Jurnalul calatoriei lui Iosif al II-lea in Transilvania

In primavara lui 1773 - citim in volum - de fruntariile Principatului transilvan se

apropia, nu o tanara odrasla imperiala (32 de ani) inconjurata de o suita
stralucitoare si preocupata sa castige simpatia multimilor de iobagi, ci un
autentic barbat de stat, matur si bine informat, energic si hotarat, gata sa
contribuie, prin uniformizarea si eficientizarea dispozitiilor, a mecanismului
institutional si a raporturilor sociale, la o noua organizare a societatii transilvane
spre binele general, al populatiei si spre indestularea trebuintelor visteriei, chiar
impotriva starilor si ordinelor autohtone. Cunoasterea autentica devenea pentru
Iosif al II-lea o parte inseparabila a actului de guvernare, ceea ce depaseste
viziunea comuna a monarhilor luminati" . De altfel majoritatea istoricilor romani
si straini, biografii si alte personalitati ale vremii si ale veacurilor ce s-au
succedat, ii descriu la superlativ calitatile de om si monarh. Destept de la
natura - scria G. Barit - ca si parintii sai, de un temperament viu si vesel, minte
agera si memorie buna, era totodata de o vointa de neinduplecat, mai ales dupa
ce credea ca este informat indeajuns despre starea si despre purtarea unei
persoane (). Barit mai afirma ca inca din prima calatorie prin Banat, din 1766,
Iosif al II-lea a intuit cat era de Infricosat si greu jugul si calamitatea in care
gemea populatiunea rurala iobageasca, despre care in alte imprejurari imparatul
afirmase ca ,,Iobagia este rusinea veacului nostru; aceasta ucigatoare scarnava a
tuturor virtutilor civile este singura de ajuns ca sa rastoarne staturi. Autorii au
preluat si cunoscuta imagine si intamplare din Moravia anului 1769, cand
tanarul coregent a luat de la un taran coarnele plugului si a tras cateva brazde,
gest imortalizat in stampe de epoca; plugul respectiv a fost apoi pastrat in
muzeul orasului Bruno, de unde a fost depus in Parlamentul Moraviei, iar in
1873, la Expozitia Universala din Viena, unde a devenit principalul exponat din
pavilionul denumit Templul plugului. Autorii redau si opiniile vizavi de calitatile
imparatului a numerosi alti istorici romani si straini conturand pregnant portretul
pozitiv al imparatului, cu unele rezerve formulate si de I.Lupas - in privinta
limitelor reformei preconizate de Iosif al II-lea, reforme care au cunoscut o
impotrivire inversunata din partea privilegiatilor din Transilvania, conti, grofi,
etc., in special maghiari si patricieni sasi, impotrivire care, in cele din urma a dus
la rascoala lui Horea.
Sa mai spunem ca la sfarsitul calatoriei Iosif II s-a intors la Sibiu si timp de 10 zile
si-a intocmit raportul final catre imparateasa-mama si catre Consiliul de Stat,
raport in cursul caruia isi facea o datorie de constiinta din a arata ca ,,tara
aceasta, Transilvania, este, desigur, buna si frumoasa insa are nevoie de un
ajutor imediat, de o reforma radicala, caci nici imbunatatiri, nici jumatati de
masura nu ajung, mentalitatile fiind deja stricate () Starile conducatoare sunt
stapanite de un spirit de neincredere , suspiciuni si intriga. Toti cauta numai sa-si
pastreze privilegiile, sa nu fie stanjeniti in incasarea veniturilor, si sa poata face
ce vor cu supusii lor (), nobilimea maghiara nu se fereste de nimica mai mult
in lume decat de ceea ce i-ar putea micsora veniturile, sau restrange dreptul , pe
care sa-l extinda, justificat ori nu, atat de departe pe cat poate, numai ca sa-i
poata exploata cat mai mult pe taranii supusi (...) Iobagul este un sclav al
domnului sau, n-are nici un mijloc de sustinere; trebuie sa-l slujeasca mult sau
putin, dupa bunul plac al stapanului, sau cum si unde acesta vrea. De o
reglementare a sarcinilor nici nu poate fi vorba Iar fraza cu care-si incheie
raportul ar trebui sa figureze cu litere de aur in Istoria Romaniei: acesti saraci

supusi romani, care sunt, fara indoiala, cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai
Transilvaniei, sunt chinuiti si impovarati cu nedreptati de toata lumea, fie unguri,
fie sasi, asa de mult , ca intr-adevar soarta lor, cand o cunosti, este foarte de
compatimit si nu este decat de mirat ca se mai gasesc atatia din acesti oameni si
ca n-au fugit cu toti (Iosif II, face aici o trimitere la migrarea romanilor peste
Carpati, in Moldova si Tara Romaneasca, migrare ce a cuprins, uneori, sate
intregi.) Iar presedintelui Cancelariei Aulice din Viena, von Koller ii scria in
legatura cu raportul final: Nu am avut nici un fel de prejudecati, dar am vazut,
am ascultat, am combinat si in prezentul (raport) sunt cuprinse concluziile
importante din toate acestea.