Biroul ravasit e plin de hartii, dar nu este numai asta, pentru ca imediat dupa ce ai plecat, ideile

au inceput sa se invarta atat de tare in capul meu incat eram indecis. Oricum tu ai devenit
literartura, dar trebuia sa te plasez in ceva si nu stiam in ce.
In timp ce stateam cu coatele rezemate de pervaz, fumand a nu stiu cata tigara pentru noaptea
ce era terminata si ziua in devenire, simt un curent in spate. Erai tu.
-Eul liric, eul creator, eul narator, cum as putea sa te numesc? ai spus-o zambind pe sub mustati.
-Eu, e de ajuns. Stii, am momente cand ma cufund adanc in pasaje descriptive sau in idei
abstracte si ma uit de tot...
-Vezi sa nu iti uiti cafeaua, frige.
Si ai plecat. Frumos lucru. Te-ai gandit la mine. Din nou. Ce m-as face fara tine?
Bilantul vanatorii din noaptea asta? Ceva am prins, dar nu sunt multumit, se poate si mai bine.
Desi cu lejeritate pot sa aleg ce vreau, un fel de blocaj nu numai ca m-a impiedicat, dar.. am
ramas ravasit dupa ziua de ieri. Ce se vroia initial, caci te-am angajat ca sa-mi dactilografiezi
scrierile, era o relatie de amicitie, ce de altfel pe cat posibil incerc sa le am cu toate fiintele
umane, dar tu... Ai ceva aparte, cred ca vanezi nemurirea sau te-ai trezit urmarind-o fara sa iti dai
seama. La urma urmei, actul nostru, al nu stiu catelea la numar, nu e cel ce m-a pus pe ganduri,
ci ca imediat dupa ce ai plecat m-am simtit facand parte dintr-un joc al ielelor. Voi, fiinte
mitologice, reincarnate in tot ce am iubit eu, ma chinuiati incontinuu. Eram injunghiat, strapuns,
schingiuit, iar tu te uitai la ele si la mine. E lupta mea de cand ma stiu, bate spre penibil
adolescentin, dar ii dau importanta caci ea se face vinovata ca eu am inceput sa scriu.
In timp ce mintea imi zburda pe plaiuri neorologice, aud usa ca se deschide, greu. Apoi apari cu o
tavita. Gem, paine prajita, clatite, ochiuri.
-Haide, mananca si incearca sa te culci apoi.
Ciarcane imense simt cum se preling, simt ca te sperii, totusi indraznesc sa vorbesc, aproape
mort.
-Iti multumesc...
Reflexul mecanic de a-mi potoli nevoile fiziologice mi-l pedepsesti. Cat de uituc pot sa fiu.
Indrazneata vii si ma saruti, asentimental. Te asezi pe birou copilareste, iti aprinzi o tigara.
-Nu imi mai prelua viciile, de ajuns ca ma distrug pe mine, nu crezi? Plus ca nu fumezi.
-De ieri, da. Si a inceput sa imi placa. Nu vedeam ce le place oamenilor in a trage in ei rotocoale
de fum, dar ieri am inteles. Cum a decurs ambuscada inspiratiei tale?
-Stii doar ca ma ascund cand stiu ca motivatia atinge cote inalte si ideile sa oranduiesc in capul
meu. Asta a fost la inceput, pana...
-Am venit, stiu. Te-am deranjat, si asta stiu. De acum n-am sa fiu elementul perturbator al eului
creator.
-Nu e vorba de asta. Nu m-ai deranjat, totul se intampla in mintea mea. O revolutie, cel mai sigur,
a neuronilor satui ca sunt incarcati de informatii inutile.
Timpul aluneca usor in compania ta si a discutiilor semi-filosofice, dar sunt epuizat. Cred ca asist
pentru prima oara la gestul in care, normal, baiatul si-ar conduce partenera pana acasa. Dar nu e
aceeasi ruta. Vazul mi-e intrerupt de scurte clipiri si se lungesc din ce in ce mai mult. Ma tii dupa
mana, ca de n-ar fi asa cred ca m-as darma. Ma simt beat, dar nu sunt. Sunt aproape doua zile
de cand m-am inchis si incerc sa creez. Cafeaua nu mai e de ajuns. Straduta, cu case de o parte
si de alta a ei, se bifurca si noi cotim in fata unui complex rezidential. Metodic, descui usa,
trantesti cheile pe masa, imi insirui in fata o pereche de pantaloni si un tricou si ma inviti in pat.
Ma asez cu capul pe perna, te privesc prelung, imi furi un sarut si incepe din nou jocul ce se vrea
a fi al ielelor. Dispari difuz, lumea viselor ma trage in ea.