameră sau în
şedinţă plenară, conform regulilor prevăzute în tratate şi în Statutul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene. Camerele înfiinţate în cadrul Curţii sunt formate
din 3 sau 5 judecători. Competenţa materială a Camerelor este decisă de
plenul Curţii, o dată cu alegerea preşedinţilor acestora. În mod normal,
Camerele au sarcina să se ocupe de instrumentarea dosarelor, dar pot să şi
judece anumite categorii de cauze, excepţie făcând cele pentru care Curtea
a fost sesizată de către un stat sau o instituţie comunitară, precum şi recursul
în interpretare. Marea Cameră este alcătuită din 13 judecători şi este
prezidată de Preşedintele Curţii. Din ea mai fac parte preşedinţii camerelor
de 5 judecători şi alţi judecători desemnaţi în condiţiile prevăzute de
Regulamentul de procedură. Curtea se întruneşte în Marea Cameră la
cererea unui stat membru sau a unei instituţii a Uniunii, care este parte într-
un proces. Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în situaţiile prevăzute de
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei
"Camere de Consiliu", desfăşurându-se numai în prezenţa judecătorilor care
au participat în faza procedurii orale. Avocatul general care a pus concluziile
în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi. Curtea deliberează valabil
numai în număr impar de judecători. În lipsa consensului, în urma
deliberărilor, deciziile sunt luate prin vot majoritar, votul exprimându-se
începând cu judecătorul cel mai tânăr. Deciziile camerelor formate din 3 sau
5 judecători sunt valabile numai în cazul în care se iau de 3 judecători.
Deciziile Marii Camere sunt valabile numai în cazul în care sunt prezenţi 9
judecători şi întrunesc o majoritate de 5 voturi. Deciziile Curţii întrunite în
şedinţă plenară sunt valabile numai dacă sunt prezenţi 15 judecători şi
întrunesc o majoritate de 8 voturi.
Deliberările Curţii sunt strict secrete. Când deliberările au ca obiect
probleme de ordin administrativ privind funcţionarea Curţii, la ele participă şi
avocaţii generali, cu vot deliberativ, şi asistă grefierul.
Curtea de justiţie este o instituţie care funcţionează permanent.
Vacanţele judiciare, fixate de Curte, întrerup activitatea, dar nu suspendă
termenele procedurale. În caz de urgenţă, preşedintele Curţii poate convoca
şedinţe, chiar şi în perioada vacanţelor.

74 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Lucrările Curţii se desfăşoară, în fapt, în limba franceză, ca limbă de
lucru, deşi pot fi folosite toate limbile vorbite în comunitate, regula fiind limba
pârâtului.
Curtea de Justiţie, cu toate că este organul jurisdicţional comun, are
competenţe specifice şi îndeplineşte atribuţii proprii fiecărei comunităţi. Deci
competenţa Curţii variază, după cum acţionează pe baza unuia sau a altuia
dintre tratate. Hotărârile Curţii nu pot fi atacate în faţa nici unei alte instanţe.
Potrivit prevederilor tratatelor, Curtea asigură respectarea dreptului în
interpretarea şi aplicarea acestora, misiune pe care o realizează pe calea
multiplelor şi variatelor recursuri, care pot fi aduse în faţa ei. Rezultă că,
puterea Curţii este dată, în esenţă, de competenţa de a da interpretarea
autentică a tratatelor comunitare.
Competenţa Curţii este, preponderent, de "contencios", adică de
rezolvare a litigiilor, dar are şi o importantă latură necontencioasă, privind în
special, interpretarea tratatelor şi a actelor instituţiilor comunitare, pe calea
aşa numitei proceduri prealabile.
Curtea de Justiţie este abilitată să soluţioneze litigii: între statele
membre; între statele membre şi instituţiile Uniunii (Comisia, Consiliul); între
instituţiile comunitare, (Consiliu, Comisie, Parlament). De asemenea, în
anumite situaţii, Curtea este abilitată să tranşeze litigii între particulari
(persoane fizice şi/sau juridice), între cetăţenii statelor membre şi statele
respective, între persoane şi organele comunitare.
Raportată la competenţa descrisă, Curtea apare ca o jurisdicţie
permanentă şi obligatorie a ordinii juridice a Uniunii Europene, ale cărei
subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi persoanele (fizice şi/sau
juridice) şi instituţiile comunitare. Subliniem că ea nu este o jurisdicţie
internaţională, ci una internă ordinii juridice comunitare.

6.4. Tribunalul
Având în vedere numărul mare de cauze care erau aduse în faţa Curţii
de Justiţie, aceasta a propus, încă din 1964, crearea unei instanţe care să
preia, îndeosebi, cauzele de contencios privind funcţia publică, din cadrul
Comunităţilor, destul de frecvente şi laborioase, şi care se bazau pe o
jurisprudenţă deja instituită.
Prin Actul unic european s-a introdus prevederea conform căreia, la
cererea Curţii, Consiliul va consulta Comisia şi Parlamentul şi, cu unanimitate
de voturi, va putea înfiinţa o jurisdicţie de primă instanţă.
Cu ocazia reuniunii sale din 24 - 25 octombrie 1988, Consiliul a
adoptat o decizie prin care instituie un Tribunal de Primă Instanţă al
Comunităţilor europene. Acesta a început să funcţioneze la 1 septembrie
1989.
După cum rezultă din Actul unic European şi din decizia Consiliului,
Tribunalul de Primă Instanţă este un organ auxiliar al Curţii, el neconstituind
o nouă instituţie comunitară, ci o jurisdicţie autonomă integrată în cadrul unei
instituţii deja existente.
În funcţionarea sa, Tribunalul este legat organic de Curte, el neavând
servicii proprii, în afară de grefă. El utilizează serviciile Curţii pentru
documentare, cercetare, traducere, servicii administrative etc., pe baza unui
acord al celor doi preşedinţi.
Tribunalul de Primă Instanţă se compune din judecători, câte unul din
fiecare stat membru, numiţi printr-un acord al guvernelor statelor membre,

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 75


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
pentru o perioadă de 6 ani. Nu există restricţii cu privire la renominalizare.
Reînnoirea parţială a judecătorilor se face la un interval de 3 ani.
Statutul judecătorilor care compun Tribunalul de Primă Instanţă este
similar cu cel al judecătorilor Curţii de Justiţie. Ei depun jurământul în faţa
Curţii de Justiţie, aceasta fiind şi instanţa care poate să le ridice imunitatea
sau să îi demită din funcţie. Judecătorii Tribunalului de Primă Instanţă trebuie
să ofere garanţiile de independenţă şi capacitate profesională, cerute de
exercitarea funcţiilor jurisdicţionale.
Prin Tratatul de la Lisabona denumirea „Tribunal de Primă Instanţă” a
fost înlocuită cu cea de „Tribunal”.
În cadrul Tribunalului nu există funcţia de avocat general, dar unul
dintre judecători poate fi desemnat să îndeplinească acest rol.
Tribunalul funcţionează sub autoritatea unui preşedinte ales de şi
dintre membrii acestuia pentru o perioadă de 3 ani. Preşedintele poate fi
reales fără restricţii.
Tribunalul lucrează în Camere formate din 3 sau 5 judecători, conform
Regulamentului de procedură care stabileşte, de asemenea, şi cazurile în
care şedinţele se desfăşoară în plen.

6.5. Tribunalele specializate


În conformitate cu prevederile Articolului 257 din Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale
specializate, pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în
primă instanţă anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Regulamentul
de înfiinţare a unui tribunal specializat stabileşte normele referitoare la
compunerea acestui tribunal şi precizează întinderea competenţei atribuite.
Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs la Tribunal.
Până în prezent, singurul tribunal specializat este Tribunalul Funcţiei
Publice a Uniunii Europene. Acesta exercită în primă instanţă atribuţii de
soluţionare a litigiilor dintre şi funcţionarii acesteia, inclusiv în litigiile dintre
orice organe, oficii sau agenţii şi funcţionarii acestora .

Cap.7. Banca Centrală Europeană


Articolul 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană, consolidat ca
urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona conferă Băncii
Centrale Europene statutul de instituţie a Uniunii Europene.
Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt pe Main, are
personalitate juridică şi este singura abilitată să autorizeze emisiunea de
monedă euro. Ea este independentă în exercitarea atribuţiilor şi în
administrarea finanţelor sale.
Banca Centrală Europeană este condusă de Consiliul guvernatorilor şi
Comitetul executiv. Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene este
constituit din membrii Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene şi din
guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă
este euro. Comitetul executiv este alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte şi
patru membrii. Preşedintele, vicepreşedintele şi ceilalţi membri ai Comitetului
executiv sunt numiţi de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată,
la recomandarea Consiliului şi după consultarea Parlamentului European şi a
Consiliului guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dintre persoane a căror
autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau bancar sunt
recunoscute. Mandatul acestora este de 8 ani şi nu poate fi reînnoit. Nu pot fi

76 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
membri ai Comitetului executiv decât cetăţenii statelor membre ale Uniunii
Europene.
Banca Centrală Europeană şi băncile naţionale ale statelor membre
ale Uniunii Europene constituie Sistemul European al Băncilor Centrale.
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre
a căror monedă este euro, care constituie Euroesistemul, conduc politica
monetară a Uniunii. Sistemul European al Băncilor Centrale este condus de
organele de decizie ale Băncii Centrale Europene. Obiectivul principal al
Sistemului European al Băncilor Centrale îl reprezintă menţinerea stabilităţii
preţurilor. Alte misiuni importante sunt: definirea şi implementarea politicii
monetare a Uniunii, păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale
statelor membre, promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi la nivel
comunitar şi desfăşurarea operaţiunilor valutare.
Pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate Sistemului European al
Băncilor Centrale, Banca Centrală Europeană adoptă regulamente, decizii,
recomandări şi avize. În limitele şi condiţiile stabilite de Consiliu, Banca
Centrală Europeană este abilitată să aplice întreprinderilor amenzi şi
penalităţi cominatorii, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor care rezultă din
regulamentele şi deciziile sale.

Cap.8. Curtea de Conturi1


Curtea de Conturi a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles din 1975
privind revizuirea dispoziţiilor bugetare şi a fost inclusă în rândul instituţiilor
comunitare prin Tratatul de la Maastricht din 1992. În pofida denumirii sale,
Curtea de conturi nu este o jurisdicţie.
Curtea de Conturi este un organ colegial format din câte un membru
din fiecare stat al Uniunii. Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi pentru 6 ani
de către Consiliu, cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului.
Mandatul membrilor Curţii poate fi reînnoit. În ceea ce priveşte condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească membrii Curţii, cei propuşi trebuie să fi
aparţinut instituţiilor de control financiar extern din ţările trimiţătoare, ceea ce
constituie o garanţie privind competenţa lor profesională.
Independenţa membrilor Curţii de Conturi este asigurată şi garantată
în aceleaşi condiţii ca şi în cazul Curţii de Justiţie, în sensul că aceştia nu au
voie să solicite sau să accepte instrucţiuni de la guvernele statelor
trimiţătoare sau de la alte organisme naţionale sau comunitare. De
asemenea, ei nu pot exercita pe perioada mandatului nici o altă îndeletnicire.
Membrii Curţii de Conturi beneficiază de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi
membrii Curţii de Justiţie. Demiterea lor este de competenţa Curţii de Justiţie,
la cererea Curţii de Conturi.
Curtea de Conturi îşi alege dintre membrii săi un preşedinte, pentru o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului, care răspunde de
buna funcţionare a Curţii.
Competenţa Curţii de Conturi este foarte largă. Ea se ocupă cu
examinarea legalităţii şi corectitudinii veniturilor şi cheltuielilor Uniunii şi
asigură buna gestiune financiară. De asemenea, exercită o funcţie de
asistenţă a autorităţilor bugetare (Consiliul şi Parlamentul), în domeniul
execuţiei bugetare. Totodată, Curtea exercită un control pe domenii şi asupra
instituţiilor naţionale şi a statelor membre, care au beneficiat de fonduri
comunitare.

1
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 256-258; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp. 138; I.
FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.150-152; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.80-
82.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 77
SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
Activitatea Curţii de Conturi se concretizează în rapoarte anuale,
elaborate după încheierea exerciţiului financiar, rapoarte care sunt trimise
spre informare şi examinare celorlalte instituţii comunitare şi se publică în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. În cadrul acestor rapoarte, Curtea
formulează şi observaţii cu privire la gestionarea mijloacelor financiare ale
Comunităţilor. Un rol important al Curţii constă în emiterea avizelor
consultative cerute de unele instituţii comunitare, pentru adoptarea unor acte
juridice.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Explicaţi concepţia şi principiile sistemului instituţional comunitar.


2. Prezentaţi sintetic componenţa şi rolul Consiliului Uniunii Europene.
3. Prezentaţi sintetic componenţa şi rolul Comisiei Europene.
4. Prezentaţi sintetic componenţa şi rolul Parlamentului European.
5. Ce este Ombudsmanul European ?
6. Prezentaţi sintetic Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
7. Prezentaţi sintetic Banca Centrală Europeană
8. Prezentaţi sintetic Curtea de Conturi.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Se dau propoziţiile: A – Parlamentul European este organul legislativ al


Uniunii Europene . B – În cadrul Comunităţilor Europene s-a adoptat o
structură de putere cvadripartită. C – Prin jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie
creează drept.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată;
b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată.

2. Consiliul Uniunii Europene:


a. reprezintă cetăţenii statelor membre;
b. reprezintă interesele statelor membre;
c. apără dreptul comunitar;
d. este principalul organ executiv al Uniunii.

3. Nu este adevărată următoare propoziţie:


a. Consiliul Uniunii Europene este oarecum omologul puterii
legislative, dar exercită şi atribuţii importante ce ţin în mod
tradiţional de funcţia guvernamentală;
b. Consiliul Uniunii Europene exercită, în principal, o funcţie de
control;
c. Consiliul Uniunii Europene este o instituţie comunitară;

78 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
d. Consiliul Uniunii Europene trebuie să respecte principiul
competenţei atribuite.

4. Consiliul Uniunii Europene este format din:


a. câte un reprezentant al fiecărui stat membru, cu rang de ministru,
abilitat să angajeze guvernul statului său;
b. reprezentanţi ai parlamentelor statelor comunitare;
c. reprezentanţii permanenţi ai statelor membre, cu rang de
ambasador;
d. membri aleşi prin vot universal direct.

5. Preşedintele Comisiei Europene face parte din:


a. Consiliul Uniunii Europene;
b. Consiliul Europei;
c. Consiliul European;
d. Parlamentul European.

6. Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene este asigurată, prin rotaţie, de


reprezentantul fiecărui stat membru, pentru o perioadă de:
a. 6 luni;
b. 9 luni;
c. 12 luni;
d. 5 ani.

7. O hotărâre a Consiliului Uniunii Europene privind admiterea de noi


membri în Uniunea Europeană, trebuie adoptată:
a. cu majoritate simpla;
b. cu majoritate absolută;
c. cu majoritate calificată;
d. în unanimitate.

8. COREPER a fost confirmat prin:


a. Tratatul de la Paris din 1951;
b. Tratatele de la Roma din 1957;
c. Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965;
d. Actul unic european, semnat în 1986.

9. Se dau propoziţiile: A – Preşedintele Comisiei Europene este desemnat de


Consiliul Uniunii Europene, compus din miniştri de externe ai statelor
membre. B – Consiliul Uniunii Europene, împreună cu viitorul preşedinte al
Comisiei Europene, desemnează comisarii,, pe baza propunerilor guvernelor
statelor membre. C – Componenţa Comisiei Europene se aprobă de
Parlamentul European. D – Comisia Europeană, în întregime, este numită de
Consiliul Uniunii Europene.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată ;
b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este adevărată, propoziţia D este adevărată;
c. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată, propoziţia D este adevărată;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă, propoziţia D este adevărată.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 79


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE

10. Comisia Europeană reprezintă:


a. Interesele comunitare;
b. interesele statelor membre;
c. interesele cetăţenilor din statele membre;
d. guvernele statelor membre

11. Comisia Europeană deliberează şi hotărăşte valabil:


a. în prezenţa şi cu votul majorităţii absolute;
b. în prezenţa majorităţii absolute şi cu votul majorităţii simple.
c. în prezenţa şi cu votul majorităţii calificate;
d. în prezentă tuturor membrilor şi în unanimitate de voturi.

12. Directiva Comisiei Uniunii Europene este:


a. normă de drept comunitar direct aplicabilă;
b. normă de drept comunitar cu aplicabilitate indirectă;
c. recomandare;
d. un aviz.

13. Parlamentul European reprezintă:


a. interesul general al Comunităţilor Europene;
b. interesele parlamentelor naţionale;
c. interesele statelor membre;
d. cetăţenii statelor membre.

14. Parlamentarii europeni :


a. sunt desemnaţi de parlamentele naţionale ale statelor membre;
b. sunt aleşi prin vot universal direct;
c. sunt aleşi prin vot indirect;
d. sunt desemnaţi de Consiliul Europei.

15. Durata mandatului europarlamentarilor este de:


a. 4 ani;
b. 5 ani;
c. 6 ani
d. 9 ani.

16. ”Conferinţa preşedinţilor” Parlamentului European este formată:


a. dintr-un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi aleşi de Parlament;
b. din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii parlamentelor
naţionale ale statelor membre;
c. din preşedinţii comisiilor parlamentare permanente;
d. din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor
parlamentare.

17. Atribuţiile de consultare ale Parlamentului European se exercită în raport


cu:
a. Consiliul Uniunii Europene;
b. Comisia Uniunii Europene;
c. Curtea de Conturi a Uniunii Europene;
d. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

80 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


SISTEMUL INSTITUTIONAL AL UNIUNII EUROPENE
18. Cvorumul de funcţionare a Parlamentului European este de:
a. cel puţin 1/4 din numărul membrilor săi;
b. cel puţin 1/3 din numărul membrilor săi;
c. cel puţin 1/2 din numărul membrilor săi;
d. cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi.

19. Ombudsmanul European poate fi demis de către:


a. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
b. Comisia Europeană;
c. Parlamentul European;
d. Consiliul Uniunii Europene.

20. Mandatul avocaţilor generali are o durată:


a. mai mică decât durata mandatului judecătorilor;
b. egală cu durata mandatului judecătorilor;
c. mai mare decât durata mandatului judecătorilor;
d. nelimitată

21. Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:


a. nu pot fi atacate în faţa nici unei alte instanţe;
b. pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului de primă instanţă;
c. pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului;
d. pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului Internaţional de la Haga.

22. Tribunalul:
a. este o componentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
b. reprezintă o nouă instituţie comunitară;
c. este o jurisdicţie autonomă integrată în cadrul Consiliului Uniunii
Europene;
d. este un tribunal internaţional.

23. Judecătorii Tribunalului sunt numiţi:


a. de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
b. de Consiliul Uniunii Europene;
c. de Parlamentul European;
d. printr-un acord al guvernele statelor membre.

24. Curtea de Conturi a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin:


a. Tratatul C.E.C.O.;
b. Tratatul C.E.E.
c. Tratatul de la Maastricht;
d. Tratatul de la Amsterdam.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 81


DREPTUL UNIUNII EUROPENE

PARTEA III-a
DREPTUL UNIUNII EUROPENE

Organizarea sarcinilor de învăţare:

Cap.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene


1.1. Clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene
1.2. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene

Cap.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene


2.1. Aplicabilitatea imediată
2.2. Aplicabilitatea directă
2.3. Prioritatea

Cap.3. Procedura legislativă şi rolul parlamentelor


naţionale

82 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Cap.1. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Dreptul comunitar este ansamblul normelor juridice pe baza cărora


există şi funcţionează Uniunea Europeană. Pentru a determina acest
ansamblu este necesară cunoaşterea izvoarelor acestor norme.
Precizăm că utilizăm conceptul de izvor de drept în înţelesul specific
ştiinţei dreptului, şi anume acela de formă de exprimare a normei juridice.
Este vorba de forma sub care trebuie să se prezinte o regulă de
comportament pentru a fi recunoscută ca normă juridică, adică regulă de
conduită obligatorie, sub sancţiune statală.

1.1. Clasificarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene


Într-o clasificare, utilizând drept criteriu natura juridică, izvoarele
dreptului comunitar sunt următoarele:
1. Izvoarele primare, care sunt tratatele constitutive împreună cu
modificările si completările pe care le-au suferit ;
2. Izvoarele derivate, care sunt actele adoptate de către instituţiile
comunitare, în aplicarea acestor tratate (regulamentul, directiva, decizia,
recomandarea si avizul);
3. Alte izvoare, şi anume :
- normele de drept care provin din afara ordinii juridice comunitare (din
angajamentele externe ale comunităţilor);
- jurisprudenţa Curţii de justiţie;
- principiile generale de drept;
- izvoarele complementare (actele convenţionale încheiate între
statele membre pentru aplicarea tratatelor).
Având în vedere importanţa lor, atât sub aspectul specificităţii cât şi al
volumului, ne vom ocupa doar de izvoarele derivate ale dreptului comunitar.

1.2. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene


Izvoarele derivate ale dreptului comunitar cuprind ansamblul actelor
unilaterale, normative sau individuale, emise de instituţiile comunitare în baza
Tratatelor Constitutive. Nu mai suntem, deci, în prezenţa unui drept
convenţional (al tratatelor internaţionale), ci în prezenţa unui ansamblu de
reguli elaborate chiar de către Comunităţi, în spiritul şi pentru aplicarea
tratatelor.
Trebuie reamintit şi subliniat că, una dintre caracteristicile esenţiale
ale Comunităţilor Europene este instituţionalizarea capacităţii de a crea reguli
de drept. Mai precis, este conferită o putere de reglementare strict
determinată unor organe supranaţionale. Suntem, astfel, în prezenţa unei
puteri similare cu cea legislativă din dreptul intern. În acest sens, deşi
redactorii tratatelor s-au abţinut să folosească termenii "lege" sau "legislaţie",
Curtea de Justiţie nu ezită să folosească sintagma "sistemul legislativ al
Comunităţilor", iar Tratatul de la Lisabona, sintagmele „procedură legislativă
ordinară” şi „procedură legislativă specială”.
Denumirea oficială a izvoarelor derivate o găsim în art.189 al
Tratatului Comunităţii Economice Europene, în care se arată: "pentru
îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia
adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau
avize”. Prevederi similare regăsim şi în celelalte două Tratate Constitutive.1

1
I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.37.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 83
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Tratatele Constitutive cuprind, pe lângă lista diferitelor categorii de
acte şi o prezentare, cu caracter sistematic, a efectelor juridice specifice
fiecăreia dintre ele.

Regulamentul2
Regulamentul este principalul izvor derivat al dreptului comunitar.
Art.189 din Tratatul Comunităţii Economice Europene3 dă efectelor
sale juridice o definiţie completă care îi conferă o natură şi o eficacitate
similare, până la identitate, cu cele ale legii din sistemele juridice naţionale.
Regulamentul, ca şi legea, conţine prescripţii generale şi impersonale.
O altă caracteristică esenţială a Regulamentului este obligativitatea deplină,
care îl face să se deosebească de directive, recomandări sau avize. Acestea
din urmă, potrivit art.189 din Tratatul Comunităţii Economice Europene,
obligă numai în privinţa unui anumit rezultat sau nu obligă deloc.
Regulamentul, fiind obligatoriu în toate dispoziţiile sale, exclude orice
aplicare incompletă. Prin Regulament, autoritatea comunitară dispune de o
putere normativă completă. Ea poate nu numai să prescrie un rezultat, ci să
impună şi modalităţile de aplicare şi de execuţie.
Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se
direct subiectelor de drept intern, pentru care stabileşte drepturi şi obligaţii.

Directiva4
Directiva este considerată o formulă legislativă cu două niveluri:
comunitar şi naţional. Atunci când se adresează tuturor statelor membre,
directiva se aseamănă tehnicii legislative: lege - cadru, urmată de hotărâri de
aplicare.
Directiva oferă instituţiilor comunitare un instrument juridic mai flexibil
decât regulamentul. În timp ce regulamentul are efect de uniformizare,
directiva ţine cont de particularităţile naţionale, printr-o împărţire a sarcinilor
şi o colaborare între nivelul comunitar şi nivelul naţional. Se urmăreşte astfel
armonizarea legislaţiilor naţionale şi receptarea în dreptul intern a
obiectivelor comunitare.
Potrivit art.189 din Tratatul Comunităţii Economice Europene,
"directiva leagă statul membru destinatar numai în privinţa rezultatului de
atins". În acest fel, competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de
aplicare a directivei revine statelor destinatare.
În principiu, directiva are caracter individual, adresându-se numai
anumitor state membre. Totuşi, se utilizează în mod frecvent directive care
se adresează tuturor statelor membre.
De asemenea, ca principiu, directiva nu este direct aplicabilă. Totuşi,
Curtea de Justiţie a admis că, în unele cazuri particulare, anumite directive
au aplicabilitate directă în statele membre.

Decizia5
Decizia este definită de art.189 al Tratatului Comunităţii Economice
Europene ca act "obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii

2
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp.281-285; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.37,38; Guy
ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.142-144.
3
Prevederile acestui articol au fost preluate de toate tratatele modificatoare care au urmat.
El a devenit art.288 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, consolidat ca urmare
a Tratatului de la Lisabona.
4
I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.38; Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, op.cit. p.162,163.
5
Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. pp.145,146.
84 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
desemnaţi". Ea nu are întotdeauna aceleaşi efecte şi îndeplineşte funcţii
multiple.
Spre deosebire de regulament, decizia nu are caracter general,
fiind obligatorie numai pentru destinatari. Ca regulă, ea se adresează unor
persoane fizice sau juridice, unui stat sau unor state membre precis
determinate, în scopul aplicării concrete a prevederilor tratatelor, la diverse
cazuri particulare. În toate aceste situaţii, decizia este similară actelor
administrative individuale din dreptul intern.
Practica instituţiilor comunitare a demonstrat că, decizia poate
prescrie unui stat sau tuturor statelor membre realizarea unui obiectiv
pentru care sunt necesare acte normative naţionale, spre exemplu
suprimarea unui impozit pentru înlăturarea barierelor vamale. În
asemenea situaţii, decizia apare ca un instrument de legiferare indirectă,
asemănător directivei. Totuşi, spre deosebire de directivă, decizia este
obligatorie în toate elementele sale, nu numai în privinţa rezultatului de
atins. Din acest motiv ea poate fi detaliată şi poate prescrie chiar
mijloacele care trebuie utilizate pentru realizarea obiectivului urmărit, statul
sau statele destinatare având doar posibilitatea alegerii formei juridice
pentru transpunerea ei în dreptul naţional.

Recomandările şi avizele6
Recomandările şi avizele se caracterizează prin faptul că nu au forţă
de constrângere şi deci nu sunt izvoare de drept, în adevăratul înţeles al
cuvântului. Ele constituie, totuşi, instrumente utile de orientare a
comportamentelor şi a legislaţiilor naţionale, motiv pentru care sunt
considerate izvoare de drept.
Dacă avizele adresate de Comisie statelor nu constituie, de fapt, decât
exprimarea unor opinii, recomandările Comisiei sau Consiliului sunt solicitări
adresate statelor membre de a adopta reguli de conduită, jucând astfel un rol
concret de sursă indirectă de armonizare a legislaţiilor naţionale.
În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a normelor derivate de drept
comunitar, soluţiile reţinute de tratate se inspiră din regulile cunoscute în
ordinile juridice naţionale.
S-a ajuns, astfel, la un principiu fundamental al ordinii juridice
comunitare, care pretinde ca orice act ce emană de la puterile publice să nu
producă efecte înainte de a da destinatarilor posibilitatea reală de a-l
cunoaşte. Se are în vedere publicarea prealabilă sau comunicarea, potrivit
naturii actului respectiv (normativ sau individual).
Intrarea în vigoare imediată a actului normativ comunitar, în chiar ziua
publicării în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, intervine în mod
excepţional, numai în caz de necesitate presantă, în special pentru a se evita
un vid juridic sau pentru a se preveni speculaţiile. De obicei, se acordă un
termen de 20 de zile de la publicare.7
Referitor la aplicarea în timp a normelor derivate de drept comunitar,
Curtea de Justiţie a precizat că sunt valabile principiile generale de drept ale
statelor membre.

6
I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.39; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit. p.146.
7
Jean-Claude GAUTRON, op.cit. p.153.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 85
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Cap.2. Caracteristicile dreptului Uniunii Europene8

Fiind de interes comun pentru toate ţările membre ale Comunităţilor,


dreptul comunitar nu este un drept extern pentru acestea. El este dreptul
fiecăruia dintre statele membre, ca şi dreptul naţional, cu diferenţa că dreptul
comunitar deţine un loc aparte în ierarhia textelor juridice ale fiecărui stat.
Acest loc este determinat de forţa specifică de penetrare în ordinea juridică
internă a statelor membre, forţă bazată pe trei atribute esenţiale:
1) Aplicabilitatea imediată - norma de drept comunitar dobândeşte
automat statutul de drept pozitiv în ordinea internă a statelor membre, fără
nici o formalitate de drept intern;
2) Aplicabilitatea directă - norma comunitară este capabilă de a crea
direct, prin ea însăşi, drepturi şi obligaţii pentru persoane;
3) Prioritatea - norma comunitară are prioritate faţă de orice normă
naţională.

2.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii Europene


Un principiu de drept internaţional public9 obligă statele să respecte
tratatele pe care le-au încheiat şi, în acest cadru, să asigure aplicarea
acestora de către propriile organe legislative, executive şi judiciare. Dreptul
internaţional public nu reglementează, însă, şi modalităţile prin care normele
cuprinse în tratate trebuie să fie integrate în ordinea juridică a statelor.
Această problemă este lăsată la latitudinea fiecărui stat, care o rezolvă în
funcţie de concepţia pe care o are asupra relaţiilor dintre dreptul internaţional
şi cel intern.
Se cunoaşte faptul că, soluţiile practice de recepţiune a prevederilor
tratatelor internaţionale în dreptul intern sunt inspirate de cele două concepţii
doctrinare fundamentale: concepţia dualistă şi concepţia monistă.
Concepţia dualistă consideră că ordinea juridică internaţională şi
ordinea juridică naţională sunt independente şi separate. Aceasta înseamnă
că tratatul internaţional nu produce efecte decât în ordinea juridică
internaţională. Pentru ca prevederile tratatului internaţional să producă efecte
în ordinea internă a unui stat contractant, trebuie ca statul respectiv să-i preia
dispoziţiile printr-o formulă juridică de drept intern. În acest fel, se produce o
"naţionalizare" a tratatului, adică norma internaţională îşi schimbă natura
juridică şi va fi aplicată în plan naţional în calitate de reglementare internă.
Consecinţa este că, în acest fel, norma internaţională poate fi denaturată ori
modificată prin norme interne.
Concepţia monistă afirmă unitatea sistemică a normativităţii juridice
naţionale şi internaţionale, ceea ce face ca norma internaţională să fie
imediat aplicabilă în tara respectiva, fără a fi necesara preluarea printr-un act
normativ intern. Tratatul internaţional se integrează, potrivit acestei concepţii,
în ansamblul reglementărilor ce se cer aplicate de către instanţele naţionale,
iar prevederile acestuia sunt aplicabile în ordinea internă în calitatea lor de
reglementări internaţionale. În acest fel, tratatul internaţional nu suferă o
„naţionalizare”.
Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor
membre au la bază monismul, în concepţia Curţii de Justiţie. Acest monism

8
Roxana MUNTEANU, op.cit. pp. 342-349 şi 355-365; Jean-Claude GAUTRON, op.cit. pp.
178-184; I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp.52-76; Guy ISSAC, Marc BLANQUET, op.cit.
pp.183-208.
9
Înscris la art.28 din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor.
86 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
decurge din însăşi natura Comunităţilor. Prin instituirea unor Comunităţi cu
durată nedeterminată, învestite cu personalitate juridică şi cu puteri reale,
rezultate dintr-un transfer de atribuţii dinspre statele membre spre
Comunităţi, aceste state şi-au limitat, în anumite domenii, suveranitatea,
acceptând edificarea unui ansamblu de norme juridice supranaţionale,
aplicabile atât cetăţenilor lor cât şi lor înşile. Acest fapt are trei consecinţe:
dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea internă a
statelor membre, fără a fi necesară vreo formulă de recepţiune;
normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică a statelor
membre ca drept comunitar;
judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar.
Rezultă cât se poate de clar că normele dreptului comunitar sunt
imediat aplicabile în statele care fac parte din comunităţi, în sensul că ele nu
trebuie mediate, preluate, receptate prin formule de drept intern, pentru a
putea produce efecte juridice.

2.2. Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene


Aplicabilitatea directă sau efectul direct înseamnă că norma respectivă
reglementează direct relaţii sociale, fără a necesita un nivel de reglementare
secundară. Aplicabilitatea directă implică „dreptul oricărei persoane de a
cere judecătorului naţional să i se aplice tratatele, regulamentele, directivele
sau deciziile comunitare. Judecătorul are obligaţia de a judeca potrivit
acestor texte, oricare ar fi legislaţia ţării căreia îi aparţine.”10
În dreptul internaţional public s-a afirmat regula potrivit căreia tratatele
internaţionale pot, în mod direct, să acorde drepturi şi să impună obligaţii
doar statelor. În acest sens s-a pronunţat, încă din 1928, Curtea
Internaţională de Justiţie de la Haga: "conform unui principiu de drept
internaţional bine stabilit, un acord internaţional nu poate, ca atare, să
creeze, în mod direct, drepturi şi obligaţii pentru persoanele particulare". 11 S-
a acceptat totuşi că, pe cale de excepţie, tratatul poate crea, în mod direct,
drepturi şi obligaţii pentru persoane, dar numai dacă statele contractante îşi
manifestă expres această intenţie. Rezultă că, tratatele internaţionale
obişnuite sunt direct aplicabile numai în mod excepţional. Această excepţie a
dreptului internaţional public devine regulă în cazul tratatelor comunitare.
Deşi Tratatul Comunităţii Economice Europene cuprinde la art.189
doar o formulare vagă din care se poate deduce că numai regulamentele pot
avea efect direct, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a impus însă o adevărată
prezumţie în favoarea efectului direct.
Soluţia consacrată de Curte se datoreşte naturii Tratatului Comunităţii
Economice Europene, care urmăreşte integrarea, ceea ce face ca
aplicabilitatea directă să constituie o caracteristică esenţială a ordinii juridice
comunitare. În această ordine juridică, jurisdicţiile naţionale trebuie să
protejeze persoanele şi atunci când dispoziţiile comunitare impun statelor
membre o obligaţie bine definită.
Pentru ca aplicabilitatea directă să funcţioneze, norma comunitară
trebuie să îndeplinească trei condiţii12:
reglementarea trebuie să fie clară şi precisă, pentru ca judecătorul naţional
să poată deduce efectele sale practice în planul aplicării;

10
R. LECOURT, L’Europe des juges, Ed. BRUYLANT, Bruxelles – 1976, p.284, apud I.
FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.58.
11
I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.58,59.
12
I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. pp. 61,62.
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 87
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
reglementarea trebuie să fie completă şi perfectă din punct de vedere juridic
(o dispoziţie de drept comunitar este completă şi perfectă dacă pentru
aplicarea sa nu mai este nevoie de nici o măsură complementară, dacă,
în executarea sau în efectele sale ea nu este subordonată intervenţiei nici
unui alt act al instituţiilor comunitare sau al statelor membre);
reglementarea trebuie să fie necondiţionată (aceasta înseamnă că
reglementarea nu trebuie să fie supusă nici unui termen şi nici unei
rezerve).
Acţiunea practică a principiului aplicabilităţii directe variază în funcţie de
diferitele categorii de norme comunitare.

2.3. Prioritatea dreptului Uniunii Europene


Fiind imediat şi direct aplicabil în ordinea juridică a statelor membre,
dreptul comunitar intră inevitabil în relaţie cu dreptul naţional. Astfel, pot să
apară conflicte care trebuie rezolvate. În acest sens, Curtea de Justiţie a
afirmat principiul fundamental al priorităţii ordinii juridice comunitare, în
absenţa căruia, dreptul comunitar ar fi lipsit de eficacitate.
În pofida acestui principiu, modalităţile de soluţionare a conflictelor
dintre dreptul comunitar şi dreptul statelor membre, utilizate de diversele
sisteme juridice ale acestora, au fost multă vreme deficitare şi neuniforme.
Însă, treptat, această prioritate a devenit o realitate, sub presiunea Curţii de
Justiţie.
Raţionamentul utilizat de Curte, pentru impunerea principiului priorităţii
dreptului comunitar, se bazează pe trei teze fundamentale13:
I. Aplicabilitatea imediată şi directă ar rămâne literă moartă dacă un
stat i s-ar putea sustrage printr-un act legislativ propriu, care se opune
textelor comunitare.
II. Transferul de competenţă către Comunităţi limitează, într-o manieră
corespunzătoare, suveranitatea statelor. Transferarea de către state, din
ordinea lor juridică internă, în favoarea ordinii juridice comunitare, a
drepturilor prevăzute în tratate, antrenează o limitare a drepturilor lor
suverane, limitare potrivit căreia nu poate prevala un act normativ naţional
ulterior, întrucât o asemenea atitudine ar fi incompatibila cu noţiunea de
Comunitate.
III. Unitatea ordinii juridice comunitare, adică uniformitatea în aplicarea
dreptului comunitar este indispensabilă pentru realizarea scopului stabilit prin
Tratatele Constitutive. De aceea, forţa executorie a dreptului comunitar nu
poate varia de la un stat la altul în favoarea legilor interne ulterioare, fără a
pune în pericol realizarea scopurilor tratatului Comunităţii Economice
Europene.
Cele trei teze menţionate au fost sintetizate de Curtea de Justiţie în
următoarea formulă: "Emanat dintr-o sursă independentă, dreptului născut
din tratat nu poate, datorită însăşi naturii sale, să i se opună un text intern,
oricare ar fi acela, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a pune în
pericol însăşi baza juridică a Comunităţilor." 14

13
Ibidem, pp.72,73.
14
I. FILIPESCU, A. FUEREA, op.cit. p.73.
88 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Cap.3. Procedura legislativă şi rolul parlamentelor
naţionale
Actele legislative al Uniunii Europene sunt actele juridice
adoptate prin procedura legislativă. Aceste acte sunt, după cum am
văzut: regulamentul, directiva şi decizia. Sediul materiei este Tratatul
privind Funcţionarea Uniunii Europene, consolidat potrivit Tratatului de
la Lisabona, Articolele 288 – 292.
Procedura legislativă cunoaşte două modalităţi: procedura
legislativă ordinară şi procedura legislativă specială.
Procedura legislativă ordinară are ca finalitate adoptarea în
comun, de către Parlamentul European şi Consiliu, a unui regulament,
a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.
În cazul procedurii legislative speciale, aplicabilă exclusiv
situaţiilor expres prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a
unei directive sau a unei decizii se face de către Parlamentul European
cu participarea Consiliului sau de câtre Consiliu cu participarea
Parlamentului European, fără ca propunerea să emane de la Comisie.
În cazurile specifice prevăzute de tratate, actele legislative se
pot adopta la iniţiativa unui grup de state membre sau a Parlamentului
European, la recomandarea Băncii Centrale Europene, la solicitarea
Curţii de Justiţie sau a Băncii Europene de Investiţii. De asemenea,
prin Tratatul de la Lisabona, s-a consacrat iniţiativa legislativă
cetăţenească. Astfel, la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai
Uniunii, aparţinând unui număr semnificativ de state membre, Comisia
Europeană poate fi invitată să prezinte, în limita atribuţiilor sale, o
propunere corespunzătoare în materii în care cetăţenii consideră că
este necesar un act juridic al Uniunii, în vedera aplicării tratatelor.
Procedura legislativă ordinară este următoarea:
1. Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi
Consiliului.
Prima lectură
a. Parlamentul European adoptă poziţia sa în prima lectură şi o
transmite consiliului.
b. În cazul în care poziţia Parlamentului European este aprobată
de Consiliu, actul respectiv este adoptat în formula care corespunde
poziţiei Parlamentului.
c. În cazul în care poziţia Parlamentului European nu este
aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziţia sa în primă lectură şi o
transmite Parlamentului European.
A doua lectură
a. În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii,
Parlamentul European:
- aprobă poziţia Consiliului din prima lectură sau nu s-a
pronunţat, actul respectiv se consideră adoptat în formularea care
corespunde poziţiei Consiliului;
- respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziţia
Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind
adoptat;
- propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări
la poziţia Consiliului din prima lectură, textul astfel modificat se
transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste
modificări.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 89


DREPTUL UNIUNII EUROPENE
b. în cazul în care, în termen de 3 luni de la primirea
modificărilor Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu majoritate
calificată:
- aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat
aprobat;
- nu aprobă toate modificările, preşedintele Consiliului, în
consens cu Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere,
într-un termen de şase săptămâni.
c. Consiliul hotărăşte în unanimitate cu privire la modificările
care au făcut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei.
Concilierea
a. Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau
reprezentanţii lor şi tot atâţia membri care reprezintă Parlamentul
European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect
comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a
reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea membrilor care reprezintă
Parlamentul European, în termen de şase săptămâni de la data
convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului şi ale Consiliului din a doua
lectură.
b. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia
toate iniţiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între
poziţiile Parlamentului European şi ale Consiliului.
c. În cazul în care, în termen de şase săptămâni de la
convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun,
actul propus este considerat neadoptat.
A treia lectură
a. În cazul în cazul în care, în termenul de mai sus, comitetul de
conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul
dispun fiecare de un termen de şase săptămâni de la această
aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest
proiect, Parlamentul hotărând cu majoritatea voturilor exprimate iar
Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este
considerat neadoptat.
b. Termenele de trei luni şi de şase săptămâni menţioate pot fi
prelungite cu cel mult o lună şi, respectiv, două săptămâni, la iniţiativa
Parlamentului European sau a Consiliului.
Dispoziţii speciale
În cazul în care, în situaţiile prevăzute în tratate, un act legislativ
face obiectul procedurii legislative ordinare la iniţiativa unui grup de
state membre sau la recomandarea Băncii Centrale Europene ori la
solicitarea Curţii de Justiţie, nu mai este necesară intervenţia Comisiei.
O noutate importantă, adusă de Tratatul de la Lisabona, constă
în sporirea participării parlamentelor naţionale la activităţile Uniunii şi
consolidarea capacităţii lor de a-şi exprima punctul de vedere asupra
actelor legislative ale Uniunii Europene, în efortul de a spori
legitimitatea democratică a acesteia. În ce priveşte procedurile
legislative, potrivit Articolului 12 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, consolidat conform Tratatului de la Lisabona, parlamentele
naţionale primesc toate proiectele de acte legislative ale Uniunii,
asupra cărora pot emite avize, care se aseamănă cu avizele
consultative. Mai precis, notificarea parlamentelor naţionale cu privire
la proiectele de acte normative ale Uniunii este obligatorie. De
asemenea, este obligatorie respectarea unui termen de 8 săptămâni,

90 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


DREPTUL UNIUNII EUROPENE
înainte de începerea dezbaterii proiectului respectiv, timp în care
parlamentele naţionale pot trimite avize. Acestea nu sunt însă obligate
să emită vreun aviz şi nici instituţiile care decid în cadrul procedurilor
legislative nu sunt obligate să se supună acestor avize, în caz că ele
au fost formulate.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Cum se clasifică izvoarele dreptului Uniunii Europene, potrivit criteriului


naturii juridice ?
2. Prezentaţi sintetic şi comparativ izvoarele dreptului Uniunii Europene:
regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul.
3. Ce înseamnă aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii?
4. Ce înseamnă aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii?
5. Explicaţi prioritatea dreptului Uniunii în raport cu dreptul naţional al statelor
comunitare.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Se găsesc numai izvoare derivate ale dreptului Uniunii, în următoarea


grupare:
a. directiva, decizia, avizul;
b. regulamentul, recomandarea, jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
c. directiva, principiile generale de drept, recomandarea;
d. tratatele comunitare, angajamentele externe ale comunităţilor

2. Nu este izvor primar al dreptului Uniunii:


a. actul convenţional încheiat între două state comunitare, pentru
aplicarea Tratatelor Constitutive;
b. Tratatul de la Maastricht;
c. Tratatul de la Amsterdam;
d. Tratatul de la Nisa.

3. Principalul izvor derivat al dreptuluiUniunii, identic cu legea din dreptul


intern, este:
a. decizia;
b. directiva;
c. avizul;
d. regulamentul.

4. Directiva:
a. obligă statul membru destinatar numai în privinţa rezultatului de
atins;
b. obligă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins,
precum şi în privinţa mijloacelor care trebuie utilizate;
c. obligă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins,
precum şi a formei juridice de transpunere în dreptul naţional;
d. nu are caracter obligatoriu.

5. Ca principiu, directiva se adresează:

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 91


DREPTUL UNIUNII EUROPENE
a. tuturor statelor membre;
b. numai anumitor state membre;
c. întotdeauna unui singur stat membru;
d. persoanelor fizice din statele membre.

6. Decizia se deosebeşte regulament prin faptul că faptul că:


a. este obligatorie în toate elementele ei;
b. nu are caracter general;
c. poate să prevadă atât rezultatul de atins, cât şi modalităţile de
aplicare;
d. reprezintă o simplă opinie.

7. Recomandarea se deosebeşte de aviz prin faptul că :


a. obligă numai cu privire la rezultatul de atins;
b. obligă atât cu privire la rezultatul de atins, cât şi cu privire la
mijloace;
c. este o solicitare adresată statelor membre pentru a adopta reguli
de conduită;
d. constituie exprimarea unei opinii.

8. Se dau propoziţiile: A – Concepţia dualistă din dreptul internaţional public


consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională sunt
independente şi separate. B – Concepţia monistă din dreptul internaţional
public afirmă unitatea sistemică a normativităţii juridice. C – Raporturile dintre
dreptul Uniunii şi dreptul intern al statelor comunitare are la bază concepţia
monistă. D – Raporturile dintre dreptul Uniunii şi dreptul intern al statelor
comunitare are la bază concepţia dualistă.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată ;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este falsă;
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă, propoziţia D este adevărată.

9. Nu este o condiţie pentru ca aplicabilitatea directă a normei comunitare să


funcţioneze:
a. să fie precisă;
b. să fie clară;
c. să fie completă;
d. să fie condiţionată.

10. În cazul conflictului dintre dreptul Uniunii şi dreptul intern al unui stat
membru, nu are prioritate:
a. regulamentul, faţă de o lege internă anterioară;
b. directiva, faţă de o lege internă ulterioară;
c. decizia, faţă de o hotărâre ulterioară a guvernului statului respectiv;
d. legea internă ulterioară, faţă de regulament.

92 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

PARTEA I-a
RĂDĂCINILE ŞI EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI
EUROPENE
1. România a stabilit primele relaţii cu Comunitatea Economică Europeană în
anul:
a. 1997;
b. 1995;
c. 1993;
d. 1974.

2. Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană:


a. s-au finalizat în decembrie 2004;
b. s-au finalizat în iunie 2003;
c. nu s-au finalizat;
d. încă nu au început.

3. Comunitatea Economică Europeană a fost constituită prin:


a. Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951;
b. Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957;
c. Tratatul de la Zürich, semnat la 19 septembrie 1946;
d. Tratatul de la Londra, semnat la 5 mai 1949.

4. Propunerea lui Robert Schuman, privind plasarea ansamblului producţiei


de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, a primit răspuns favorabil
din partea următorului grup de state :
a. Marea Britanie, R.F. a Germaniei, Italia ;
b. Spania, Olanda, Luxemburg ;
c. Belgia, Olanda, Luxemburg;
d. Austria, Belgia, Italia.

5. Atribuirea de competenţe Comunităţilor Europene:


a. întăreşte suveranitatea statelor membre;
b. nu afectează suveranitatea statelor membre;
c. limitează suveranitatea statelor membre;
d. înlătură suveranitatea statelor membre.

6. Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi


Oţelului, a fost încheiat:
a. pe o perioadă de 20 de ani;
b. pe o perioadă de 50 de ani;
c. pe o perioadă de 70 de ani;
d. pe o perioadă nelimitată.

7. Care dintre ţările membre ale C.E.C.O. nu a ratificat Tratatul instituind


Comunitatea Europeană de Apărare ?
a. Franţa.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 93


CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
b. R. F. a Germaniei.
c. Italia.
d. Belgia.

8. Se dau propoziţiile: A – Tratatul instituind C.E.E. este cel mai important


dintre Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene. B – Odată cu
înlăturarea barierelor vamale dintre statele C.E.E. n-a mai existat nici o
piedică în calea liberei circulaţii a bunurilor. C – Potrivit locului conferit
instituţiilor comunitare, Tratatul C.E.E. reprezintă un regres pentru caracterul
supranaţional al formei de organizare a Comunităţilor, faţă de Tratatul
C.E.C.O. D – Caracterul definitiv al aderării la comunităţi este absolut.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă, propoziţia D este adevărată;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia
C este adevărată, propoziţia D este falsă;
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă, propoziţia D este adevărată.

9. Consiliul European a fost consacrat juridic prin:


a. Actul unic european;
b. Tratatul de la Maastricht;
c. Tratatul de la Amsterdam;
d. Tratatul de la Nisa.

10. Înglobarea Comunităţilor Europene în Uniunea Europeană are loc prin:


a. Actul unic european;
b. Tratatul de la Maastricht;
c. Tratatul de la Amsterdam;
d. Tratatul de fuziune de la Bruxelles.

11. În cadrul primei extinderi a Comunităţilor Europene, a aderat următorul


grup de state:
a. Marea Britanie şi Norvegia;
b. Irlanda şi Spania;
c. Danemarca şi Irlanda;
d. Austria şi Finlanda.

12. Fac parte din primul grup de state, din Europa Centrală şi Orientală,
care au încheiat acorduri de asociere în vederea aderării la Uniunea
Europeană, următoarele două:
a. Bulgaria şi Slovenia;
b. Polonia şi Ungaria;
c. România şi Cehoslovacia;
d. Estonia şi Letonia.

13. Se dau propoziţiile: A – Condiţiile impuse pentru aderarea la Uniunea


Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi Orientală au fost precizate de
94 DREPT COMUNITAR EUROPEAN
CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993. B – Bulgaria şi Turcia
fac parte din grupul ţărilor care au aderat la Uniunea Europeană în anul
2004. C – Acordurile de asociere, încheiate de Uniunea Europeană şi statele
membre cu ţările din Europa Centrală şi Orientala, implică în mod necesar
aderarea.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă,
propoziţia C este falsă,
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este falsă.

14. Se dau propoziţiile: A – România a aderat la Uniunea Europeană, fără


adoptarea unui Parteneriat pentru Aderare. B – Urmărirea progreselor
realizate de România în vederea aderării la Uniunea Europeană nu face
obiectul unor rapoarte periodice ale Comisiei Europene. C – România a
încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană în anul 2003.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă,
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este falsă.

15. Se dau propoziţiile: A – La negocierile privind aderarea României la


Uniunea Europeană, Comisia Europeană a reprezentat numai Uniunea
Europeană. B – Documentele de poziţie a României, utilizate în cadrul
negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, au fost adoptate de Guvernul
României. C – Negocierile privind aderarea României la Uniunea Europeană
au utilizat exclusiv forma scrisă, fără întâlniri directe între delegaţiile de
negociere.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este falsă;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată,
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este falsă;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată.

16. Alegeţi dintre propoziţiile de mai jos pe cea greşită:


a. Din partea României, negocierile de aderare la Uniunea
Europeană au fost derulate de Parlament.
b. Un principiu al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană
constă în faptul că nu se negociază acquis-ul.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 95


CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
c. Perioadele de tranziţie, prevăzute într-un tratat de aderare la
Uniunea Europeană, reprezintă excepţii cu caracter temporar de
la aplicare normelor comunitare.
d. Derogarea, prevăzută într-un tratat de aderare la Uniunea
Europeană, este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor
comunitare, într-un domeniu strict determinat.

17. Se dau propoziţiile: A – În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea


Europeană, capitolele sunt încheiate doar provizoriu, până la încheierea
tuturor capitolelor de negociere. B – Un capitol de negociere încheiat
provizoriu poate fi redeschis la iniţiativa statului candidat. C – Un capitol de
negociere încheiat provizoriu poate fi redeschis la iniţiativa Uniunii Europene.

Alegeţi varianta corectă:


a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată;
b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă,
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată, propoziţia C
este falsă.

18. Textul definitiv al Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a


fost convenit cu ocazia:
a. Consiliului European de la Roma, din 29 octombrie 2004;
b. Consiliului European de la Bruxelles, din 17,18 iunie 2004;
c. Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003;
d. Consiliului European de la Laeken, din 14,15 decembrie 2001.

19. Se dau propoziţiile: A – Constituţia Europeană este legea fundamentală a


Uniunii Europene, adoptată de Parlamentul European. B – Constituţia
Europeană are caracter de codificare. C – Preambulul Constituţiei Europene
invocă valorile şi finalităţile Uniunii Europene.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată;
b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
c. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată.

20. Nu face parte din noul cadru instituţional reglementat de Constituţia


Europeană:
a. Parlamentul European;
b. Consiliu European;
c. Consiliul Uniunii Europene;
d. Comisia Europeană.

96 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
21. Potrivit Constituţiei Europene, Preşedintele Consiliului European va fi
ales pentru un mandat de:
a. 2 ani şi jumătate;
b. 5 ani;
c. 6 luni
d. un an.

22. Care dintre următoarele propoziţii este falsă, conform reglementărilor


cuprinse în Constituţia Europeană:
a. Comisia Europeană va fi alcătuită din câte un membru din
fiecare stat comunitar, numai până la alegerile parlamentare
din 2009.
b. După anul 2014, numărul de membri ai Comisiei Europene va fi de
2/3 din numărul statelor membre.
c. În ceea ce priveşte majoritatea calificată de decizie, în cadrul
Consiliului de Miniştri, Constituţia Europeană are în vedere atât
numărul statelor membre, cât şi populaţia Uniunii.
d. Minoritatea de blocaj, în cazul votului cu majoritate calificată în
cadrul Consiliului de Miniştri, necesită un număr de minimum 4
state membre.

PARTEA II-a
SISTEMUL INSTITUŢIONAL AL UNIUNII EUROPENE

1. Se dau propoziţiile: A – Parlamentul European este organul legislativ al


Uniunii Europene . B – În cadrul Comunităţilor Europene s-a adoptat o
structură de putere cvadripartită. C – Prin jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie
creează drept.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată;
b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă;
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este adevărată;
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată.

2. Consiliul Uniunii Europene:


a. reprezintă cetăţenii statelor membre;
b. reprezintă interesele statelor membre;
c. apără dreptul comunitar;
d. este principalul organ executiv al Uniunii.

3. Nu este adevărată următoare propoziţie:


a. Consiliul Uniunii Europene este oarecum omologul puterii
legislative, dar exercită şi atribuţii importante ce ţin în mod
tradiţional de funcţia guvernamentală;
b. Consiliul Uniunii Europene exercită, în principal, o funcţie de
control;

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 97


CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
c. Consiliul Uniunii Europene este o instituţie comunitară;
d. Consiliul Uniunii Europene trebuie să respecte principiul
competenţei atribuite.

4. Consiliul Uniunii Europene este format din:


a. câte un reprezentant al fiecărui stat membru, cu rang de
ministru, abilitat să angajeze guvernul statului său;
b. reprezentanţi ai parlamentelor statelor comunitare;
c. reprezentanţii permanenţi ai statelor membre, cu rang de
ambasador;
d. membri aleşi prin vot universal direct.

5. Preşedintele Comisiei Uniunii Europene face parte din:


a. Consiliul Uniunii Europene;
b. Consiliul Europei;
c. Consiliul European;
d. Parlamentul European.

6. Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene este asigurată, prin rotaţie, de


reprezentantul fiecărui stat membru, pentru o perioadă de:
a. 6 luni;
b. 9 luni;
c. 12 luni;
d. 5 ani.

7. O hotărâre a Consiliului Uniunii Europene privind admiterea de noi


membri în Uniunea Europeană, trebuie adoptată:
a. cu majoritate simpla;
b. cu majoritate absolută;
c. cu majoritate calificată;
d. în unanimitate.

8. COREPER a fost confirmat prin:


a. Tratatul de la Paris din 1951;
b. Tratatele de la Roma din 1957;
c. Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965;
d. Actul unic european, semnat în 1986.

9. Se dau propoziţiile: A – Preşedintele Comisiei Europene este desemnat de


Consiliul Uniunii Europene, compus din miniştri de externe ai statelor
membre. B – Consiliul Uniunii Europene, împreună cu viitorul preşedinte al
Comisiei Europene, desemnează comisarii,, pe baza propunerilor guvernelor
statelor membre. C – Componenţa Comisiei Europene se aprobă de
Parlamentul European. D – Comisia Europeană, în întregime, este numită de
Consiliul Uniunii Europene.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată ;
b. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată;
c. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
adevărată, propoziţia D este adevărată;

98 DREPT COMUNITAR EUROPEAN


CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
d. Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este
falsă, propoziţia D este adevărată.

10. Comisia Europeană reprezintă:


a. Interesele comunitare;
b. interesele statelor membre;
c. interesele cetăţenilor din statele membre;
d. guvernele statelor membre

11. Comisia Europeană deliberează şi hotărăşte valabil:


a. în prezenţa şi cu votul majorităţii absolute;
b. în prezenţa majorităţii absolute şi cu votul majorităţii simple.
c. în prezenţa şi cu votul majorităţii calificate;
d. în prezentă tuturor membrilor şi în unanimitate de voturi.

12. Directiva Comisiei Uniunii Europene este:


a. normă de drept comunitar direct aplicabilă;
b. normă de drept comunitar cu aplicabilitate indirectă;
c. recomandare;
d. un aviz

13. Parlamentul European reprezintă:


a. interesul general al Comunităţilor Europene;
b. interesele parlamentelor naţionale;
c. interesele statelor membre;
d. cetăţenii statelor membre.

14. Parlamentarii europeni :


a. sunt desemnaţi de parlamentele naţionale ale statelor membre;
b. sunt aleşi prin vot universal direct;
c. sunt aleşi prin vot indirect;
d. sunt desemnaţi de Consiliul Europei.

15. Durata mandatului europarlamentarilor este de:


a. 4 ani;
b. 5 ani;
c. 6 ani
d. 9 ani.

16. ”Conferinţa preşedinţilor” Parlamentului European este formată:


a. dintr-un preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi aleşi de Parlament;
b. din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii parlamentelor
naţionale ale statelor membre;
c. din preşedinţii comisiilor parlamentare permanente;
DREPT COMUNITAR EUROPEAN 99
CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
d. din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor
parlamentare.

17. Atribuţiile de consultare ale Parlamentului European se exercită în


raport cu:
a. Consiliul Uniunii Europene;
b. Comisia Uniunii Europene;
c. Curtea de Conturi a Uniunii Europene;
d. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

18. Cvorumul de funcţionare a Parlamentului European este de:


a. cel puţin 1/4 din numărul membrilor săi;
b. cel puţin 1/3 din numărul membrilor săi;
c. cel puţin 1/2 din numărul membrilor săi;
d. cel puţin 2/3 din numărul membrilor săi.

19. Ombudsmanul European poate fi demis de către:


a. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
b. Comisia Uniunii Europene;
c. Parlamentul European;
d. Consiliul Uniunii Europene.
20. Mandatul avocaţilor generali are o durată:
a. mai mică decât durata mandatului judecătorilor;
b. egală cu durata mandatului judecătorilor;
c. mai mare decât durata mandatului judecătorilor;
d. nelimitată

21. Hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:


a. nu pot fi atacate în faţa nici unei alte instanţe;
b. pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului de primă instanţă;
c. pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului;
d. pot fi atacate cu recurs în faţa Tribunalului Internaţional de la
Haga.

22. Tribunalul:
a. este o componentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
b. reprezintă o nouă instituţie comunitară;
c. este o jurisdicţie autonomă integrată în cadrul Consiliului Uniunii
Europene;
d. este un tribunal internaţional.

23. Judecătorii Tribunalului sunt numiţi:


a. de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
b. de Consiliul Uniunii Europene;

100DREPT COMUNITAR EUROPEAN


CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
c. de Parlamentul European;
d. printr-un acord al guvernele statelor membre.

24. Curtea de Conturi a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin:


a. Tratatul C.E.C.O.;
b. Tratatul C.E.E.
c. Tratatul de la Maastricht;
d. Tratatul de la Amsterdam.

PARTEA III-a
DREPTUL UNIUNII EUROPENE

1. Se găsesc numai izvoare derivate ale Dreptului Uniunii, în următoarea


grupare:
a. directiva, decizia, avizul;
b. regulamentul, recomandarea, jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
c. directiva, principiile generale de drept, recomandarea;
d. tratatele comunitare, angajamentele externe ale comunităţilor.

2. Nu este izvor primar al dreptului Uniunii:


a. actul convenţional încheiat între două state comunitare,
pentru aplicarea Tratatelor Constitutive;
b. Tratatul de la Maastricht;
c. Tratatul de la Amsterdam;
d. Tratatul de la Nisa.

3. Principalul izvor derivat al dreptului Uniunii, identic cu legea din dreptul


intern, este:
a. decizia;
b. directiva;
c. avizul;
d. regulamentul.

4. Directiva:
a. obligă statul membru destinatar numai în privinţa rezultatului
de atins;
b. obligă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins,
precum şi în privinţa mijloacelor care trebuie utilizate;
c. obligă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins,
precum şi a formei juridice de transpunere în dreptul naţional;
d. nu are caracter obligatoriu.

5. Ca principiu, directiva se adresează:


a. tuturor statelor membre;
b. numai anumitor state membre;
c. întotdeauna unui singur stat membru;
d. persoanelor fizice din statele membre.

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 101


CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE
6. Decizia se deosebeşte regulament prin faptul că faptul că:
a. este obligatorie în toate elementele ei;
b. nu are caracter general;
c. poate să prevadă atât rezultatul de atins, cât şi modalităţile de
aplicare;
d. reprezintă o simplă opinie.

7. Recomandarea se deosebeşte de aviz prin faptul că :


a. obligă numai cu privire la rezultatul de atins;
b. obligă atât cu privire la rezultatul de atins, cât şi cu privire la
mijloace;
c. este o solicitare adresată statelor membre pentru a adopta
reguli de conduită;
d. constituie exprimarea unei opinii.

8. Se dau propoziţiile: A – Concepţia dualistă din dreptul internaţional public


consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinea juridică naţională sunt
independente şi separate. B – Concepţia monistă din dreptul internaţional
public afirmă unitatea sistemică a normativităţii juridice. C – Raporturile dintre
dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor comunitare are la bază
concepţia monistă. D – Raporturile dintre dreptul comunitar şi dreptul intern
al statelor comunitare are la bază concepţia dualistă.
Alegeţi varianta corectă:
a. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este adevărată ;
b. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este adevărată, propoziţia D este falsă;
c. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este adevărată,
propoziţia C este falsă, propoziţia D este adevărată;
d. Propoziţia A este adevărată, propoziţia B este falsă, propoziţia C
este falsă, propoziţia D este adevărată.

9. Nu este o cerinţă pentru ca aplicabilitatea directă a normei comunitare să


funcţioneze:
a. să fie precisă;
b. să fie clară;
c. să fie completă;
d. să fie condiţionată.

10. În cazul conflictului dintre dreptul Uniunii şi dreptul intern al unui stat
membru, nu are prioritate:
a. regulamentul, faţă de o lege internă anterioară;
b. directiva, faţă de o lege internă ulterioară;
c. decizia, faţă de o hotărâre ulterioară a guvernului statului
respectiv;
d. legea internă ulterioară, faţă de regulament.

102DREPT COMUNITAR EUROPEAN


BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

1. Beatrice ANDREŞAN-GRIGORIU, Tratatele Uniunii Europene – versiune


oficială consolidată, Ed. HAMANGIU, Bucureşti, 2010;
2. Felician COTEA, Drept comunitar european, Ed. WOLTERS KLUWER
ROMÂNIA, Bucureşti, 2009
3. Paul CRAIG, Grainne de BURCA, Dreptul Uniunii Europene – comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Ed. HAMANGIU, Bucureşti, 2009;
4. Ioana Eleonora RUSU, Gilbert GORNIG, Dreptul Uniunii Europene, Ediţia 3,
Ed. C.H. BECK, Bucureşti, 2009;
5. David SPENCE, Geoffrey EDWARDS – editori, Comisia Europeană, Ediţia a
III-a, Ed. MONITORUL OFICIAL, Bucureşti, 2008;
6. Richard CORBETT, Francis JACOBS, MichaelnSHACKLETON, Parlamentul
European, Ediţia a şasea, Ed. MONITORUL OFICIAL, Bucureşti, 2007;
7. Steven P. McGIFFEN, Uniunea Europeană – ghid critic, ediţie nouă şi
actualizată, Ed. MONITORUL OFICIAL, Bucureşti, 2007;
8. Philippe MANIN, Droit constitutionnel de l’Union Européenne, nouvelle édition,
Ed. PEDONE, Paris, 2004;
9. Emanuel Corneliu MOGÎRZAN, Introducere în dreptul comunitar, Ed. FIDES,
Iaşi, 2003;
10. Guy ISSAC, Marc BLANQUET, Droit communautair général, 9e édition,
Ed.ARMAND COLIN, Paris, 2001;
11. Ion FILIPESCU, Augustin FUEREA, Drept instituţional comunitar european,
ediţia a V-a, Ed. ACTAMI, Bucureşti-2000, p.36.
12. Jean-Claude GAUTRON, Droit européen, 9e édition, Ed. DALLOZ, Paris-1999
13. Roxana MUNTEANU, Drept european-evoluţie, instituţii, ordine juridică,
Ed.OSCAR PRINT, Bucureşti, 1996;
14. Loïc ERNEST, Manuel de droit communautaire des affaires, Ed. ESKA, Paris-
1996.

Site-uri internet consultate

http://www.eu.int
http://europa.eu/index_fr.htm
http://europa.eu/scadplus/glossary/index_fr.htm
http://europa.eu/scadplus/constitution/legislation_fr.htm
http://europa.eu/scadplus/constitution/introduction_fr.htm
http://en.wikipedia.org/wiki/Schengen_Agreement

DREPT COMUNITAR EUROPEAN 103