Greseli in relationarea parintilor cu copiii

1.Responsabilizarea. Erorile pot fi in ambele sensuri: supraresponsabilizarea si subresponsabilizarea.

Supraresponsabilizarea poate imbraca multe forme, de la a avea grija de fratiori mai mici, a face cumparaturi, a
face munci de adult si pana la impovararea extrema, mai ale emotional, cu sarcini, obiective, incluzand aici
desigur pe cele scolare. Copilul se poate simti coplesit de perspectiva esecului la o olimpiada sau de luarea unei
note de numai 9! Subresponsabilizarea tine de a nu i se da raspunderi deloc, nici macar in activitati ce ii revin,
legate de ordinea in propria camera, de exemplu.
2.Supraprotejarea. Rasfatul si hiperprotectia nu permite copilului dezvoltarea autonomiei, explorarea,
deprinderea cu diverse activitati si relationari. Privarea de aceste experiente, absolut esentiale in dezvoltarea
neuro-psiho-motorie si rlationala lasa urme dintre cele mai diverse pe lungi perioade de timp, chiar pe toata viata.
Timiditatea, agresivitatea, autovictimizarea, lipsa motivatiei, frica de relationari, stima de sine scazuta, dependenta
si altele pot avea la maturitate cauza in hiperprotectie.
3.Expunerea nuditatii, nerespectarea intimitatii si sexualitatii copilului. Fiecare copil are proriul simt al
intimitatii si sexualitatii si trebuinte corelate. Acestea trebuie descoperite si respectate de patrinti , cu rigurozitate.
In momentul in care sesizam jena copilului in aceste registre el trebuie respectat si trebuie sa i se asigure conditii
pentru intimitate. Abordarea trebuie sa fie cat mai naturala si fireasca. Deseori copiii pot fi traumatizati de parintii
care ii pot pune in situatii foarte jenante, ca de exemplu nudism la mare, pe considerentul ca e copil, dupa
momentul in care sesizam cea mai mica jena a copilului. Fiecare copil are dreptul la respect.
4.Nerespectarea spatiului personal. Este indicat sa organizam un spatiu personal copilului si in care el sa isi
exercite autonomia si puterea. In acel spatiu el isi organizeaza lucrurile si este responsabil cu curatenia, ordinea,
decorarea si parintii ar fi bine sa nu intervina deloc sau cel mult in cazuri extreme si cu mult tact. Deseori copiii
sunt foarte sensibili la respectarea spatiului lor.
5.Abordarea incorecta a complexului Oedip-Electra. In spatiul cultural European si Nord American, acest
complex se manifesta la vasta prescolara sau scolara mica si este expreia unui prim puseu de sexualizare. La
aceste varste copiii se pot indragosti de parintele de sex opus, pot fi gelosi si posesivi, pot face avansuri. E
bine sa abordam cu delicatete si mult tact episoadele si sa clarificam rolurile in familie si limitele, fara a ofensa sau
a jigni.
6.Supraaprecierea sau subaprecierea. Ambele sunt la fel de daunatoare, insa in mod diferit. Ambele sunt
expresii ale frustrarilor sau proiectiilor parintilor asupra copiilor. Ambele afectea grav personalitatea in devenire,
creionand trasaturi, atitudini si comportamente specifice, insa departe de autenticitate si de un simt echilibrat al

sinelui. Imaginea despre sine sufera in ambele cazuri si confruntarea cu realitatea poate fi dura la varsta
adolescentei si a maturitatii.
7.Glumele pe seama unor trasaturi fizice. Copiii pot suferi toata viata in urma unor asemenea tratamente. In
familie, si cele mai nevinovate glume pe seama unor trasaturi diferite ( ex. ochelari, forma urechilor, obezitate,
statura, aspect general, forma nasului, etc.) pot fi resimtite in registre grave si pot lasa urme dureroase toata
viata.
8.Inegalitatea tratamentului fratilor de catre parinti. Este una din cle mai des intalnite si serioase probleme, ce
apare de regula datorita diferentei de varsta intre frati, dar nu numai. Cel mai mare, de regula, trebuie sa
inteleaga, ca e mai mare, e responsabilizat, i se cere sa indeplineasca sarcini de baby- sitter, munci casnice,
etc., pe cand cel mai mic trebuie inteles, protejat, tinut in brate. Ca si cum nu ar fi suficient ca cel mic ia de
regula locul celui mai mare in brate, la san, primeste si mai multa atentie si deseori si hainute, jucarii etc. ale celui
mai mare. Ce drama este in unele cazuri! Fratii mai mari pot dezvolta un adevarat sindrom al fratelui mai mare,
ce poate imbraca forme variate, ca de exemplu: agresivitate fata de fratii mai mici, plecare timpurie din familie,
agresivitate si comportament dominator in societate si la munca ( pozitia de sef li se pare ca li se cuvine de
drept ) sau dimpotriva , autovictimizare, manipulare, comportamente dezvoltate in speranta captarii atentiei
parintilor.
9.Controlul insuficient sau exagerat al prietenilor copilului. Este desigur necesar sa controlam relatiile
copilului, insa in mod natural, de pe pozitii etice OK-OK. Fara exagerari si cu multa claritate. Exagerarile nu sunt
de dorit. Sa nu uitam ca prietenii copilului nostru nu trebuie sa ne placa si noua. Ei doar trebuie sa aiba un
comportament etic si moral adecvat. A cere mai mult nu este indicat si este nociv. Mai mult, a interveni brutal in
relatiile apropiate ale copilului nostru este nedrept si dureros pentru el, iar acest lucru trebuie facut numai dupa ce
ne-am informat corect si auntem siguri ca nu facem mai rau intervenind.
10.Aplicarea de exigente diferite intre copii si adulti. Un exemplu clasic este legat de minciuna, barfa,
comentarii rautacioase, limbaj inadecvat toate tolerate la adulti insa sanctionate daca le practica copiii. Copiii
vad acest lucru si considera, pe buna dreptate, ca este injust un tratament diferit. Dublul criteriu moral si etic
confuzeaza pe copii, ii raneste si poate determina la ei comportamente duplicitare, de manipulare etx, nedorite,
mai ales in perspectiva adolescentei. Aveti deci grija, copiii ne iau de model!
11.Sindromul alienarii parentale. Extrm de grav este sa implicam copiii in conflictele dintre parinti, sau dintre
adultii familiei. Deseori copiii sunt implicati activ, tarati in procese, violenta, conflict. Deseori sunt somati sa aleaga
intre parinti, si indiferent ce fac in acest caz , cel putin unul dintre parinti il va admonesta. Sa nu uitam ca orice
copil, in mod natural ii iubeste pe ambii parinti si nu poate sa aleaga intre ei, decat cu pretul teribil al vinovatiei.
Conflictul dintre parinti nu este responsabilitatea copilului si el nu poate alege. Copilul nici macar nu are inca
dezvoltata personalitatea, discernamantul, autonomia pentru a fi supus la un asemenea chin. El este simbiotic cu

parintii si a i se cere asa ceva echivaleaza cu a rupe ceva din el insusi! E prea mult si pentru un adult, cu atat mai
greu pentru un copil. El nici macar nu poate intelege ce se intampla.
12.Parintii nu explica copiilor suficient motivele deciziilor sau exigentelor lor. Copilul simte nevoia sa i se
explice ( iar parintele nu trebuie sa aiba pretentia sa fie neaparat inteles) , prin asta intelkegand ca i se acorda
atentie, demnitate. Este luat in consideratie. Copilul nu este un robotel sau o masina care sa execute automat
comenzile adultului. El are o constiinta, trebuinte, emotii. Acestea isi cer dreptul la existenta si trebuie sa li se
acorde.