Afara batea vantul, era una dintre zilele acelea posomorate in care norii se strangeau

pentru a domoli din caldura. S-a hotarat sa iasa si sa se plimbe pe malul marii caci era
liniste, o liniste perturbata doar de cativa exibitionisti ce sar strigand in valurile reci.
Sunt pierduti, debusolati si imbatati de iluzia unei vieti frumoase sau a unui moment
de libertate. Adevarul este ca nu vom fi niciodata liberi, prin orice lucru marunt suntem
prinsi, adanciti intr-o carcera de care nici macar nu suntem constienti. Mi-ar placea insa
ca uneori sa fiu mai oarba, as vrea sa ma debarasez de tot si sa ma intorc la clipele in
care mintea mea nu vedea decat frumusetea lumii. Acele zile in care norii negrii ma
faceau sa ma ghemuiesc adanc in bratele mamei si sa cred ca acolo pot fi ferita de orice.
Acum problemele s-au inmultit, bratele mamei nu o mai apara, nici lucrurile marunte nu
o mai sperie. Ei ii placea sa se aseze pe nisipul rece, putin umed si sa stea acolo privind
in gol. Cerul era intunecat lasand-o sa viseze, sa caute un sens mai departe de linia
orizontului. Vantul adia lipindu-i usor firele de par de obrajii parguiti de soarele ce
stralucea in ziua ce trecuse. Se gandea la lume, la soarta, la faptul ca indiferent cat s-ar
stradui, ceva o sa mearga prost.
Poate avem un destin, cineva, undeva ne-a creat cu o poveste deja scrisa si liberul
arbitru este o iluzie, un truc ieftin in care nu cred decat cei mai naivi dintre noi. Suntem
facuti sa ne zbatem pentru nimic si sa ne intrebam intotdeauna daca ne aflam in locul
potrivit si facem ce trebuie. In viata asta nimic nu e sigur, ne mintim constant ca ziua de
maine va aduce lucruri noi, sau ca vom fi mai buni. Insa monotonia ne place mai mult. E
mai comod sa repetam ciclul inutil in care nimicul ne acapareaza vietile. Apoi ne uitam in
urma si realizam ca suntem intr-adevar niste forme fara fond, cum ne spusese doamna
aia intr-o zi. Dar asta nu inseamna ca ea ar fi diferita. Suntem umbre, amintiri, ochi ce
privesc in gol din scaunul unui metrou alb cu lumina hipnotizanta. Lumea se schimba, sau
asa spun ei. Apar obiecte care mai de care mai sclipicioase ce ne pacalesc si credem ca
ne transformam in ceva diferit. Aratam altfel, dar suntem aceiasi saci umpluti cu tarana,
usor de manevrat, acelasi gri, aceleasi insemne si sabloane ce ne definesc pe toti.
Dar incepe ploaia si ideile se topesc, gandurile se ineaca in picaturile ce se scurg pe
chipul ei. E timpul sa se trezeasca, sa se intoarca acasa, sa-si stearga apa de pe fata si
sa se priveasca in oglinda. Nimic nu s-a schimbat, viata merge mai departe