SUPORT DE CURS

DISCIPLINA: Lingvistic general

Anul I Semestrul I

I.

PREZENTAREA CURSULUI

Cursul cuprinde 14 teme si reprezinta o introducere in lingvistica generala prin prezentarea ctorva dintre
temele fundamentale abordate de aceasta disciplina (originea limbajului, procesul de comunicare,
semnul lingvistic, functiile limbii, metodologie, clasificarea limbilor, progresul in limba). Din
necesitatea restrngerii impuse de durata cursului (doar un semestru), selectarea tematicii a tinut cont de
criteriul utilitatii imediate pentru studentii din anul I, nefamiliarizati cu notiuni de lingvistica.
II

CURSUL

1. ORIGINEA LIMBAJULUI
Prin vorbire se intelege procesul prin care omul a inceput sa gandeasca si sa-si exprime gandurile
prin limbaj articulat.
Desi considerata de unii o problema mai curand a filozofiei (Societatea de lingvistica de la Paris,
infiintata in 1866, a inscris in statutele ei interdictia de a discuta originea vorbirii), totusi lingvistii au
incercat sa suplineasca dificultatile si lipsa de material in ceea ce priveste limba primilor oameni prin
cercetarea limbilor unor triburi salbatice actuale. Aceasta cale nu poate fi folosita decat in mica masura,
deoarece toate limbile care exista astazi au o istorie indelungata si sunt foarte departe de starea initiala.
Nu se poate porni nici de la cuvintele indo-europene reconstituite cu ajutorul metodei comparativistorice, pentru ca intre epoca aparitiei limbajului articulat si indo-europeana este o perioada de sute de
mii de ani pe care nu o cunoastem.
Alti cercetatori au luat ca baza de studiu limbajul copiilor, considerand ca evolutia felului de a
vorbi al copiilor reproduce in rezumat etapele prin care a trecut, de la aparitia lui, limbajul omenesc;
aceasta este o afirmatie intr-o oarecare masura adevarata, cu cateva amendamente: limbajul copiilor se
dezvolta in conditii speciale: copiii invata de la cei din jur o limba gata formata, pe cand primii oameni
creau singuri limbajul, ei nu beneficiau de o experienta indelungata; apoi, copiii au de la nastere un aparat
vocal capabil de a emite sunete articulate si un creier dezvoltat, pe cand aparatul vocal al primilor oameni
de-abia atunci se deprindea treptat sa articuleze un sunet dupa altul, iar creierul lor nu era atat de
dezvoltat.
Teorii asupra originii vorbirii
Popoarele au creat diferite mituri despre limba primilor oameni.Limba era considerata un dar al lui
Dumnezeu sau o inventie a celui mai intelept om.
Originea divina a limbajului. Dumnezeu a creat in tacere, iar omul a numit apoi toate lucrurile
create de acesta datorita inzestrarii divine cu posibilitatea de a vorbi (competenta lingvistica, am zice
astazi).
Teoria evolutionista, sustinuta de adeptii teoriei lui Darwin, considera ca omul si-a dezvoltat
limbajul in procesul desprinderii din maimuta datorita necesitatilor create de munca in grup.
1

Ganditorii antici s-au interesat atat de natura limbii (este un dar divin sau o creatie omeneasca?;
limba este un fenomen individual sau social?), cat si

de originea numelor obiectelor, de caracterul

legaturii dintre nume si obiectul denumit.

Raspunsurile date la aceste intrebari au reflectat cele doua conceptii filozofice fundamentale: cea
materialista (stoicii, de exemplu considerau ca oamenii au creat vorbirea) si cea idealista (limbajul are
un caracter divin).
In privinta caracterului primelor cuvinte s-au reflectat de asemenea doua conceptii:
Adeptii teoriei naturale sustineau ca numele obiectelor decurg din natuira lor, ca fiecare cuvant
este o oglindire, o imagine a lucrului pe care il denumeste (printre ei se numara Heraclit pentru care
cuvintele sunt "umbre" ale lucrurilor, imagini ale lor, asemanatoare cu imaginile arborilor si muntilor
reflectate intr-un rau).
Teoria contractuala (sau a conventiei) sustinea, dimpotriva, ca numele obiectelor au fost stabilite
de oameni printr-o conventie. Democrit (sec. V i.Hr.) a adus impotriva ideii ca numele ar fi date de la
natura urmatoarele argumente: unele lucruri deoasebite intre ele sunt numite cu acelasi cuvant
(omonime), iar acelasi obiect poate fi denumit prin cuvinte diferite (sinonime); numele unui obiect poate
fi inlocuit dupa un timp cu altul, or acest lucru nu ar fi posibil daca numele ar fi determinat de
caracteristicile obiectului.
Pentru Aristotel cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor. Datorita conventiei dintre oameni,
cuvintele sunt, dupa parerea sa, echivalentele lucrurilor, imaginile lor evocatoare.
Cele doua teorii asupra originii vorbirii au fost continuate, cu unele variante, pana in zilele
noastre.
In incercarea de a raspunde la intrebarea "care au fost primele cuvinte cu care oamenii au
inceput sa vorbeasca", adeptii teoriei naturale au ajuns la doua concluzii:
- primele cuvinte au fost imitatii ale sunetelor emise de fiinte si obiecte, iar aceste cuvinte
imitative au ramas ca denumiri pentru fiintele si lucrurile respective (teoria onomatopeelor);
- primele cuvinte au aparut pe baza unor sunete emise involuntar, care exprimau diferite stari
sufletesti si impresii ale omului; ulterior aceste strigate involuntare au devenit denumiri ale realitatilor
care au provocat starile sufletesti, impresiile etc. (teoria interjectiilor).
Filozofii au ridicat si problema naturii sociale a limbajului. Astfel, Diodor din Sicilia (secolul I
i.Hr.) a inteles origina sociala a limbii, a gasit explicatia aparitiei vorbirii in necesitatea oamenilor de a
comunica intre ei ("s-au strans in grupuri de frica fiarelor si au invatat sa se ajute unii pe altii").
Pentru Lucretiu (Despre natura lucrurilor) limba a aparut in societate; capacitatea naturala a
oamenilor de a emite sunete articulate a fost folosita pentru satisfacerea nevoilor de comunicare.
Perioada medievala reia teoria originii divine a limbajului, fara a aduce ceva nou.
In secolul al XVII-lea se reafirma cele doua teze fundamentale asupra originii vorbirii: cea sociala
si cea individuala. De asemenea se vorbeste din nou despre caracterul imitativ sau interjectional al
primelor cuvinte.
2

Filozofii materialisti englezi (T.Hobbes si J.Locke) isi exprima convingerea ca numai nevoia de a
comunica i-a facut pe oameni sa vorbeasca.
In secolul XVIII, J.J.Rousseau sustine originea vorbirii in necesitatea sociala: omul primitiv
poseda un strigat natural, produs al instinctului, de care se servea in caz de primejdie; trecerea la limbajul
articulat s-ar fi facut pe baza "contractului social".
O alta teorie aparuta in secolul al XIX-lea sustine teoria "limbii" manuale sau a gesturilor si numai
dupa ce ideile s-au inmultit s-a simtit nevoia sa se inventeze alte semne. Lingvistul danez Jaspersen
credea ca omul mai intai a cantat si abia apoi a inceput sa vorbeasca.
In ciuda dificultatii de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte rostite de oameni, putem
afirma ca limba este produsul dezvoltarii istorice a societatii; ea a aparut, impreuna cu gesturile, in
colectivitatea oamenilor primitivi odata cu gandirea, din necesitatea comunicarii reciproce.

2. FUNCTIUNILE LIMBAJULUI
1. Esentiala este functiunea de mijloc de comunicare intre membrii unei societati. Aceasta functiune
este strans legata de natura sociala a limbii. Nevoia de comunicare guverneaza aparitia, dezvoltarea si
perfectionarea limbajului.
2. Functiunea denominativa. Pentru exercitarea ei vorbitorii au la dispozitie un inventar de semne.
Aceste semne denumesc perceptiile gandirii noastre, perceptii care o data ce capata nume devin mai
stabile, gandirea putand sa le manevreze cu mai multa usurinta. Limba functioneaza asadar ca
instrument al gandirii. Prin limbaj realitatea isi poate prelungi existenta in gandirea, in constiinta
noastra. Prin cuvant, realitatea e "la indemana" meditatiei, reflectiei noastre. Limbajul permite gandirii
sa fixeze datele capatate prin senzatii si perceptii. De aceea functiunea denominativa mai este numita
si constitutiva sau mentala.
3. O alta functiune a limbajului este cea expresiva. Printr-un mesaj oarecare vorbitorul comunica nu
numai o idee, un gand, ci si anume informatii cu privire la propria persoana: sexul, varsta, starea
sufleteasca sau chiar atitudinea fata de mesajul transmis. Mijloacele expresivitatii lingvistice sunt
felurite. Cel mai intrebuintat mijloc este intonatia. Alegerea unui anumit cuvant din mai multe
sinonime este legata de asemenea de persoana vorbitorului. Si procedee morfosintactice stau la
dispozitia expresivitatii lingvistice (de ex. timpurile verbale). Dintre procedeele sintactice ordinea
cuvintelor este cea mai legata de expresivitate.
4. Functiunea poetica nu trebuie confundata cu functiunea expresiva. Datorita functiunii poetice
mesajele lingvistice pot provoca emotii artistice, limbajul devenind forma de expresie a artei
literare.
Acestor functiuni lingvistul Roman Jakobson le-a adaugat alte doua:
5. Functia fatica este functia prin care vorbitorul se asigura de contactul pemanent cu destinatarul
mesajului. In anumite momente aceasta legatura poate fi afectata de zgomote, oboseala etc. Prin
functiunea fatica limbajul asigura o reluare a comunicarii.
3

6. Cand obiectul mesajului este insasi limba, functiunea care se utilizeaza poarta denumirea de functie
metalinguala sau metalingvistica. De exemplu, un enunt de tipul "elevul este un substantiv articulat"
se constituie intr-un metalimbaj pentru ca limba este si instrumentul mesajului si obiectul acestuia.
Roman Jakobson considera ca studiul functiunilor limbii necesita o scurta trecere in revista a
factorilor constitutivi in orice act de vorbire, in orice comunicare verbala. Cel care se adreseaza
(transmitatorul) trimite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul sa-si indeplineasca
functiunea el are nevoie:
-

de un context la care se refera, pe care destinatarul sa-l poata pricepe si care sa fie sau verbal sau
capabil de a fi verbalizat;

de un cod intru totul sau cel putin partial comun atat transmitatorului cat si destinatarului;

de un contact cu destinatarul, conducta materiala sau legatura psihologica dintre cei doi care le da
posibilitatea sa stabileasca si sa mentina comunicarea.
Iata reprezentarea unui proces de comunicare (act verbal) si a functiunilor corespunzatoare

elementelor lui constitutive in conceptia lui Roman Jakobson:

Context (f. referentiala)

Mesaj

(f.poetica)

Transmitator

Destinatar (f. conativa)

(f. emotiva)
Contact (f. fatica)
Cod (f.metalinguala

3. PROCESUL DE COMUNICARE
Realizarea functiunii de comunicare a limbii a aparut in fata ganditorilor ca un fenomen deosebit
de interesant.
Inca din antichitatea greaca filozofii incadrati in diverse curente au vazut destul de bine nu numai
importanta comunicarii ci chiar si mecanismul acesteia.
Astfel, stoicii au inteles rolul creierului ca organ de comanda si al nervilor care conduc cuvantul
pana la organul vorbirii.
Epicureii afirma posibilitatea comunicarii bazata pe cunoasterea limbii de intreaga societate (e
recunoscuta deci existenta unui unic mijloc de intelegere, o limba comuna sau un dialect pentru toti
membrii unei colectivitati); de asemenea, in filozofia epicureica se discuta conditiile pe care trebuie sa le
indeplineasca o comunicare pentru ca intelegerea sa se poata realiza: sunetele, cuvintele se propaga in
spatiu; daca distanta de la vorbitor la adscultator e mica, vocea (mesajul) isi pastreaza forma initiala si
sensul cuvantului e lesne de inteles; dca insa distanta este mai mare, sunetul se tulbura (zgomot de fond
am zice azi), vorbele se amesteca in drum, iar sensul devine confuz (Lucretiu, De rerum natura).
4

Datele stiintifice s-au acumulat insa lent. Cunostintele in domeniul neurofiziologiei se

fundamenteaza abia in secolul al XIX-lea.
Prin procersul de comunicare intelegem emiterea si primirea de mesaje intre membrii unei
colectivitati care folosesc acelasi mijloc de inetelegere (respectiv aceeasi limba).
Aspectele procesului de comunicare pot fi orale sau scrise. Activitatea de comunicare ocupa un
loc foarte mare in viata fiecarui individ, totodata membru al societatii; 70% din timp (in starea de veghe)
este atribuit comunicarii lingvistice, repartizat in:
-

45% audiere

30% vorbire

16% citire

9% scriere
Un rol urias in explicarea procesului de comunicare l-a jucat elaborarea teoriei reflexului conditionat.

In cadrul acestei teorii a aparut definirea cuvantului ca semnal al semnalelor si ca element al celui de-al
doilea sistem de semnalizare (limba si gandirea) - caracteristic doar omului; primul sistem de
semnalizare, comun omului si animalelor, se realizeaza prin perceptii, senzatii si reprezentari.
Ideile de baza ale neurofiziologiei si neurociberneticei sunt: neuronul cu diferitele lui prelungiri este
capabil sa primeasca informatia, sa o stocheze, sa o prelucreze si sa o transmita. Pana la 70 de ani un om
normal inregistreaza in memorie 15 miliarde de miliarde de informatii. Neuronul este tot atat de complex
ca un calculator (cortexul are 16 miliarde de neuroni).
Procesul de comunicare presupune functionarea normala atat a scoartei cerebrale cat si a aparatului
vorbirii, a aparatului auditiv, a aparatului vizual. Numai conlucrarea tuturor acestor elemente asigura atat
emiterea cat si receptarea mesajelor.
1. Emiterea mesajului
Pentru a emite, vorbitorul dispune de un numar finit de reguli cu care poate produce si intelege
un numar infinit de enunturi; este ceea ce se cheama competenta lingvistica, data in linii mari prin
ereditate si dezvoltata, rafinata, prin educatie.
Capacitatea vorbitorilor de a produce efectiv un numar dat de enunturi se numeste
performanta lingvistica.
Din punct de vedere lingvistic operatia de emitere a mesajului inseamna o codificare a elementelor
sale care sunt o submultime din multimea alcatuita de codul lingvistic. Acesta se prezinta ca un inventar
de elemente (foneme, morfeme) imbinate conform anumitor reguli.
In urma unui stimul, vorbitorul selectioneaza din inventar elementele corespunzatoare mesajului pe
care vrea sa-l transmita. Pe acestea le organizeaza intr-un enunt care va fi articulat in semnale succesive.
De pilda, pentru a articula enuntul Studentul vine la facultate vorbitorul selecteaza:
-

studentul, care este luat din campul cuvintelor desemnand pe "cei ce invata intr-o institutie publica

(student, elev etc.)";

-

vine, selectat din campul verbelor care arata "o actiune de deplasare";

la, ales din grupul prepozitiilor care arata directia;

5

facultate, selectat din campul substantivelor care indica "localurile de invatamant public".
Paralel cu selectiile de mai sus, adica alegerea elementelor cerute, se aplica regulile de determinare si

de imbinare a acestora:
-

studentul este articulat in nominativ

vine capata marca de persoana a III-a singular si are prepozitia la care, impreuna cu facultate,
alcatuiesc complementul circumstantial de loc.
Enuntul cuprinde trei parti mari, corespunzatoare celor trei unitati din mesaj:
Studentul / vine / la facultate.
Fiecare parte componenta a enuntului este alcatuita din semne elementare:

student-ul

vin-e

la facultat-e
Toate aceste semne sunt inzestrate cu semnificatii (ele sunt numite morfeme).
2. Transmiterea mesajului
Informatia cu ajutorul limbajului se poate, deci, transmite oral (direct, prin telefon, radio etc.) sau in

scris (posta, tipar, telegraf, e-mail).

Orice transmitere de informatii se realizeaza cu ajutorul semnalelor sonore sau grafice. Aceste
semnale sunt purtatoarele materiale ale informatiei.
Strabatand canalul de transmisie (spatiul cupriuns intre emitator si receptor, fie acesta aerul sau
firul de telefon), semnalul poate fi alterat, denaturat. In mod obisnuit mesajele scrise sunt mai rezistente la
perturbari. Mesajul sonor este cel mai suspus actiunii mai mult sau mai putin nocive pentru informatii a
zgomotelor (orice fel de alterari ale mesajului aparute pe canalul de transmisie), fie ca distanta de la
emitator la receptor e prea mare, fie ca emiterea s-a facut prea slab, fie ca semnalul este bruiat pe parcurs
de alte surse sonore.
Denaturari (mai mari sau mai mici) ale mesajului apar oricum. Dar limba isi

joaca si in acest caz

rolul de mijloc de comunicare si mesajul ajunge la destinatie (alterarea sau distrugerea vocalelor nu face
imposibila comunicarea). Orice parte a semnalului care poate fi ghicita, reconstituita usor este
redundanta.
Redundanta reprezinta, asadar, capacitatea de reconstituire a unei parti alterate din mesaj si
functioneaza in toate limbile dar manifestarea difera de la o limba la alta. Redundanta nu functioneaza
decat daca mijlocul de comunicare este bine cunoscut.
In afara elementelor fonematice, in procesul de comunicare intervin asa-zisii insotitori permanenti ai
vorbirii; unii lingvistici (intonatia, accentul), altii extralingvistici (gesturile, mimica).
3. Receptionarea mesajului
Mesajul a ajuns la destinatar. Pe calea senzatiilor auditive sau vizuale nervii transporta influxul pana
la cortex unde analizatorii corticali intra in actiune. Acum are loc descompunerea mesajului primit,
respectiv decodificarea: in urma analizei la care e supus mesajul, se retine informatia purtata de semnal,
continutul acestuia. Abia acum, pe bza memoriei, a stocului de cunostinte vechi, informatia noua e
6

apreciata, sistematizata, ierarhizata, intr-un cuvant prelucrata. In urma acestui proces se poate spune
ca mesajul receptionat a fost inteles.
4. SEMNUL LINGVISTIC

Inca din antichitate cuvintele au fost percepute ca semne, dar cel caruia lingvistica ii datoreaza o
noua abordare a limbajului este lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. In celebrul sau Curs de
lingvistica generala acesta dezvolta teoria semnului lingvistic.

1. Acceptiile semnului lingvistic

a) Semnul este numai complexul sonor al cuvintelor (similar semnelor de circulatie). Cuvintele sub
forma lor sonora sau grafica sunt semne pentru intelesurile pe care le vechiculeaza. In acest caz semnul
este unilateral.
Aceasta acceptie este sustinuta in primul rand de acei specialisti care vad in limbaj un proces de
semnalizare de gradul II (primul sistem de semnalizare este comun omului si animalelor si este alcatuit
din senzatii, perceptii si

reprezentari - cf. doctrinei lui I.P.Pavlov privitoare la cele doua sisteme de

semnalizare).
b) In ansamblul lor cuvintele sunt semne. Cuvantul ca semn are doua laturi denumite cu termeni
speciali, stabiliti de Ferdinand de Saussure si deveniti apoi celebri. Latura acustica este numita
"signifiant" semnificant, iar latura de inteles, conceptul e numit "signifi" semnificat.
De fapt, la Saussure semnul este reprezentat de reunirea acestor doua laturi ale cuvantului
(unitatile limbii inzestrate cu inteles sunt semne din doua laturi; sunetele luate izolat nu sunt semne).
Semnul propriu structurii limbii este deci alcatuit din doua laturi. Se spune ca el este bilateral.
Caracterul bilateral al semnului este luat in considerare si cercetat mai ales de lingvistii
structuralisti europeni, care sunt nevoiti sa ia in considerare, din insesi necesitatile metodei, ambele laturi
ale semnului.
c) La un nivel abstract de cercetare, semnul poate fi conceput ca o simpla relatie stabilita intre
semnificant si semnificat. Formula prin care este redata aceasta acceptie este urmatoarea: xRy (x este in
relatie cu y) - unde x=semnificantul, y=semnificatul, R=relatia dintre cele doua laturi. Aici nu intereseaza
ce exprima x sau y, trebuie stabilit doar ca raportul dintre cele doua elemente este o relatie semiotica.
Aceasta acceptie, numita relationala, este proprie disciplinelor formale ca matematica si logica
simbolica si este promovata de cei care isi consacra eforturile procesului de formalizare a limbii, folosind
in acest scop procedeele logice sau matematice.
Cele trei acceptii ale semnului lingvistic nu se exclud. Ele sunt oarecum complementare.
Concluzii: Semnele lingvistice sunt unitati semnificative (inzestrate cu inteles) deosebite de
foneme care sunt unitati distinctive.
Ca unitati de baza ale limbii, semnele se manifesta in cadrul primei articulari, aceea conform
careia orice fapt de experienta, orice nevoi pe care dorim sa le facem cunoscute altuia sunt analizate intr7

un sir de unitati inzestrate fiecare cu o forma vocala si un inteles - conform lingvistului Andr
Martinet. Unitatile minimale sunt numite morfeme (moneme la A.Martinet). Astfel, in enuntul:
Nu/ ma /simt/ bine/
numarul morfemelor este egal cu cel al cuvintelor. Dar exista si semne complexe in care numarul
cuvintelor este diferit de cel al morfemelor:
Elev/ul cite/ste /roman/ul.
La randul ei, forma vocala este analizata intr-un sir de unitati - foneme - fiecare contribuind la
realizarea distinctiilor: bar se deosebeste de par, car, far, dar prin functia de diferentiere realizata de
fonemele b, p, c, f, respectiv d. In aceasta consta cea de-a doua articulare a limbajului.

2. Trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic

a) Semnul lingvistic este linear. Semnele limbii se desfasoara succesiv in vorbire, unitatile din cadrul
ceieli de-a doua articulari nu se manifesta decat succesiv.
Daca semnificantul cunoaste o manifestare strict lineara, nu acelasi lucru se poate spune despre
semnificat; acesta este nelinear. Exista deci o asimetrie care caracterizeaza in genere raportul dintre cele
doua laturi ale limbajului: expresia si continutul (corespunzatoare celor doua laturi ale semnului,
semnificant si semnificat).
b) Trasatura informationala. Limbajul este alcatuit din doua laturi: expresie si continut, din
care prima seveste la exprimarea celei de-a doua. Cuvintele sunt semne, deci au o latura de semnificant si
o latura de semnificat numai pentru ca ele au ca scop transmiterea unui mesaj. Aceasta comunicare se
face prin manifestarea semnelor sub forma de semnale lineare, acustice sau grafice.
c) Legatura dintre cele doua laturi ale limbajului, expresia si continutul, poate fi pusa in lumina si
de o alta trasatura semiotica, de asa numitul arbitrar al semnului lingvistic. Forma vocala a cuvintelor
este intamplatoare in raport cu intelesul acestora. Dar legatura dintre cele doua laturi ale limbajului are un
caracter necesar si obiectiv. Aceasta necesitate insa se manifeasta fie prin semne arbitrare (nemotivate)
- majoritare in orice limba - fie prin semne complexe, motivate.
4. Motivarea semnului lingvistic
Intre semnul lingvistic si continutul denumit de el exista o legatura necesara, unul nu poate exista
fara altul.
a) Motivarea absoluta cuprinde acea categorie de cuvinte a caror forma sonora reproduce unele
trasaturi ale continutului denumit. Aici intra:
-

interjectiile: Ah! Oh! Vai! sunt legate in mod spontan de anumite stari afective;

onomatopeele reproduc sunete si zgomote din mediul inconjurator: cucurigu, cucu, trosc, zdronc;
ele au insusirea de a trezi imaginea concreta a unui lucru sau fenomen;

cuvintele cu simbolism fonetic contin numai unele sunete care amintesc de caracteristicile
obiectului: a inghiti, a sughita, a miorlai evoca partial fenomenele denumite; ele sunt mai frecvente
decat interjectiile si onomatopeele si cuprind si cuvinte ce au primit, din cauza unor imbinari de
8

sunete - (a)rl, (a)rt - considerate "inestetice" pentru vorbitorii de limba romana, sensuri peiorative:
scafarlie, toparlan, martoaga etc.
b) Motivarea relativa nu cuprinde semne care sa evoce prin structura lor fonetica anumite obiecte
sau fenomene. Este vorba de cuvinte a caror forma poate fi explicata prin alte semne. Despre astfel de
cuvinte care amintesc prin structura lor de alte cuvinte (ca aspect sonor sau inteles) se spune ca au forma
interna. In aceasta categorie intra:
-

cuvinte derivate de la alte cuvinte cu ajutorul prefixelor sau sufixelor: ghiocel < ghioc (vezi si fr.
perce-neige "strapunge zapada", engl. snowdrop "picatura de zapada");

cuvinte compuse ce se bazeaza, de obicei, pe o comparatie sau o metafora: ciubotica-cucului,

mierea-ursului, engl. do-nothing, rom. pierde-vara etc.; aceste cuvinte sunt extrem de numeroase
in limbi care folosesc curent compunerea, ca germana, maghiara sau rusa.

5. METODA COMPARATIVA-ISTORICA

1. Istoric. Lingvistica stiintifica propriu-zisa a fost creata la inceputul secolului al XIX-lea. Calea
spre crearea lingivsticii a fost deschisa prin descoperirea de catre filologii europeni a limbii sanscrite
(limba literara a vechilor indieni cu texte scrise in primul mileniu i.Hr., dar care circulau oral; aceste texte
sunt anterioare textelor grecesti din a doua jumatate a aceluias imileniu).
Astfel, in 1776 William Jones sustine, intr-o comuncare tinuta la Calcutta, ca sanscrita prezinta o
asemanare atat de mare cu latina si greaca incat trebuie sa credem ca ele provin dintr-un izvor comun,
care probabil nu mai exista.
In 1816 germanul Franz Bopp a publicat prima lucrare de gramatica comparativa a mai multor
limbi inrudite (sanscrita, greaca, latina, limbile germanice).
Danezul Rasmus Rask si germanul Jakob Grimm pun bazele istoriei limbilor germanice, iar
rusul Alexandr Hristtoforovici Vostokov pune bazele istoriei limbilor slave.
Abia in 1836 germanul Friederich Diez a aplicat metoda la studiul limbilor romanice.
Metoda comprativ-istorica a ramas pana astazi principalul procedeu de studiere a istoriei limbilor.

2. Scopul metodei
Metoda comparativ-istorica reprezinta un ansamblu de procedee care permit ca, prin
compararea evolutiei unor limbi inrudite, sa se traga concluzii parivitoare la perioadele pentru care
nu exista texte.
Cu ajutorul acestei metode se poate reconstitui limba-baza (limba care sta la baza unui grup de
limbi inrudite), in cazul in care ea nu a fost atestata (de exemplu germana comuna, slava comuna sau
indo-europeana) sau se pot reconstitui unele unitati ale ei care nu s-au pastrat in texte.
Metoda comparativ-istorica ofera datele necesare realizarii unei clasificari genealogice.
9

3. Principiile metodei
Metoda comparativ-istorica are drept material limbile inrudite, pentru ca numai in cazul limbilor
provenind din acelasi izvor formele sunt comparabile in detaliile lor, iar asemanarile au valoare istorica.
Forma materiala de manifestare a inrudirii este asemanarea, cu atat mai mare cu cat limbile sau desprins de mai putina vreme din limba-baza. Nu este vorba de o asemanare generala, ci de asemanari
de detaliu, in forma sonora si in sensul radacinilor si al afixelor.
Asemanarea cuvintelor si a formelor gramaticale este un indiciu al originii comune a mai multor
limbi datorita unei trasaturi specifice a limbii, si anume caracterul arbitrar al formei sonore in raport
cu sensul exprimat. Este vorba de faptul ca in limbi diferite, si chiar in aceeasi limba, acelasi concept
poate avea denumiri diferite. Daca in limba nu ar domina acest principiu, toate limbile s-ar asemana intre
ele. In conditiile arbitrarului semnului lingvistic, cand teoretic e posibil ca limbile sa difere una de alta,
coincidentele de forma si sens se explica prin originea comuna a limbilor.
De exemplu: asemanarea cuvantului romanesc foc cu it. fuoco, sp.fuego, fr. feu se explica prin
inrudirea acestor limbi.
De la procedeul comparararii formelor asemanatoare se excud interjectiile, onomatopeele,
cuvintele infantile (acestea sunt cuvinte motivate) si imprumuturile.
Importante sunt asemanarile din nucleul fondului principal lexical si la formele gramaticale. Cel
mai important argument il reprezinta asemanarea formelor neregulate (foarte vechi prin

insasi

neregularitatea lor) la cuvinte dintre cele mai uzuale. Astfel, nici hazardul, nici imprumutul ci numai
originea comuna poate explica prezenta in limbile indo-europene vechi a unor forme ca:
skr. (sanscrita) asti, lat. est, got. (gotica) ist, v.sl. (vechea slava) iesti "este"
skr. santi, lat. sunt, got. sind, v.sl. santa "sunt"
Pe baza asemanarilor la cuvinte din fondul principal si la afixe gramaticale se pot stabili grupele
de limbi inrudite. Aceasta este o faza care preceda aplicarea metodei comparativ-istorice. In etapa
urmatoare se delimiteaza fondul comun de elemente provenite si transmise din limba-baza.
Stabilirea corecta a etimologiei este ajutata de faptul ca modificarile produse in latura sonora a
limbii au caracter regulat si pot fi formulate ca legi fonetice. Acesta principiu al metodei poate fi enuntat
astfel: datorita regularitatilor schimbarilor fonetice, intr-un grup de limbi inrudite cuvintele provenite
din acelasi etimon (cuvantul din limba-baza) prezinta corespondente fonetice care se repeta la sunete
identice. Urmatorul exemplu se bazeaza pe elementul latin din limbile romanice.
lat. octo

> rom.opt,

lacte > rom.lapte,

it.otto, fr.huit, sp.ocho

it.latte, fr.lait, sp.leche

nocte > rom.noapte, it.notte, fr.nuit, sp.noche

Conform acestui exemplu, putem stabili o serie de corespondente fonetice intre grupurile de sunete
provenite din lat. ct: rom. pt ii corespunde grupul it. tt, fr. it, sp. ch.
Intrucat legile fonetice sunt limitate in timp, elementele imprumutate nu mai sufera influenta
acelorasi transformari (de exemplu neologismele nocturn, lactat, octava etc. pastreaza grupul ct din
latina pentru ca ele nu au fost mostenite, deci nu se supun legii fonetice enuntate).
10

4. Reconstructia
Reconstructia este procedeul prin care se poate reconstitui limba-baza sau unitati ale ei care
nu sunt atestate. Acest procedeu da rezultate cu atat mai valoroase cu cat perioada de timp care separa
epoca diversificarii limbii comune de primele atestari ale limbilor care provin din ea este mai scurta.
Pentru reconstructia etimonului din limba baza se aleg formele cele mai vechi din limbile inrudite;
se compara invelisurile fonetice - fonem cu fonem -, se tine seama de legile fonetice ale fiecarei limbi
precum si de unele legi fonetice cu caracter mai general.
Exemplu de reconstructie a numeralului zece: sunt toate motivele sa se creada ca numeralele mai ales cele simple - reprezinta in fiecare limba unele din cele mai vechi forme gramaticale. In acelasi
timp, materialul de forme atestate si asemanatoare intre ele este suficient de bogat. Astfel, zece are
urmatoarele forme in cateva dintre limbile indo-europene vechi:
gr. deka, lat. decem, got. taihun, skr. dasa
Se poate stabili ca prima litera in cuvantul ce desemna numeralului zece in indo-europeana era d, tinanduse cont de faptul ca in limbile germanice t provine din d; al doilea sunet este peste tot e (ai in gotica se
citea e, iar in sanscrita a provenea tot din e); urmatorul sunet este k (in gotica h provine din k, iar in latina
se citea dekem). Probleme mai mari apar in legatura cu ultimul sunet. Se stie din istoria fiecarei limbi in
parte ca, in anumite contexte fonetice, consoana m favorizeaza aparitia unei vocale; astfel, in sanscrita si
in greaca m dezvolta vocala a, in gotica un, iar in latina e(m). Stiind acestea s-a presupus ca ultimul sunet
este m. Reconstructia numeralului din indo-europeana devine astfel *dekm (asteriscul atrage atentia ca
este vorba de o forma reconstruita).
Procedeul reconstructiei se foloseste de mai bine de un secol; rezultatele s-au corectat mereu pe
masura ce s-au elaborat gramatici istorice ale fiecarei limbi indo-europene, s-au descoperit texte in limbi
indo-europene necunoscute (toharica, hitita), s-au descifrat textele cretano-miceniene, iar geografia
lingvistica a permis o cronologie mai exacta a formelor din fiecare limba.
Principala problema a reconstructiei o reprezinta realitatea formelor obtinute. Se poate admite ca
forma reconstruita aproximeaza in mai mare masura forma reala daca ea s-a realizat pe baza unui material
mai bogat.
Cu mai multa exactitate poate fi reconstruit sistemul fonetic, deoarece aici se opereaza cu unitati
monoplane, in numar redus (cateva zeci) si care s-au transformat in fiecare limba in mod regulat, dupa
anumite legi.
Greutati numeroase apar in determinarea sensurilor radacinilor. Nu se pot stabili corespondente
semantice stricte; nu se pot formula legi ale evolutiei semantice, sensurile noi coexista vreme indelungata
cu cele vechi. Se poate crede ca in multe cazuri evolutia semantica s-a produs de la sensuri concrete la
sensuri mai abstracte. Putem sa ne imaginam limba indo-europeana, spunea A. Meillet, ca pe un idiom in
care predomina termenii cu sens concret si care notau detalii ale obiectelor uzuale, dar sarac in termeni cu
sens generic.
11

In ceea ce priveste morfologia, aceasta este un sector stabil si foarte putin penetrabil, asa incat
ofera un material valoros pentru stabilirea inrudirii. Dar in cursul istoriei dispar unele desinente sau
sufixe, de aceea morfologia unei limbi nu poate fi reconstruita in toate detaliile ei.
Cele mai mari greutati apar in sintaxa. In primul rand materialele sintactice nu sunt de ajutor in
stabilirea inrudirii dintre limbi deoarece imbinarea de cuvinte este motivata logic si, ca atare, formatii
sintactice identice pot aparea in mod indepenedent.
Metoda comparativ-istorica nu poate, prin urmare, reconstitui limba indo-europeana asa cum a
fost ea vorbita; ea poate stabili numai un sistem de corespondente intre limbile care deriva din ea.

6. DIVERSITATEA LIMBILOR

Ceea ce frapeaza in primul rand in studiul limbilor este diversitatea lor, diferentele lingvistice care
apar de la o tara la alta sau chiar de la o regiune la alte. Astfel diversitatea geografica a fost prima
constatare facuta in lingvistica, ea a determinat forma initiala a cercetarii stiintifice avand ca obiect limba
inca in Grecia antica (este adevarat insa ca grecii s-au limitat la varietatea dialectelor elenice).
Dealtfel, in antichitate fiecare popor credea in superioritatea propriului idiom. Nu intamplator
grecii, de exemplu, ii numeau pe oamenii de alta limba barbaros, indivizi care "bolborosesc".
Multa vreme (si situatia aceasta nu a disparut total nici astazi) membrii unei colectivitati umane au
trait cu impresia ca numai limba lor materna e "normala", celelalte fiind forme aberante.
Recunoasterea egalitatii in drepturi a tuturor limbilor, indiferent de tipul lor structural si de nivelul
dezvoltarii lor, a indreptat atentia lingvistilor in directia cercetarii formelor sub care se manifesta
diversitatea limbilor si a cauzelor care i-au dat nastere.
Limbile se deosebesc intre ele prin toate laturilr lor: fonetica, lexic, gramatica, ca si prin legile
interne de evolutie. Se stie ca, in afara unor legi cu totul generale decurgand din trasaturile limbajului,
legile lingvistice difera de la o familie la alta, de la limba la limba si chiar in cursul istoriei aceleiasi
limbi. Fiecare limba transforma intr-un mod propriu materialul transmis din limba-baza.
1. Varietatea actuala a limbilor de pe glob se explica prin mai multi factori: descendenta din limbibaza diferite, specificul dezvoltarii istorice a colectivelor de vorbitori etc. S-a formulat ipoteza ca limbajul
a aparut pe glob intr-un singur punct; faptul ca antropologii au gasit urmele omului primitiv, in diferite
etape ale existentei lui, in mai multe regiuni arata ca procesul formarii limbajului a durat o vreme foarte
indelungata.
Si in tot acest timp grupurile s-au scindat mereu. Aflate la mari distente intre ele, colectivele
umane si-au faurit mijloace de comunicare sonore specifice.
In lunga perioada a comunei primitive procesele de diversificare au avut o deosebita intensitate. In
aceasta epoca au luat nastere marile familii de limbi de pe glob.
Odata cu formarea statelor, diferentierea lingvistica scade in intensitate, fara a inceta insa. Unele
familii de limbi - ca cea romanica - iau nastere in epoca istorica, la sfarsitul antichitatii. In societatile
12

tribale separarea limbilor in dialecte si transformarea acestora in idiomuri de sine statatoare se produc
pana in ultimele secole, dupa cum se constata din studiul limbilor amerindiene.
2. Limbile care provin din acelasi izvor au trasaturi comune, dar evolueaza in directie centrifuga
datorita conditiilor specifice ale istoriei lor: sunt difertite, de la caz la caz, substratul, superstratul,
ocupatiile vorbitorilor etc.
In explicarea specificului lingvistic s-a facut adesea apel la conditiile naturale si spirituale de viata
ale colectivitatilor umane. Problema a fost pusa in discutie inca din secolul al XVII-lea, cand se introduce
conceptul de geniu al limbii, intelegandu-se prin aceasta formula partea din gramatica unei limbi care nu
se incadra in sistemul logic universal. In secolul urmator aceasta problema a fost analizata de Condillac,
pentru care le gnie de la langue inseamna, intr-o interpretare mai lingvistica, un sistem particular de
reprezentare semantica a raporturilor logice si gnoseologice dintre idei. Geniul limbii este pentru el un
produs al geniului poporului si se manifesta mai ales in organizarea semnatica: "toute confirme donc que
chaque langue exprime le caractre du peuple qui la parle" (apud TL, nota 5, p. 447).
In Germania, Herder cauta se explice diversitatea fonetica a limbilor prin conditiile naturale de
viata ale poporului, mentionand influenta climei, hranei, bauturii asupra organelor articulatorii.
Formula "the genius of language" e intalnita si in lucrarile iluministilor englezi: geniul sau spiriul
limbii corespunde spiritului national. Acest paralelism dus pana la identificare a fost preluat de intreaga
directie idealist-romantica in lingvistica, dezvoltata in special in Germania. El ocupa un loc central in
lucrarile lui Wilhelm von Humboldt, care a relevat raportul dintre limbaj - ca forma generala de
activitate umana - si varietatea limbilor concrete, dintre unitatea laturii de continut a tuturor limbilor
(manifestarea unei forte unice indreptata spre acelasi scop) si specificul laturii sonore si a sensului
(produs al spiritului fiecarei natiuni).
Ca forme de manifestare a limbajului, limbile au functiuni si scopuri comune, pe care insa le
realizeaza in forme diferite. Multitudinea limbilor arata modul variat in care fiecare colectivitate percepe
aceleasi obiecte ale realitatii.
Specificul national se manifesta, dupa Humboldt, in forma interna a limbii, care e alcatuita din
ansamblul sensurilor lexicale si gramaticale. Diferentele in forma interna se explica, pe de o parte, prin
faptul ca forta creatoare a limbajului se manifesta in grade diferite, pe de alta parte, prin interventia
sentimentelor si a fanteziei. Cuvintele nu reprezinta imagini ale obiectelor, ci impresiile produse de
obiecte asupra spiritului fiecarei colectivitati. Dar, mai mult decat prin latura interna limbile se deosebesc
intre ele prin latura lor fonetica, iar aici imbinarile sonore pot varia la infinit.
Concluzia lingvistului german era aceea ca, intrucat diferentele in forma interna nu sunt destul de
mari, iar cele din latura sonora sunt prea mari, singurul criteriu potrivit pentru clasificarea limbilor
ramane cel propus de Fr. Schlegel - flexiunea.
3. Diferentele dintre limbi se manifesta, dupa cum am aratat, din epocile cele mai vechi. Ele s-au
accentuat in anumite perioade si s-au atenuat in altele. Epoca moderna se caracterizeaza prin tendinta spre
unificare lingvistica nu numai pe plan national, dar si international. Este vizibil procesul de formare a
unui vocabular international datorita relatiilor tot mai stranse intre popoare si raspandirii rapide - prin
13

mijloacele de informare moderne - a unor notiuni si a termenilor corespunzatori. Pastrand in scris

(aproape) aceeasi forma, asemenea cuvinte se identifica usor si in vorbire, chiar daca se pronunta diferit
de la o colectivitate la alta.
In ceea ce priveste morfologia, s-a semnalat tendinta comuna spre analitism a limbilor indoeuropene, raspandite astazi pe toate continentele.
4. Marea varietate a limbilor de pe glob ascunde insa in sine o dubla unitate - de structura si de
origine.
- Unitate de structura pentru ca, indiferent de gradul lor de dezvoltare, limbile trebuie sa
indeplineasca aceleasi functiuni, sa exprime aceleasi procese logice ale gandirii. Tinand seama de
functiunile limbii in societate, E. Sapir sublinia ca, din punctul de vedere al structurii, nu exista diferente
transante intre o limba de civilizatie si o limba primitiva, intrucat si una si cealalta poseda insusirile
esentiale ale limbajului: sistem fonetic, asocierea elementelor sonore cu un concept, capacitatea de a
exprima formal raporturi.
Intr-adevar, se observa ca varietatea lingvistica comporta grade diferite, in functie de nivelul de
abstractizare. Ea se manifesta cel mai mult la nivelul vorbirilor individuale sau al uzului si mult mai putin
la nivelul abstract al sistemului.
- Unitate de origine pentru ca e neindoielnic ca limbile actuale deriva dintr-un numar redus de
limbi primare, apartinand primelor comunitati umane.
Observarea asemanarilor (mai ales din secolele XVII-XVIII) a dus la primele grupari ale limbilor,
care s-au transformat ulterior in principalele clasificari lingvistice - cea tipologica (morfologica) si cea
genealogica.

7. CLASIFICAREA LIMBILOR

Varietatea limbilor a fost un fapt constatat din cele mai vechi timpuri, de la primele contacte intre
colectivitatile umane. Astfel, oamenii s-au lovit de consecintele practice ale diversitatii lingvistice imposibilitatea intelegerii prin limbaj sonor.
Dar, dupa ce au observat ca doua idiomuri sunt diferite, oamenii au fost tentati - aproape
instinctiv - sa descopere analogiile dintre acestea. Taranii isi compara graiul cu cel din satul vecin;
persoanele care vorbesc mai multe limbi remarca trasaturile comune acestora. Lucru curios, insa, stiinta a
lasat sa treaca un timp destul de indelungat pana la utilizarea acestor constatari. Grecii, de exemplu, desi
observasera asemanarile intre vocabularul latin si vocabularul limbii lor materne, nu au tras din acestea
nici o concluzie lingvistica.
Compararea limbilor si clasificarea lor au preocupat pe invatati la inceput in mod sporadic si
intamplator. Aceasta se explica prin aceea ca numarul limbilor studiate era, chiar cu numai cu cateva
secole in urma, restrans, iar cazurile in care una si aceeasi persoana se indeletnicea cu cercetarea mai
multor limbi erau extrem de rare.
14

Compararea limbilor presupune stabilirea atat a elementelor identice, cat si a celor diferite - sub
anumite raporturi - din doua sau mai multe limbi, pentru a se putea trage concluzii cu privire la gradul de
afinitate a lor. Studiul comparativ a limbilor - apare ca o continuare fireasca si necesara a cercetarii
monografice a fiecarei limbi in parte.
Exista doua criterii principale care pot fi puse la baza compararii limbilor: afinitatea genetica
(materiala) si afinitatea structurala (formala). Intrucat dintre acestea primul era mai usor de sesizat,
incercarile de claificare a limbilor facute inainte de secolul trecut se bazeaza in general pe inrudirea
material-genetica a limbilor, iar autorii acestora pot fi considerati precursori ai lingvisticii comparativeistorice.

A. CLASIFICAREA GENEALOGICA

Prima incercare mai riguroasa de stabilire a unui grup de limbi inrudite a aparut in secolul al XVIlea; aceasta a apartinea lui I. Scaliger care, in lucrarea Diatriba de Europaeorum linguis, arata ca exista
11 limbi de baza (apud TLG, p. 480).
Tot in secolul al XVIII-lea (in a doua jumatate), problema inrudirii limbilor indo-europene se
apropie in cea mai mare masura de adevarul stiintific, cand W. Jones, studiind manuscrisele sanscrite ai
comparandu-le cu limbile indiene contemporane, a aratat apropierea dintre sanscrita, greaca, latina,
limbile germanice, celtice, iraniene.
Dar numai in secolul al XIX-lea, prin elaborarea metodei comparative-istorice, s-au stabilit
relatiile de inrudire intre limbile europene. Prima lucrare de gramatica comparata apartine germanului Fr.
Bopp. Apoi, independent unii de altii, germanul J. Grimm, danezul R. Rask si rusul A. H. Vostokov au
publicat si ei lucrari importante de gramatica comparata.
O buna clasificare genealogica nu este posibila fara ca in prealabil sa avem o descriere stiintifica a
limbilor luate in considerare. Limbile inrudite provin dintr-un izvor comun, din care au mostenit o serie
de trasaturi in structura lor gramaticala si in lexicul fundamental, folosit la exprimarea notiunilor
elementare. In ansamblul lor aceste limbi alcatuiesc o familie. Ele au aparut in urma diferentierii
dialectelor teritoriale ale uneia si aceleiasi limbi, numite limba comuna, protolimba, limba de origine,
limba primara (= primitiva) sau limba-baza.
Diferentierea limbii depinde in intregime de conditiile sociale, economice; ea este rezultatul
expansiunii si izolarii unor parti componente ale comunitatii care vorbeste o anumita limba. Dialectele,
pirzand legatura dintre ele si parcurgand conditii sociale diferite, in urma unui proces de evolutie
indelungata si treptata, sunt supuse transformarilor, devenind cu vremea limbi de sine statatoare, dar
inrudite intre ele.
Fiecare familie de limbi se subimparte in unitati mai mici numite grupuri sau ramuri, termeni
imprumutati din stiintele naturii. Iata principalele familii de limbi si ramurile acestora.
15

I. Familia limbilor indo-europene

Aceasta este familia cu numarul cel mai mare de vorbitori din lume: aproximativ jumatate din
populatia globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor vorbite in Europa, multe limbi din Asia; s-a extins in
America si Australia.
Limba comuna este neatestata si a fost numita conventional indo-europeana. Nu se cunoaste nici
patria populatiilor indo-europene si nici perioada in care din indo-europeana s-au format limbile existente
in epoca istorica. Tinand seama ca, la data celor mai vechi atestari, limbile indo-europene sunt mult
deosebite una de alta si stiind ca modificarile lingvistice se produc foarte lent, se poate deduce ca
perioada comunitatii indo-europene se plaseaza in urma cu multe mii de ani, in comuna primitiva.
Dialectele limbii indo-europene s-au raspandit pe un teritoriu foarte vast si ulterior s-au
transformat in limbi inrudite. Printre acestea unele prezinta asemanari mai mari si de aceea sunt grupate in
ramuri. Dimpotriva, alte limbi ocupa o pozitie izolata.

1. Ramura limbilor indo-iraniene

1.1 Grupul limbilor indiene

Limbile indiene sunt atestate in trei faze ale evolutiei lor: indiana veche, indiana medie si limbile
indiene moderne.
Indiana veche este cunoscuta sub doua forme diferite ca timp si baza dialectala: vedica si
sanscrita.
Vedica este limba celor mai cunoscute texte indiene, a imnurilor religioase Vedele (veda
"stiinta").
Sanscrita, limba literara a operelor cu caracter laic (samskrta "prelucrat artistic"):
Mahabharata, Ramayana si operele lui Klid.
Indiana medie e reprezentata de limbi comune care s-au dezvoltat paralel cu sanscrita literara.
Acestea sunt denumite cu termenul de prkrit (prakrt "natural" "popular").
In perioada meie au existat si limbi religioase dintre care celebra este pli, folosita si astazi in
unele tari ca limba a budismului.
Limbile indiene moderne, formate prin jurul anului 1000 e.n. sunt vorbite de aproximativ 400 de
milioane (in 1961).
Cea mai raspandita limba neoindiana este hindustana cu doua forme literare: hindi - din 1947
limba de stat a Uniunii Indiene si urdu.
Alte limbi indiene moderne: bengali, bihari, panjabi, asami, gujorati, sindhi, kashmiri.
Tot limba indiana este si limba tiganeasca (limba romilor) care s-a separat de restul limbilor
indiene din secolul al V-lea.

16

1.2. Grupul limbilor iraniene (persane)

Limbile iraniene sunt foarte apropiate de cele indiene, indreptatind ideea ca ele s-au format din
dialectele unei limbi unice - din indo-iraniana de baza.
Limbile vechi iraniene sunt cunoscute din documente izolate. Primele texte de limba iraniana sunt
scrise in vechea persana, cunoscuta prin inscriptii cuneiforme din vremea regilor Ahemenizi (secolele 64 i.e.n.).
Avestica este limba unor texte ale religiei mazdeice, creata de marele reformator Zarathustra.
Limbile iraniene medii se extind pe perioada dintre secolele 4-3 i.e.n. si secolele 8-9 e.n. si
cuprind grupul occidental si grupul oriental. In grupul occidental intra sogdiana, saka, horezmica. Din
grupul oriental se cunoaste limba parta si persana medie.
Limbile iraniene moderne (din secolul 9):
Persana este cea mai importanta dintre limbile vorbite astazi; este limba oficiala in Iran, dar
folosita ca limba materna de 10 milioane de vorbitori. Primele documente de limba moderna dateaza din
secolul al IX-lea. In secolul al X-lea limba literara este ilustrata prin opera marelui poet Firdusi, care a
scris Cartea regilor si a lui Omar Khayam.
In sud-estul Iranului si in Beluscistn se foloseste limba beluciana.
Alte limbi iraniene actuale: tadjika, afghana, oseta, kurda.

2. Ramura limbilor italice

Cuprinde doua grupuri: latino-falisc si osco-umbrian.
Limba latina, vorbita la inceput pe un teritoiru restrans in jurul Romei, a inlaturat cu vremea
celelalte limbi de pe teritoirul Italiei (osca, umbriana, falisca, etrusca) si s-a extins odata cu cresterea
puterii romane, pe un teritoriu imens, ca limba oficiala a Imperiului Roman si ca mijloc international de
intelegere.
Cel mai vechi text latin este o scurta inscriptie pe o fibula de aur de pe la anul 600 i.e.n. Asupra
perioadelor istoriei latinei (in corelatie cu cele ale literaturii si ale vietii socio-politice) nu exista acord
unanim. Se pot propune urmatoarele (ELIR, p. 174-175):
- latina arhaica (sec. 6 i.e.n. - sfarsitul sec. 3 i.e.n.);
- latina preclasica (sfarsitul sec. 3 i.e.n. - sec. 1 i.e.n.) caracterizata prin constituirea limbii
literare normate;
- latina clasica (mijlocul sec. 1 i.e.n. - sec. 1 e.n.), epoca apogeului limbii literare, fata de care
limba vorbita cunoaste o evolutie divergenta rapida;
- latina preclasica (sec. 1. e.n. - cca 200 e.n.), epoca diferentierii crescande dintre limba literara
si limba vorbita;
- latina tarzie (cca 200; pentru limba scrisa pana in 800; pentru aspectul vorbit - pana in 600,
data care marcheaza conventional inceputul diversificarii romanice); crestinismul da nastere unei noi
variante, latina crestina, dezvoltata paralel cu limba literara traditionala;
17

- latina medievala dupa 800, pana in secolul XV - bazata pe o incercare de revigorare a

normelor latinei clasice folosita ca limba de cultura;
- neo-latina - incepand din Renastere, se dezvolta paralel (nu fara interferente) cu prelungirile
latinei medievale.

3. Ramura limbilor romanice

Limbile romanice ocupa o mare intindere, din Peninsula Iberica pana la Marea Neagra. Ele sunt
descendente din latina, formate prin diversificarea si evolutia neintreupta a latinei vorbite, asa-numita
latina vulgara, in cea mai mare parte a teritoriilor provincilor romanizate ale Imperiului Roman.
In cadrul familiei indo-europene, limbile romanice au, datorita extinderii lor in regiunile din afara
continentului european, cel mai mare numar de vorbitori - cca 800 milioane, ca limba materna si
secunda.
Clasificarea limbilor romanice a constituit si constituie una dintre preocuparile centrale ale
romanistilor. Nu exista nici pana astazi o clasificare unanim acceptata. Astazi sunt general recunoscute ca
limbi romanice romana, dalmata (grupul oriental), italiana, sarda, occitana, franceza, catalana,
spaniola, portugheze, reto-romana (grupul occidental).
Limba romana, limba romanica orientala (grupul balcanoromanic - dupa unii cercetatori gr.
Apenino-balcanic, italo-balcanic, traco-iliroromanic).
Este vorbita de peste 25 milioane de vorbitori (ca limba materna) in Romania, Moldova, Ucraina,
Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Grecia si, de catre emigranti, in Canada, SUA, America Latina,
Australia, Israel, Turcia etc. Este limba oficiala in Romania si Republica Moldova.
Prima atestare documentara dateaza din 1521. Are patru dialecte: unul nord-dunarean (dacoroman) cu care se confunda limba romana in sens restrans si trei sud-dunarene (meglenoroman,
istroroman, aroroman). romanizarea a fost rapida si intensa, in ciuda duratei mai mici a stapanirii romane
si a pozitiei periferice in Romania. Epoca de formare sau de constituire a identitatii romanice este
controversata: secolele 5-7/8. se admite ca punct de reper inceputul influentei efective a limbii slave.
Dalmata, limba romanica orientaa disparuta la sfarsitul secolului 19, vorbita pe coasta Dalmatiei
(azi in Croatia, Bosnia si Hertegovina).
Formarea dalmatei este consecinta lingvistica a cuceririi de catre romani a triburilor indoeuropene ale ilirilor care locuiau regiunea din mileniul I i.e.n. Ultimul vorbitor, Tuone Udina (mort in
1898), a reprezentat principala sursa de cunoastere a dalmatei.
Italiana, limba romanica occidentala, grupul italo-romanic; aproximativ 60 milioane de vorbitori.
Este limba oficiala in Italia, San Marino, Vatican, Elvetia. Limba uzuala in Franta (Corsica, Alpi, Coasta
Dalmata), Monaco, Argentina, Brazilia, Canada, SUA, Etiopia, Libia, Somalia. Este limba de cultura in
Malta.
Are trei grupuri dialectale mari: septentrional, toscan si centro-meridional. Cel mai vechi
document de limba italiana dateaza din 960. Dialectul toscan este cel ce a stat la baza formarii limbii
italiene literare.
18

Sarda, limba romanica din grupul italoromanic; aproximativ un milion de vorbitori, in cea mai
mare parte bilingvi (italiana). Este vorbita in Italia, in insula Sardinia.
Ocupa o pozitie aparte intre Romania orientala si Romania occidentala. Se prezinta astazi sub
forma unui conglomerat de graiuri. Nu a atins stadiul de limba standard, este o limba populara nescrisa;
unii o considera dialect italian.

Occitana (langue d'oc, provensala), limba romanica occidentala, grupul galoromanic;

aproximativ 8 milioane vorbitori (dintre care eventual 1-2 milioane activi insa varstnici in zone rurale) nici un monolingv (majoritatea franceza). Este vorbita in sudul Frantei (= Midi, zone din Monaco, N-E
Spaniei). Are, dupa unii cercetatori pozitie intermediara intre grupul galoromanic si iberoromanic.

Franceza, limba romanica occidentala; grupul galoromanic; 115 milioane de vorbitori. Limba
oficiala in Franta, Andorra (alaturi de spaniola si catalana), Belgia (alaturi de flamanda), Elvetia (alaturi
de germana, italiana, reto-romana), Italia (provincia Valle d'Aosta - alaturi de italiana), Luxemburg
(alaturi de luxemburgheza), Marea Britanie (in Insulele Normande - in insula Jersey alaturi de engleza,
uzuala in celelalte), Monaco.
In America: limba oficiala in Canada (alaturi de engleza) si Haiti; limba uzuala in Barbados si
SUA. In Africa: limba oficiala in Benin, Burkina

Fasso, Bermude, Camerun, Congo, Gabon,

Madagascar, Niger, Senegal, Tago, Zair etc; limba uzuala in Algeria, Maroc, Tunisia.
In Asia: limba uzuala in Laos, Liban. Este limba oficiala la ONU.
Cel mai vechi text de limba franceaza dateaza din 842. Dialecte: normand, picard, valon,
champenois, loren, potevin, gallo, angevin.
In istoria limbii franceze se disting mai multe etape: franceza veche (842 - sec. 14); franceza
medie (sec. 14 - sec. 16); franceza moderna (franceza clasica - din sec. 17 - perioada de fixare a
structurilor lingvistice).
Limba franceza literara s-a format pe baza dialectului vorbit in regiunea lle de France (capitala
Paris).

Catalana, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic; aprox. 8 milioane vorbitori din estul
Spaniei (in Catalonia - capitala la Barcelona), in insulele Baleare, in sudul Frantei. In Italia este limba
oficiala in Andorra (alaturi de franceza si spaniola). Vorbita de aprox. 26% din populatia Spaniei.
Primele texte dateaza din secolul 12. Este considerata "limba punte" intre grupul iberoromanic si
galoromanic.

Spaniola, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic, aprox. 300 milioanede vorbitori. Este
limba romanica cea mai bine reprezentata din punctul de vedere al numarului de vorbitori si al
expansiunii teritoriale (ocupa locul 4 in lume dupa chineza, engleza, hindi).
19

Limba spaniola este limba oficiala in Spania, Andorra, Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Costa
Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Guineea ecuatoriala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay,
Peru, Republica Dominicana, Salvador, SUA (statele New Mexico si Puerto Rico - alaturi de engleza),
Uruguay, Venezuela. Este limba oficiala la ONU.
Are trei dialecte primare actuale (aragonez, asturoleonez, castilian) si unul disparut (mozarab).
Cele mai vechi documente de limba spaniola (printre care poemul epic Cidul) dateaza de pe la jumatatea
secolului 12. limba spaniola literara s-a format pe baza dialectului castilian.

Portugheza, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic; peste 186 milioane vorbitori. Este
limba oficiala in portugalia si in diferite state care au facut parte din fostul imperiu colonial portughez:
Brazilia, Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, Capul Verde etc. se mai vorbeste in Spania si, de catre
emigranti, in SUA, Canada, in foste colonii portugheze din Asia.
Are doua dialecte initiale, dintre care unul a disparut. Primul document de limba portugheza
dateaza de la sfarsitul secolului 12. cel mai vestit monument literar de limba portugheza - Lusiadele de
Camoens.

Reto-romana - nume dat unor grupuri de dialecte romanice, a caror unitate a fost sustinuta
prima data de G. I. Ascoli, dar care a fost si este adesea contestata de multi lingvisti. este vorbita in
Elvetia, Italia (in nord) de cca 830 000 de vorbitori.
Alte grupuri de dialecte: occidental (romansa), central (retic central) si oriental (friulan). Din
1938 romansa este recunoscuta ca limba nationala in Elvetia (cantonul Graubnden).

4. Ramura limbilor celtice

Limbile celtice sunt vorbite in insulele din vestul Europei de descendentii vechilor celti. In
mileniul I i.e.n. acestia ocupau tot centrul Europei. Impinsi in partea de vest a continentului, apoi in
insulele brutanice, in cele din urma celtii au fost absorbiti de romani. Singura limba celtica de pe
continent in vremea cuceririi romane (secolul I i.e.n.) era galica, cu texte datand din primele secole i.e.n.
Galica a fost parasita treptat odata cu cucerirea Galiei de catre romani, lasand urme in lexicul limbii
franceze, mai ales in toponimie.
In prezent exista urmatoarele limbi celtice:
Irlandeza, vorbita de cca 1 milion de oameni; primele texte sunt niste inscriptii din secolele 5 si 6.
ocuparea insulei de catre englezi timp de 8 secole (sec. 12-20) a dus la inlocuirea traptata a irlandezei cu
engleza. Astazi in Republica Irlanda invatarea irlandezei este obligatorie.

Scotiana este vorbita de aprox. 130 000 de oameni, majoritatea bilingvi. Ea este limba unei
populatii irlandeze care a venit in Scotia in secolul 5 e.n. Evoluand independent de irlandeza timp de
cateva secole, limba a capatat o fizionomie aparte; nu e atestata insa inainte de secolul 16.
20

Limba manx, pe cale de disparitie, e vorbita de cateva sute de locuitori ai insulei Man. Ea pare
mai diferita de irlandeza decat scotiana.

Galeza a vorbita in Tara Galilor de circa 700 000 de oameni. Este idiomul celtic cel mai bogat si
mai evoluat. Primele monumente literare dateaza din secolul 12, dar compunerea lor a fost anterioara.

Bretona e vorbita de urmasii celtilor care, sub presiunea anglo-saxonilor, s-au instalat in secolele
5-7 in regiunea franceza Bretagne. Din cei aproximativ 1 500 000 de vorbitori, marea majoritate este
bilingva, cunoscand si franceza.

5. Ramura limbilor germanice

Limbile germanice sunt raspandite in partea de apus si de nord a continentului european. Limba
germanica comuna nu este atestata in scris. Din cea mai veche faza cunoscuta (secolele 3-4 e.n.) limbile
germanice formeaza tei grupuri distincte:
5.1. Grupul de rasarit este reprezentat de gotica, limba unor populatii venite din partile Vistulei.
Gotica este cunoscuta prin cateva fragmente din Biblia tradusa de misionarul crestin Wulfila in
secolul 4. Acesta a creat alfabetul gotic alcatuit din 27 de litere, bazat pe cel grec si completat cu semne
imprumutate din alfabetul latin si cel runic. Din limba gotica s-au pastrat vreo 80 de cuvinte.
5.2. Grupul de nord sau scandinav
Pana in secolul 8, cand in istoria popoarelor nordice incepe perioada cnoscuta sub numele de
"epoca vikingilor" (sec. 9-11), in toata Scandinavia se vorbea o limba unica. Primele texte in aceasta
limba, numita vechea nordica - cea mai veche limba germanica atestata - dateaza din secolul 3 e.n. si
ele sunt reprezentate de inscriptii in caractere runice.
Unitatea limbii vechi nordice tine pana in secolul 9, cand diferentierile dialectale se accentueaza,
fapt care a dus treptat la formarea celor patru limbi: la vest - islandeza si norvegiana si la est - daneza
si suedeza.

Islandeza are aproximativ 150 000 de vorbitori. Este cea mai arhaica dintre limbile scandinave.
Fiind izolata in insula (Islanda a fost populata la sfarsitul secolului 9 cu colonisti adusi din vestul
Norvegiei), ea s-a mentinut fara schimbari esentiale pana astazi. In evul mediu islandeza s-a bucurat de
cel mai mare prestigiu intre limbile literare. Literatura islandeza, incepand cu secolul 10, a fost
reprezentata de opere artistice valoroase, cum este colectia de legende Edda.

Norvegiana este vorbita de aproximativ 4 500 000 de oameni. Stapanirea Norvegiei de catre
Danemarca timp de trei secole a impus daneza ca limba oficiala; norvegiana n-a mai existat ca limba
literara ci doar ca un grup de dialecte locale pana in secolul 18. Daneza literara din Norvegia, influentata
21

de dialectele norvegiene, a devenit cu vremea o limba noua, deosebita de cea daneza. Aceasta a fost
numita dano-norvegiana sau, pur si simplu, norvegiana si e folosita pana azi ca limba oficiala.

Daneza are 5 milioane de vorbitori.

Cele mai vechi documente in daneza sunt inscriptii cu caractere runice, datand din secolul al XIlea. Primele texte literare au caracter dialectal. In secolul al XVI-lea, raspandirea cartilor tiparite si
Reforma au contribuit in mare masura la stabilirea normelor limbii literare. Astazi, daneza este folosita, in
afara Danemarcei, in relatiile oficiale in Islanda, in insulele Faeroerne, in Groenlanda (alaturi de
eschimosa).

Suedeza este cea mai raspandita limba scandinava. Ea este vorbita de circa 9 milioane de oameni.
Primele documente in limba suedeza, in alfabet latin, sunt reprezentate de texte de legi din secolul al
XIV-lea.
5.3 Grupul de vest
Este cel mai numeros si, spre deosebire de cel bordic, si-a pierdut unitatea initiala, asa incat astazi
diferentele intre limbile care apartin acestui grup sunt mult mai mari decat intre limbile nordice.
Din acest grup fac parte:

Germana de sus sau germana propriu-zisa, cu aprox. 100 milioane vorbitori (ca limba
materna). Este limba oficiala in Germania, Austria, Elvetia, Liechtenstein. Se mai vorbeste in Franta
(Alsacia si Lorena), Italia Alto Adige), Danemarca, Luxemburg, Rusia, ex-Iugoslavia, Cehia, Romania.
Unul dintre cele mai vechi documente este poemul eroic Cantecul lui Hildebrand din secolul IX.
Cel mai important monument de limba de la inceputul perioadei germane moderne este traducerea Bibliei
de catre Luther. Cunoaste mari diferentieri dialectale de aceea vorbitorii de dialecte diferite nu se pot
intelege decat cu ajutorul limbii literare.

Tot de germana de sus tine limba idis, provenita dintr-un dialect al germanei medii vorbit de o
pupulatie evreiasca nevoita sa emigreze din Germania in secolul XIV. Numarul vorbitorilor de idis este
nesigur si difera de la o susra la alta. Astazi, cifra se estimeaza de la 1 milion (ca limba materna) la 5
milioane.

Din germana de jos s-au format olandeza si flamanda si limba afrikaans (=limba burilor).
Olandeza are peste 11 milioane de vorbitori. Din secolul al XVI-lea se dezvolta o literatura
bogata si variata.
Flamanda este vorbita de aprox. 4 milioane de oameni in Belgia si 200 000 in Franta. Este
apropiata de olandeza si este limba oficiala in Belgia.
Afrikaans este limba olandeza adusa de o populatie de olandezi, hughenoti francezi si germani in
africa in secolul al XVII-lea. Este limba oficiala (alaturi de engleza) in republica Sud-Africana.
22

Frizona are circa 400 000 de vorbitori (in Olanda, nord-vestul Germaniei si o parte din
Danemarca). Are trei grupuri dialectale.

Engleza se bucura de cel mai mare prestigiu intre limbile germanice. E greu de stabilit numarul
exact al vorbitorilor de limba engleza; intre 250-300 milioane ca limba moderna, dar statisticile engleze
dau o cifra de 700 milione de vorbitori, inclusiv ca limba secundara.
Engleza a fost adusa pe teritoriul Angliei intre secolele V-VI de catre unele triburi din nordul
Germaniei (anglo-saxonii). Inaintea venirii lor, pe teritoriul Angliei se vorbeau limbi celtice. Cele mai
vechi texte dateaza din secolul VII (Beowulf). Limba literara se bazeaza pe dialectul londonez.
Este limba oficiala sau principala in: Marea Britanie, Irlanda, SUA, Canada, Australia, Noua
Zeelanda, India, Filipine, Jamaica, alte zone din Asia si Africa, este limba oficiala la ONU si ocupa locul
doi in lume ca numar de vorbitori.

6.Ramura limbilor slave

In comparatie cu limbile germanice cele romanice, limbile slave au un caracter mai arhaic, mai
conservator. Limbile slave au la baza o limba comuna, numita conventional slava comuna, neatestata.
Cea mai veche forma atestata este slava veche (sau slava bisericeasca), limba veche literara a slavilor, in
care calugarii Chiril si Metodiu au tradus (in sec. IX) texte religioase din greceste, intr-un alfabet creat de
ei pe baza celui grecesc. Limbile slave se impart in trei grupuri:
6.1. Grupul de est cuprinde rusa, ucraineana, bielorusa.
Cel mai important monument al limbii slave de rasarit este Cantecul despre oastea lui Igor (sec.
XII). Cele trei ramificatii s-au constituit ca limbi independente abia in secolul al XIV-lea sau al XV-lea.

Rusa este cea mai raspandita limba slava (si din motive politice). ea este vorbita de 120 milioane
de oameni (ca limba materna), dar este cunoscuta de peste 265 milioane. Este limba oficiala la ONU.

Ucraineana (ruteana) are 35-37 milioane de vorbitori (surse diferite). Limba literara s-a format
in secolul al XVIII-lea.

Bielorusa este vorbita de 8-10 milioane de oameni (surse diferite) in Belarus si Polonia. S-a
constituit ca limba literara in secolul al XIX-lea.
6.2. Grupul de vest cuprinde polona, ceha, slovaca, polaba (disparuta), soraba, casuba.
Limbile slave de vest sunt mai putin unitare decat cele de sud si est. Sunt atestate din secolul al
XII-lea - ceha, secolul al XIII-lea - polona.
6.3. Grupul de sud: bulgara, macedoneana, sarba, croata, slovena.
Are cele mai vechi texte slave (secolul IX).
23

7. Din limbile baltice (care sunt foarte apropiate de cele slave la fonetica, gramatica, derivare si
vocabular) fac parte: lituaniana si letona, cu monumente literare din sec. al XVI-lea. Ni s-au mai pastrat
texte din secolul al XV-lea - al XVII-lea in limba prusiana veche, asimilata complet, spre sfarsitul sec.
XVII, de neamurile germanice. Deosebit de importanta pentru gramatica comparata a limbilor indoeuropene este lituaniana (prin caracterul arhaic al structurii morfologice si al foneticii).
Intre limbile slave, baltice si germanice exista un numar destul de mare de afinitati lingvistice (in
primul rand, morfologice si lexicale). Aceste relatii le intrec, sub raport cantitativ si calitativ, pe cele
proprii limbilor balto-slave si indo-iraniene. De asemenea, in slava, baltica si hitita exista un numar de
elemente comune (in sistemul fonetic, in tipul de formare a cuvintelor si in lexic), care constituie,
adeseori, isoglose specifice.
*

Pana acum am vorbit despre ramurile familiei indo-europene reprezentate prin mai mult de o
limba. Exista insa si alte grupuri indo-europene, constituite, fiecare, din cate o singura limba. Acesta este
cazul limbilor greaca, armeana, albaneza, hitita si toharica.

8. Limba greaca
Limba greaca veche (sec. al X-lea - al V-lea i.e.n.) era scindata intr-o multime de dialecte, legate,
totusi, intre ele, fiecare avand o anumita forma literara. (Pana in sec. al IV-lea i.e.n. in Grecia nu a existat
o limba unica). Dintre dialectele literare, cele mai importante au fost dialectul ionic, dialectul atic,
dialectul doric si dialectul eolic.

Dialectul ionic se vorbea in coloniile grecesti din nord-vestul Asiei Mici (12 orase). In acest
dialect au fost alcatuite epopeile lui Homer (Iliada si Odiseea), poemele lui hesiod si opera istoricului
Herodot.

Dialectul atic (dialectul Atenei) era indeaproape inrudit cu cel ionic. In general, limba tragediei
este dialectul atic (Eschil, Sofocle si Euripide), limba comediilor lui Aristofan, a istoricilor Tucidide si
Xenofon, a filozofului platon si a renumitului orator Demostene.

Din grupul eolic fac parte dialectele: tesalic, beotic si lesbic (pe insula Lesbos). In secolul al VIIlea - al VI-lea, in dialectul lesbic se creeaza o bogata literatura. In acest dialect scriu poetii Alceu si
Sappho. In odele lor se resimte insa si influenta limbii poemelor homerice.
Dialectele din grupul doric erau raspandite la Epir; Locrida, Laconia, Corint, pe insula Creta, in
Sicilia si Italia. In acest dialect au scris Bacchilide, Pindar si Theocrit. Si proza Lui Arhimede este
redactata tot in doric.
24

Greaca moderna (neogreaca) continua greaca veche (elina). Deosebirile dintre ele sunt insa
foarte mari.
Istoria limbii grecesti cunoaste trei perioade. Prima, la care ne-am referit si mai sus, o formeaza
greaca veche . Potrivit descoperirilor recente, ea dateaza din a doua jumatate a celui de-al II-lea mileniu
i.e.n. Este limba culturii creto-miceniene (sau minoice), cunoscuta din inscriptii in liniar A si B. Dupa
distrugerea acestei culturi (sec. al XII-lea i.e.n.) urmeaza o perioada obscura (ea tine pana in sec. al VIIIlea i.e.n.). In sec. al VIII-lea incepe marea colonizare a grecilor, care avea sa creeze conditiile ce au dat
nastere Greciei clasice. In cateva secole, limba greaca se extinde in intregul bazin mediteranean pana in
Gibraltar, iar in nord pana la tarmurile Marii Negre.
Datorita prestigiului politic si cultural al Atenei, in sec. al V-lea i.e.n. acest dialect incepe sa se
impuna si in alte zone. Suferind insa o puternica influenta ionica in lexic. Aceasta forma noua a
dialectului atic poarta numele de koin "limba comuna". Aparitia ei a dus la nivelarea particularitatilor
dialectale. Limba greaca comuna incepe sa castige teren in epoca elenistica. Ea avea sa existe pana in sec.
al VI-lea i.e.n., cand incepe perioada bizantina, caracterizata pe plan lingvistic prin doua tendinte
contrare: una conservatuiva, care incearca sa mentina traditiile limbii comune si ale dialectului atic;
aceasta tendinta devine predominanta in literatura; alta, populara, care a dus la scindarea limbii comune
(koin) vorbite in dialecte teritoriale. Ambele tendinte se continua in perioada neogreaca (aproximativ
din secolul al XII-lea e.n.). Din koin provine si greaca moderna. Pana in ultima vreme, in domeniul
morfologiei (si partial al sintaxei) limbii neogrecesti, chiar in textele dintr-o singura carte, in paginile unei
reviste sau ziar se intalneau doua stiluri diferite - hatharevusa si dimotiki, numita si limba pura, era
intrebuintata pentru expunerea stiintifica sau politica. La baza ei a stat vechiul dialect atic de pe vremeea
lui Alexandru cel Mare (356-323 i.e.n.), era, de fapt, stilul arhaic, livresc, o apropiere artificiala a limbii
grecesti moderne de greaca veche, asa cum fusese ea fixata in proza atica. Katharevusa nu era inteleasa de
paturile de jos ale populatiei. In schimb, dimotiki reflecta limba vorbita azi in Grecia, limba inteleasa de
cei multi. Recent (1997), guvernul grec a declarat dimotiki, vorbita si cultivata de poeti, ca limba
obligatorie in scoli, universitati si institutii publice.

9. Limba armeana
Cele mai vechi monumente literare ale acestei limbi dateaza din sec. al V-lea e.n. Limba
armeana clasica (veche), numita grabar, se deosebeste esential de armeana contemporana, careia i se
spune asharabar. Pe limba lor, armenii isi zic hay'(k'), iar Armeniei - Hayastan. Trasaturile limbii
armene moderne au inceput sa se contureze in sec. al XI-lea. Multa vreme armeana a fost considerata in mod gresit - ca facand parte din grupul limbilor indo-iraniene. In realitate insa, armeana a imprumutat
doar numeroase cuvinte din parta si persana. Locul limbii armene in randul celorlalte limbi indo-europene
a fost stabilit pentru prima oara de H. Hbschmann, la sfarsitul sec. al XIX-lea (mai precis, in anul 1875).
Armenii sunt inruditi cu traco-frigienii si au locuit candva (de la inceputul celui de-al II-lea
mileniu i.e.n. pana in sec. al XII-lea i.e.n.) in Peninsula Balcanica, de unde au migrat, mai intai in Asia
Mica, iar apoi in Armenia. Aici, graiul lor a suferit influenta limbilor asa-zise anatoliene (limbi de
25

substrat) (hitita hieroglifica si hitita cuneiforma). In vocabular, armeana are mai multe asemanari cu
greaca, vechea indiana, limbile germanice, baltice, slave, cu latina, limbile iraniene, cu celtica, albaneza,
toharica, figiana, traca, ilira si hitita, decat cu restul limbilor indo-europene.

10. Limba albaneza

Cele mai vechi texte dateaza din sec. al XV-lea. Albaneza este impartita in doua dialecte: de nord
(gheg) si de sud (elbasan), care, insa, prin particularitatile sale se deosebeste prea putin de gheg. Judecand
dupa teritoriul pe care-l ocupa, s-ar putea afirma ca albaneza continua ilira, ipoteza sustinuta de G. Meyer,
P. Kretschmer, F. Sommer, A. Thumb, O. Hoffmann, O. Densusianu, I. Valaori, Al. Philippide, Eq.
abej, A. V. Desickaja s.a., dar anumite particularitati fonetice vorbesc in favoarea originii ei trace (C.
Pauli, H. Hirt, G. Weigand, H. Pedersen) sau daco-moesiene (VI. Georgeiev). Ipotezele acetea sunt
impartasite de lingvisti si astazi. in anul 1952, D. Decev a cautat sa demonstreze ca albaneza ar continua
traca, nu ilira. Autorul ajunge la aceasta concluzie in urma analizei modificarilor pe care le-au siferit
cuvintele latine in albaneza. Schimbarile sunt asemanatoare cu cele din limba romana, care s-a format, ca
limba romanica, pe substrat traco-daca-get.
In evul mediu, ca limbi literare s-au folosit, in Albania, latina si greaca.
Datorita numeroaselor transformari, sistemul fonetic si structura gramaticala a limbii albaneze au
deviat mult (in raport cu alte idiomuri indo-europene). Lexicul abunda in elemente romantice, grecesti si
slave. Din momentul cuceririi Iliriei de catre romani (sec. al II-lea i.e.n.) dateaza primele elemente
latinesti, urmate apoi de influenta italiana (indeosebi venetiana) si aromana.

11. Limba toharica

Acest termen arbitrar si inexact este folosit pentru denumirea a doua limbi inrudite intre ele.
Textele toharice, scrise cu caractere indiene si datand din sec. al VI-lea - al VII-lea e.n., au fost
descoperite la inceputul sec. al XX-lea, in Turkestanul chinez. Dupa locul unde au fost gasite textele,
limbile se impart in turfana (sau toharica A) si kuceana (sau toharica B), indeaproape inrudite.
Descoperirea textelor toharice a constituit un eveniment extraordinar in lingvistica comparativ-istorica.
Limbile toharice au alcatuit o grupa indo-europeana noua, despre care anterior nu se stia nimic. Nu
cunoastem nici timpul, nici cauzele disparitiei celor doua idiomuri.
Desi textele toharice atesta schimbari esentiale in limba lor (fata de indo-europeana comuna),
totusi ele au conservat unele trasaturi indo-europene arhaice.
Limbile toharice manifesta asemanari cu grupurile italic, celtic, slav, cu greaca, armeana si
frigiana. Dealtfel, definind pozitie toharicei intre celelalte limbi indo-europene, A. Meillet sublinia ca ea
se situeaza intre italo-celtica, pe de o parte, slava si armerana, pe de alta. Avand in vedere ca in toharica
exista elemente de substrat fino-ugrian, se poate adimite ca patria primitiva a vorbitorilor ei s-a aflat intre
Nipru si Ural. Nu este exclus ca, intr-o epoca foarte indepartata, stramosii popoarelor germanice, ai baltoslavilor si toharienilor sa fi alcatuit grupul indo-european de nord, separat destul de timpuriu de indo26

europeana. Mai tarziu (probabil in mileniile al IV-lea - al III-lea i.e.n.), grupul acesta s-a scindat in
germanica, baltoslava si toharica.

12. Limba hitita (sau nesita)

Hitita a fost raspandita in Asia Mica si ne-a parvenit in texte cuneiforme incepand cu mileniul al
II-lea i.e.n. (peste 15 000 de tablite de argila). Monumentele hititei cuneiforme sunt foarte numeroase si
variate in ceea ce priveste continutul. Aceasta limba a fost descifrata de asiriologul ceh B. Hrozny in anul
1915. Descifrarea si interpretarea textelor hitite au contribuit intr-o larga masura la revizuirea unor
probleme de gramatica comparata a limbilor indo-europene.
Trebuie spus ca textele hitite nu reflecta integral sistemul acestei limbi, caci adeseori cuvintele
proprii sunt inlocuite prin corespondente accadiene sau redate prin ideograme, a caror pronuntare nu se
cunoaste.
Importanta limbii hitite pentru gramatica comparata se explica nu numai prin caracterul arhaic al
textelor, ci si prin prezenta in sistemul fonologic si gramatical al hititei a unor deosebiri fata de restul
limbilor indo-europene (de exemplu, existenta laringalelor, a doua genuri, in loc de trei, absenta dualului,
desinenta comuna pentru genit. si dat. loc. pl. si genit. sg. etc.). In unele monumente hitite s-au gasit
interpolari in luviana si palaita, limbi indeaproape inrudite cu hitita. In Siria de Nord si in estul Asiei
Mici, au fost descoperite si inscriptii hieroglifice. Ele noteaza o limba apropiata de hitita cuneiforma.
Limba lor este hitita hieroglifica. Impreuna cu lyciana, lydiana si cariana, limbile acestea constituie
grupul anatolian (hitito-luvian).
In afara de aceste ramuri indo-europene, bine cunoscute prin documente, s-au pastrat date
fragmentare cu privire la o serie intreaga de limbi ale unor triburi si populatii care au locuit in vechime in
regiunile din Europa de sud-est si mediteraneana. Analiza acestor limbi ne permite sa afirmam cu
certitudine ca apartin familiei lingvistice indo-europene. Este vorba despre: traco-daca, ilira, frigiana
etc.

II. Familia limbilor fino-ugriene

(sau ugro-finice)

Familia limbilor ugro-finice se imparte in doua ramuri: ramura ugrica si ramura finica. Din
ramura ugrica fac parte limbile maghiara, mansi (regula) si hanti.
Din ramura finica mentionam limbile: finlandeza (suomi), estona, sama (lapona), vepsa si isuri,
voda si levona, limbile komi-permiana si komi-siriana, limbile mordvine (ersa si moksa), limba mari
rasariteana de campie, mari de munte si udmurta.
Raporturile dintre diferitele grupuri ale limbilor fino-ugriene sunt extrem de complexe. Cu toate
succesele obtinute in domeniul gramaticii lor comparate, multe probeleme legate de formarea acestor
limbi inrudite raman totusi inca berezolvate. In prezent, limbile ugro-finice se deosebesc simtitor in
structura lor fonetica, gramaticala si lexicala.
27

III. Familia limbilor turcice

Problema clasificarii genealogice a limbilor turcice nu a fost solutionata definitiv. Dar, spre
deosebire de familia limbilor fino-ugriene, limbile turcice seamana mult una cu alta, ceea ce usureaza
studiul relatiilor genetice existente intre ele.
Din aceasta familie fac parte: turca, tatara, azerbaidjana, uzbeka, turcmena, ciuvasa, baskira,
uigura si gagauza.
Din limbile turcice care au disparut mentionam: orhona - limba puternicului stat din sec. al VIIlea - al VIII-lea e.n. in Mongolia de nord, pe raul Orhon; cumana - limba unei populatii nomade de
stepa (sec. al XI-lea - al XIV-lea e.n.); limba veche uigura - limba marelui stat din Asia centrala (sec.
al IX-lea - al XI-lea e.n.) si limba hazara.

IV. Familia limbilor ibero

(basco)-caucaziene

Termenul de limbi caucaziene are in vedere numai raspandirea geografica a limbilor cuprinse sub
acest nume. Stiinta nu a dat inca un raspuns satisfacator intrebarii daca limbile caucaziene formeaza sau
nu o singura familie.
a) Grupa occidentala a limbilor caucaziene cuprinde abhaza, abaza, limba adighee, kabardina
si ubiha;
b) grupa veinaha (batbiko-kistina), din care fac parte limbile cecena, ingusa, batbika si kistina;
termenul veinah inseamna "poporul nostru";
c) grupa caucaziana de sud (cartvela) include limbile gruzina (numita si georgiana), mengrela,
ceana, zana, iar in Peninsula Iberica - basca.

V. Familia limbilor semito-hamitice

V.1 Ramura limbilor semite

Limbile semite se impart in 3 grupuri: estica, nordica si sudica:
a) Grupa estica e reprezentata de limba moarta asiro-babiloneana, numita si accadiana, care se
vorbea in Asiria si Babilon. Monumentele (scrise cu caractere cuneiforme) dateaza din anul 2500 i.e.n. si
merg pana in sec. al V-lea e.n.
b) Ramura nordica cuprinde limbile vechi cananeana, ebraica, feniciana, arameica, moabita,
mandeica si limba vie aisora. Ebraica este limba celor mai vechi parti din Biblie. Ea a existat intre sec.
al X-lea si al III-lea i.e.n. La sfarsitul secolului trecut, se initiaza o campanie de reinviere a limbii ebraice,
pentru a putea fi utilizata in scris si in vorbire. Scrierea folosita este cea veche, iar vocabularul cuprinde,
pe de o parte, termeni arhaici, adaptati la necesitatile vietii moderne, pe de alta, imprumuturi din limbile
europene.
28

Limba arameica este limba unor carti de cult, dar care s-a vorbit in Siria, Asiria si Babilon din
primul mileniu i.e.n. pana in cele dintai secole e.n. ca limba a Orientului apropiat (aproximativ din secolul
al III-lea i.e.n. si pana in sec. al IV-lea e.n.), ulterior arameica a fost inlocuita treptat de araba; astazi ea e
folosita "intr-o masura destul de restransa".
Aisora este o continuare a limbii arameice.
c) Ramura sudica cuprinde araba si etiopiana.
Limba araba dispune de o bogata literatura. Cele mai vechi texte sunt reprezentate de ionscriptii,
dintre care: una din anul 328 e.n., alta - din 512 si, in fine, o a treia - din 568. majoritatea scrierilor
literare le avem incepand din sec. al VI-lea si al VII-lea. In araba veche au fost redactate numeroase opere
filozofice, matematice si filologice. Odata cu raspandirea islamului, rolul limbii arabe in Orient creste
considerabil. De fapt, in viata culturala a popoarelor din Orientul Apropiat araba a jucat acelasi rol ca
latina in Europa de apus.
Inrudirea dintre limbile semite a fost stabilita de orientalisti inca din sec. al XVII-lea, adica inainte
de delimitarea relatiilor genetice in cadrul limbilor indo-europene, cu alte cuvinte, inainte de aparitia
metodei comparative-istorice. Confruntarea acestor limbi a fost inlesnita si a dus la rezultate pozitive
numai gratie apropierii limbilor semite intre ele, limbi care mentin pana azi numeroase trasaturi comune.

V.2. Ramura limbilor hamite

Din aceasta ramura fac parte: vechea egipteana, copta, limbile berbere ale tuaregilor si kabililor
din Africa de nord, limbile kusite (in Etiopia) si kausa (vorbita in Nigeria, Sudan, Benin, Togo, Camerun
etc.).
Egipteana veche este limba inscriptiilor hieroglifice care ni s-au pastrat din mileniul al IV-lea
i.e.n. pana in sec. al III-lea e.n. Monumentele scrieri hieroglifice egiptene au fost descifrate de savantul
francez Franois Champollion in anul 1822 pe baza unei inscriptii trilingve.
Limba copta reprezinta o faza ulteriora a egiptenei (sec. al III-lea, epoca medievala, pana in sec.
al XVII-lea e.n.). Scrierea copta se bazeaza pe alfabetul grecesc.
Lingvistica contemporana recunoaste inrudirea genetica apropiata dintre limbile semite si cele
hamite. Aceasta comunitate a avut loc cu aproximativ 5000 de ani i.e.n.

VI. Familia limbilor bantu

Limbile bantu sunt vorbite de popoarele care locuiesc in Africa centrala si meridionala, la sud de
Sudan. Bantu este o notiune pur lingvistica (nu antropologica), toate limbile din aceasta familie formeaza
o unitate in ceea ce priveste structura gramaticala si lexicala. Ele sunt foarte apropiate una de alta (ca
ramura limbilor romanice ori slave). Una dintre particularitatile limbilor bantu o constituie existenta asanumitelor clase seminale. Toate substantivele au aici prefixe speciale (substantivele care denumesc
oameni, fiinte, lucruri etc.).
29

Limbile bantu sunt vorbite de aproximativ 50 de milioane de oameni. Dintre limbile bantu, cea
mai importanta e suahili, vorbita de 8 milioane de oameni si raspandita pe litoralul Oceanului Indian.
Literatura in limba suahili dateaza din sec. al XIV-lea si contine cronici istorice si poeme.

VII. Familia limbilor mongolice

Aceasta familie cuprinde limbile: mongola, buriat-mongola, halhasa, cirata si kalmika.
Oarecum deosebite de acestea sunt limbile mongola (in Afganistan), dagura (in Manciuria) si mongura
(in Tibet).

VIII. Limbile tunguso-manciuriene

Acestea se impart in doua subgrupe: 1) nordica sau tungusa, cu limbile: evenki, evena,
neghidala si solona si 2) sudica sau manciuriana, cu limbile: manciuriana, nanaica, ulcica si orocen.
Ele sunt raspandite in Extremul Orient.

IX.Llimbile paleosiberiene
Limbile paleosiberiene se subimpart in: 1) ramura de est (ciukota sau luoravetlana, eschimosa,
koriaka, kamciadala, iukaghira, ciuvanta si ghiliaka) si 2) de vest (limbi ieniseice: keta sau ostiaka
din Ienisei, assana si limbile disparute: arina - in sec. al XVIII-lea, si kota - in sec. al XIX-lea).

X. Limbile samoede
Se vorbesc in nordul indepartat al fostei U.R.S.S. Din acestea fac parte: iurak (nenetii), ienisei
(enetii), tevgi (nganassan) in grupul de nord, selkup si kamas in grupul de sud.

XI. Familia limbilor dravidiene

Limbile dravidiene sunt raspandite pe un spatiu imens la sudul si sud-estul Hindustanului si,
partial, in India centrala. Numarul vorbitorilor se ridica la 80 de milioane de oameni. La baza clasificarii
stiintifice a limbilor dravidiene au stat cercetarile filologilor din India medievala.
Limbile dravidiene se impart in doua grupe: andhra si dravida. Din prima grupa face parte limba
telugu, iar din a doua: tamila, kanara, maleyalam, kotra si tulu. N-a fost stabilita inca apartenenta
celorlalte limbi mai putin studiate la nici una din grupele mentionate: acesta este cazul limbilor: kodagu,
toda, bhil, oraon, limba bragui s.a. Substratul dravidian a avut o mare influenta asupra limbii indiene
vechi, determinand acolo aparitia consoanelor cerebrale. In privinta structurii fonetice, limbile dravidiene
seamana intrucatva cu cele din grupa munda (de exemplu, limba khewari), vorbite tot in India, chiar
inaintea celor dravidiene.

30

XII. Familia limbilor malaio-polineziene

Se subdivide in: 1) ramura malaeza (sau indoneziana) si 2) ramura polineziana. Dintre aceste
limbi, cele mai studiate sunt limbile din prima grupa, din care fac parte: indoneziana (limba de stat a
Republicii Indonezia), djawaneza, sunda, malaeza, bali, madura, toraja, bugi, tagalos, malgasa (in
Madagascar) etc.
Din ramura polineziana fac parte limbile hawaiana, samoana, maori s.a.
Dintre limbile vorbite in Sumatera (batok, lubu, acek, gavo, indoneziana etc.), cea mai
insemnata este indoneziana, continuatoare, intr-un anume sens, a limbii malaeze clasice. In malaeza
sunt numeroase imprumuturi din sanscrita si, indeosebi, araba. O anumita influenta au exercitat-o si
hindustana, persana, djawaneza si chineza, iar dintre limbile europene: portugheza, olandeza si engleza.
In sec. al XIV-lea, malaezii au adoptat scrierea araba. In prezent, indonezienii folosecs alfabetul latin.
Primele inscriptii in limba malaeza au fost descoperite in centrul Jawei (datate: 827 si 832). Limba
indoneziana actuala este rezultatul evolutiei si formarii rapide a limbii malaeze, imbogatita pe seama
multor limbi si dialecte autohtone. Din anul 1945 malaeza s-a impus ca limba oficiala a statului si a
capatat numele de indoneziana (lahasa indonesia). De fapt, la 28 octombrie 1928, cu prilejul unui
Congres al tineretului, care s-a tinut la Jakarta, s-a folosit, pentru prima oara, termenul de limba
indoneziana - bahasa indonesia - "limba indoneziana moderna" - care a devenit, cu timpul, simbolul
unitatii nationale.
Desi indoneziana continua limba malaeza, intre ele nu trebuie sa punem semnul identitatii.
Limba indoneziana difera de malaeza prin unele trasaturi, legate de evolutia ei in epoca moderna (intre
altele, prin prezenta in vocabular a unui mare numar de cuvinte pentru notiuni abstracte, imprumutate in
special din olandeza sau formate din elemente autohtone, ca si prin unele particularitati morfosintactice.
Cu toate acestea, cine cunoaste limba indoneziana poate lesne citi opere literare in malaeza clasica.
Nu putem sa nu amintim si de limba kawi, vechea limba literara a djawanezilor, care a existat de
la inceputul erei noastre si care, in ceea ce priveste structura gramaticala, face parte din categoria limbilor
malaio-polineziene. Lexicul ei este insa imprumutat mai ales din sanscrita si bali, deoarece literatura in
limba kawi sunt traduceri si prelucrari, mai mult sau mai putin exacte, ale operelor literare (epice si
dramatice) sau religioase (budiste) din India. De foarte multa vreme limba kawi a aytras atentia savantilor
(incepand cu W. Von Humboldt) si este una dintre cele mai studiate limbi din aceasta parte a lumii.

XIII. Limbile chino-tibetane

Se impart in doua mari ramuri: 1) thai-chineza (chino-siameza), care cuprinde limba chineza si
grupul limbilor thai (limba thai propriu-zisa sau thai-siameza, apoi limbile lao, lui, kuin, vietnameza,
numita, anterior, anamita s.a.) si 2) tibeto-birmana (limba tibetana, limbile himalaice
pronominalizate, limbile himalaice nepronominalizate, limba birmana s.a.).
31

XIV. Limbile indiene (amerindiene)

Se clasifica in trei mari grupe: 1) limbile din Canada si S.U.A. (eschimosa, aleuta, familia
athapasca si algonquina etc.); 2) limbile din mexic si din America centrala (cea mai importanta este,
aici, maya, limba moarta, vorbita de indienii din Yucatn si nordul statului Campeche); 3)limbile din
America de Sud si Antile (quechua, aymara, tupi, guarani etc.).
Cu privire la locul limbii coreene in clasificarea genealogica au fost emise doua ipoteze. Dupa
una dintre ele, coreeana ar forma impreuna cu limbile dravidiene din sudul Italiei o familie aparte,
explicatie neacceptata din lipsa de argumente convingatoare. Mult mai plauzibila este cealalta ipoteza,
care sustine inrudirea dintre coreeana si limbile manciuriana si mongola. Dupa parerea lingvistilor care au
argumentat cel de-al doilea punct de vedere, coreeana face parte din familia limbilor altaice (adica este
inrudita cu limbile turcice, mongole si tunguso-manciuriene).

B. CLASIFICAREA TIPOLOGICA

Istoricul problemei

Spre deosebire de clasificarea genealogica, clasificarea tipologica a limbilor, aparuta cam in acelasi
timp (adica la sfarsitul sec. al XVII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea), se intemeiaza pe alte principii.
Intr-adevar, aici nu ne mai intereseaza inrudirea morfemelor si nici, implicit, filiatia lingvistica, ci tipul
limbii, cu alte cuvinte, asemanarile si deosebirile ce se manifesta in structura gramaticala a limbilor,
indiferent de originea lor.
Ideea de a se studia tipul limbii o intalnim, pentru prima oara, la romantici, dupa care, sufletul fiecarui
popor se manifesta in folclor, in arta, literatura si limba. De aici concluzia, naturala, ca prin limba putem
cunoaste spiritul etnic. Conceptia aceasta o gasim formulata in celebra lucrarea a lui Friederich von
Schlegel, seful romanticilor germani, ber die sprache und Weisheit der Indier, mentionata mai sus.
Pe baza compararii limbilor, intreprinsa inca de englezul W. Jones, Fr. Schlegel confrunta sanscrita cu
greaca, latina, limbile turcice si conchide ca:
1) limbile pot fi impartite in doua tipuri, si anume in limbi flexionare (cu flexiune interna) si
limbi cu afixe (care dispun de prefixe si sufixe);
2) fiecare limba se naste si ramane in acelasi tip lingvistic;
3) limbile flexionare sunt mai bogate, mai stabile si mai durabile decat acela afixale, care,
dimpotriva, ar fi sarace, artificiale si nu s-ar dezvolta organic. In alti termeni, Fr. Schlegel considera ca
limbile flexionare ar fi singurele ideale si le opune tuturor celorlalte. Dupa parerea lui, reprezentanta
clasica a limbilor flexionare o constituie sanscrita.
32

Zece ani mai tarziu, fratele lui Friederich Schlegel, August Wilhelm von Schlegel (1767-18450, in
lucrarea Observations sur la langue et la littrature des troubadours (1818), propune clasificarea
tuturor limbilor in trei tipuri principale:
1) limbi in care cuvintele sunt invariabile, iar raporturile dintre el;e pot fi exprimate numai prin
topica;
2) limbi cu afixe, in care raporturile gramaticale sunt desemnate cu ajutorul prefixelor, sufixelor
si al desinentelor;
3) limbi flexionare, in care, in afara de afie, mai exista si flexiune interna. La randul lor, acestea
pot fi divizate, pe baza criteriului sintactic, in limbi sintetice si limbi analitice.
O noua etapa in evolutia conceptiilor privind clasificarea tipologica a limbilor este marcata de
cercetarile lui Wilhelm von Humboldt. Ceea ce este nou in clasificarea propusa de Humboldt consta in
faptul ca el adauga celei facute de A. Schlegel al patrulea tip lingvistic si da denumire primelor doua.
1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt il numeste izolant.
2)Al doilea este denumit aglutinant; limbile care il compun se caracterizeaza prin afixe, dar in
structura lor morfologica prefixele, sufixele si desinentele nu sunt sudate cu radacina cuvantului.
3)Al treilea tip il constituie limbile flexionare. Ele se caracterizeaza, spre deosebire de cele
aglutinante, printr-o coeziune perfecta atat intre afixe, cat si intre acestea si radacina. Specifica acestor
limbi este si flexiunea interna.
4)Spre deosebire de invatatii de pana la el, Humboldt mai distinge un tip lingvistic, si anume tipul
limbilor incorporante (limbile unor indieni din America de Nord, precum si unele din limbile din
extremitatea de nord-est a Siberiei; ciukota sau luoravetlana). In opozitie cu idiomurile in care exista parti
secundare de propozitie dependente de verbul-predicat, in limbile incorporante sunt utilizate, cu aceasta
functiune, afixele, care fac corp comun cu verbul-predicat. In limbile incorporante, propozitie nu este
insa alcatuita numai din verbe + afixe, ci si din verbe si nume reduse fonetic.
Desi conceptia generala a lui W. von Humboldt contine unele elemente dialectice, totusi teoriile
lui privitoare la evolutia tipului lingvistic sunt idealiste, influentate mult de Kant, Schelling si Fichte.
Lingvistul german considera ca principalele tipuri morfologice ar reprezenta etape diferite ale unui proces
de evolutie unic, incepand cu limbile izolante. Cele mai desavarsite sunt, dupa el, limbile flexionare, iar
sanscrita constituie, desigur, tipul ideal.
August Schleicher revine la clasificarea tipologica a fratilor Schlegel, dar cu o argumentare si
detalii noi. Ca discipol al lui Hegel, Schleicher era convins ca tot ceea ce exista trece prin trei etape
(triada): teza, antiteza si sinteza. In consecinta, va trebui sa delimitam trei tipuri de limbi in trei perioade.
Aceasta interpretare, dogmatica si formala, a filozofiei hegeliene a fost combinata de Schleicher cu ideile
lui Ch. Darwin despre evolutia speciilor biologice. In mod logic, Schleicher avea sa ajunga la concluzia
ca limba, ca orice organism natural, se naste, creste (nu se dezvolta) si moare. Clasificarea tipologica a lui
Schleicher nu prevede limbile incorporante, ci indica trei tipuri lingvistice in doua variante: limbi
sintetice si limbi analitice.
1. primul tip il constituie limbile izolante:
33

a) R - radacina pura (de exemplu, chineza);

b) R + r - radacina + cuvantul auxiliar (de exemplu, birmana);
2. Limbile aglutinante:
Tipul sintetic:
a) Ra-tipul sufixal (de exemplu, limbile turcice si finice);
b) aR-tipul prefixal (de exemplu, limbile bantu);
c) R/a-tipul infixal (de exemplu, limba batbika)
Tipul analitic:
d) Ra (aR) + r = radacina afixata + cuvantul auxiliar (de exemplu, limba tibetana);
3. Limbi flexionare
Tipul sintetic:
a) Ra - flexiunea interna pura (de exemplu, limbile semite);
b) aR (Ra) + r: radacina flectanta (cu flexiune) si afixata + cuvantul auxiliar (de exemplu,
limbile romanice, engleza).
Limbile izolante sau amorfe sunt considerate de Schleicher ca specii arhaice, cele aglutinante, ca
specii intermediare, limbile flexionare (vechi indo-europene) ar coincide cu epoca de inflorire,
reprezentand, deci, speciile cele mai evoluate, in timp de limbile flexionare noi (analitice) ar apartine
epocii de degradare. In viata limbilor, A. Schleicher distinge, deci, doua perioade, dintre care una asa-zisa
preistorica sau creatoare si alta istorica sau de degradare. In aceasta perioada nu se mai creeaza forme
noi, ci, dimpotriva, totul se dezintegreaza.
In acelasi timp cu Schleicher, a elaborat o clasificare morfologica H. Steinthal. El porneste de la
tezele principale ale lui Weavon Humboldt, dar interpreteaza ideile acestuia pe plan psihologic. Toate
limbile sunt impartite de Steinthal in limbi cu forma si limbi fara forma (amorfe). Prin forma el
intelege atat forma cuvantului, cat si forma propozitiei. Limbile in care flexiunea lipseste au fost numite
de Steinthal agregate; ele dse subimpart in: limbi de tipul vietnamezei (care este aproape total lipsita de
forme) si limba chineza (care nu este complet amorfa: in chineza exista nu numai afixe lexicale, ci si afixe
gramaticale); limbile cu flexiune, Steinthal le-a numit limbi variabile.
A. Fara forma:
- cu ajutorul reduplicarii si al prefixelor (limbile polineziene);
- cu ajutorul sufixelor (limbile turcice, mongole si fino-ugriene);
- prin intermediul incorporarii (limbile amerindiene);
B. Limbi variabile, cu forma (organizate):
- prin adaugarea elementelor (egipteana);
- cu ajutorul flexiunii interne (limbile semite);
- cu ajutorul sufixelor veritabile (limbile indo-europene).
Aceasta clasificare, ca, dealtfel, si cele care i-au format, o completeaza cu amanunte pe cea a lui
W. Von Humboldt, in cazul de fata cu o intelegere deosebita a notiunii de forma.
34

Clasificarea lui H. Steinthal a fost revizuita de Fr. Misteli, care are meritul de a fi delimitat limbile
ca radacini izolante (chineza) de cele care izoleaza temele (de exemplu, malaeza).
N. Finck pune la baza clasificarii, pe de o parte, principiul de organizare a propozitiei
("masivitatea", ca in limbile incorporante, sau "caracterul segmentarii sau al fragmentarii", ca in limbile
semite si indo-europene), iar pe de alta, caracterul relatiilor dintre partile propozitiei, in special tipul
acordului. In felul acesta, o limba aglutinanta cu acord deplin (de exemplu, subia din grupul zambezi al
familiei bantu), iar alta, tot aglutinanta, dar cu acord partial (turca), ocupa in clasificarea lui Finck, locuri
diferite. Drept urmare, autorul distinge 8 tipuri morfologice: 1) tipul chinez; 2) tipul groenlandez; 3) tipul
subia; 4) tipul turc; 5) tipul samoan (specific si altor limbi polineziene); 6) tipul arab (comun si celorlalte
limbi semite); 7) tipul grec (caracteristic si altor limbi indo-europene) si 8) tipul gruzin.
In clasificarea morfologica a lui Fr. si A. Schlegel, W. von Humboldt, A. Schleicher, H. Steinthal
si Fr. Misteli, ca, dealtfel, in insasi conceptia lor lingvistica, limbile indo0europene reprezinta tipul cel
mai evoluat si se caracterizeaza printr-o structura gramaticala ideala, puncte de vedere ce nu pot fi insa
acceptate.
Lingvistul rus F. F. Fortunatov (1848-1914) reia, cu unele modificari, sistemul de clasificare al lui
W. von Humboldt, pe care-l completeaza cu un tip ce ocupa o pozitie intermediara intre limbile
aglutinante si cele flexionare. Fortunatov denumeste acest tip flexionar-aglutinant si include aici limbile
semite, pe care lingvistii le considerau flexionare, desi in structura lor gramaticala ele se deosebesc mult
de limbile indo-europene. Clasificarea tipologica a lui Fortunatov este foarte logica, dar insuficienta in
privinta numarului limbilor. El ia ca punct de plecare structura formei cuvantului si corelatia dintre
elementele morfologice ale acestuia din urma. Bazandu-se pe criteriile amintite, lingvistul rus distinge 4
tipuri de limbi:
1) aglutinante (turcice, fino-ugrice mongole), in care formele cuvintelor se organizeaza prin
separarea temelor si afixelor;
2) flexionar-aglutinante (limbile semite), in care formele cuvintelor se organizeaza prin
separarea temelor, deci aici raportul dintre tema si afix este identic cu cel din limbile aglutinante;
3) flexionare (limbile indo-europene), in care exista o flexiune tematica (a temelor) in forme
organizate de afixe;
4) radicale (chineza, birmana), in care nu exista forme ale cuvintelor izolate, detasabile, radacinile
constituind nu parti ale cuvantului, ci chiar cuvinte.
Din clasificarea lui Fortunatov lipsesc limbile incorporante, in ea nu pot fi incluse gruzina,
groenlandeza, limbile malaio-polineziene, dar foarte subtil este ilustrata diferenta dintre formarea
cuvintelor in limbile indo-europene si semite, operatie pe care anterior lingvistii de obicei nu o faceau.
O completare substantiala a schemei clasificarii tipologice traditionale ii apartine lingvistului
american E. Sapir. La baza clasificarii, acesta pune trei criterii: 1) gradul de sinteza; 2) tehnica sintezei;
3) caracterul conceptelor (adica al semnificatiilor ce pot fi exprimate in cadrul cuvantului). Dupa primul
criteriu, limbile sunt divizate in: analitice (chineza, engleza, franceza), sintetice (latina, araba,
finlandeza) si polisintetice. In conformitate cu cel de-al doilea criteriu, limbile se impart in izolante,
35

aglutinante, fuzionante si simbolizante. In fine, potrivit celui de-al treilea criteriu, tipurile de notiuni
exprimate de limba pot fi: A. Lexicale (1.concepte lexicale "de baza" si concepte "derivative") si B.
Gramaticale (3.concepte relationale concrete: de pilda, genul si numarul; 4.concepte relationale pure:
de ex., categoria gramaticala a cazului).
Considerate in ansamblu, cercetarile consacrate clasificarii tipologice au scos la iveala faptul ca in
fiecare limba predomina anumite procedee de exprimare a continutului gramatical, in schimb, altele
lipsesc sau sunt folosite foarte rar. In fond, asa a aparut clasificarea tipologica. Ea se sprijina pe structura
limbii si este definita prin mijloacele greamaticale de expresie, esentiale in fiecare caz in parte. Astfel, la
exprimarea raporturilor dintre cuvinte, limba romana utilizeaza mijloace morfologice (flexiunea),
sintactice (jonctiunea, juxtapunerea, parataxa, topica) si fonetice (intonatia, pauza). Dimpotriva, chineza
recurge mai ales la ton, topica si cuvinte auxiliare.

CLASIFICAREA TIPOLOGICA TRADITIONALA

Lingvistica generala actuala accepta, in principiu, clasificarea tipologica a lui Humboldt si
completarile facute de alti invatati atat in sec. al XIX-lea, cat si in epoca noastra. Se recunoaste, de fapt,
existenta a patru tipuri principale de limbi, si anume: 1) tipul izolant sau amorf; 2) tipul aglutinant; 3)
tipul flexionar; 4) tipul polisintetic.
1. Limbile izolante sau amorfe (li se mai spune si radicale)
Din aceasta categorie fac parte: chineza, vietnameza, tibetana, birmana, siameza, limbile sudaneze (in
parte, si engleza). Limbile pomenite se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi principale:
a) invariabilitatea cuvintelor. Afixele gramaticale, de obicei lipsesc, cuvintele nu se declina si nu se
conjuga. Exista numai particule, care indeplinesc rolul cuvintelor auxiliare, si afixe lexicale. Limbile se
numesc izolante, pentru ca formele cuvintelor nu exprima raporturi sintactice in propozitie: formal
cuvintele sunt "izolate". Ele pot consta in unele limbi numai din radacini, in timp ce in altele (care
izoleaza temele) gasim afixe lexicale. Propozitia reprezinta, in limbile izolante, un sir de radacini sau
teme invariabile.
b) In limbile amorfe nu exista elemente formale pentru a diferentia partile de vorbire, desi sensul
lor este perceput ca atare si in plan morfologic. Cuvintyele ce desemneaza obiecte, proprietati sau actiuni,
din punct de vedere structural nu se deosebesc prin nimic unele de altele. Uneori, unul si acelasi cuvant
poate indica si obiectul, si proprietatea, si actiunea (aceasta depinde, bineinteles, de context). De aici
polisemia radicalilor sau a temelor. Aceleasi radacini au, adeseori, intelesuri foarte variate (de exemplu,
in chineza). Cu alte cuvinte, in chineza exista multi radicali omonimici. De pilda, tao poate insemna: "a
rapi, a atinge, a acoperi, steag (flamura), grau, a duce, drum"; liu - "a intoarce, caruta, piatra pretioasa,
roua, a bate fierul, drum". Aceste complexe sonore, identice din punct de vedere fonetic segmental, sunt
diferentiate prin intonatie (oral) si prin ideograme (in scris).
c) Raporturile sintactice pot fi exprimate prin topica, intonatie si cuvinte-radacini, care isi pierd in
context valoarea lor de baza si capata rolul cuvintelor auxiliare (insrtumente gramaticale prin excelenta:
prepozitii sau conjunctii). De exemplu, subiectul se afla intotdeauna la inceputul propozitiei, obiectul
36

direct sta sau imediat dupa cuvantul care marcheaza actiunea sau este indicat prin intermediul unui
cuvant-radacina."Genitivul" (ceea ce intelegem noi prin acest caz) se exprima in chineza prin plasarea
cuvantului inaintea celui care trebuie definit: teani tse "fiul cerului" (se poate spune insa si: teani-ti-tse).
In limba chineza, in afara de cuvintele radacini, care poarta o anumita valoare lexicala, mai exista si
cuvinte-radacini cu functie auxiliara. (Studiul acestei limbi se reduce la stidiul radicalilor de diferite
tiputi, precum si al topicii). Destinatia celor doua feluri de radacini a fost observata de multa vreme de
lingvistii chinezi, care le-au impartit in cuvinte pline si cuvinte goale (vide). In concordanta cu aceasta
delimitare, se dadea si definitia gramaticii: a arta foarte utila, care ne invata sa deosebim cuvintele pline
de cele goale.
2. Limbile aglutinante
In aceasta categorie se incadreaza majoritatea limbilor din Asia, Africa si Oceania: limbile turcice,
mongolice, tunguso-manciuriene, samoedice, bantu, fino-ugriene, dravidiene, gruzina, japoneza, armeana
de azi (care poseda insa si unele trasaturi, specifice tipului flexionar) s.a. Ele se caracterizeaza prin afixe
lexicale si gramaticale, dar, spre deosebire de tipul flexionar, legatura dintre morfeme nu prezinta o
coeziune perfecta, de unde si numele de aglutinante.
a) In aceste limbi, structura morfologica a cuvantului este extrem de clara.
b) Indiferent de natura lor, morfemele se prezinta sub acelasi aspect (nu exista flexiune interna,
lipsesc alternantele). Radacina cuvantului nu se modifica niciodata. Toate elementele sunt alipite, atasate.
De exemplu, in turca: el "mana", el/im "in mana mea", el/im/de "in mana mea" (loc.), el/im/de/ki/ "care
se afla im mana mea", el/im/de/ki/n (gen. sg) "a celui (a ceea) ce se afla in mana mea"; aplicarea afixului
la radacina (care poarta sensul lexical fundamental) se face pornind de la elementul mai general, mai
abstract, spre cel mai concret, mai particular, adica mai intai se ataseaza afixul care arata categoria cea
mai cuprinzatoare, urmat de afixul categoriei mai restranse;
c) Afixele care exprima diferite valori gramaticale se caracterizeaza prin doua trasaturi
fundamentale: fiecare afix indeplineste numai o singura functiune; fiecare valoare gramaticala este
exprimata intotdeauna prin unul si acelasi afix (afixe standard). De exemplu, in turca: oda "camera,
odaie", oda/da "in camera" (loc.), oda/lar (nom.pl), iar odalar/da (loc. pl.); in tatara kul "mana" nominativul singular este marcat aici de afixul (desinenta) zero; kul/lar "maini" - afixul -lar exprima
numai pluralul, nu si nominativul; in limbile flexionare (sanscrita, greaca, latina, romana, germana, rusa
etc.), o desinenta poate indica (si indica) mai multe functiuni. Astfel, in lat. horti, -i marcheaza in acelasi
timp si nominativul si pluralul; in spe: e desemneaza doua functiuni gramaticale: ablativul si singularul;
d) Armonia vocala (sinarmonismul) reprezinta o cerinta de a armoniza vocala afixelor cu
vocala din interiorulo cuvantului.
e) Pe langa faptul ca afixele indeplinesc o singura functiune gramaticala, limbile aglutinante se
caracterizeaza, dupa cum am mai remarcat, printr-o slaba coeziune a morfemelor (acestea se alipesc in
mod mecanic la radacina sau de alt afix);

37

f) Procedeele morfologice cele mai raspandite sunt sufixarea si prefixarea. In limbile aglutinante
predomina, de regula, unul dintre ele. Astfel, in limbile turcice si fino-ugriene exista numai sufixe, in timp
ce in limbile bantu, predomina prefixele.
3. Limbile flexionare
Aceste limbi se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi fundamentale:
a) posibilitatea variatiei fonematice a structurii morfemelor (flexiune interna). Aceasta modificare
serveste la formarea de noi cuvinte sau diferite forme ale unuia si aceluiasi cuvant (cf.engl. sg. foot
"picior" - pl. feet; germ. Wald "padure" - pl. Walder; Handel "negot" - pl. Hndel;
germ. Fangen "a prinde", fngt (prez., pers. a III-a sg.), fing (imperf., pers. a III-a sg.);
b) fiecare afix poate fi purtatorul mai multor functiuni gramaticale; cf. in rusa; desinenta - ev (in
dervjev<dervo "copac", exprima categoria numarului (pl.) a genului (n.) si a cazului (gen.);
c) o coeziune perfecta a morfemelor (fuzionarea lor).
Intr-adevar, in limbile flexionare, afixarea difera de afixarea din limbile aglutinante prin faptul ca sufixele
si prefixele sunt legate organic de radacina sua tema, adeseori, exista cuvinte care nu pot fi folosite fara
sufix (cf. in r. sem/ja, derev/o), dupa cum sunt si cazuri cand sufixul este zero (cf. tot in rusa; stol
"scaun" nom. ac. sg., stul "masa" - nom. ac. sg., sapog "gheata"- nom. ac. sg. gen. pl., soldat - nom.
sg., gen. ac. pl.).
Limbile flexionare se impart, la randul lor, in limbi sintetice si analitice. Limbi sintetice prin
excelenta: limbile indo-europene vechi (sanscrita, greaca, latina, gotica, armeana veche, slava veche si
altele) iar dintre limbile indo-europene actuale: lituana, germana, rusa si unele limbi slave (ele au insa si
elemente de analitism). Limbi analitice: majoritatea limbilor indo-europene contemporane (limbile
romanice, neoindiene, engleza, daneza, neogreaca, bulgara s.a.;trebuie spus insa ca evolutia limbii romane
de la sintetism la analitism nu este unidirectionala si absoluta, caci se observa, in parte, si un fenomen
invers, de creare a formelor sintetice).
In limbile sintetice, categoriile si roporturile gramaticale se exprima in interiorul cuvantului, in
timp ce limbile analitice recurg la mijloace externe (cuvinte auxiliare, topica, intonatie). In limbile cu
structura sintetica, cuvantul isi mentine caracteristica sa gramaticala, chiar dacal extragem din propozitie.
De exemplu, lat. filium ne indica prin forma sa ca: a) avem in fata un substantiv, b) la numarul singular,
c) in cazul acuzativ, d) cu functia sintetica de complement direct. In limbile analitice insa, cuvantul, scos
din propozitie, are numai valoare lexicala, posibilitatea de a numi (functia denominativa). De exemplu,
in engleza round "cerc" , considerat in afara propozitiei, are numai valoare lexicala, fara indicatii de
natura gramaticala.
Structura analitica este mai raspandita in paradigma numelui (vezi, de exemplu, franceza, engleza,
bulgara, persana noua etc.). In sistemul verbal, insa, alaturi de constructii analitice, gasim si o bogata
varietate de forme sintetice, utilizate pentru desemnarea categoriilor gramaticale proprii acestei parti de
vorbire (timpul, modul s.a.). Elementele sintetice apar si in cadrul derivarii folosite in limbile analitice.

38

1. Limbile polisintetice (incorporante).

Particularitatile acestui tip morfologic consta in aceea ca diferitele obiecte ale actiunii (direct,
indirect) precum si circumstantialele nu sunt exprimate prin parti secundare de propozitie ci prin diferite
afixe care intra in cpomponenta formei verbale ce serveste de predicat in propozitie. Uneori in
componenta predicatului se inlcude si subiectul. Putem spune, astfel, ca in limbile polisintetice cuvantul
corespunde unei intregi propozitii din alte limbi.
Din limbile polisintetice fac parte multe limbi ale indienilor din America, unele limbi africane si
limbile unor popoare din Asia.
Pentru a intelege cum functioneaza aceste limbi, prezentam un exemplu dintr-o limba indiana din
America de Nord, statul Oregon limba chinook. Propozitiei noastre Am venit s-i dau ei asta ii
corespunde in chinook inialudam. In aceasta propozitie sunt incorporate obiecte pronominale: radacina
verbului a da este reprezentata prin consoana d, prefixul i- exprima un trecut imediat; n desemneaza
persoana I sg.; al doilea -i- obiectul pronominal (asta, aceasta, acest lucru"); -a- al doilea obiect
pronominal ei (complement indirect); -l- afix care indica valoarea de complement indirect a
pronumelui precedent; -u- arata ca actiunea este indreptata spre exterior si porneste de la subiectul
vorbitor (adica el da cuiva ceva si nu ia de la nimeni nimic); in fine am este un sufix care exprima o
notiune suplimentara cu un anumit scop.
Tipul polisintetic il determinam in primul rnd dupa criteriul sintactic. Este gresit sa se afirme ca in
limbile polisintetice nu exista cuvinte, ci numai cuvinte-propozitii. In limbile polisintetice exista paralel si
forme independente si forme incorporante.

Intrebari de verificare:
-

Care sunt criteriile care stau la baza clasificarii tipologice?

Enumerati principalele tipuri de limbi.

Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant si cel flexionar?

Dati exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant, flexionar si polisintetic).

39

III. TESTE, GRILE, EXERCITII DE AUTOEVALUARE FINALA

-

Care sunt principalele teorii prin care se incearca sa explice aparitia limbajului?

In ce consta dificultatea de a stabili originea vorbirii si a primelor cuvinte?

Explicati functia denominativa a limbajului.

Explicati functia poetrica a limbajului.

Care sunt functiile limbajului in acceptia lingvistului Roman Jakobson?

Care sunt principalele curente filosofice privitoare la desfasurarea procesului de comunicare?

Care sunt principalele activitati de comunicare?

Ce este codul lingvistic si in ce consta emiterea mesajului?

Care sunt acceptiile semnului lingvistic?

Explicati acceptia bilaterala a semnului lingvistic.

In ce consta a doua articulare a limbajului?

Care sunt trasaturile fundamentale ale semnului lingvistic? Explicati arbitrariul semnului lingvistic.

Dati exemple de cuvinte motivate absolut si de cuvinte motivate relativ.

Care sunt cauzele pierderii motivarii?

Care sunt filologii care au pus bazele metodei comparativ-istorice?

Care sunt principiile metodei?

Ce este reconstructia? Dati exemple.

Este posibila reconstructia unei limbi (de exemplu limba indo-europeana)? Care sunt limitele
metodei?

Care sunt metodele moderne in lingv istica?

Ce este analiza in constituenti imediati?

Ce este comutarea?

Ce criterii stau la baza clasificarii genealogice?

Care sunt principalele familii de limbi?

Care sunt principalele ramuri ale familiei indoeuropene?

Enumerati limbile romanice.

Care sunt criteriile care stau la baza clasificarii tipologice?

Enumerati principalele tipuri de limbi.

Care sunt deosebirile dintre tipul aglutinant si cel flexionar?

Dati exemple de limbi din fiecare categorie tipologica (izolant, aglutinant, flexionar si polisintetic).

Care sunt elementele de progres in limba in fonetica, morfologie, sintaxa si lexic?

40