Aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe

Antropologia crestina, in general, si cea ortodoxa, in special,

reprezinta un capitol atat de cuprinzator al teologiei dogmatice,
incat ar fi nevoie de mai multe conferinte pentru a o expune in
mod sistematic. In expunerea de fata ma voi multumi sa prezint
cateva aspecte fundamentale ale antropologiei ortodoxe care ar
putea fi de inters si folos duhovnicesc pentru cititorii nostri. Cele
trei aspecte la care ne-am referit sunt urmatoarele: omul creat
dupa chipul lui Dumnezeu; restaurarea omului in Hristos si:
Biserica - spatiu al mantuirii subiective.
Insa am dori sa precizam un lucru. Datorita faptului ca intreaga
doctrina antropologica ortodoxa are un profund caracter
pnevmatologic, tinem sa precizam de la bun inceput ca legatura
dintre Dumnezeu, om si Biserica in Hristos, se realizeaza prin
Duhul Sfant ca izvor al luminii necreate care se revarsa in
Biserica si cosmos de la Tatal, prin Fiul, in Duhul, pentru ca in
Duhul si prin Fiul, credinciosii sa aiba acces la Parintele ceresc.
Pe firul luminii necreate impartasite deDuhul Sfant, Hristos
coboara si inalta credinciosii catre Dumnezeu-Tatal, pentru a
transfigura firea omeneasca. intreaga antropologie ortodoxa este
o ilustrare duhovniceasca si practica a principiului fundamental
elaborat de Parintii Bisericiineimpartite, anume ca "Dumnezeu sa facut om, pentru ca omul sa se indumnezeiasca".
I. Omul dupa chipul lui Dumnezeu
Stim cu totii ca omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu, dat
in Fiul, astfel ca omul este chip al Chipului manifestat in
persoana Fiului, adica a lui Hristos. Dar este mai putin cunoscut

faptul ca taina omului nu se afla in el insusi, in mod autonom,

dinpunct de vedere ortodox, ci in Arhetipul, in Modelul divin.
Asa cum adevarul icoanei se afla in persoana zugravita pe ea, tot
asa si adevarul omului se afla in Modelul lui. Aceasta tocmai
fiindca Modelul este cel care organizeaza si configureaza
materia si, in acelasi timp, o atrage. Modelul, adica Arhetipul,
reprezinta continutul ontologic al chipului (icoanei). Departe ca
adevarul ontologic al omului sa se afle in sinele lui, inteles in
mod autonom, cum sustin teoriile materialiste, in suflet sau in
partea superioara a sufletului, in minte sau intelect, cum credeau
multi filosofi antici, sau exclusiv in persoana omului, cum admit
sistemele filosofice antropocentrice contemporane, acesta se afla
in Arhetipul lui. De vreme ce omul este o icoana, existenta lui
reala nu e determinata de elementul creat din care este facuta
icoana, ci de Arhetipul ei necreat. Omul este inteles de Parinti in
mod ontologic numai ca fiinta teologica, fiindca "ontologia lui
este iconica". Creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde, prin
natura lui insusi, prin insusi faptul ca este om, spre Cel ce este
Chipul sau Dumnezeiesc.
Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constitutia sa psihosomatica, sa fie inel de legatura intre cer si pamant si sa se inalte
cu intreaga creatie spre Dumnezeu, ca sa se impartaseasca de
nemurirea lui. Opunandu-se insa voii lui Dumnezeu, Adam n-a
mai dat curs aspiratiei catre Arhetipul divin, ci s-a prabusit in
materialitatea acestei lumi, alterand grav chipul lui Dumnezeu pe
care il purta in fiinta sa si, odata cu aceasta, si fiinta proprie.
Antropologia rasariteana face deosebire esentiala intre fiinta lui
Adam inainte de pacat si cea dupa caderea in pacat.

Din moment ce s-a schimbat punctul de referinta sau atractie al

omului, puterile sufletului nu mai folosesc lucrarile simturilor, ci
sunt folosite de acestea. in loc ca sufletul sa se concentreze in el
si in Dumnezeu, si sa uneasca astfel toate cele divizate de natura
lor, el se lasa atras de cele sensibile si in cele din urma este
inrobit prin intermediul simturilor de acestea. Dar pe langa faptul
ca omul creaza mai degraba diviziunea celor ce erau unite,
simturile insesi ale omului si puterile corespunzatoare ale
sufletului imbraca, din moment ce se supun lor, forma celor
sensibile, si-si fac un chip analog lor. Sufletul, miscat impotriva
firii catre materie, imbraca, prin intermediul trupului, chip
pamantesc. Sau, cum spune Sfantul Grigore de Nyssa, omul se
injuga cu aspectul exterior al unei fiinte irationale. Din om
duhovnicesc devine om pamantesc, dupa cuvantul Apostolului,
imbracand astfelhainele de piele, despre care vorbeste Scriptura
dupa caderea omului in pacat (Gen. 3, 21).
Inainte de a fi imbracat in hainele de piele, omul purta un
vesmant "tesut de Dumnezeu", haina lui psiho-somatica era
tesuta din liarul, lumina si slava lui Dumnezeu, asa cum va
fi trupul lui Hristos inviat din morti. Cei dintai oameni creati
erau imbracati in slava de sus, care ii acopera mai bine decat
orice haina. E vorba de vesmantul chipului lui Dumnezeu in om,
de natura umana dinainte de cadere, alcatuita cu suflarea lui
Dumnezeu si construita deiform. in acel vesmant
straluceaasemanarea cu Dumnezeu, fara sa fie deplina, pe care o
constituia nu o figura exterioara sau o culoare, ci nepatimirea,
fericirea,
nestricaciunea,
caracteristici
in
care
se
contempla frumusetea dumnezeiasca. Hainele primilor oameni
emu haine de lumina, nu haine de piele.

Dar cum Dumnezeu intoarce raul savarsit de om spre binele

acestuia, tot astfel si hainele de piele, care constituie o degradare
a starii originare a omului, ii permit sa supravietuiasca in
conditiile unei existente afectate de pacat. Dumnezeu n-a
ingaduit sa dispara sau sa se corupa integral insusirile
chipului lui Dumnezeu in om. Intervenind in procesul coruperii,
le-a transformat in haine de piele si astfel a facut ca ele sa fie
cele care ofera omului supravietuirea. Sfantul Ioan Gura de Aur
spune ca Dumnezeu nu l-a lipsit pe om de intreaga putere pe care
acesta o avea asupra lumii, ci i-a mai lasat putina. I-a lasat
puterea asupra vietatilor, care sunt indispensabile pentru
conservarea lui, iar omul poate exercita o putere si asupra
celorlalte, ca si in general asupra pamantului, cu tehnicile pe care
le dezvolta gratie ratiunii pe care i-a dat-o la origini Dumnezeu
si de care nu l-a privat integral dupa cadere. Cu tehnicile care se
dezvolta progresiv de-a lungul timpului dupa cadere se
gospodareste constitutia lumii.
Dar, mai mult decat atat, hainele de piele nu sunt doar mijloace
spre supravietuire, ci si mijloace pe calea lui noua catre
Dumnezeu. Prin faptul ca nu-si gasesc implinirea in lume (cu cat
ai mai mult, cu atat mai mult doresti), pofta si cautarea
satisfactiilor il calauzesc iarasi pe omul intelept spre cautarea
singurului lucru bun. Mai mult decat orice, spune Sfantul
Grigore Teologul, acest lucru l-a urzit Cuvantul mestesugar si
intelepciunea mai presus de orice minte ca sa fim infranti de cele
ce se fac si se prefac, de cele care alearga, aluneca si fug, sa
vedem nasterea si neoranduiala lor si sa mergem spre cele
viitoare. insasi cautarea pacatoasa a placerilor, care orienteaza
omul catre valorile materiale in locul celor spirituale si care este
manifestarea rasturnata a dorintii omului catre Dumnezeu,

urmata de durere, continua sa contina elementul pozitiv originar

si depinde de om sa intoarca miscarea ei iarasi spre binele real.
Astfel, hainele de piele au o dubla semnificatie in gandirea
antropologica rasariteana: pe de o parte, hainele de piele sunt
rezultatul natural al pacatului, reprezinta o intunecare a chipului
lui Dumnezeu in om, o cadere din starea conform naturii,
constituind in acelasi timp o osanda, o ofensa si o rana; pe de
alta parte, ele reprezinta un leac si o binecuvantare, constituie o
posibilitate noua pe care o da Dumnezeu omului ca sa poata
supravietui in moarte, din moment ce a pierdut viata, si, mai
ales, ca sa supravietuiasca corect, sa ajunga in punctul de a
regasi mai deplin viata si forma mai frumoasa a vietii lui Hristos.
II. Restaurarea omului in Hristos
Intemeindu-se pe cuvintele Sfantului Evanghelist Ioan, cuprinse
in prologul Evangheliei sale, Simbolul de credinta de la Niceea
si Constantinopol ne spunedespre Fiul lui Dumnezeu ca este
"lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu
adevarat, nascut, nu facut, prin care toate s-au facut". Afirmatia
din urma, "prin care toate s-au facut", vrea sa puna in evidenta ca
Hristos, inainte de a fiMantuitorul lumii, este Creatorul
lumii vazute si nevazute. in calitatea Sa de Ratiune suprema, Fiul
este izvorul ratiunilor sau energiilor necreate prin care universul
a fost adus la existenta din neant si mentinut in existenta si
calauzit catre scopul voit de Dumnezeu, ca sa devina un cer nou
si
un
pamant
nou
in
Hristos. Sfantul
Maxim
Marturisitorul vorbeste despre aceste energii sau ratiuni divine,
care isi au obarsia lor in Logosul divin, atunci cand afirma ca
"ratiunile cele multe sunt una si una e multe. Prin iesirea cea

binevoitoare, facatoare si sustinatoare a Celui unul la fapturi,

ratiunea cea una e multe, iar prin intoarcerea celor multe si
propria calauzire a celor multe, ca la originea ei si centru al
lucrurilor din care si-au luat inceputurile si care le aduna pe
toate, cele multe sunt una?"
Aceste ratiuni divine, care in patristica rasariteana dobandesc
caracterul energiilor necreate, vin sa scoata in evidenta pe de o
parte, legatura dinamica dintre Logos si creatie, iar, pe de alta
parte, ele constituie ordinea interioara a intregului cosmos,
"panarmonios kosmou sintaxis", cum spunea Sfantul Atanasie
cel Mare, sau temeiul spiritual al intregului cosmos vazut, care
face posibila transfigurarea materiei din interior in Hristos.
Transfigurarea eshatologica a materiei nu e cu putinta sa se
realizeze magic sau mecanic, prin simpla actiune a unei puteri
exterioare, ci numai din interior, fiindca Dumnezeu, prin lumina
sau energia sa necreata actioneaza asupra cosmosului prin
rationalitatea sau ordinea interioara a acestuia. Acesta este
motivul pentru care Hristos, in decursul vietii Sale pamantesti, a
savarsit numeroase minuni asupra fortelor naturii, asupra
oamenilor si asupra Sa insusi, la Schimbarea la fata, sau la
inviere, fara sa recurga la tehnica pamanteasca. De altfel, chiar si
fizica fundamentala a inceput sa depisteze aceasta ordine logica
interioara a creatiei, pe care Dumnezeu o creaza, tot dupa
cuvantul Sfantului Atanasie cel Mare, din haos si dezordine
aparenta, atunci cand a reusit, cu ajutorul tehnologiei
contemporane, sa patrunda in lumea microcosmosului.
Datorita filantropiei divine, care nu putea accepta ca faptura Sa
iubita sa fie inghitita de piericiune, se intrupeaza la plinirea
vremii, din Sfanta Fecioara, pe cale supranaturala, Cel ce aduna

in Sine cele ceresti cu cele pamantesti, ca sa fixeze pentru

totdeauna, in locul lui Adam, creatia intreaga in Dumnezeu. Mai
mult decat atat, prin actele Sale mantuitoare, prin intrupare,
patimi, moarte, inviere si inaltarea la cer, pe tronul slavei
dumnezeiesti, Hristos a indumnezeit progresiv umanitatea pe
care a asumat-o din Sfanta Fecioara. Hristos reprezinta
mantuirea omului nu numai la modul negativ, izbavindu-l de
consecintele pacatului protoparintilor, ci si pozitiv, intregind
existenta lui iconica dinainte de cadere. Relatia Lui cu omul nu e
numai tamaduitoare, e ceva mult mai larg decat rascumpararea,
ea coincide cu indumnezeirea.
Prin nasterea Sa, Domnul a luat asupra Sa si stricaciunea care a
inceput cu Adam si pentru care acesta a si murit; moartea Lui nu
este numai o consecinta a crucii, ci reprezinta si efectul ultim al
intruparii. Coborand cu natura umana, pe care a luat-o, pana la
moarte, Cuvantul l-a innoit si l-a facut nestricacios pe om. Asa
cum pe Cruce natura umana a fost curatita de urmarile pacatului
prin sangele Domnului, asa in mormant, prin lepadarea "hainelor
de piele", adica a mortalitatii, a fost curatita in mod organic de
mortalitate. Prin ingroparea Sa de trei zile, Domnul a lasat pe
pamant datoria lui Adam, adica trupescul care intuneca, hainele
de piele, compozitia si structura lui biologica. Si din statuie
zdrobita si stricata, a inviat-o noua, spirituala si nestricacioasa.
Prin inviere, trupul lui Hristos, realmente uman, a devenit si s-a
aratat ca "trup nemuritor", spiritual, liber de limitatiile spatiului
si timpului, inzestrat in mod natural cu simtiri si functii spirituale
noi. Natura este atrasa de la inceput spre nemurire, dar a atins-o
mai tarziu in trupul Mantuitorului, pe care, inviindu-l El insusi
din morti la viata cea adevarata, l-a facut pentru neamul nostru
izvor de nemurire.

Dar din calitatea lui Hristos, nu numai ca Logos Rascumparator,

dar si ca Logos Creator, rezulta ca opera Sa de mantuire se
adreseaza nu numai omului, ci si intregului cosmos. Datorita
lucrarilor necreate ale lui Dumnezeu in Treime, antropologia
ortodoxa nu poate separa omul de cosmos, atat pentru faptul ca
omul nu poate trai fara cosmos - pe langa altele, cosmosul este
mijloc de dialog intre om si Dumnezeu - dar si cosmosul suspina
la randul sau pentru a fi eliberat de sub robia stricaciunii si
pentru a ajunge la marirea fiilor lui Dumnezeu in Hristos (Rom.
8, 20). Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Hristos, prin
intreaga Sa opera de rascumparare si edificare a omului si
cosmosului, ne-a unit mai intai pe noi cu noi insine in Sine, prin
inlaturarea diferentei dintre masculin si feminin, a imbratisat
toata creatia si a unit in jurul Lui raiul si lumea locuita, cerul si
pamantul, cele sensibile si cele inteligibile, aratand ca toata
creatiunea este una si este menita sa devina cer nou si pamant
nou. Pe langa faptul ca dimensiunea cosmica a mantuirii are
importanta practica pentru preocuparile ecologice crestine,
aceasta arata ca singura cale capabila sa duca la o hristologie
comuna, ca baza de dialog, este aceea in virtutea careia Hristos
este vazut atat ca Logos Creator, cat si ca Logos Mantuitor, care,
de pe scaunul slavei ceresti, imbratiseaza in iubirea jertfelnica
intreg cosmosulvazut si nevazut, in puterea Duhului, dupa
vointa Tatalui ceresc.
III. Biserica - spatiu al mantuirii subiective
Biserica constituie campul in care se realizeaza mantuirea
subiectiva a omului prin harul Sfantului Duh care se revarsa
dinspre Biserica in cosmos din Ziua Cincizecimii, prin trupul

transfigurat al lui Hristos. Duhul Sfant se revarsa peste Sfintii

Apostoli la Cincizecime, sub chipul limbilor de foc, dupa ce
Hristos s-a inaltat la cer si a sezut pe Tronul gloriei divine,
prefacand trupul Sau in mediul incandescent al pogorarii
Duhului asupra Bisericii. Prin energiile Duhului Sfant, Biserica
pastreaza o relatie fundamentala cu Hristos, care coboara spre
credinciosi si se inalta cu credinciosiicatre Sfanta Treime, pentru
ca acestia sa se indumnezeiasca prin Biserica.
Antropologia ortodoxa presupune o dubla relatie a omului cu
Hristos; pe de o parte, Hristos coboara in adancul fiintei umane,
in abisurile ontologice ale inimii credincioase, dar pe de alta
parte, ramane si deasupra Bisericii, pentru a atrage credinciosii
la comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Prin coborarea lui
Hristos in inima sa, credinciosul are un centru de gravitate
propriu, fiindca este persoana dupa chipul lui Dumnezeu, dar nu
este vorba de un centru de gravitate inchis in el insusi, ci de un
centru care deschide omul, in Hristos al slavei, spre nemarginirea
dumnezeiasca si spre perspectivele de infinita dragoste,
intelegere si comuniune cu semenii, astfel ca Biserica sa devina
o extensie a comuniunii mai presus de fire aSfintei Treimi.
Acesta este mediul eclesial dinamic in care se realizeaza
mantuirea subiectiva a credinciosilor prin har, credinta si fapte
bune.
Sub aspectul credintei trebuie sa subliniem ca antropologia
ortodoxa, desi face distinctie intre cunoasterea naturala a lui
Dumnezeu si cunoasterea Sa supranaturala, totusi, nu separa si
nu opune intre cele doua cunoasteri, una care apartine mai mult
ratiunii, alta care apartine mai mult credintei, fiindca ambele se
realizeaza prin lucrarea harului necreat dumnezeiesc, care

pastreaza, chiar prin actul creatiei omului, o legatura

interioara cu natura umana. Fiinta omului nu poate functiona
normal fara acest har pe care Dumnezeu i-a insuflat omului in
momentul crearii lui. Asa dupa cum ochiul nu poate functiona
fara lumina care vine de la soare, tot astfel nici omul nu poate
exista si functiona fara harul lui Dumnezeu. Astfel, trecerea
omului de la cunoasterea naturala la cea supranaturala nu
inseamna o trecere de la autonomia omului la teonomia lui, ci
trecerea de la un har care vine sa fundamenteze cunoasterea lui
Dumnezeu prin ratiune si creatie, la alt har, care vine sa
fundamenteze cunoasterea supranaturala a lui Dumnezeu prin
credinta sirevelatie divina, fiindca daca Duhul este Unul,
lucrarile harului ca energie necreata, sunt multiple. Prin vointa
inclinata spre pacat, omul se poate opune credintei, poate deveni
autonom, ca Adam, dar aceasta este o anomalie, fiindca prezenta
interioara a harului in natura umana face ca ratiunea sa se
extinda firesc de la cele naturale spre realitatile supranaturale ale
lui Dumnezeu.
Harul cunoasterii supranaturale a lui Dumnezeu se impartaseste
omului credincios prin Evanghelie si Sfintele Taine administrate
de preot ca semn vazut al prezentei nevazute personale a
lui Hristos in Biserica. Desigur, prin Evanghelie, harul se
adreseaza mai mult intelectului uman, iar prin Taine mai mult
trupului uman, dar numai in masura in care Tainele se adauga
Evangheliei harul imbratiseaza intreaga fiinta psiho-somatica a
omului si patrunde in adancul ei pentru a o purifica si sfinti in
Hristos, inaltand pe oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Dar
aceasta inaltare a oamenilor catre Dumnezeu nu se realizeaza
numai prin lucrarea harului divin, ci si prin lucrarea omului,
concretizata in rugaciune, asceza si faptuire sau actiune, in

manifestarea dragostei fata de aproape ca expresie a dragostei

fata de Dumnezeu. "Prin Botez, Mirungere si Euharistie, ca si
prin restul vietii spirituale, adica prin efortul spiritual al
credinciosului, ne incorporam in Hristos, primim existenta
crestina, adica hristocentrica si hristomorfica, precum si forma si
viata corespunzatoare".
Prin aceasta impreuna-lucrare a omului cu Dumnezeu, care
poarta numele de sinergie si care evita atat predesti-natianismul,
cat si pelagianismul, fiindca lucrarea omului se intemeiaza
pe lucrarea lui Dumnezeu, se produce o modificare profunda in
fiinta omului, pe care antropologia ortodoxa o intelege ca
transfigurare sauindumnezeire a omului. Prin harul primit
in taina Botezului, Mirungerii si Euharistiei, dar si prin lucrarea
duhovniceasca a omului, se opereaza in fiinta acestuia o
conversiune de energie care transforma energia pusa in serviciul
patimilor irationale care distrug natura omului, in energie pusa in
slujba virtutilor rationale, care-l inalta pe om spre asemanarea cu
Dumnezeu, trecand progresiv prin faza de purificare, iluminare
si unire cu Dumnezeu. Antropologia rasariteana nu tinteste la
inhibarea omului prin violenta exterioara, ci la transfigurarea lui.
Sau, cum spune SfantulGrigore Palama, "invatatura pe care am
primit-o ne spune ca nepatimirea nu consta in stingerea partii
pasionale, ci in mutarea acesteia dinspre rau inspre bine. Am
primit un trup nu pentru a ne sinucide, starpind in noi orice
activitate corporala, ci pentru a respinge orice dorinta sau fapta
urata. Oamenii nepatimitori au partea pasionala a trupului lor
inca vie si, faptuind numai binele, nu o sufoca. Altfel spus,
comuniunea cu harul divin nu ucide partile pasionale ale
trupului, ci le transfigureaza, le sfinteste le indumnezeieste".
Astfel, Biserica nu este statica, ci reprezinta o miscare dinamica

transfiguratoare. E nunta neincetata in spatiu si timp a

Creatorului si a creaturii, a lui Hristos care se prelungeste in timp
prin lucrarea Duhului, ca sa asume lumea si sa o
indumnezeiasca. in acest amestec fara contopire a naturii create
cu cea necreata, creatia se innoieste in trupul Domnului, se
realcatuieste sacramental, este transfigurata, devine si e vie ca
Trup al lui Hristos, ca Biserica dupa chipul comuniunii mai
presus de fire a Treimii, in care persoanele divine isi pastreaza
identitatea, dar traiesc una prin alta in virtutea iubirii si a daruirii
reciproce inegalabila.
Scopul principal al acestei expuneri a fost cel de a depasi atat o
conceptie ciclica a istoriei si, in ultima analiza, statica, provocata
de panteism, dar si conceptia care considera istoria ca pe o
evolutie biologica sau dialectica, provocata de o conceptie
autonoma care l-a eliminat pe Dumnezeu din creatie. Odata ce
principiul ontologic al omului nu se afla in biologie, ci in
existenta lui Hristos, ca Logos Creator si Logos Mantuitor, si
realizarea existentei in Hristos constituie un mers de la "chip"
spre "asemanarea" cu Dumnezeu in Hristos, adica de la existenta
iconica la cea reala, istoria poate fi inteleasa ca realizare a
acestui scop, ca una ce isi are tinta finala in Hristos.
Si intrucat Hristos este nu numai cel ce a fost sau cel ce este, ci
si Cel ce vine, istoria nu e determinata numai din trecut spre
prezent, ci si din viitor, fara ca sa mai fim dominati de legile
naturale ale evolutiei biologice sau dialectice ale lumii, ci
orientandu-ne catre venirea de la sfarsitul veacurilor a Celui care
le recapituleaza pe toate, Hristos, adica Logosul, impreuna cu
cosmosul transfigurat.

Astfel, dezvoltarea sau evolutia umanitatii si in general a creatiei

se lumineaza din interior, iar intelegerea ei nu se limiteaza la
procesele de schimbare observate in materia chipului, ci, fara ca
aceasta sa fie desconsiderata, ea se intelege si se extinde ca o
evolutie sau inaltare a chipului catre Arhetip. Evolutia chipului
catre Arhetip depaseste astfel limitele creatiei - fiindca nu se
priveste la chip, ci doar la materia chipului - si merge la infinit,
catre un cer nou si un pamant nou. Astfel este pusa in valoare nu
numai dimensiunea orizontala a evolutiei, ci si dimensiunea ei
verticala, care il infatiseaza pe Hristos ca centru al istoriei si al
Universului, caci istoria nu vorbeste doar de om, ci si de cosmos.
Istoria omului fara cosmos a dus la dominatia omului asupra
creatiei, la criza spirituala, culturala si ecologica.
Antropologia ortodoxa, interpretata in sensul realitatilor
contemporane, este un protest impotriva autonomiei ratiunii
umane, care a dat nastere uriasului proces de secularizare a
lumii, de eliminare a lui Dumnezeu din creatie. Dar prin aceasta
nu vrem sa cadem in mrejele hetero-nomiei, in intelesul filosofic
al acestui termen, izvorat dintr-o conceptie deista. Considerand
ca taina omului se afla in Dumnezeu, Hristos, ca Arhetip, am
vrut sa aratam ca Dumnezeu nu este un "principiu" exterior, de
care omul atarna exterior, ci un Dumnezeu personal care
conduce lumea din interior spre scopul stabilit din vesnicie.
Omul il poate nega pe Dumnezeu, in virtutea libertatii lui, dar se
neaga pe sine si se autodistruge. Viata in Hnstos pune infinit
omul in valoare si-i da putinta sa se dezvolte si sa se intregeasca
in vesnicie.