Moartea ultimului Solomonar

- O poveste adevarata, petrecuta in lumea de fantasme a unui sat maramuresean Pe ulitele satului trecea din cand in cand un om sprijinindu-se intr-o bata de alun si
facandu-si de vorba cu toata lumea. Era batran, barbos, carunt, imbracat cu haine rele, de
capatat si legat peste sumanul de lana cu o sfoara din canepa. Cioarecii ii erau mai
intotdeauna gauriti in genunchi. In ciuda infatisarii (care spunea totul despre existenta sa),
era numai un zambet. Ochii albastri ca peruzeaua - un albastru neintalnit la alti oameni priveau in jur plini de inocenta si bunatate, parand foarte tineri, in contrast izbitor cu
infatisarea intregului. Mergea incet sau foarte incet, facandu-si simtita prezenta prin
glasul sonor si cald ce se auzea de la mare distanta. Oamenii ii raspundeau ori il intrebau
cate ceva de placere, fiindca raspunsurile lui erau mai toate datile neasteptate si vorbele-i
ramaneau de pomina, descretind toate fruntile. Acestui om i se zicea Ionu Morarului. Ion
Nebunu'. Prostul din Suseni.
La petit
Toata lumea stia ca visul lui Ion este insuratoarea. Ca cel mai mult si mai mult il
intereseaza fetele si ca in orice moment este gata sa plece la petit. Dar nu petea Ion pe
oricine! Numa' fete frumoase si instarite si mai cu seama fete de omenie, din parinti
asezati. Cu cate fete nu s-a insurat! Petea pe generatii si neamuri intregi. La Crasnic a
petit-o pe Palaguta, pe fata Palagutii, pe nepoata, pe stranepoata si pe stra-stranepoata. Si
tot asa la birau, la morar, la primul corator si la toate familiile de frunte. Numai
Dumnezeu stie pe cate le-a petit, ca nu era an sa nu peteasca pe cate una! Imbracat cu
camasa curata, spalat pe maini si obraz, aparea duminica dimineata in pragul casei cu un
buchet de pascute, daca era primavara, sau cu sanziene, prin luna lui iulie. De mila si de
frica de Dumnezeu, oamenii il primeau in casa si-l omeneau, intrand in jocul mintii lui
ratacite.
La joc
Duminicile, Ion mergea si la joc. Cum, necum, de unde, de neunde, desi nu-si spala
hainele niciodata, la joc era imbracat fecioreste, cu camasa, gatii, cojoc si cu cizme din
piele la care avea pinteni si zurgalai, ca sa se stie ca este prezent. Nimeni nu mai avea
cizme cu clopotei.
Jocul se facea la o casa care avea sura cu podele (dusumea). In sura intrau
muzicantii: ceterasul, zongorasul si dobasul, insotiti de flacaii care i-au platit. In curte - in
prim plan - asteptau fetele sa fie strigate pe nume la joc, iar in ulita stateau batranele ochiul si urechea satului - care memorau toate gesturile si strigaturile si comentau critic
situatiile. Mai pe laturi, se aflau copii si barbati insurati.
De multe ori, flacaii ii dadeau intaietate lui Ion, lasandu-l sa-si strige "fata" si el o
striga pe cea mai ravnita din sat. Intreaga asistenta se inveselea pe loc si-si atintea ochii
pe victima. Favorita nu avea de ales. Trebuia sa actioneze repede, pasind maruntel
inainte, pentru ca legea jocului nu-i permitea sa-l refuze. Cea care nu merge cu primul
care o striga si joaca mai tarziu cu un altul, risca sa fie scoasa din joc. Conducatorul

jocului opreste muzica si-i spune ceterasului sa-i zica "marsul". Pe "mars", fata iese din
joc, facandu-se de rasul satului si al satelor, pentru ca "hiriul" (vestea) merge ca si calul
cel bun. Si la aceasta lege nu exista nici un fel de exceptie. Asa ca Ion a jucat vreo saizeci
de ani cu cele mai frumoase fete din sat. Ion era lectia de umilinta a satului si nici o fata
nu s-a rusinat vreodata sa joace cu el. "D-apoi, ce-i ca am jucat cu el? Nu m-a mancat; ca
si pe el a lucrat Dumnezeu, tot atata cat pe ceilalti oameni." Odata fata intrata in joc
langa el, bucuria ii era fara de margini. Sarea si tropotea si striga mai dihai decat oricare
altul, exact in usa surii, ca sa fie vazut si auzit de toata lumea: <<Hai, da' cine joaca langa
mine/ Tata vara-i mere bine/ Cine joaca langa altu'/ Tata vara-o doare capu'>>. La
asemenea texte, privitori si jucatori se prapadeau de ras. Putea sa strige orice, ca pe el
nimeni nu se supara, nimeni nu-l intreba de sanatate. El n-avea nici o lege, pentru ca era
prostul satului.
Casa si vacile
I se zicea Ionu Morarului, pentru ca tatal lui fusese morar. Isi vanduse moara, dar
Ion nu era sarac decat de minte. Avea un loc de doua clai de fan "La Scaun", o gradina
"Intre Valcele" si o alta gradina in "Tiisoare", unde si locuia. Casa lui era in afara vetrei
satului. De la el incepeau huceagurile, padurea si muntele, satul fiind in panta. Casuta si-o
construise singur. Era din nuiele, lipita cu lut pe dinauntru si pe dinafara, ceva mai mare
decat un dulap. Isi facuse si pat. Pe patru tarusi a pus o leasa de nuiele, si pe leasa paie.
Focul il facea afara inaintea casutei si-si gatea cartofi copti in jar, singura mancare pe care
stia sa si-o faca.
Era absolut de neinteles cum de nu avea nevoie de caldura si dormea numai in frig.
Femeile satului ii duceau mancare cu randul. Ii mai duceau asternuturi si haine, dar dupa
ce se murdareau, le ardea. Isi pastra doar doua randuri de imbracaminte: unul de toate
zilele si unul de mers la joc. Niste oameni buni i-au construit o casuta din barne cu doua
incaperi. Tot un om bun i-a dat de pomana o vitica patata cu alb si negru, de rasa. Din
vitica aceea s-a apucat la doua vaci frumoase si grase ca doi tauri, de se minuna toata
lumea. Vacile lui nu aveau grajd, stateau afara, legate de un copac si nu se imbolnaveau si
dadeau atata lapte, cum nu dadeau cele bine ingrijite si tinute la caldura. Ion cobora
laptele in sat cu galetile. Laptele lui avea si multa grasime, multa smantana, fata de-al
altora, dar nimeni niciodata n-a spus ca ar fi luat laptele de la vaci. El nu stia asa ceva. Ba
era si foarte credincios. Umbland la petit mai mult ziua, in casa unde intra era ospatat cu
un blid mare de mamaliga cu lapte sau o alta mancare ce nu trebuia mestecata prea mult,
ca de pe la patruzeci-cincizeci de ani isi pierduse toti dintii. Invartea mancarea in gura o
data sau de doua ori, o impingea cu limba si o inghitea nemestecata. Dupa ce termina de
mancat, se punea in genunchi si se ruga si multumea lui Dumnezeu si binecuvanta casa si
oamenii din ea, incat cei care-l ascultau ramaneau muti de uimire. O vizita a lui Ion
insemna mila si indurare de la Dumnezeu pentru toata familia, asa ca multi erau bucurosi
sa le treaca pragul. Dar el avea casele lui preferate mai ales in Josani (partea de jos a
satului). In Susani (partea de sus) cauta doar doua-trei familii.
Arata ca un cersetor, dar de cersit nu cersea niciodata. Intra in casa, se oprea langa
usa si dupa ce saluta frumos cu "Laudam pe Domnul nostru Iisus Hristos", astepta sa fie
bagat in seama si omenit.
Vacile lui Ion erau pricina continua de mirare. Cand venea vremea de trimis la

pasunat in munte, Ion le dezlega si le dadea drumul. Vacile se duceau singure exact unde
trebuia. Singure se intorceau si toamna. "Ai platit la pastor?", il intreba cate unul. "Al
meu pastor ii in cer si nu cere niciodata plata", zicea Ion. Si, intr-adevar, Pastorul i le
pazea cat se poate de bine. Ursii nu le faceau nici o zgarietura. Pe ale altora le nenoroceau
de trebuiau taiate sau le mancau cu totul, incat le ramaneau numai copitele si coarnele.
Ale lui se intorceau an de an tefere si frumoase ca din reclame.
Ion era aproape ca un sfant. El nu suduia, nu blestema, nu fura, nu mintea si nu
omora nimic, nici un fel de vietate. Zicea ca este mare, mare pacat. Unii spuneau ca-si
prindea la incaltari zurgalaii pe care-i purta la joc, atunci cand pleca la fan, ca nu care
cumva sa omoare furnici sau alte lighioane mergand pe poteca. Daca avea un vitel, nu stia
si nu voia sa-l manance. Il vindea cu cat ii dadea omul pe el - daca-i dadea ceva -, ca el
nu cunostea valoarea banilor si nu stia sa numere decat pana la cinci. Habar n-avea cati
bani ar fi meritat vitelul, asa cum nu stia nici cati bani a luat pe lapte de la stat. Ion traia
intr-o fericita naivitate. Starea lui era una si aceeasi: de bucurie si de speranta. Visul ca va
fi mire - fiecare fata promitandu-i ca-l ia de barbat - il facea fericit si-l ajuta sa traiasca.
Exista totusi ceva care-l putea infuria si-l putea determina sa puna mana pe secure,
sa ameninte. Motivul era cuvantul "unches". Desi se apropia de 80 de ani, el era flacau
de insurat, nu unches, adica un batran.
Facutul fanului
Nebun cum era, Ion stia sa munceasca. Fanul
pentru cele doua vaci si-l facea singur: el cosea
iarba, el imprastia brazdele, el le intorcea ca sa se
usuce, el grebla fanul si tot el singur facea si claia.
Dar la facutul claii este nevoie de doi oameni: unul
sa arunce fanul de jos si unul sa stea pe claie, sa-l
calce pentru a nu-l patrunde ploile. Ei bine, Ion a
inventat o metoda a lui. Lua un copacel, ii taia
crengile, lasand langa tulpina capete din ele si urca
pe ele ca pe o scara. Cand trecea de la jumatate in
sus, facea fanul sul, il lega cu sfoara, il agata in umar
si-l urca pe claie. Si tot asa, pana-i facea varful.
Numai el si Dumnezeu stiau de cate ori urca si cobora pana termina de facut o claie.
Pentru orice om ar fi fost o corvoada insuportabila. Pentru el nu parea a fi asa. Toata
ziua lucra si canta cu vocea lui frumoasa de rasunau vaile.
Lucrul cel mai de neinteles era insa faptul ca atata vreme cat Ion canta si-si facea
fanul, nu ploua nici o picatura si nu se vedea pe cer nici un nor. Fanul lui n-a fost plouat
niciodata. Era verde ca iedera, mirosea a flori, vacile il mancau cu placere si dadeau lapte
mult si bun. Satul statea cu urechea atenta si cand oamenii il auzeau cantand pe Ion, se
grabeau cu totii sa iasa la fan, sa tina ritmul cu el. De cum termina Ion cu fanul, se punea
pe ploi cu saptamanile, de putrezeau brazdele de iarba. Si chiar daca mai ramanea ceva
neputrezit, fanul era maroniu, mucegait si mirosea a acru. Animalele nu-l mancau, iar de-l
mancau slabeau si pareau bolnave. "Dumnezeu tine cu Ionu Morarului", recunosteau cu
voce tare oamenii. Pastorul din cer, care-i pastea vacile in munte, il ajuta si la facutul

fanului. Il ajuta Cel de Sus mai mult decat pe toti ceilalti. La vremea fanului, prostul
satului era privit cu un soi de respect amestecat cu teama. Nimeni nu stia de ce si de cine
se teme, dar se temeau.
Ion si Fata Padurii
Odata, intr-o vara, in timp ce-si facea fanul "La scaun" si canta de mama focului,
mai la vale de el, doi barbati in putere, tata si fiu, iesisera si ei la cosit, ca sa profite de
vremea buna a lui Ion. Din zori, de cum au inceput sa coseasca, au auzit insa o femeie
batand rufele cu maiul in paraul din padure. Cat a fost ziua de mare, femeia n-a incetat sa
bata rufele, iar cei doi barbati au cosit cu frica-n san. Isi facusera planul ca vor innopta
acolo, in coliba, si a doua zi se vor pune pe cosit de cum se va crapa de ziua. Femeia insa
nu-si mai termina de spalat rufele, si cobora seara, asa ca cei doi si-au luat coasele la
spinare si-au coborat in sat, iepureste. A doua zi, intalnindu-l pe Ion, l-au intrebat daca a
auzit si el pe cineva spaland rufele in padure. "Io n-am auzit pe nimeni, vi s-o norocit",
le-a raspuns Ion. Cei doi erau siguri insa ca in preajma lor fusese Fata Padurii, care nu se
lega de Ion, fiindca nefiind in tariile mintii, nu avea putere catre femeie. Era si el ceva
asemenea ei, prezent, dar nebunesc totodata.
Unches - cuvantul ucigas
Moartea lui Ion a fost pregatita de doua intamplari neplacute, dar lovitura de gratie
i-a fost data de cuvantul "unches".
In ultima zi a vietii lui, s-a dus la ultima "draguta" care-l omenea ca lumea de
fiecare data. Era o tinerica de vreo saisprezece ani, foarte miloasa si cuminte. A gasit-o
facand mamaliga cu branza, pe care urma sa o duca la palincie parintilor ei care fierbeau
tuica. Fiind foarte grabita si socotind ca va castiga timp, l-a trimis pe Ion la cazan, ca sa
manance toti impreuna. Ion a iesit in ulita, dar un grup de copii au inceput sa-l provoace
si sa strige la el "unches". S-a enervat foarte tare, i-a amenintat cu bata lui de alun, dar
copiii nu incetau sa strige "unches" ca sa-l intarate si sa se amuze ca nu este in stare sa
alerge dupa ei ca sa-i prinda. Si Ion nu s-a mai dus la palincie. A facut cale intoarsa,
urcand ulita spre casuta lui din afara satului, la care n-a mai ajuns. Dupa ce a trecut o
valcea din apropiere, s-a culcat pe spate in iarba si a ramas asa, cu ochii lui albastri larg
deschisi spre Pastorul cel bun al cerului si al pamantului.
Cand a fost gasit a doua zi, toata suflarea satului s-a infiorat si a deplans moartea
omului care aducea vremea buna de facut fan. Clopotele bisericii au sunat limpede si
foarte frumos, ca dupa un om bun si ales, auzindu-se pana departe, dar cerul s-a incruntat
dintr-o data, acoperindu-se cu nori negri si grosi.
Balaurul si Iezerul
Batranii spun ca sarpele care nu musca om, nu musca animal, care nu se atinge de
om si nu se atinge de animale si nu-l vede om sapte ani, nu-l atinge ochi omenesc, acela
se face balaur. Daca-l vede om ori pasare - cea mai mica pasare -, apoi nu se mai face
balaur, ramane sarpe.
Balaurul are aripi si labe multe si traieste in Iezer si de-acolo iese. Iezerul ii tau fara

fund; are legatura cu marea. Oamenii au verificat acest lucru. Au aruncat in el un stalp
lung de zece metri insemnat si n-a mai iesit in veci la suprafata. L-au aflat in mare, dupa
cine stie cata vreme, si-au recunoscut semnele. Iezerul ii acoperit cu muschi gros, mai
gros de un metru, in care iti intra picioarele pana la genunchi si te leagana. Are un ochi de
apa rece-rece de te-nfioara, mai rece ca gheata, si apa asta ii apa gr?. Nu-i voie sa-ti bagi
picioarele in ochiul acela, ca te trage in el. Am fost pe Iezer cand eram cocoana si l-am
probat cu un picior, da' am scapat. S-apoi Balaurul iese de acolo cand ii vreme mare,
vreme gr?, furtuna, ploaie cu grindina. Asa ziceau batranii, ca vin solomanarii cu
furtunile de la mari. Dar sunt putini de-aceia oameni pe pamant! Solomanarii poarta norii
cu ploile cele mari dupa cum vad ei ca-s oamenii de buni la suflet. Daca oamenii-s rai,
aduc ploi naprasnice; daca-s buni, aduc ploi manoase, blande, ori vreme buna si mana
vremea gre pe codrii pustii. Da si iezere nu-s multe pe pamant; numa' un anumit numar,
dupa cati balauri is. Ca Iezerul ii casa Balaurului.
Potopul
Atata vreme cat a trait, despre Ionu Morarului nu s-a stiut ca este Solomanar. Era
Solomanar, da' Solomanar ascuns. Adevarul a iesit la iveala numai dupa ce a murit, cand
vremea s-a schimbat, dar mai ales in ziua inmormantarii.
In ziua aceea, a fost cea mai mare furtuna din cate s-au vazut vreodata. Nici batranii
cei mai batrani nu mai vazusera si nici nu auzisera sa fi fost candva sau la inmormantarea
cuiva o asa vreme grea.
De dimineata, iesise soarele din nori, parand ca va fi timp frumos. Oamenii s-au
imbracat in haine usoare si au urcat in Susani, la casa care s-a oferit sa gazduiasca
inmormantarea. O alta familie a primit "sa se faca mesele", adica sa se faca la ei masa de
pomana.
Casuta lui Ion era departe. Doi oameni cu o caruta cu cai, insotiti de preot, au plecat
sa coboare sicriul la locul prohodului. Sicriul a fost scos din casuta si pus in caruta. In
momentul acela, dinspre Iezer, de "Dupa Piatra" s-au ridicat nori mari, negri, unul dupa
altul, si s-au napustit peste Susani. Veneau cu viteza amenintatoare, cu capetele inainte, ca
niste balauri si, dintr-o data, unindu-se, s-au frant cu o bubuitura puternica si a cazut din
cer un potop care voia parca sa inece lumea. Apa valcelei de langa casa lui Ion s-a umflat,
ajungand la inima carutei, unde era si preotul, inconjurand sicriul. Valuri de apa loveau in
sicriu ritmic, furioase, rasucindu-l si intorcandu-l cu fata in jos. Daca n-ar fi fost bine
batut in cuie, capacul s-ar fi desprins, iar mortul ar fi fost recuperat de apele cerului. Ulita
s-a transformat rapid intr-un rau nebun, care desprindea bolovani cat galetile si chiar mai
mari, manandu-i la vale cu vuiet asurzitor. Oamenii stateau nemiscati langa caruta, apa
trecandu-le mult peste genunchi. Preotul se ruga fara graba, si potopul s-a domolit
intrucatva, astfel ca au putut ajunge la casa unde trebuia sa se tina slujba de
inmormantare. Se intamplase o minune a lui Dumnezeu, ceva ca o rupere de nori, dar
oricum, ceva pe care nici unul dintre cei aflati in acea zi acolo nu mai avea sa uite pana la
sfarsitul vietii lui. Dupa ce au ajuns in curte, ploaia a inceput din nou, de data aceasta cu
piatra, cu grindina, incat nimeni nu putea sa stea aproape de sicriu. Singura, o vaduva
foarte credincioasa infrunta vremea si il bocea pe Ion, facand ocolul carutei pana la
protap si inapoi. Desi se adapostisera pe sub stresini, grindina manata de vant zgaria

fetele oamenilor ca niste gheare.

La sfarsitul ceremoniei, barbatii le-au trecut pe femei in spate, ca prin rau, de partea
cealalta a ulitei. Cei veniti sa-l conduca pe ultimul drum n-au dezertat. L-au insotit pana
la capat, stiind fiecare in sinea lui de ce o face si din ce motiv rabda urgia cerului. Poate
sperau sa fie platiti cu atata pentru greselile comise fata de Ion.
Fiind el fecior, jupanesele satului l-au convins pe nepot ca trebuie sa aiba
inmormantare cu cetera. Nepotul, venit mai de departe, nu prea stia cum este obiceiul, si
au cantat trei ceterasi.
Caruta cu sicriul, preotul, ceterasii si oamenii s-au pornit spre cimitir. In caruta,
langa sicriu, o batrana il bocea de forma, incercand sa se tina de muzica instrumentala.
Puhoiul de pe ulita insotea cortegiul, lovind oamenii in picioare cu bolovanii smulsi din
tarmuri si cu altii desprinsi de pe jos. De sus, ploaia si grindina ii sfichiuiau intruna.
Cum au coborat sicriul in groapa si-au inceput sa-l acopere cu pamant, ploaia si
grindina s-au oprit si a lucit vesel soarele.
*
Tot potopul acela s-a abatut numai asupra Susaniului. In Josani n-a fost nici o
picatura de ploaie. Doar valea de la palincie s-a umflat, incercand sa mature ciubarul in
care curgea tuica, asa incat Crasnicita abia l-a salvat, agatandu-se de el cu amandoua
mainile.
Pentru ca nimeni nu mai pomenise o furtuna care sa disloce bolovani si sa loveasca
in picioarele oamenilor si pentru ca a fost si grindina, toata lumea a spus ca Ion a fost
Solomonar.
Ca atunci cand moare un Solomonar, cine stie cum se supara natura dupa el, ca are
legatura cu vremea. Si grindina si vantul urlator. Asta insemna c-a fost Solomonar. Si la
nimeni, niciodata nu s-a mai pomenit o asemenea intamplare.
"Pe jos l-au condus la groapa oamenii si pe sus furtuna, vremea aceea grea, ori
poate cine stie, alti Solomanari ca el, veniti de departe."
Si batrana povestitoare, de la care am aflat istoria lui Ionu Morarului, a adaugat,
ganditoare, in locul meu: "A fost ultimul Solomanar de pe la noi, iarta-l Doamne, si pe
mine ca l-am pomenit".
IRINA MARAN