In camera nu este niciun Grigorescu, doar un tablou obisnuit cu o padure si o carare pe care se

plimba doi indragostiti, carti sunt, nu din cele mai de soi, ci din cele cate mai apucasem de la ai
mei, plus cateva imprumute fie de la amici, fie de la biblioteca, nu e niciun birou de mahon, ci
doar o masa ruseasca pe care normal s-ar servi invitatii la ocazii speciale, plina de caiete si hartii,
manuscrise si jurnale.
Da, asta e camera mea din care scriu. Ma visez scriitor, ma visez iubit. Nu prea cred eu in vise,
dar cred inseamna ceva, mai ales intensitatea faptelor... Mai ales ca din vise ma hranesc.
Imaginatia mi-a tinut loc de mama si de tata, mi-a tinut de cald si ea ma imbratisa in cele mai
singuratice nopti ale mele. Inutil sa descriu tristetea tipic adolescentina, doar stii cum e.
Nu este nicio poveste de dragoste, de altfel mi se pare stupida. Si nu o spun din cauza ca nu am
gustat-o, dar pierderea in strafundurile ei duce la mediocritate... Si asa apar copiii, asa apar
divorturile, asa dispar genii. Pe buna dreptate, ca tot a zis-o si Mircea Eliade.