MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
CZU 343.6:61 (043.2)

FLOREA Vasile

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU

INFRACŢIUNILE MEDICALE

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

AUTOREFERAT
al tezei de doctor habilitat în drept

Chişinău
2007
 2
Teza a fost elaborată la Catedra „Drept penal şi Criminologie” a
Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor Interne al
Republicii Moldova

Consultant ştiinţific:
EŢCO Constantin, doctor habilitat în medicină, profesor universitar

Referenţi oficiali:
1. TOADER Tudorel, doctor în drept, profesor universitar,
România
2. BÎRGĂU Mihai, doctor habilitat în drept, conferenţiar
universitar
3. GLADCHI Gheorghe, doctor habilitat în drept, conferenţiar
universitar

Susţinerea va avea loc la „19”ianuarie 2008, ora 10.00 în şedinţa

Consiliului ştiinţific specializat DH 30.12.00.08 – 07 din cadrul
Universităţii de Stat din Moldova (mun. Chişinău, str. Gh. Iablocikin,
2/1).
Teza de doctor habilitat în drept şi autoreferatul pot fi consultate în
Biblioteca Centrală a Universităţii de Stat din Moldova, Biblioteca
Naţională a Republicii Moldova, pagina WEB a Consiliului Naţional de
Acreditare şi Atestare a Republicii Moldova (www.csa.acad.md).

Autoreferatul a fost expediat la „17”ianuarie 2008.

Secretar ştiinţific al
Consiliului ştiinţific specializat,
droctor în drept,
conferenţiar universitar Stati V.

Consultant ştiinţific,
doctor habilitat în medicină,
profesor universitar Eţco C.

Autor Florea V.
© Florea Vasile, 2007
 3
CARACTERISTICA GENERALĂ A LUCRĂRII
Actualitatea temei investigate este determinată de faptul că în
ultimii ani în Republica Moldova s-a diminuat substanţial controlul de
stat asupra activităţii instituţiilor curative şi preventorii, a calităţii
serviciilor medicale prestate, a determinat atitudinea iresponsabilă a
multor lucrători medicali faţă de obligaţiile de serviciu şi, drept
rezultat, a favorizat creşterea frecventă cazurilor de deces al pacienţilor
şi de vătămare gravă a integrităţii corporale a acestora. Totodată, în
urma întreruperii relaţiilor ştiinţifice şi practice cu cele mai prestigioase
centre ştiinţifice din alte ţări şi, în primul rînd, cu Statele din CSI, s-a
diminuat calitatea asistenţei medicale.
În anii tranziţiei creşterea şomajului, reducerea drastică a
veniturilor şi sărăcia de proporţii care a afectat marea parte a populaţiei,
scumpirea medicamentelor şi a serviciilor medicale a redus accesul
populaţiei la asistenţa medicală ceea ce a avut drept consecinţă decesul
multor pacienţi la domiciliu.
Pentru a preveni sau, cel puţin, a stăvili cazurile de încălcare în
masă a drepturilor pacienţilor, de extorcare a banilor, de refuzul
acordării ajutorului pacienţilor săraci, de încălcare a regulilor şi
metodelor de prestare a serviciilor medicale, Parlamentul şi Guvernul au
adoptat o serie de acte normative. Este relevant în acest sens Codul
penal al Republicii Moldova din 1961, fiind completat cu articolul 1151,
care prevedea răspunderea pentru încălcarea regulilor sau metodelor de
acordare a asistenţei medicale, care are ca efect vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau decesul pacientului. În Codul penal din 2002
această prevedere este stipulată în articolul 213.
În ultima perioadă organele procuraturii intentează anual cîte 15-
20 de cauze penale în legătură cu infracţiunile prevăzute de articolul
1151, iar apoi şi de articolul 213, însă, din diferite cauze, aproape toate
dosarele au fost clasate. Chiar dacă în unele cazuri au fost adoptate
sentinţe de condamnare, pedeapsa, de regulă, nu prevedea privaţiune de
libertate, prin urmare nu-şi atingea pe deplin scopul, punîndu-se la
îndoială şi valoarea preventivă a acesteia. Aceste nereguli au şi servit
imbold pentru alegerea temei investigate.
Problema privind răspunderea pentru infracţiunile medicale nu
este una nouă pentru societatea moldovenească. Ea este conştientizată la
nivel de societate, permanent reflectată în mass-media, în luările de
cuvînt ale conducătorilor de stat şi ale liderilor organizaţiilor
 4
nonguvernamentale. Una dintre aceste organizaţii, „Managementul şi
Asigurarea în Medicină”, a elaborat pentru prima dată în republică un
proiect, numit „Dezvoltarea mecanismelor de protecţie a drepturilor
pacienţilor şi participarea cetăţenilor în luarea deciziilor vizînd ocrotirea
sănătăţii”. Luările de cuvînt din mass-media, conferinţele ştiinţifice,
seminarele, mesele rotunde, comunicările în faţa cadrelor medicale,
frecventele mese rotunde la redacţia ziarului „Независимая Молдова”
cu participarea medicilor-şefi din instituţiile de ocrotire a sănătăţii din
Chişinău şi a viceministrului sănătăţii – toate acestea şi multe alte
acţiuni, accentuează actualitatea problemei vizate.
Actualitatea temei este determinată şi de necesitatea
perfecţionării normelor penale privind răspunderea pentru infracţiunile
medicale, deoarece destinatarul întâmpină greutăţi în aplicarea
articolelor ce vizează numitele infracţiuni din Codul penal. În acelaşi
rînd, actualitatea temei investigate este dictată de necesitatea elaborării
de noi acte normative care să neutralizeze din start prejudicierea
sănătăţii pacienţilor.
Gradul de studiere a temei de cercetare. Problema răspunderii
penale pentru infracţiunile medicale constituie un obiect de cercetare al
multor savanţi-jurişti şi medici-legişti din Federaţia Rusă:
Сергеев Ю.Д., Акопов В.И., Бердичевский Ю.Ф., Громов А.П.,
Глушков В.А., Ерофеев С.В., Канунникова А.В., Леонтьев О.В.,
Малеина М.Н., Огарков И.Ф., Сальников В.П., Стеценко С.Г.,
Тихомиров А.В., Фёдорова М.Ю.ş.a.
De menţionat însă că o lucrare temeinică care ar aborda
multeaspectual problemele răspunderii penale pentru infracţiunile
medicale, deocamdată lipseşte în mediul academic autohton. Printre
cercetătorii din Republica Moldova,care s-au ocupat de această
problemă, sînt Gîrlă L., Roşculeţ L., Tomuleţ M.A., Onofrei V., Sadovei
N.; medicilor Mereuţă I., Eţco C., Sava V., Popuşoi E. Spre regret, în
cercetarea fenomenului nu iau parte activă medicii-legişti, savanţii de la
Catedra de Medicină Legală a Universităţii de Medicină şi Farmacie
„N.Testemiţanu”, care dispun de o bogată informaţie privind
infracţiunile medicale şi alte delicte cu urmări grave.
În lucrările lor predomină aspectul teoretic a răspunderii penale
pentru infracţiunile medicale, se redau textele legii fără analiză concretă
a greşelilor, infracţiunilor medicale şi măsurilor aplicate medicilor, care
le-au comis.
 5
Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul investigaţiei constă în
elaborarea concepţiei teoretice de studierea a problemelor privind
răspunderea penală pentru infracţiunile medicale, stabilirea naturii
juridice a infracţiunilor respective, în formularea recomandărilor de
perfecţionare a normelor penale privind răspunderea pentru faptele
infracţionale, prevăzute la art. 148, 158, 162, 212, 213, 256 CP RM,
precum şi a recomandărilor metodice privind urmărirea penală a acestor
infracţiuni.
Întru realizarea acestui scop au fost stabilite următoarele
obiective:
– formularea definiţiei noţiunii de „infracţiune medicală” şi
delimitarea ei de eroarea medicală şi de accidentul letal în domeniul
medicinii;
– studierea experienţei naţionale şi a celei din alte ţări privitor la
reglementarea de drept şi la contracararea diverselor manifestări
infracţionale în domeniul serviciilor medicale;
– analiza normelor de drept care stabilesc răspunderea penală
pentru săvîrşirea infracţiunilor medicale, cercetarea comparativă a
normelor penale în vigoare din Republica Moldova, Federaţia Rusă,
România, Ucraina;
– elaborarea şi fundamentarea principiilor ştiinţifice de
perfecţionare a măsurilor de drept penal şi a celor criminologice de
cercetare şi de prevenire a acestor infracţiuni;
– definirea şi cercetarea temeiurilor reale ale răspunderii penale
a personalului medical pentru săvîrşirea infracţiunilor medicale
prevăzute în Codul penal al Republicii Moldova din 2002;
– cercetarea şi generalizarea cazurilor de urmărire penală şi a
celor de examinare judiciară a cauzelor privind infracţiunile medicale
din Republica Moldova şi din alte ţări;
– studierea particularităţilor expertizei medico-legale
departamentale de pe lîngă Ministerul Sănătăţii, întemeierea necesităţii
scoaterii expertizei din subordinea Ministerului Sănătăţii şi constituirii
ei ca instituţie independentă;
– analiza cauzelor şi a circumstanţelor care contribuie la
săvîrşirea unor asemenea infracţiuni, elaborarea măsurilor de prevenire
a lor;
– identificarea direcţiilor principale de perfecţionare a
reglementărilor de drept şi a activităţii practice de urmărire penală, a
 6
procedeelor de examinare judiciară; a infracţiunilor medicale şi a
modalităţilor de prevenire a acestora;
– concretizarea conţinutului noţiunii de „drept medical” ca
ramură independentă a dreptului;
– elaborarea unor propuneri în vederea completării Planului
Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor Omului pentru anii 2004-
2008 (Capitolul III, referitor la asigurarea dreptului de protecţie a
sănătăţii);
– elaborarea unor modificări şi completări la cadrul legislativ
naţional.
Obiectul cercetării îl constituie problemele răspunderii penale
pentru infracţiunile medicale. De asemenea, cercetării a fost supus
temeiul real al răspunderii penale pentru infracţiunile prevăzute la art.
148, 158, 162, 212, 213, 256 CP RM – fapte prejudiciabile legate de
neacordarea sau acordarea necorespunzătoare a asistenţei medicale, care
au avut drept consecinţă decesul victimei ori vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi temeiul juridic al
răspunderii pentru ifnraţiunile consemnate, constând în componenţele
de infracţiuni corespunzătoare.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute:
– pentru prima dată în Republica Moldova se realizează o
investigaţie ştiinţifică în care preblemele răspunderii penale pentru
infracţiunile medicale sunt abordate sub diverse aspecte;
– se face o analiză detaliată a normelor de drept penal care
prevăd răspunderea pentru infracţiunile medicale şi o generalizare a
experienţei judiciare, de urmărire penală şi de expertiză privind
infracţiunile medicale;
– se realizează o analiză comparativă a legislaţiei penale a
Republicii Moldova şi a altor state vizând infracţiunile medicale;
– se pune în circulaţie, în baza unor date teoretice şi empirice
noi, unele principii ce caracterizează delictele medicale, precizîndu-se şi
sistemul categorial;
– se elaborează o serie de propuneri în vederea perfecţionării
unor norme de drept penal, pregătirii şi adoptării unor legi noi cu privire
la ocrotirea sănătăţii, la expertiza judiciară, în vederea studierii şi
generalizării experienţei judiciare, de urmărire penală şi de expertiză
care s-a acumulat în domeniul respectiv, accentuîndu-se necesitatea
 7
dezbaterii acestei probleme în Plenul Curţii Supreme de Justiţie a
Republicii Moldova.
Baza teoretico-metodologică a studiului. Suportul teoretico-
metodologic al cercetărilor efectuate îl constituie lucrările teoreticenilor
în domeniul dreptului şi în alte domenii adiacente cu el, atât din ţară, cât
şi de peste hotare.
Cercetările au fost realizate în baza unor metode specifice,
printre care: metoda logico-juridică, metoda comparată. În acelaşi rând,
au fost aplicate şi metode general-ştiinţifice, cum ar fi: metoda inducţiei,
deducţiei, analizei sistematice, metoda cantitativă etc.
Argumentele invocate şi concluziile la care a ajuns autorul se
bazează pe reglementările juridice naţionale şi internaţionale în materie,
precum şi pe tezele savanţilor jurişti, medici-legişti, filosofi, sociologi.
Baza empirică include date statistice, date selective şi exemple
concrete de infracţiuni medicale săvârşite în Moldova, dar şi în alte ţări;
date obţinute pe parcursul studierii unor cauze penale clasate de
organele procuraturii şi examinate în instanţele din Chişinău, în instanţa
de apel şi în Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova;
rezultatele analizei materialelor publicate în mass-media din ţata şi de
peste hotare; date obţinute în urma chestionării unui număr de peste 3
mii de doctori şi pacienţi din diverse judeţe (raioane) ale republicii,
lucrători ai organelor de drept, cursanţi ai Academiei „Ştefan cel Mare”
a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă
în faptul că ea aduce o anumită contribuţie la dezvoltarea teoriei
dreptului penal şi a criminologiei, elucidînd unele aspecte rămase în
umbră în cercetările anterioare. Principiile de bază ale lucrării,
concluziile şi propunerile autorului pot fi utilizate:
a) în activitatea organelor de urmărire penală, a procuraturii, a
judecătoriilor (la cercetarea şi dezbaterea judiciară a cauzelor privind
infracţiunile medicale, la stabilirea expertizei medico-legale, la
elaborarea şi aplicarea măsurilor de prevenire a acestor infracţiuni);
b) în activitatea de perfecţionare a legislaţiei penale în vigoare, a
legislaţiei cu privire la ocrotirea sănătăţii şi drepturilor pacienţilor, în
cea de realizare a Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor
Omului pentru anii 2004-2008;
c) în elaborarea investigaţiilor ştiinţifice avînd ca subiect de
cercetare infracţionalitatea profesională a lucrătorilor medicali;
 8
d) la predarea cursului de drept penal şi a celui de drept medical
în instituţiile de învăţămînt juridic şi medical superior;
e) în activitatea Comisiei Parlamentare pentru Drepturile
Omului, a Centrului pentru Drepturile Omului, a Comitetului Helsinki
din Moldova, a Biroului pentru Protecţia Drepturilor Pacienţilor, a altor
organizaţii neguvernamentale pentru protecţia drepturilor omului.
Autenticitatea şi fundamentarea ştiinţifică a rezultatelor
cercetării este asigurată prin caracterul ei complex, prin metodele
aplicate şi prin materialul empiric relevant. Au fost studiate o serie de
cauze penale privind infracţiunile medicale (atît cele clasate, cît şi cele
transmise în judecătorie), practica judiciară şi de expertiză referitoare la
această categorie de cauze penale din Republica Moldova şi de peste
hotare, practica de stabilire a pedepselor penale şi cea de absolvire de
pedeapsă; au fost studiate publicaţiile din presa periodică; a fost
întemeiată teza conform căreia, în pofida unor dubii care au fost
exprimate pînă în prezent, infracţiunile medicale sînt şi probante, şi
pasibile de pedeapsă; a fost studiată literatura juridică şi medicală,
materialele conferinţelor ştiinţifice desfăşurate la Universitatea de
Medicină şi Farmacie „N.Testemiţanu”; materialele ştiinţifice, în două
volume, ale Congresului I din Rusia în probleme de drept medical, care
a avut loc la Moscova, la 25-27 iunie 2003.
A fost realizat un studiu comparativ al reglementărilor de drept
penal, din diverse ţări, al răspunderii pentru infracţiunile medicale, atît
în plan retrospectiv, cît şi actual, precum şi al activităţii unor organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale din diverse ţări privind protecţia
drepturilor pacienţilor, compensarea prejudiciului produs prin decesul
pacientului sau prin cauzarea unor vătămări grave ale integrităţii
corporale.
Aprobarea rezultatelor. Rezultatele şi principiile de bază ale
tezei au fost aprobate în urma dezbaterii lor la Catedra de Drept Penal şi
Criminologie a Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului Afacerilor
Interne al RM. Principiile de bază ale tezei au fost expuse în comunicări
şi alte luări de cuvînt din cadrul conferinţelor desfăşurate la Academia
„Ştefan cel Mare” a MAI al RM; la Universitatea de Medicină şi
Farmacie „N.Testemiţanu”; la conferinţa ştiinţifico-practice „MAI al
Rusiei la 200 de ani: istorie şi perspective de dezvoltare” care a avut loc
la Sankt Petersburg la 20-21 septembrie 2002; la Congresul al II din
Rusia în problemele dreptului medical (Moscova, 13-15 aprilie 2005);
 9
în instituţiile medicale din Chişinău şi din republică; în cadrul
activităţilor desfăşurate de organizaţia neguvernamentală
„Managementul şi asigurarea în domeniul medicinii”; în cadrul
cursurilor ţinute în faţa studenţilor de la Universitatea de Medicină şi
Farmacie în anul 2004.
În prezent, materialele tezei sînt utilizate de către corpul de
profesori de la Catedra de Economie, Management şi Psihopedagogie a
Universităţii de Medicină şi Farmacie „N.Testemiţanu”, la predarea
dreptului medical la Universitatea de Stat din Moldova. Autorul a
publicat pe tema tezei, 2 monografii (160 şi 332 de pagini), un ghid cu
îndrumări didactice (58 de pagini) şi peste 20 de alte publicaţii
ştiinţifice.
Structura şi volumul lucrării. Teza cuprinde: o introducere;
trei capitole structurate logic şi compartimentate pe puncte; o sinteză a
rezultatelor obţinute; concluzii şi recomandări; bibliografia selectivă
conţinînd 297 de surse; douăsprezece anexe conţinînd acte doveditoare
ale unor teze expuse în lucrare şi rezultatele chestionării medicilor şi
pacienţilor rezumate în trei limbi (română, engleză şi rusă); cuvintele-
cheie utilizate în lucrare; lista abrevierilor utilizate. Teza este expusă pe
210 pagini.

EXPUNEREA CONŢINUTULUI LUCRĂRII

În Introducere se argumentează alegerea şi actualitatea temei
investigate, se prezintă obiectul cercetării, se expun obiectivele lucrării,
baza normativă, teoretică şi cea empirică, se argumentează noutatea
ştiinţifică şi importanţa teoretică şi practică a lucrării, autenticitatea
ştiinţifică a rezultatelor cercetării şi se indică modul în care au fost
aprobate şi sînt aplicate rezultatele studiului.
Capitolul I – Noţiunea de „infracţiune medicală”.
Clasificarea infracţiunilor medicale – este structurat în patru secţiuni
distincte.
În prima secţiune – Noţiunea de „infracţiune medicală” –
sînt luate în discuţie o serie de definiţii ale noţiunii respective,
aparţinînd mai multor autori, indicîndu-se construcţiile pozitive şi fiind
supuse criticii deficienţele acestora. Astfel, S.G. Steţenko defineşte
infracţiunea medicală ca "faptă interzisă de legea penală sub
ameninţarea cu pedeapsa, săvîrşită în mod intenţionat sau din
imprudenţă de către lucrătorii medicali care îşi exercită obligaţiile
 10
profesionale". Această definiţie, care în esenţă exprimă adevărul, nu
face altceva decît repetă definiţia noţiunii de „infracţiune” dată în art.
14 al CP al Federaţiei Ruse, însă nu dezvăluie în deplină măsură toate
semnele componenţei infracţiunii medicale.
Noţiunea de „infracţiune medicală” (V.A. Gluşkov o numeşte
„infracţiune în domeniul asistenţei medicale”, iar Iu.D. Sergheev –
„infracţiune profesională în activitatea medicală”) este derivată noţiunii
generale de „infracţiune”. Art. 14 CP RM defineşte infracţiunea ca
"faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală,
săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală".
Potrivit art. 14 CP al Federaţiei Ruse, „se consideră infracţiune
fapta socialmente-periculoasă, săvîrşită cu vinovăţie şi interzisă de
prezentul Cod sub ameninţarea cu pedeapsa". Cu alte cuvinte, în Ccodul
Penal al Rrepublicii Moldova şi în cel al Federaţiei Ruse, definiţia
infracţiunii conţine şi semnele distinctive: caracter vătămător, ilegal,
vinovăţie, faptă pasibilă de pedeapsă.
Art. 11 din Codul Penal al Ucrainei defineşte infracţiunea ca
„faptă socialmente-periculoasă, prevăzută de prezentul Cod, săvîrşită cu
vinovăţie de subiectul infracţiunii".
Din această definiţie este exclus semnul referitor la caracterul
pasibil de pedeapsă. Probabil, legiuitorul Ucrainei a pornit de la faptul
că, în primul rînd, nu toate infracţiunile sînt descoperite şi, în al doilea
rînd, nu după fiecare infracţiune, chiar fiind descoperită, urmează
neapărat pedeapsa.
În literatura juridică şi în cea medicală există diverse definiţii ale
infracţiunilor medicale, dar toate au un element comun constînd în
faptul că infracţiunile respective sînt săvîrşite în momentul acordării
asistenţei medicale pacienţilor, acestea deseori determinînd decesul sau
vătămarea gravă a integrităţii corporale a victimelor.
Profesorul V.A. Gluşkov subliniază că prin infracţiune în
domeniul asistenţei medicale trebuie să înţelegem o faptă ilegală şi
socialmente-periculoasă, comisă în mod intenţionat sau din imprudenţă,
care este săvîrşită de către un lucrător medical cu încălcarea obligaţiilor
sale de serviciu sau profesionale şi care a cauzat sau poate cauza o
pagubă substanţială intereselor statului în domeniul ocrotirii sănătăţii,
relaţiilor sociale în sfera deservirii medicale a populaţiei, sănătăţii unor
cetăţeni.
 11
Această definiţie a infracţiunii medicale formulează mai exact şi
mai deplin conţinutul ei, incluzînd unele semne ale infracţiunii, cum ar
fi: caracterul socialmente-periculos, ilegal, vinovăţia faptei. Ea mai
indică şi subiectul special al infracţiunii – lucrătorul medical, urmările
socialmente-periculoase – care a cauzat sau poate cauza o pagubă
substanţială şi obiectul infracţiunii – interesele statului în domeniul
ocrotirii sănătăţii, relaţiile sociale în sfera deservirii medicale a
populaţiei, sănătatea unor cetăţeni.
Definiţia infracţiunii medicale, dată de către V.A. Gluşkov,
poate fi în principiu acceptată, însă ea necesită o anumită completare. În
opinia noastră, este mai exactă şi mai completă definiţia infracţiunii
medicale, propusă de Iu.D. Sergheev şi S.V. Erofeev. Prin infracţiune
profesională în domeniul activităţii medicale autorii înţeleg o faptă
socialmente-periculoasă, săvîrşită intenţionat sau din imprudenţă de
către o persoană ce face parte din personalul medical cu încălcarea
obligaţiilor profesionale şi care a cauzat (sau efectiv putea cauza) o
daună substanţială sănătăţii unor cetăţeni sau care pune în pericol viaţa
acestora.
Această definiţie a infracţiunilor medicale este mai aproape de
obiectul definit. Analizând-o, putem constata că autorii admit
posibilitatea săvîrşirii acestor infracţiuni atît în mod intenţionat, cît şi
din imprudenţă. Dacă aceste infracţiuni, cum ar fi omorul sau leziunile
corporale grave, sînt săvîrşite de către lucrătorul medical în mod
intenţionat, asemenea infracţiuni trebuie trecute în categoria
infracţiunilor împotriva personalităţii avînd o componenţă generală, nu
însă la cele cu o componenţă specifică, în cazul nostru – a infracţiunilor
medicale. Fireşte, există şi cazuri în care lucrătorii medicali săvîrşesc
omoruri intenţionate.
Finalizînd analiza definiţiilor date naţiunii de infracţiune
medicală autorul formulează propria definiţie, care, în opinia lui,
completează cel mai reuţit precedentele: „fapta (acţiune sau inacţiune)
prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi
pasibilă de pedeapsă penală, comisă de un lucrător medical în procesul
sau în legătură cu acordarea (neacordarea) asistenţei medicale, care
atentează la viaţa, sănătatea ori patrimoniul pacientului, cauzându-i
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, decesul
pacientului, pagube considerabile, materiale şi morale sau decesul”.
 12
În secţiunea a doua – Clasificarea infracţiunilor medicale –
este prezentat şi comentat un tabel desfăşurat, care cuprinde, în plan
comparativ, toate tipurile de infracţiuni medicale prevăzute de codurile
penale ale Republicii Moldova, Ucrainei şi Federaţiei Ruse.
Infracţiunile medicale atentatează la cele mai diverse relaţii
sociale, însă cel mai mare pericol îl prezintă infracţiunile contra vieţii,
sănătăţii, libertăţii, cinstei şi demnităţii personalităţii. Obiectul
nemijlocit al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care vizează
protecţia vieţii şi sănătăţii omului. În majoritatea cazurilor aspectul
obiectiv al acestor infracţiuni se caracterizează prin acţiuni sau inacţiuni
(de exemplu, infracţiunile prevăzute de art. 158, 162, 163 CP RM), iar
aspectul subiectiv se caracterizează printr-o formă intenţionată a
vinovăţiei. Subiectul lor poate fi orice persoană fizică responsabilă, care
a atins vîrsta de 14 ani (pentru cele mai grave infracţiuni) şi de 16 ani –
pentru toate celelalte. Un subiect special care permite a clasifica
infracţiunile respective într-o categorie aparte este medicul sau alt
lucrător medical (asistenta medicală, felcerul, moaşa). Unii autori
consideră că subiect al infracţiunii, în cazul neacordării de ajutor unui
bolnav, mai poate fi şi un poliţist, un pompier şi un şofer. Pe de altă
parte, în Comentariul la Codul Penal al Republicii Moldova realizat în
2003 se arată, pe drept cuvînt, că subiectul acestei infracţiuni poate fi
numai medicul şi alt lucrător medical. Aceeaşi opinie o susţin şi autorii
Comentariului la Codul Penal al Federaţiei Ruse şi cei ai Comentariului
ştiinţifico-practic la Codul Penal al Ucrainei. Poliţistul, pompierul,
şoferul, în cazul în care au lăsat în mod premeditat fără ajutor o
persoană care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă, pot fi traşi la
răspundere conform art. 163 CP RM (lăsarea în primejdie).
În Comentariul la Codul Penal al Republicii Moldova realizat în
2003 este indicat, în opinia autorului – eronat,că subiectul infracţiunii
prevăzute la art. 160 CP RM, care stipulează răspunderea pentru
efectuarea sterilizării chirurgicale ilegale, poate fi orice persoană fizică
responsabilă care a atins vîrsta de 16 ani. Însă, în art. 160 este indicat
direct că subiect al acestei infracţiuni este doctorul. Acelaşi subiect este
indicat şi în art. 212 alin. (4) CP RM. Medicul, ca subiect al infracţiunii
constînd într-un avort ilegal, este de asemenea indicat în art. 86 din
Codul Penal al Argentinei, în art. 121 din Codul Penal al Elveţiei, în art.
214 din Codul Penal al Japoniei.
 13
Autorul consideră, că denumirea infracţiune medicală dată
delictelor săvîrşite de doctori şi de alţi lucrători medicali este corectă şi
că este necesar ca aceste delicte să fie delimitate într-o categorie
separată de infracţiuni – infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor.
În această categorie intră:
– neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 CP RM);
– efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale (art. 160 CP RM);
– efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului
fără consimţămîntul pacientei (art. 161 CP RM);
– contaminarea cu maladia SIDA (art. 212 alin. (4) CP RM);
– încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a
asistenţei medicale (art. 213 CP RM);
– practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farmaceutice
(art. 214 CP RM);
– prescrierea ilegală a preparatelor narcotice sau psihotrope (art.
218 CP RM).
Într-o altă categorie de infracţiuni, care pot fi săvîrşite atît de
către doctori, cît şi de către alte persoane, intră:
– constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor
pentru transplantare (art. 158 CP RM);
– provocarea ilegală a avortului (art. 159 CP RM);
– internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169 CP RM).
V.A. Gluşkov delimitează infracţiunile medicale în două
categorii, delimitare care şi-a găsit reflectare în noile coduri penale ale
Ucrainei, Moldovei, Rusiei. Acestea, în opinia lui, urmează a fi grupate
în: 1) infracţiuni în domeniul prestării de servicii medicale; 2)
infracţiuni privind acumularea unor venituri ilegale de către lucrătorii
medicali, privind îmbogăţirea lor ilegală.
Împărtăşind în linii generale opinia expusă de V.A. Gluşkov,
autorul supun unei temeinice analize juridice, criminologice, judiciare,
de urmărire penală şi de expertiză toate infracţiunile contra sănătăţii
pacienţilor care conduc la decesul sau la mutilarea gravă a acestora,
precum şi infracţiunile legate de extorcarea de la pacienţi şi de la rudele
acestora a unor plăţi ilegale pentru tratament.
În secţiunea a treia – Greşeli medicale şi răspunderea pentru
ele – sînt trecute în revistă o serie de definiţii şi evaluări ale greşelilor
medicale, propuse de Iu.D. Sergheev, S.V. Erofeev, A.P. Gromov,
V.A. Gluşkov, R. Righelman, I.F. Ogarkov, F.Iu. Berdicevski, N.V.
 14
Elştein, A.V. Tihomirov, V.I. Akopov, I.G. Vermel, O.V. Leontiev, I.
Mereuţă, E. Popuşoi, C. Eţco, S.G. Steţenko ş. a. Mulţi jurişti consideră
că pentru o greşeală medicală care a cauzat moartea sau vătămarea
gravă a pacientului lucrătorii medicali trebuie să poarte răspundere
juridică; alţii susţin că o asemenea greşeală egalează cu cauzarea unei
daune fără vinovăţie, de aceea în acest caz doctorul trebuie absolvit de
răspundere.
Problema greşelii medicale şi a răspunderii pentru ea este
studiată mai detaliat în monografia lui Iu.D. Sergheev şi S.V. Erofeev
„Urmări letale ale unor cazuri de asistenţă medicală” (Moscova, 2001).
Autorii susţin că „termenul greşeală medicală indică, în esenţă,
caracterul inadecvat, incorect al acţiunii medicilor, subliniind totodată
faptul că el este aproape de ideea de caracter ilegal, incompetent, însă
medicii concep acest termen într-un alt sens, contrar. În monografie se
propune utilizarea termenului „ятрогения”, ceea ce de asemenea
înseamnă greşeală medicală. În practica medicală mondială de
asemenea se dă preferinţă termenului iatrogenie (nerăspîndit încă în
limba română). Noţiunea „iatrogenie” trebuie să aibă o explicare clară,
fără echivoc, la toate etapele de evaluare a asistenţei medicale şi trebuie
să cuprindă concomitent trei criterii:
1) prezenţa faptului de interacţiune cu personalul medical
(administrativ, profesional, auxiliar);
2) prezenţa unei daune aduse pacientului ca urmare a acestei
interacţiuni;
3) prezenţa directă sau indirectă a unei legături între dauna
apărută şi interacţiune.
L.V. Kanunnikova, Ia.A. Frolov şi E.V. Frolova consideră pe
bună dreptate că practica judiciară recunoaşte lipsa vinovăţiei instituţiei
curative (a lucrătorilor acesteia), iar răspunderea juridică nu apare dacă
personalul medical nu a prevăzut şi nu a putut să prevadă că acţiunile lui
vor cauza o daună sănătăţii pacientului. Medicina este obligată să
acorde ajutor bolnavului în toate cazurile, conducîndu-se de unica
tendinţă spre un final pozitiv, fără a se ascunde după noţiunea de
„greşeală medicală”, dar depunînd eforturi să o excludă. Nu fiecare
greşeală medicală este o infracţiune, dar numai acea care îi cauzează
pacientului decesul sau leziuni corporale grave.
Autorul consideră că termenul greşeală medicală care a cauzat
pacienţilor deces sau vătămări grave ascunde multe infracţiuni din
 15
imprudenţă – omor din imprudenţă, leziuni corporale grave din
imprudenţă. Această formulă este inventată de către doctorii de
calificare joasă, pentru a ascunde infracţiunile săvîrşite şi a se eschiva
de la răspunderea pentru ele.
Greşelile comise în domeniul medicinii, dar ele în majoritatea
cazurilor sînt săvîrşite cu vinovăţie, în formă de imprudenţă
infracţională, de asemenea trebuie pedepsite, fie nu întotdeauna în mod
neapărat în conformitate cu legislaţia penală. Mai există de asemenea
răspundere disciplinară, administrativă, civilă, compensarea pagubelor
materiale şi morale printr-o înţelegere reciprocă dintre părţi.
În unele lucrări consideraţiile privind greşelile medicale au un
evident caracter contradictoriu. Fără a le declara infracţiuni, sînt date
următoarele exemple de greşeli medicale: doctorul a amputat din
greşeală un picior sănătos, asistenta medicală a făcut o clismă cu o
soluţie de clor, ceea ce a cauzat decesul copilului, sau în cavitatea
abdominală a pacientului operat au fost uitate instrumente medicale.
Autorul susţine că, greşelile enumerate mai sus sînt infracţiuni şi trebuie
să fie calificate ca leziuni corporale grave săvîrşite din imprudenţă.
Cauzarea decesului copilului, de asemenea din imprudenţă, este o formă
de neglijenţă infracţională.
O.V. Leontiev consideră că asemenea cazuri coincid pe deplin
cu noţiunea „greşeală profesională” din teoria dreptului prin care sînt
subînţelese urmările ce apar independent de acţiunile doctorului.
Autorul se contrazice, punînd semnul egalităţii între cazuri (întîmplări)
şi greşeli profesionale, cu atît mai mult cu cît, în alt loc, el remarcă pe
bună dreptate că dincolo de „greşeli” profesionale deseori se ascund
infracţiuni medicale. O.V. Leontiev mai susţine că greşeala medicală
este o eroare comisă la îndeplinirea diverselor acţiuni medicale care, în
funcţie de gradul de pericol social, de prezenţa unei vinovăţii în formă
de imprudenţă a lucrătorului medical şi de dauna cauzată sănătăţii
pacientului, exclude sau atrage după sine diverse tipuri de răspundere
juridică.
După părerea noastră, această definiţie este contradictorie,
pentru că include şi cazurile de cauzare a daunei fără vinovăţie, cele
care exclud răspunderea juridică, şi cazurile infracţiunilor medicale din
imprudenţă.
În literatura română de specialitate de asemenea nu există o
unitate de opinii în problema privind definirea greşelii medicale. De
 16
exemplu, profesorul Vladimir Beliş, în ediţia a patra a cursului de
medicină legală pentru facultăţile de drept, defineşte greşeala medicală
ca o acţiune a doctorului care nu corespunde normelor ştiinţifice,
deontologice şi profesionale şi care conduce la cauzarea neintenţionată a
unei daune. După părerea sa, greşelile medicale în majoritatea cazurilor
sînt cauzate de lipsa de cunoştinţe, neatenţie, neglijenţă şi
superficialitate. Profesorul enumără o serie de cazuri în care, după
infracţiunea medicală, poate să apară răspunderea penală:
1. Nerespectarea normelor medicale de tratament, prescrierea
unor medicamente contraindicate, aplicarea unor metode
necorespunzătoare de tratament care cauzează leziuni corporale sau altă
daună, inclusiv leziuni corporale din imprudenţă, care cer un tratament
corespunzător. Cînd încălcarea normelor de asistenţă medicală conduce
la decesul bolnavului, fapta trebuie calificată ca omor din imprudenţă
(art. 178 din CP al României).
2. Prescrierea unor medicamente, produse biologice, mijloace
medico- tehnologice sau aparate medicale pentru aplicarea şi utilizarea
în condiţii care contravin legii se califică, potrivit art. 246 din CP al
României, ca abuz de încredere.
3. Primirea de către lucrătorul medical a unei recompense ilegale
în bani sau în alte valori materiale pentru acordarea asistenţei medicale
este calificată ca luare de mită (art. 254 din CP al României) sau ca
primire de recompensă ilegală (art. 256).
4. Falsificarea documentelor medicale (istoria bolii, certificat de
boală, rezultatele analizei probelor, reţetă, procesul-verbal al intervenţiei
chirurgicale etc.) atrage după sine răspunderea conform art. 289 din CP
al României.
Din păcate, V.Beliş de asemenea se reduce la o analiză teoretică
a acestei probleme, fără să dea nici un exemplu concret de săvârşire a
infracţiunilor medicale din practica judiciară, de anchetă şi expertize din
România. Aceasta e din cauza că, potrivit mărturiilor unor savanţi
cunoscuţi din România (V.Dobrinoiu, G.Nistoreanu, I.Suceava), în
ultimii 50 de ani, în România au fost doar două-trei cazuri de tragere la
răspundere penală a doctorilor pentru cauzarea din imprudenţă a
decesului sau a leziunilor corporale grave. După cum afirmă savanţii din
România, Colegiul Doctorilor şi Farmaciştilor din România practic
niciodată nu a expediat materiale despre infracţiuni medicale în
 17
organele poliţiei sau procuraturii pentru cercetare şi tragere la
răspundere penală a vinovaţilor.
În acest sens, există probleme şi în alte ţări. De exemplu, pe
parcursul unui an, peste 25 de mii de nemţi mor din cauza aşa-ziselor
reacţii secundare neprevăzute la preparatele medicamentoase şi aproape
întotdeauna se pomenesc a fi vinovaţi… medicii care stabilesc în mod
greşit diagnosticul, nu au ţinut cont de individualitatea pacientului sau,
pur şi simplu, nu s-au ostenit să citească atent instrucţiunea în care
producătorul preparatului enumără acţiunile secundare şi eventualele
reacţii negative la acest medicament. Pericolul pentru sănătatea şi viaţa
pacienţilor se ascunde, cel mai des, în combinarea nereuşită a
preparatelor prescrise şi în incapacitatea medicului curant de a prevedea
urmările administrării concomitente a cîtorva medicamente.
După părerea noastră, prin greşeală medicală trebuie să
înţelegem acţiunile incorecte, grăbite, negîndite ale doctorului sau ale
altui lucrător medical (asistentă medicală, felcer, moaşă) care sînt
exercitate pe parcursul acordării de ajutor pacientului, care constituie o
urmare a atitudinii neglijente, uşuratice faţă de propriile obligaţii şi care
au avut sau au putut avea ca efect decesul pacientului, leziuni corporale
cu o diversă gravitate, pierderea totală sau parţială a capacităţii de
muncă sau o altă daună.
Vorbind despre răspunderea pentru greşeala medicală, trebuie să
amintim că în conţinutul vinovăţiei intră nu numai reprezentări
autentice, dar şi greşite ale persoanei despre caracterul faptei şi despre
importanţa ei socială. În dreptul penal, prin greşeală se înţelege o
rătăcire care ţine fie de împrejurările de fapt, care determină caracterul
şi gradul pericolului social al faptei săvîrşite, fie de caracterul juridic al
faptei.
Greşeala juridică este o evaluare incorectă, făcută de către
persoana vinovată, a esenţei juridice a faptei săvîrşite sau a urmărilor ei
juridice. De regulă, o asemenea greşeală nu influenţează nici forma
vinovăţiei, nici calificarea infracţiunii, nici asprimea pedepsei. În
funcţie de conţinutul reprezentărilor incorecte, adică de percepţiile şi
evaluările false, delimităm următoarele tipuri de greşeli de fapt: privitor
la obiectul tentativei, la caracterul acţiunii sau inacţiunii, la gravitatea
urmărilor, la dezvoltarea raporturilor cauzale, la circumstanţele
agravante ale răspunderii. În majoritatea cazurilor, greşeala de fapt de
asemenea nu îl absolvă pe vinovat de răspundere, dar influenţează
 18
asupra calificării infracţiunii. Greşeala de obiect este o reprezentare
incorectă a persoanei despre esenţa socială şi juridică a obiectului
tentativei.
O altă varietate de greşeli de obiect constă în necunoaşterea
împrejurărilor, cînd acestea există cu adevărat. În aceste cazuri,
infracţiunea este calificată ca fiind săvîrşită fără circumstanţele
agravante. Dacă se porneşte de la o presupunere greşită privitor la
existenţa unei circumstanţele agravante, fapta trebuie calificată ca fiind
tentativă de infracţiune în împrejurarea agravantă respectivă.
După cum a subliniat profesorul Iu.D.Sergheev, termenul
greşeală medicală în sens juridic nu există, el nu este înregistrat nici
într-un act de drept al Federaţiei Ruse. De aceea a propus calificarea
acestei noţiuni ca „oferire necorespunzătoare de ajutor medical”, care
are un sens juridic mai concret şi se apropie de neglijenţa de serviciu,
care de asemenea este definită ca neîndeplinire sau îndeplinire
necorespunzătoare a obligaţiilor (art. 329 din CP al RM).
Medicii nu-şi recunosc erorile şi vinovăţia din teama de
răspundere pentru cele făcute. Majoritatea infracţiunilor medicale sînt
săvîrşite fără martori.
Dacă în sala de operaţii pacientului i se ia viaţa în urma unei neglijenţe
medicale şi dacă mai este şi timp de noapte, atunci nimeni nu face un
control asupra acţiunilor medicilor, iar despre vinovăţia sau nevinovăţia
lor de decesul pacientului se judecă ulterior, după notele făcute de înşişi
medicii în istoria bolii. În cazul în care pacientul a decedat, aceste note,
în timp de o noapte, pot fi transcrise de mai multe ori şi pot fi distruse
uşor toate probele documentare.
Am propus de mai multe ori ca în cazurile de deces al
pacientului în urma intervenţiei medicului conducătorul instituţiei
curative să anunţe imediat procurorul teritorial, conducătorul organului
afacerilor interne, expertul medico-legal pentru cercetare operativă a
împrejurărilor celor întîmplate.
Medicii bănuiţi de infracţiune nu sînt reţinuţi, lor nu li se pun
cătuşe, pe parcursul urmării penale şi al dezbaterilor judiciare ei rămîn
în libertate şi au posibilitate prin diverse aranjări, mituiri, ameninţări să
împiedice mersul anchetei şi stabilirii adevărului obiectiv. La locul de
lucru, în apartamentele şi la vilele bănuiţilor nu se efectuează
percheziţii, documentaţia medicală nu este sechestrată.
 19
Este foarte dificil a stabili gradul de răspundere a medicului
pentru un sfîrşit letal. Există mai multe abordări ale problemei. De
exemplu, în toate cazurile în care decesul urmează îndată după operaţie,
aceasta din urmă este calificată ca pricină a decesului, iar medicul care a
efectuat-o – ca un vinovat direct al celor întîmplate. Acest principiu se
aplică în Apus, fapt care înseamnă un respect pentru drepturile
pacienţilor.
În 1994, din iniţiativa comună a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii (OMS) şi a Ministerului Sănătăţii din Olanda a fost adoptată
„Declaraţia OMS cu privire la principiile asigurării drepturilor
pacienţilor din Europa”, numită şi Declaraţia de la Amsterdam.
Finlanda a devenit prima ţară europeană care şi-a obligat, prin
lege, ca toate instituţiile curative să-şi instituie funcţia de împuternicit
pentru drepturile pacienţilor. În Finlanda, compensaţiile pentru leziunile
corporale cauzate bolnavilor pe parcursul tratamentului medical sînt
plătite indiferent de vina sau neatenţia personalului medical, ceea ce
înseamnă că nimeni nu caută vinovaţi.
De problema drepturilor pacienţilor s-a ocupat şi George Busch,
Preşedintele SUA. În prezent, companiile de asigurare fac ravagii
printre medici, interzicîndu-le să recomande pacienţilor variante
costisitoare de tratament. Busch a propus ca statelor să li se repartizeze
12 miliarde de dolari în calitate de subvenţii pentru medicamente
destinate familiilor vulnerabile.
Adoptarea unor legi analogice este prevăzută şi de Planul
Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor Omului pentru anii 2004-
2008, aprobat prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova din 24
octombrie 2003. E adevărat însă că Planul nu prevede măsuri de
urgentare a reparării pagubelor pacienţilor cauzate prin infracţiuni
medicale, aşa cum se obişnuieşte în alte ţări.
Analizînd greşelile medicale, S.G.Steţenko susţine că munca
fără de greşeli a medicilor în principiu este imposibilă. Este adevărat că
nu greşeşte numai acela care nu face nimic. Pe de altă parte însă, toate
constau în faptul că, în primul rînd, greşelile medicale au cele mai grave
urmări – decesul pacienţilor sau vătămarea gravă a lor, iar în al doilea
rînd, cei care greşesc în alte domenii, de regulă, sînt traşi la răspundere
juridică, iar medicii, fiind în aceleaşi condiţii, reuşesc să evite asemenea
răspundere.
 20
Considerăm nefondată propunerea lui S.G.Steţenko de a stipula
în lege prevederea că greşelile medicilor cauzate de factori obiectivi
(imperfecţiunea medicinii, lipsa mijloacelor medicamentoase necesare
şi a tehnicii medicale ş. a.) nu sînt pasibile de pedeapsă pentru unii
lucrători medicali concreţi. Aceasta ar însemna că nu numai greşelile,
dar şi infracţiunile medicale pot fi justificate prin factori obiectivi.
Răspunderea pentru infracţiunile din imprudenţă, în majoritatea
absolută a cazurilor, apare numai în prezenţa urmărilor păgubitoare
(periculoase pentru societate). În funcţie de urmările apărute, greşeala
medicală poate fi calificată ca faptă pasibilă de pedeapsă administrativă
sau ca infracţiune.
În punctul al patrulea – Riscul întemeiat în dreptul penal.
Riscul medical – este examinată, în baza legislaţiei, noţiunea de „risc
întemeiat”, ajungîndu-se la concluzia că dauna cauzată în condiţii de
risc întemeiat este o împrejurare independentă care exclude
infracţionalitatea faptei dacă sînt respectate o serie de condiţii,
prevăzute în art. 40 din CP al RM. Pe de o parte, aceste condiţii sînt
orientate spre a nu împiedica afirmarea şi desfăşurarea a tot ce este nou,
progresist în domeniul ştiinţei, tehnicii, producţiei, iar pe de altă parte,
legea trebuie să delimiteze riscul permisibil, să protejeze societatea de
aventurieri, neprofesionişti, ale căror acţiuni pot cauza mari daune
oamenilor, societăţii, statului. Dacă una dintre condiţiile legitimităţii
indicate în art. 40 din CP nu a fost respectată, un asemenea risc nu este
considerat ca fiind îndreptăţit.
A.G.Blinov formulează anumite condiţii de legitimitate ale
riscului profesional în activitatea medico-biologică:
1) riscul este admis în exclusivitate pentru a se ajunge la un
rezultat folositor;
2) riscul este admis numai în cazul în care pacientul a fost
informat şi, ca urmare, şi-a dat consimţămîntul benevol şi conştient de
acţiunile riscante;
3) în cazul unui risc legitim scopul urmărit nu poate fi atins prin
acţiuni tradiţionale, nelegate cu riscul;
4) acţiunile riscante ale lucrătorului medical trebuie să fie
asigurate prin cunoştinţele şi dexterităţile profesionale care sînt capabile
în mod obiectiv, într-o situaţie concretă să prevină apariţia unor urmări
dăunătoare;
 21
5) urmările dăunătoare sînt percepute de lucrătorul medical care
riscă numai ca o variantă posibilă, secundară a acţiunilor sale;
6) lucrătorul medical care şi-a permis acţiuni riscante trebuie să
ia măsuri suficiente pentru prevenirea daunelor cauzate intereselor
pacientului, prevăzute de legea penală.
Practica judiciară a cauzelor cu infracţiuni medicale şi datele
privitoare la personalitatea infractorului arată că vinovaţii deseori
întreprind acţiuni riscante nu din tendinţă spre inovaţii, ci din scopuri
mercantile, de îmbogăţire – de a lua de la bolnav şi de la rudele acestora
suma maximă posibilă pentru „serviciile” prestate.
Semnele de bază ale riscului întemeiat, prin urmare şi legitim,
sînt:
1) corectitudinea acţiunilor (inacţiunilor) în vederea atingerii
scopului folositor;
2) scopul folositor nu poate fi atins prin acţiuni nelegate de risc;
3) persoana trebuie să întreprindă toate măsurile suficiente
pentru prevenirea daunei intereselor protejate de lege;
4) riscul nu poate fi însoţit de pericolul pentru viaţa măcar a unei
singure persoane.
Între riscul întemeiat şi necesitatea extremă există anumite
similitudini, dar şi diferenţe. În disertaţie sînt examinate amănunţit
asemănările şi deosebirile dintre aceste două fenomene şi modul în care
ele sînt tratate în legislaţia diferitelor ţări.
S.G.Steţenko analizează în detaliu condiţiile legitimităţii riscului
întemeiat în activitatea medicală. În linii mari, ele sînt asemănătoare cu
cele arătate mai sus.
În cazurile în care medicul întreprinde o intervenţie riscantă,
apare problema răspunderii pentru aceste acţiuni, mai ales dacă ele au
condus spre urmări nefericite. Aici pot fi delimitate două tipuri de
situaţii:
1) cazuri în care intervenţia a fost efectuată în mod planificat, nu
imprevizibil, adică medicul şi pacientul au avut timp suficient pentru a
discuta tactica tratamentului;
2) cazuri în care intervenţia a fost efectuată după anumite semne
de neamînat şi după cauze obiective, de fapt fără obţinerea
consimţămîntului din partea pacientului (sau a reprezentanţilor
acestuia).
 22
În disertaţie, aceste două tipuri de situaţii sînt examinate
amănunţit şi ilustrate bogat prin exemple.

Capitolul doi – Răspunderea penală pentru anumite

infracţiuni medicale – este structurat în nouă puncte.
Punctul întîi – Temeiurile răspunderii penale pentru
infracţiuni medicale – conţine, în detaliu, ambele aspecte ale
răspunderii penale (cel filozofic şi cel juridic).
Aspectul filozofic constă în faptul că subiectul poartă răspundere
(nu numai penală, dar şi oricare alta) numai în cazurile în care el a avut
posibilitate să aleagă între două comportamente, dar a ignorat această
posibilitate, procedînd altfel şi încălcînd interdicţia legală. Problema
însă constă în gradul de libertate de care dispune omul pentru a-şi alege
comportamentul. În lucrare sînt examinate trei direcţii ale soluţionării
acestei probleme.
Unul dintre aspectele manifestării libertăţii umane este
capacitatea (şi posibilitatea) omului de a transforma realitatea care îl
înconjoară, de a se transforma pe sine şi comunitatea din care face parte.
Problema libertăţii de voinţă este strîns legată de problema
răspunderii morale şi juridice a omului pentru faptele sale. O acţiune
liberă a omului presupune întotdeauna răspunderea acestuia, în faţa
societăţii, pentru fapta sa.
Aspectul juridic al problemei privind temeiul răspunderii
penale constă în precizarea cîtorva circumstanţe: pentru ce anume,
pentru care fapte şi în care condiţii trebuie să apară răspunderea penală?
Temeiul pentru răspunderea penală, prevăzut de lege (art. 51
din CP al RM), apare din momentul săvîrşirii faptei periculoase pentru
societate, care întruneşte semnele componenţei infracţiunii.
Semnele componenţei infracţiunii sînt suprapuse, în calitate de
etalon, peste fapta săvîrşită în mod real şi dacă împrejurările de fapt,
semnele subiectului şi cele ale atitudinii sale subiective faţă de acţiunile
(inacţiunile) sale şi faţă de urmările acestora corespund cu semnele
indicate în legea penală, apare temeiul răspunderii penale.
După părerea noastră, temeiurile pentru răspunderea penală
sînt formulate mai laconic şi mai corect în art. 8 din CP al Federaţiei
Ruse.
Uneori semnele infracţiunii sînt consemnate în dispoziţiile de
blanchetă a normei penale. De exemplu, art. 213 din CP al RM prevede
 23
răspunderea penală pentru încălcarea din neglijenţă a regulilor şi
metodelor de acordare a asistenţei medicale. Însă aceste reguli şi metode
sînt expuse în ordine, instrucţiuni şi alte acte normative ale Ministerului
Sănătăţii, în recomandări ştiinţifice etc.
Acestei probleme îi este consacrat un paragraf aparte în primul
manual rusesc de drept medical, elaborat de S.G.Steţenko, care
subliniază că importanţa studierii problemelor ce vizează răspunderea
penală a lucrătorilor medicali este determinată de anumite cauze. În
disertaţie ele sînt examinate amănunţit.
În literatura juridică românească de asemenea este tratată
problema privind temeiurile răspunderii penale pentru infracţiunile
medicale. Ca temeiuri sînt date două argumente: 1) medicina este o
activitate socială şi nu poate rămîne fără o reglementare de drept; 2)
statul garantează dreptul la protecţia sănătăţii şi, în cazul cauzării unei
daune, vinovatul de săvîrşirea ei trebuie să răspundă pentru fapta sa şi să
repare paguba adusă sănătăţii.
Dezbaterile privind răspunderea juridică a medicului din
România se reduc în prezent la următoarele teorii:
1. Teoria imunităţii medicale conform căreia medicul nu poartă
răspundere pentru orice delicte. Dar această teorie nu-şi are susţinători.
2. O altă teorie întemeiază răspunderea medicului în toate
cazurile în care nu s-a atins rezultatul scontat. Susţinătorii ei admit
tragerea medicului la răspundere pentru un rezultat rău, indiferent de
vina acestuia.
3. A treia teorie este teoria răspunderii pentru greşeală.
Noi împărtăşim pe deplin afirmaţia că medicul răspunde în toate
cazurile în care el garantează un rezultat pozitiv, dar nu l-a obţinut.
Punctul al doilea – Contaminarea cu maladia SIDA – are ca
subiect infracţiunile prevăzute de art. 212 din CP al RM, în el
examinîndu-se obiectul juridic specific al infracţiunii, latura obiectivă a
infracţiunii, latura subiectivă a infracţiunii şi subiectul infracţiunii.
Urmările prejudiciabile ale infracţiunii trebuie să se afle în raport
cauzal cu inacţiunea de neîndeplinire a obligaţiilor profesionale sau cu
acţiunea de îndeplinire necorespunzătoare a acestor obligaţii. Subiectul
infracţiunii este specific şi anume un lucrător medical.
Conform legislaţiei în vigoare, pentru prejudiciul cauzat prin
vătămarea integrităţii corporale, prin altă vătămare a sănătăţii ori prin
 24
deces, lucrătorii medicali poartă nu numai răspundere penală, dar şi
civilă.
În acest compartiment al lucrării sînt analizate o serie de cazuri
concrete, şi hotărîrile instanţelor care le-au examinat.
Punctul al treilea – Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi
metodelor de acordare a asistenţei medicale – are ca subiect
infracţiunile prevăzute în art. 213 din CP al RM, în el examinîndu-se
obiectul de bază şi cel suplimentar al infracţiunii, aspectul obiectiv şi cel
subiectiv al infracţiunii, componenţa şi calificarea infracţiunii, subiectul
infracţiunii.
Sub aspect obiectiv, infracţiunea se caracterizează prin
următoarele semne:
1) faptă exprimată prin neexercitarea sau exercitarea
necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către un lucrător
medical sau un farmacist;
2) urmări grave pentru bolnav;
3) raport de cauzalitate între faptă şi urmări.
Infracţiunea se consideră terminată din momentul apariţiei
urmărilor grave pentru bolnav (leziuni corporale grave, o altă daună
gravă cauzată sănătăţii sau decesul pacientului). Încălcarea din
neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale
trebuie înţeleasă ca neefectuarea de către lucrătorul medical a anumitor
acţiuni, pe parcursul acordării asistenţei medicale bolnavului, pe care
trebuia să le efectueze sau efectuarea anumitor acţiuni în măsură
insuficientă, sau efectuarea altor acţiuni decît cele care trebuiau
efectuate.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea se caracterizează printr-o
vinovăţie din imprudenţă în formă de neglijenţă infracţională sau de
încredere exagerată.
În lucrare sînt prezentate 36 de tipuri de acţiuni şi inacţiuni care
ar constitui aspectul obiectiv al acestei infracţiuni, a căror cunoaştere ar
aduce un mare folos justiţiei practice la calificarea infracţiunii.
Un loc aparte i se acordă examinării problemelor vizînd
infracţiunea care constă în cauzarea morţii din imprudenţă în urma
exercitării necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale.
Pe parcursul cercetărilor, dezbaterilor judiciare şi calificării
infracţiunilor medicale cea mai complicată este problema stabilirii
raportului de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea) lucrătorului
 25
medical şi decesul pacientului. Deseori, ofiţerii de urmărire penale şi
judecătorii pun soluţionarea acestei importante probleme juridice în
sarcina experţilor medicali, iar aceştia, la rîndul lor, răspund că
soluţionarea problemelor juridice privind prezenţa sau absenţa
raportului cauzal şi a vinovăţiei nu intră în competenţa expertului.
Tocmai de aceea în disertaţie, acestei probleme i se acordă un loc
aparte, iar concluziile prezentate în compartimentul respectiv vor fi
deosebit de utile pentru procurori, ofiţeri de urmărire penală, judecători.
Merită remarcată în acest sens identificarea şi analiza celor patru semne
ale raportului de cauzalitate dintre acţiune (inacţiune) şi urmările ei.
Astfel, problema cauzalităţii capătă trei dimensiuni: filozofică, juridică
şi medicală. Se cere remarcat şi sistemul terminologic care reflectă
tipurile de cauze: cauză specifică, cauză condiţională, cauză deplină,
cauză producătoare. Evident, principiile generale şi concluziile din
acest compartiment au fost formulate după un amplu studiu al literaturii
de specialitate şi al unui număr impunător de cazuri practice (de la noi şi
de peste hotare), cele mai convingătoare fiind prezentate în lucrare
pentru ilustrare.
Punctul al patrulea – Neacordarea de ajutor unui bolnav – are
ca subiect infracţiunile prevăzute în art. 162 din CP al RM, în el
examinîndu-se obiectul infracţiunii, aspectul obiectiv şi cel subiectiv al
infracţiunii, motivele infracţiunii, subiectul infracţiunii.
Se face o comparaţie între modurile de calificare a infracţiunii
respective în mai multe ţări şi între pedepsele aplicate pentru
infracţiunea în cauză în aceste ţări. Se constată că în diverse ţări
condiţiile în care lucrătorii medicali sînt obligaţi să acorde primul ajutor
medical sînt diferite. De exemplu, potrivit articolului 24, alin. 4 din
Legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii din 28 martie 1995, lucrătorii
medicali şi farmaciştii sînt obligaţi să acorde primul ajutor medical de
urgenţă în stradă, pe drumuri, în orice loc public, acasă, la orice oră de
zi sau de noapte.
Neacordarea de ajutor poate consta: în refuzul de a primi
bolnavul în instituţia de tratament sau în preventoriu pentru a-i acorda
primul ajutor de urgenţă în caz de accident sau de îmbolnăvire acută; în
neprezentarea la bolnav la solicitarea acestuia; în refuzul de a-l trata pe
bolnav în instituţia curativă; în acordarea unei asistenţe medicale într-un
volum mai mic decît cel necesar, unui bolnav care se află în stare
 26
critică; în întreruperea măsurilor active pentru susţinerea vieţii
bolnavului pînă la apariţia stării ireversibile de deces.
Sînt identificate, definite şi analizate cauzele motivate ale
neacordării de ajutor: forţa de neînvins, necesitatea extremă, lipsa unei
calificări şi a cunoştinţelor necesare pentru tipul concret de ajutor,
lipsa medicamentelor necesare, a utilajului medical, a instrumentelor şi
aparatelor necesare, îmbolnăvirea lucrătorului medical etc. În acest sens,
Legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii prevede răspunderea
lucrătorilor medicali pentru incompetenţa lor profesională şi
necorespundere.
În alt fel sînt soluţionate problemele privind răspunderea penală
pentru neacordarea de ajutor în România. În CP al acestei ţări, din
1969 lipseşte articolul cu privire la răspunderea pentru asemenea
infracţiuni. Răspunderea medicului în asemenea cazuri poate să apară
potrivit articolului 246 care prevede răspunderea funcţionarului public
pentru abuzul de serviciu împotriva intereselor personalităţii.
În acest compartiment al disertaţiei sînt examinate şi
infracţiunile privind efectuarea de experimente clinice cu mijloace
medicamentoase prin care înţelegem constatarea sau confirmarea
eficienţei acestora şi caracterul lor inofensiv asupra pacienţilor
(voluntarilor).
Potrivit art. 12 din Legea RM cu privire la medicamente,
experimentele clinice ale medicamentelor sînt efectuate asupra
voluntarilor (oameni sănătoşi) şi pacienţilor numai cu acordul în scris al
acestora, iar în cazurile unor pacienţi minori sau iresponsabili – cu
acordul reprezentanţilor legali ai acestora. Cel care a comandat
experimentul clinic al medicamentelor este obligat, pînă la momentul
experimentării, să asigure viaţa şi sănătatea pacientului sau voluntarului
în modul stabilit de lege.
În CP al României şi în alte acte nu sînt norme care ar
prevedea, în mod direct, răspunderea lucrătorilor medicali pentru
infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor pe parcursul acordării
asistenţei medicale de către aceştia. Aceasta nu înseamnă că nivelul şi
calitatea deservirii medicale a pacienţilor este mai înaltă decît, să zicem,
în America sau în alte ţări, unde lucrătorii medicali sînt deseori traşi la
răspundere penală sau civilă.
Şi acest compartiment, ca şi precedentele, este bogat ilustrat cu
exemple de cazuri de acordare necorespunzătoare sau neacordare de
 27
asistenţă medicală, luate din arhivele instanţelor de judecată, din
literatura ştiinţifică sau din mass-media (cele mai multe exemple sînt
din Republica Moldova, Ucraina, Rusia, România).
Analiza practicii de urmărire penală şi judiciare demonstrează că
infracţiunile medicale sînt şi demonstrabile, şi pasibile de pedeapsă:
– dacă ofiţerii de urmărire penală, procurorii şi judecătorii
respectă întocmai cerinţele normelor dreptului de procedură penală în
general şi art. 27 din CPP al RM în special privitor la faptul că nici o
probă nu are apriori o forţă de convingere stabilită;
– dacă la cercetarea împrejurărilor cazului participă nu numai
specialişti şi experţi din republica noastră, dar şi colegii lor de peste
hotare;
– dacă victima, după „tratament”, a rămas în viaţă şi poate să-şi
reclame drepturile în instituţiile medicale şi în instanţele de judecată;
– dacă chiar vinovatul, rămas la libertate, şi avocatul său pe
parcursul unor cercetări îndelungate şi al dezbaterilor judiciare încearcă
tenace să demonstreze nevinovăţia învinuitului (acuzatului) de
săvîrşirea infracţiunii.
În ultimul timp, în mass-media din republica noastră se
comunică despre multe cazuri de abuz, extorcare de bani de la pacienţi,
neglijenţă infracţională a medicilor, care conduc la decesul pacienţilor.
Din păcate, nu se ştie de ce infracţiunile medicale nu sînt incluse în
cronica criminală. Din ea aflăm aproape în fiecare zi cîţi oameni au
murit în urma incendiilor, accidentelor rutiere, din mîna bandiţilor etc.
La faţa locului vin grupe operative de anchetă, se intentează cauze
penale, se fac cercetări, dar iată, cîţi pacienţi mor în spitale după
acordarea „serviciilor” medicale plătite rămîne a fi o taină ascunsă care
se descoperă uneori doar în unele publicaţii.
Punctul al cincilea – Constrîngerea persoanei la prelevarea
organelor sau ţesuturilor pentru transplantare – are ca subiect
infracţiunile prevăzute în art. 158 din CP al RM, în el examinîndu-se
obiectul infracţiunii, aspectul obiectiv şi cel subiectiv al infracţiunii,
componenţa infracţiunii, subiectul infracţiunii.
Fenomenul infracţiunii este examinat pe arealul mai multor ţări.
Astfel, de exemplu, se constată că în România răspunderea pentru aceste
infracţiuni este prevăzută în Legea nr. 2/1998 din 10 ianuarie 1998, iar
volumul de fapte pasibile de pedeapsă ce intră în această lege este mai
mare decît cel din CP al RM, FR şi al Ucrainei.
 28
Aceste infracţiuni, mai ales transplantarea ilegală a rinichilor, au
căpătat în multe ţări o răspîndire foarte largă. În legătură cu aceasta, în
Moldova, Rusia, Polonia şi chiar în Africa sînt intentate cauze penale.
Poliţia Republicii Sud-Africane a descoperit un sindicat internaţional
care se ocupa cu comerţul ilegal de organe umane şi cu operaţii de
transplantare a rinichilor într-un spital particular din Africa de Sud.
În Moldova, transplantarea organelor şi a ţesuturilor umane este
reglementată de Legea cu privire la transplantarea organelor şi a
ţesuturilor umane şi de Ordinul ministrului sănătăţii nr. 297 din 16
decembrie 1999 cu privire la aplicarea legii amintite.
Infracţiunea se consideră consumată din momentul constrîngerii.
Sub aspect subiectiv, infracţiunea este săvîrşită cu intenţie directă.
Subiect al infracţiunii poate fi o persoană care a atins vîrsta de 16 ani.
Victime neputincioase pot fi, mai întîi de toate, persoanele în vîrstă,
bolnave şi copiii.
Vînzarea organelor şi ţesuturilor de la un donator-cadavru de
către persoanele a căror acord este obligatoriu pentru prelevare de la
donatorul-cadavru, poate fi calificată ca activitate comercială ilegală.
Art. 16 din Legea României nr. 2/1998 prevede că „este
infracţiune şi se pedepseşte prin privaţiune de libertate de la unu pînă la
trei ani acţiunea persoanei care îşi transmite organele sau ţesuturile sale
în scop de obţinere a unui profit”.
Credem că introducerea unei norme analogice în CP al RM ar
reduce substanţial numărul donatorilor benevoli, prin urmare şi numărul
infracţiunilor săvîrşite în legătură cu transplantarea ilegală a organelor
sau ţesuturilor umane.
Punctul al şaselea – Primirea unei remuneraţii ilicite pentru
îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea populaţiei – are ca
subiect infracţiunile prevăzute în art. 256 din CP al RM, în el
examinîndu-se obiectul infracţiunii, aspectul obiectiv şi cel subiectiv al
infracţiunii, subiectul infracţiunii. Aici mai sînt expuse circumstanţele
agravante, repetarea infracţiunii, complicitatea etc., asemănările şi
deosebirile dintre normele penale (care prevăd infracţiunea respectivă)
ale RM, României, Rusiei şi Ucrainei.
Recompensa ilicită este un profit patrimonial. Ea trebuie
delimitată de corupţia pasivă (art. 324 din CP al RM). Pentru a
considera că infracţiunea este consumată nu are importanţă dacă
acţiunile ilegale de recompensă sînt realizate, dacă persoana a avut în
 29
general intenţia să săvîrşească (să nu săvîrşească) asemenea acţiuni,
dacă recompensa ilegală este primită pînă sau după săvîrşirea
(nesăvîrşirea) acţiunilor condiţionate de ea, dacă a fost sau nu a fost
condiţionată primirea recompensei de săvîrşirea (de nesăvîrşirea) unor
acţiuni de către persoană făcînd uz de serviciu. Primirea recompensei
ilicite trebuie delimitată şi de primirea mitei. Subiect al primei
infracţiuni poate fi orice lucrător care nu este persoană cu funcţii de
răspundere, iar subiect al primirii de mită – numai persoane cu funcţii
de răspundere.
La şedinţa în plen a Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova
din 8 iunie 1992 a fost examinată problema cu privire la aplicarea în
practica judiciară a legislaţiei care reglementează raporturile în
domeniul deservirii populaţiei. Însă, problemele deservirii medicale a
populaţiei au rămas neabordate.
Oarecum altfel sînt soluţionate problemele privind răspunderea
pentru primirea ilegală de recompense (de bunuri ilicite) în CP al
României. Banii, bunurile sau alte valori primite sînt confiscate, iar dacă
acestea nu sînt descoperite, condamnatul restituie valoarea acestora în
bani. Prevederile din legislaţia Federaţiei Ruse şi din cea a Ucrainei sînt,
în linii mari, aceleaşi.
Punctul al şaptelea – Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei
(eutanasia) – are ca subiect infracţiunile prevăzute în art. 148 din CP al
RM, în el examinîndu-se, mai întîi de toate, răspunderea penală pentru
eutanasia activă şi pentru cea pasivă, prevăzută în legislaţia penală a mai
multor ţări. De exemplu: în Argentina se pedepseşte prin privaţiune de
libertate de la un an la patru ani, cu încarcerare în închisoare a celui care
l-a provocat pe altul să se sinucidă sau i-a favorizat sinuciderea. În
Danemarca, orice persoană care o omoară pe altă persoană la
rugămintea acesteia din urmă este pasibilă de pedeapsă cu închisoare pe
orice termen care nu depăşeşte trei ani sau cu ţinere simplă sub strajă pe
un termen de minimum 60 de zile. În Polonia, cine săvîrşeşte un omor al
omului la rugămintea acestuia din urmă şi sub influenţa compătimirii
faţă de el este pasibil de pedeapsă cu privaţiune de libertate pe un
termen de la trei luni la cinci ani. În Franţa, atentarea la viaţa altui om
prin folosirea sau prin prescrierea unor substanţe capabile să-i provoace
moartea ori să-i cauzeze otrăvirea se pedepseşte cu treizeci de ani de
privaţiune de libertate. În Elveţia, acel care din motive demne de atenţie
 30
şi anume din compasiune omoară un om la insistenţele serioase ale
acestuia se pedepseşte cu închisoare.
În compartimentul respectiv, mai este examinat fenomenul
provocării şi favorizării, obiectul direct al infracţiunii, aspectul obiectiv
al infracţiunii, subiectul infracţiunii, eutanasia activă, eutanasia pasivă
etc. Sînt date multe exemple din diverse ţări, atît din ţările în care
eutanasia este interzisă, cît şi din cele în care ea este permisă.
În prezent, în lume problema eutanasiei constituie un subiect
foarte controversat. Legislativul Republicii Moldova şi-a stabilit cu
exactitate poziţia în această problemă, considerînd eutanasia o
infracţiune.
Dorinţa unor medici de a participa la eutanasie devine mai clară
dacă cunoşti subtilităţile psihologiei medicale bine dezvăluite într-o
cercetare realizată în SUA. S-a descoperit că mulţi medici din SUA (dar
se poate presupune că şi cei din alte ţări) au o dorinţă tăinuită de a
deveni participanţi direcţi la procedura de punere în aplicare a celei mai
înalte pedepse – pedepsei cu moartea.
Deşi în Rusia eutanasia este interzisă, Iu.A.Koniuşkina ajunge la
concluzia că, deşi nu se poate găsi un răspuns absolut clar la întrebarea
dacă eutanasia este un act pozitiv sau unul negativ, instituţionalizarea
(oficializarea) dreptului de a o aplica la nivel statal ar putea fi raţională.
Susţinători ai eutanasiei sînt şi Iu.A.Dmitriev, E.V.Şleneva care cred că
în cazul apariţiei necesităţii de plecare conştientă, cu voinţă, a omului
din viaţă, temeiul pentru realizarea dreptului constituţional la protecţia
sănătăţii devine epuizat, pentru că acest scop (protecţia sănătăţii) nu mai
poate fi atins. Autorii indică pe bună dreptate că aplicarea latentă a
eutanasiei în Federaţia Rusă astăzi a luat proporţii foarte însemnate.
În ţările bogate, civilizate, unde drepturile personalităţii sînt
sfinte, s-a găsit o soluţie demnă care este preluată şi de către Rusia. E
vorba de crearea unor instituţii curative pentru bolnavii fără speranţe (un
fel de ospicii). În Moscova, în 2001, a fost doar una singură, iar în Sankt
Petersburg – 8. Crearea unei reţele de asemenea ospicii în toată ţara, şi
la noi în Moldova, ar fi capabilă să soluţioneze în mod uman problema
grav-bolnavilor, fără a-i omorî prin eutanasie.
La 20 noiembrie 2000, parlamentul olandez a adoptat o lege
care îi absolvă de răspundere pe medicii care îi ajută pe bolnavii fără
speranţă de viaţă, cu suferinţe istovitoare, să plece din viaţă. Dar şi
această lege prevede că lucrătorii medicali sînt obligaţi ca pînă în
 31
ultimul moment să îndeplinească condiţiile unei îngrijiri medicale
corespunzătoare (lista acestora este destul de detaliată) şi să comunice
despre acţiunile lor anchetatorului municipal, care ţine la evidenţă
dosarul cu privire la decesul forţat sau subit.
Noi împărtăşim opinia adversarilor eutanasiei şi, în parte, a lui
O. V. Leontiev care afirmă că este îndoielnic că e raţional a legaliza
„calea uşoară” de facilitare a suferinţelor unui grav bolnav prin
omorîrea lui. Medicul trebuie să lupte pînă la sfîrşit, prin toate metodele,
împotriva bolilor, să-i uşureze suferinţele pacientului, să caute noi
metode şi căi de tratament a maladiilor şi numai atunci progresul
medicinii va fi continuat.
În punctul al optulea – Răspunderea pentru infracţiunile
medicale conform legislaţiei penale din diverse ţări – se arată că
legislaţiile penale din multe ţări nu conţin norme speciale privitor la
răspunderea pentru infracţiuni medicale. Însă majoritatea acestor
infracţiuni sînt calificate şi pedepsite conform articolelor care prevăd
răspunderea pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă sau cauzarea din
imprudenţă a leziunilor corporale de diversă gravitate. În lucrare este
examinat modul în care fenomenul respectiv este reglementat în
Argentina, Olanda, Danemarca, Polonia, Franţa, Elveţia, Suedia,
Japonia.
Către anul 1999, în medicina de peste hotare era acumulată o
informaţie bogată atît în sfera răspunderii personalului medical, cît şi în
cea a protecţiei drepturilor pacientului. Au fost create organizaţii
internaţionale care unesc specialişti din domeniul dreptului medical, al
patologiei iatrogene, au avut loc regulat conferinţe internaţionale.
Activismul medicilor de peste hotare şi al specialiştilor din domeniul
asigurărilor şi interesul lor pentru informaţia despre eficienţa asistenţei
medicale mai era determinat şi de implementarea asigurării răspunderii
profesionale, a celei fără de vinovăţie şi a sistemului de compensare
rapidă a prejudiciului în cazuri tipice de vinovăţie cu sfîrşit indezirabil.
Toată Polonia a ajuns în stare de şoc după ce la 13 ianuarie 2002
a aflat din presă că medicii de la Salvarea din Lodzi comercializau
cadavre. Mai mult decît atît, există bănuieli că cu „ajutorul” lor bolnavii
mureau încă pînă a ajunge la spital. Cercetarea infracţiunilor din Polonia
durează deja mai mult de un an. Probleme analogice există şi în Ucraina
(a se vedea în acest sens disertaţia lui Iu.D.Sergheev).
 32
În lucrare este examinat multiaspectual şi conceptul de greşeală
medicală care cauzează decesul pacienţilor, fenomen foarte frecvent în
lume. De exemplu, în Anglia greşelile medicale ocupă locul al treilea în
lista cauzelor mortalităţii după maladiile de cancer şi cele
cardiovasculare. Nu este defel simplă delimitarea cazurilor de greşeală
medicală, infracţiune medicală şi accident medical letal. Savanţii din
România studiază în prezent această problemă. În presa românească, de
exemplu în „Evenimentul zilei”, putem găsi informaţii despre unele
cazuri cutremurătoare de „greşeli” medicale.
În prezent, în Germania se creează o situaţie convenabilă
pacienţilor, comodă pentru medici şi simplificată pentru justiţie. În
jurisprudenţa germană este obişnuit să se citeze Codul Regelui
Hammurapi (Babilon, 1792-1750 pînă la Hristos): „Dacă medicul l-a
operat pe un om cu o leziune grea, cu un cuţit metalic, fapt care i-a
cauzat moartea, unui asemenea medic trebuie să i se taie mîna”.
Sistemul juridic al Germaniei este întemeiat pe Dreptul Roman. Iar
potrivit dreptului german, intervenţiile medicale sînt identice cu
vătămarea corporală (paragraful 223 din CP al Germaniei). În
Germania, anual, sînt examinate circa 15 mii de cazuri de tragere la
răspundere a medicilor.
Alte probleme elucidate în acest compartiment ţin de încălcarea
secretului medical, de prelevarea organelor şi ţesuturilor umane pentru
comercializare etc.
În punctul al nouălea – Expertiza medico-legală în cauzele de
infracţiuni medicale – se efectuează mai întîi o analiză a normelor de
drept care reglementează dispunerea şi aplicarea expertizei, mai exact –
art. 143 din CPP al RM.
Mulţi ofiţeri de urmărire penală, procurori şi judecători din
Republica Moldova (şi din Rusia), neavînd cunoştinţe suficiente în
domeniul medicinii, la cercetarea şi dezbaterea judiciară a unor
asemenea cauze se simt cu totul neputincioşi, de aceea, atunci cînd
dispun o expertiză medico-legală, adresează experţilor întrebări pur
juridice, cum ar fi: există oare un raport cauzal între acţiunile
(inacţiunile) medicului şi decesul pacientului? Întrebarea cu privire la
raportul cauzal dintre acţiunea (inacţiunea) infracţională şi urmările
survenite ca semn al existenţei obiective a infracţiunii trebuie să o
soluţioneze juriştii, nu medicii, dar desigur, pe baza avizului eliberat de
medicii legişti.
 33
Iu.D.Sergheev şi S.V.Erofeev au constatat că anchetatorii
procuraturii şi cei de la Interne, ca şi cei din Moldova, propun deseori
medicilor-legişti un calapod de întrebări şi un număr foarte limitat de
acte din dosarul penal, expunerea riguroasă a esenţei evenimentului
medical constituind doar o rară excepţie. O fac din ignoranţă, de aceea
propunem ca la toate facultăţile de drept să se introducă predarea
dreptului medical.
Profitînd de incompetenţa juriştilor în medicină, comisiile
medicale ale Ministerului Sănătăţii din RM, la examinarea plîngerilor
pacienţilor, operează cu o frazeologie medicală alambicată, evazivă,
muşamalizînd adevărul şi sperînd că cel neavizat în medicină nu se va
descurca.
Legea Republicii Moldova „Cu privire la expertiză” din anul
2000 prevede posibilitatea efectuării expertizelor judiciare atît de către
experţii instituţiilor departamentale specializate ale Ministerului Justiţiei
şi ale Ministerului Sănătăţii, cît şi de către experţi particulari,
independenţi. Însă ulterior, prin modificarea acestei legi, s-a făcut tot
posibilul pentru a interzice experţilor independenţi să efectueze
expertize medico-legale. Apoi s-a preconizat crearea unui Institut
Republican de Expertize Judiciare şi de Criminalistică, iar autorii legii
din 11 iulie 2002 au decis să nu reformeze nimic, să lase totul ca mai
înainte. În aceasta noi vedem o înfrîngere a Ministerului Justiţiei în
promovarea reformei expertizei judiciare. Un grup de jurişti şi de
medici-legişti au propus Parlamentului să i se dea expertizei medico-
legale un statut autonom, cu finanţare de la bugetul de stat. Însă pînă la
urmă a biruit totuşi abordarea îngust-departamentală, a problemei.
Analiza practicii judiciare privitor la cauzele cu infracţiuni
medicale din ultimii 10 ani arată că aproape toate aceste cauze au fost
clasate din lipsa evenimentului sau a componenţei infracţiunii. La baza
acestor decizii erau avizele expertizei medico-legale, deseori opuse
logicii la care se ajunsese în procesul urmăririi penale sau a dezbaterilor
judiciare. Uneori, în aceste avize, corectitudinea diagnosticării şi a
tratamentului, greşelile medicale sau neglijenţa infracţională care a
condus la decesul sau la vătămarea pacienţilor erau analizate destul de
superficial, iar bănuiţii erau caracterizaţi ca medici de categorie înaltă,
foarte experimentaţi, respectaţi, cu titlul de doctor, cu reputaţie
internaţională etc.
 34
În Federaţia Rusă de asemenea s-au convins de insuficienţa de
obiectivitate a expertizei medico-legale departamentale. Ieşirea din
cercul vicios al expertizei medico-legale departamentale îl vedem în
faptul că trebuie să dispunem efectuarea expertizelor în afara republicii
sau să introducem în componenţa comisiilor de experţi medici legişti
din alte ţări.
În continuare, în acest compartiment al lucrării sînt prezentate
amănunţit caracteristicile stării actuale a expertizei medico-legale,
principiile menite să asigure calitatea expertizei medico-legale, analiza
avizelor de expertiză eliberate atît de experţii din cadrul
departamentelor, cît şi de cei din afara lor.

Capitolul III – Prevenirea infracţiunilor medicale – este

structurat în cinci puncte.
În punctul întîi – Noţiunea şi metodele de prevenire a
infracţiunilor medicale – se prezintă definiţia noţiunii respective care
exprimă un sistem de măsuri publice şi sociale orientate spre depăşirea
sau neutralizarea, diminuarea cauzelor şi a condiţiilor infracţionalităţii,
abţinerea de la săvîrşirea infracţiunilor şi corectarea comportamentului
infractorilor. Se pune la dispoziţie o analiză a cauzelor infracţiunilor
medicale din Rusia, constatîndu-se îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiilor medicilor, încălcarea metodicii de examinare şi tratament,
neglijenţa, atitudinea incorectă sau insuficient de atentă faţă de bolnav,
evidenţa defectuoasă a bolnavilor, calificarea insuficientă a medicilor.
În lucrare sînt propuse unele măsuri de prevenire a infracţiunilor
medicale cum ar fi antrenarea cu pacienţi-roboţi, aplicarea experienţei
acumulate în alte ţări, utilizarea unor cardioroboţi pentru intervenţiile pe
cord, completarea Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul
Drepturilor Omului pe anii 2004-2008 cu unele măsuri privind
asigurarea drepturilor pacienţilor, asigurarea expertizei independente,
simplificarea accesului la informaţii despre regulamentul din locurile
de întreţinere a arestaţilor şi deţinuţilor în scopul contracarării
comportamentului inuman sau înjositor faţă de aceştia, transferarea
izolatoarelor de întreţinere temporară din subordinea Ministerului
Afacerilor Interne în subordinea Ministerului Justiţiei şi a
Departamentului Instituţiilor Penitenciare, asigurarea transparenţei
informaţiei Ministerului Sănătăţii despre pacienţii care au avut de suferit
din cauza greşelilor medicale, a neglijenţei şi a infracţiunilor, asigurarea
 35
asistenţei juridice a pacienţilor, transferul Centrului de Expertiză
Medicală Judiciară din subordinea Ministerului Sănătăţii în subordinea
Ministerului Justiţiei sau conferirea acestuia un statut de departament
independent etc.
Serviciile medicale trebuie divizate în obişnuite (finanţate de
stat) şi suplimentare (achitate de pacient).
Introducerea în medicină a principiilor economiei de piaţă şi a
concurenţei se va răsfrînge, în ultimă analiză, pozitiv asupra calităţii
deservirii medicale, aducînd foloase atît pacienţilor, cît şi lucrătorilor
medicali.
În punctul al doilea – Mafia medicală şi cea farmaceutică –
este dată mai întîi definiţia noţiunii de „mafie” ca „nume comun care
desemnează infracţionalitatea organizată sau o comunitate tenebroasă de
persoane care desfăşoară o activitate ilegală”, apoi particularităţile
mafiei medicale, farmaceutice şi ale celei alimentare.
Existenţa mafiei în medicină, în general, şi în domeniul
transplantării de organe sau ţesuturi, în special, este confirmată şi prin
rezultatele cercetării acestei probleme de către o serie de autori.
La noi în Moldova, de cercetarea fenomenului mafiei s-a ocupat
în special profesorul M.Gheorghiţă care a remarcat că formaţiunile
mafiote începeau să apară încă în aparatul de partid şi de stat al statului
socialist, în cadrul inteligenţiei (artişti, muzicieni, savanţi, scriitori etc.)
şi în diverse departamente, ministere (comerţ, medicină, învăţământ
etc.).
Există o mafie în transplantologie? G.Gherasimov afirmă că
mafia este reprezentată în „turismul rinichilor”. Acolo infractorii se
autonumesc coordonatori internaţionali în domeniul transplantării şi, de
regulă, promit să-i găsească clientului un rinichi compatibil în termen de
o lună. În ţările sărace (inclusiv în Moldova) există persoane, mai mult
decît suficiente, gata să-şi vîndă un rinichi. Pentru operaţie, clienţii
pleacă în Singapore, în Africa de Sud, în Israel, Irak. Piaţa neagră a
organelor a apărut, după cum apare întotdeauna, în condiţii de penurie.
În lume, persoanele care au nevoie de operaţie sînt mai multe decît
donatorii.
O.Kustova a studiat materialele celor 118 dosare penale cu
privire la infracţiuni legate de constrîngere şi prelevare a organelor şi
ţesuturilor umane pentru transplantare şi a constatat că infracţiunile
 36
legate de prelevarea organelor şi (sau) ţesuturilor pentru transplantare
sînt săvîrşite numai de grupuri criminale organizate.
În continuare, sînt date o serie de exemple din diferite ţări care
demonstrează funcţionarea mafiei în domeniul transplantologiei, apoi
este demonstrată existenţa mafiei farmaceutice şi alimentare care
conduce la un adevărat genocid.
Louis Brouer ajunge la concluzia că: toate medicamentele
trebuie să fie interpretate ca fiind potenţial periculoase; producătorii de
medicamente se conduc în exclusivitate de veniturile obţinute din
vînzări; medicina oficială depinde întru totul de laboratoarele
farmaceutice; în domeniul medicinii generale acţionează un sistem
alcătuit din trei parteneri (laboratorul, medicina oficială, statul); pentru
susţinerea sistemului respectiv, aceşti trei parteneri sînt gata oricînd să
ascundă rezultatele experimentelor sau ale tratamentului, să
dezinformeze permanent populaţia, să desfăşoare afaceri ilegale de mari
proporţii.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a declarat că pentru
tratamentul tuturor bolilor ar ajunge 200 de tipuri de medicamente. Însă
cele 10 mii de tipuri de medicamente, care se află acum în circulaţie în
ţările UE, pot fi comparate cu o bombă atomică, folosită împotriva unei
muşte. OMS a constatat că numărul cazurilor mortale cauzate de
administrarea medicamentelor constituie 3%, ceea ce înseamnă 17 mii
de persoane (atîţia oameni mor în Franţa într-un an). Aceasta depăşeşte
cu mult numărul de cazuri mortale cauzate de accidente rutiere şi de boli
infecţioase. Relaţiile secrete dintre proprietarii de laboratoare,
farmacişti, medici, bănci şi organele de stat devine un fapt vizibil.
Activitatea acestora urmăreşte acelaşi scop: exploatarea fără de milă a
cetăţenilor ignoranţi care le încredinţează viaţa. Sperăm că avizarea
cititorului din Republica Moldova, adică a potenţialului pacient, cu
analize critice succinte ale proceselor negative din medicina actuală, i-ar
ajuta să se descurce mai bine în tertipurile medicinii noastre,
demonstrîndu-le că credinţa oarbă a pacienţilor în medicamentele şi în
intervenţiile operative propuse de către unii medici este nepermisibilă şi
periculoasă pentru viaţa şi sănătatea lor.
În punctul al treilea – Acordul pacientului asupra intervenţiei
medicale, obţinut în urma informării acestuia – se porneşte de la
dreptul pacientului la informare (inclusiv în scris) despre procedurile
medicale care i se propun, despre riscul posibil la care este expus,
 37
despre metodele de alternativă, diagnostic, pronostic şi despre
recomandările de profilaxie. Acest drept este încălcat în toate
instituţiile de profilaxie şi curative din republică, pentru că informarea
veridică a pacientului despre riscul mortal al operaţiei pe care urmează
s-o suporte va aduce la aceea că pacientul ar renunţa la ea, iar medicul
rămas fără pacienţi ar trebui să-şi schimbe profesiunea.
În SUA, bolnavul care dă un acord în scris pentru unele acţiuni
de tratament şi diagnosticare trebuie: să fie capabil de a lua o decizie; să
dispună de informaţie suficientă pentru a lua o decizie; să fie liber în
luarea deciziei.
În ultimii ani, acţiunile împotriva tratamentului incorect au
devenit atît de frecvente încît majoritatea medicilor sînt supuşi urmăririi
penale, odată cu aceasta crescînd şi revendicările financiare faţă de ei.
Juriştii afirmă că cea mai bună apărare în cazurile unor asemenea
învinuiri este documentaţia perfectă, acordul în scris al bolnavului de
îndeplinire a tuturor recomandărilor medicale, depistarea la timp a
greşelilor şi reacţia promptă la ele.
Elaborarea tacticii de tratament include două faze
independente, dar strîns legate între ele: elaborarea recomandărilor
medicale şi obţinerea de la bolnavi a acordului în scris privitor la
efectuarea acţiunilor curative respective.
Un pacient bine informat despre complicaţiile şi decesul
posibile în urma operaţiei pe care urmează a o suporta se va dezice de
ea. O mare importanţă pentru prevenirea infracţiunilor medicale o are
nu acordul în scris al pacientului prin care medicii evită răspunderea
pentru urmările grave ale intervenţiei medicale, dar încheierea unui
contract în scris între pacient, rudele acestuia, pe de o parte, şi medic,
instituţia medicală, pe de altă parte.
Răspîndirea termenului acord informat a fost condiţionată de
acţiunea judiciară a lui M.Salgo împotriva Universităţii Stendsfor (SUA,
1957). Pacientul, paralizat în urma unei aortografii translumbale, a
cîştigat acest proces. Judecata a constatat că dacă bolnavul ar fi fost
informat despre posibilitatea unei asemenea complicaţii, el nu şi-ar fi
dat acordul pentru efectuarea aortografiei.
În Rusia (precum şi în Moldova) mulţi pacienţi (pînă la 60%)
nu-şi folosesc dreptul lor de a obţine informaţii referitoare la intervenţia
medicală, fapt care demonstrează analfabetismul juridic al cetăţenilor
respectivi.
 38
În lucrare sînt prezentate principiile de organizare şi de drept a
acordului informat, precum şi caracterul informaţiei care trebuie să fie
pusă la dispoziţie de către medic pacientului. În urma obţinerii acordului
în scris al pacientului: sporeşte nivelul de răspundere a medicului, se
schimbă atitudinea lui faţă de obligaţiile sale; forma scrisă a acordului
pacientului este nu numai o dovadă care poate fi depusă în instanţă, dar,
într-un fel, şi o profilaxie care face ca pacientul informat să nu se simtă
minţit; în cazul în care pacientului i s-a cauzat o daună, acordul informat
constituie un temei pentru repararea daunei.
Sîntem convinşi că asigurarea benevolă a vieţii şi sănătăţii
pacientului împotriva unei operaţii care se poate termina cu deces i-ar
reţine pe mulţi medici încrezuţi în sine de la intervenţii chirurgicale
pripite şi negîndite.
În punctul al patrulea – Dreptul medical ca ramură
independentă a dreptului şi ca măsură de prevenire a infracţiunilor
medicale – se face o trecere în revistă a definiţiilor dreptului medical,
întîlnite în literatura medicală şi în cea juridică. Diferenţa principală
dintre definiţiile analizate constă în faptul că unii autori tind să
introducă în această noţiune toate problemele reglementării de drept a
ocrotirii sănătăţii, iar alţii, a căror părere o împărtăşeşte şi autorul
disertaţiei, definesc această noţiune ca o ramură a dreptului care
reglementează raporturile de drept ce apar între medic, instituţia
medicală, pe de o parte, şi pacient (reprezentantul acestuia), pe de altă
parte.
Dreptul medical are trăsături comune cu cel penal, pentru că
Codul penal prevede răspunderea pentru asemenea infracţiuni medicale
cum ar fi avortul ilegal, neacordarea asistenţei medicale unui bolnav,
constrîngerea persoanei pentru prelevarea organelor sau ţesuturilor în
scopuri de transplantare, lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei,
încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale, lecuirea ilegală sau exercitarea unei activităţi farmaceutice
ilegale.
În SUA, în fiecare an mor 98 de mii de americani din cauza
greşelilor medicale. Numai în anii 1991-1994 numărul general de plăţi
în calitate de recompense date pacienţilor a atins cifra de 80 miliarde şi
559 milioane de dolari SUA.
În Anglia, Garold Şipman este osîndit pe un termen de care nu s-
a mai auzit: de 15 ori condamnat pe viaţă. În aceeaşi Anglie, greşelile
 39
medicale ocupă locul al treilea după cancer şi maladiile cardiovasculare
care cauzează mortalitate. Cercetările efectuate într-un şir de spitale din
Marea Britanie au demonstrat că aproximativ 280 de mii de pacienţi au
suferit din cauza prescrierii unui tratament greşit, din cauza dozelor
mărite de preparate, precum şi de la infecţiile din spitale.
Nici în Rusia, nici În Moldova nu există o asemenea statistică,
iar dacă chiar şi există, ea este mai secretă decît cele mai importante
secrete de stat. Publicarea acestei statistici ar fi compromis în mare
măsură încrederea populaţiei în medicina noastră.
În Republica Moldova, medicii au susţinut în ultimii ani mai
mult de 800 de disertaţii de doctor, însă nici una dintre ele nu este
consacrată unei analize autocritice oneste a greşelilor medicale care au
condus la decesul sau la mutilarea gravă a pacienţilor. Nimeni nu a
verificat istoriile bolilor pacienţilor nefericiţi care şi-au încredinţat viaţa
„cunoscutului” profesor cardiochirurg Satmare, cunoscut prin faptul că
multe operaţii efectuate de el s-au terminat cu decesul pacienţilor.
În toţi anii de existenţă a Procuraturii Generale din Republica
Moldova, Curtei Supreme de Justiţie nu s-a generalizat şi nu s-a
examinat niciodată practica judiciară, de urmărire penală şi de expertiză
care vizează cauzele infracţiunilor medicale.
Credem că în dreptul medical accentul trebuie să se pună pe
protecţia pacienţilor împotriva greşelilor medicale, neglijenţei,
infracţiunilor. Dreptul medical mai trebuie să-i protejeze şi pe medicii
oneşti, corecţi, calificaţi – de răspundere în cazul unui risc întemeiat şi
unei cauzări cu nevinovăţie a daunei. Astfel, în opinia noastră, dreptul
medical ar trebui să fie o totalitate de norme de drept care
reglementează raporturile dintre medic, instituţia medicală, pe de o
parte, şi pacient, rudele sale, pe de altă parte, care apar în legătură cu
acordarea asistenţei medicale şi care au ca scop prevenirea greşelilor şi
delictelor medicale, apărarea personalului medical de răspundere în
cazul riscului întemeiat şi cauzării cu nevinovăţie a daunei.
În punctul al cincilea – Protecţia drepturilor pacienţilor –
condiţie de bază a prevenirii infracţiunilor medicale – se porneşte de
la organizaţia neguvernamentală „Managementul şi asigurarea în
medicină” al cărei scop constă în a elabora şi a perfecţiona sistemul de
evaluare obiectivă şi adecvată a calităţii deservirii medicale, bazat pe
principiul satisfacerii maxime a dorinţelor pacientului şi pe participarea
acestuia la luarea deciziei privitoare la sănătatea lui.
 40
Printre multele încălcări ale drepturilor pacienţilor comise în
republica noastră, unul constă în faptul că unii conducători de instituţii
medicale cer ca medicii să acorde pacienţilor tot mai multe servicii
medicale cu plată. Din această cauză, medicii sînt nevoiţi să limiteze
accesul liber al bolnavilor la asistenţa medicală, iar uneori să-i
dezinformeze pe pacienţi privitor la starea sănătăţii lor. Pacienţii noştri
nu sînt reprezentaţi de nici o organizaţie guvernamentală sau
neguvernamentală, pe cînd în Apus există o mulţime de asemenea
organizaţii. O chestionare a pacienţilor a demonstrat că 53,6% dintre ei
au fost supuşi unor investigaţii medicale pentru diagnosticare fără
acordul lor, iar 63,1% au declarat că nu au dat un asemenea acord, iar
doctorul nu a luat în seamă părerea pacienţilor.
Majoritatea absolută a celor chestionaţi (1200 de persoane din
instituţiile medicale ale or. Chişinău) se pronunţă pentru
instituţionalizarea prin lege a aplicării în medicină a acordului informat
(despre care s-a vorbit mai sus).
În anul 2001, Comitetul Helsinki pentru Moldova şi Asociaţia
Managementul şi Asigurarea în Medicină au creat la Chişinău Biroul
Naţional de Protecţie a Drepturilor Pacienţilor în a cărui sarcină intră
informarea pacienţilor cu privire la drepturile lor, protecţia acestor
drepturi în cazul încălcării lor, studierea legislaţiei privitoare la ocrotirea
sănătăţii împreună cu lucrătorii medicali, explicarea obligaţiilor
lucrătorilor medicali care corespund drepturilor pacientului.
În acest compartiment al lucrării mai este vorba de un sondaj
care a demonstrat că numai 38% dintre respondenţi (din Edineţ, Bălţi,
Orhei, Chişinău) se consideră informaţi în problema respectării şi
protecţiei dreptului pacienţilor. Dintre cei 88 de lucrători ai poliţiei din
raionul Cahul şi dintre cei 48 de lucrători de la penitenciarul nr. 5 din
Cahul numai 35 se consideră informaţi. Dintre cei 66 de cursanţi ai
Academiei MAI numai 15 se consideră informaţi. Destul de mic a fost
numărul celor chestionaţi care ştiu Legea cu privire la ocrotirea
sănătăţii, din 28 martie 1995, în care sînt prevăzute majoritatea
drepturilor pacienţilor şi obligaţiilor lucrătorilor medicali. Este clar că
voinţa şi dorinţa pacientului neinformat poate fi manipulată mai uşor.
Ancheta mai conţinea o serie de întrebări care a demonstrat că
populaţia noastră este analfabetă în materie de drept al pacienţilor.
 41
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

1. Infracţiunile medicale contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor

prezintă un pericol foarte mare, deoarece au în calitate de consecinţe
decesul pacientului ori vătămarea gravă a integrităţii corporale sau
sănătăţii lui şi cauzează de asemenea suferinţe morale excepţionale.
2. În ultimii ani după destrămarea URSS s-a diminuat
controlul de stat centralizat asupra activităţii instituţiilor medicale,
asupra calităţii serviciilor medicale prestate, a scăzut nivelul profesional
al cadrelor medicale, fapt care a condus la majorarea numărului de
infracţiuni medicale cu consecinţe grave.
3. În pofida introducerii în Codul penal al RM a art. 1151
prin Legea nr. 56-XIV din 10 iunie 1998 care prevedea răspunderea
pentru încălcarea regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale şi o pedeapsă cu privaţiune de libertate de pînă la 7 ani,
numărul acestor infracţiuni nu s-a micşorat. Ulterior pe art. 1151 au fost
pornite 14 dosare penale, unele dintre terminîndu-se cu sentinţe de
condamnare a medicilor.
4. În Codul penal al RM din 18 aprilie 2002 această
infracţiune este prevăzută în art. 213, intitulat: „Încălcarea din neglijenţă
a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale”, care prevede
pedeapsa cu închisoarea pînă la 5 ani. În anul 2004 şi în 6 luni ale anului
2005 au fost intentate 19 dosare penale pe art. 213 din CP al RM. Însă
multe dintre ele au fost clasate, ofiţerii de urmărire penală şi procurorii
bazîndu-se în aceste cazuri exclusiv pe concluzia expertizei medico-
legale departamentale, subordonate Ministerului Ocrotirii Sănătăţii,
ignorînd prevederile art. 254 din CPP al RM, potrivit cărora „(1)
Organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile prevăzute
de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a
circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului” şi art. 27 din CPP al
RM care prevede că „(2) Nici o probă nu are putere probantă dinainte
stabilită”.
5. După dosarul penal contra medicilor din 1953 care, deşi
ulterior a fost clasat. iar medicii învinuiţi au fost achitaţi, ofiţerii de
urmărire penală, procurorii, judecătorii şi-au pierdut deprinderile şi
interesul profesional pentru urmărirea penală şi judecarea infracţiunilor
 42
medicale. Dosarele penale din această categorie ia impus pe medici
speriaţi de represiunile aplicate asupra lor să-şi consolideze solidaritatea
corporativă şi să ţină în taină orice infracţiune medicală cu consecinţe
grave.
6. Păstrarea tainei medicale, chiar dacă vinovăţia doctorului
de comiterea infracţiunii medicale este dovedită, conduce la aceea că în
majoritatea cazurilor medicii traşi la răspundere penală nu-şi recunosc
vinovăţia. În procesul urmăririi penale ei nu sînt reţinuţi, arestaţi, la
locul lor de lucru nu se fac percheziţii cu sechestrarea documentaţiei
medicale, la domiciliu. Ei întreprind toate măsurile posibile pentru
ascunderea urmelor infracţiunii, împiedică stabilirea adevărului şi, ca
rezultat, sînt achitaţi de judecată ori condamnaţi cu pedepse foarte
blînde, neprivative de libertate.
7. Aplicarea de către instanţele de judecată a pedepselor
foarte blînde pentru infracţiunile medicale se lămureşte prin aceea
faptul, că nu se iau în consideraţie multe circumstanţe agravante,
prevăzute în art. 77 din CP al RM, cum ar fi:
a) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai
săvîrşit o infracţiune, o recidivă de infracţiuni sau săvîrşirea infracţiunii
ca îndeletnicire;
b) provocarea prin infracţiune a unor urmări grave;
c) săvîrşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie;
e) săvîrşirea infracţiunii asupra unei persoane care nu a atins
vîrsta de 14 ani, asupra unei femei gravide sau asupra unei persoane
care se află în stare de neputinţă;
h) săvîrşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau
prin batjocorirea victimei;
j) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate.
Instanţa de judecată are dreptul, în funcţie de caracterul infracţiunii, să
nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă;
l) săvîrşirea infracţiunii din interes material sau cu alte intenţii
josnice;
n) săvîrşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate.
8. Statistica medicală din ţările bogate demonstrează că anual
din cauza greşelilor medicale, care nu sînt altceva decît infracţiuni
comise din imprudenţă, îşi pierd viaţa zeci de mii de pacienţi şi
 43
despăgubirile materiale pentru greşelile medicale constituie miliarde de
dolari. Preşedintele SUA George Bush vrea să limiteze amenda pentru o
greşeală medicală cu 250 mii dolari USA.
În ţările CSI şi în fostele ţări socialiste, presupunem noi, se
comit poate şi mai multe greşeli medicale, dar statistica lor este secretă,
ceea ce le permite instituţiilor medicale să economisească sume
considerabile de bani pe seama nenorocirilor pacienţilor.
9. După adoptarea Declaraţiei de la Amsterdam, majoritatea
ţărilor europene, precum şi Israelul, au adoptat legi proprii, speciale, cu
privire la drepturile pacienţilor. O altă abordare a realizării drepturilor
pacienţilor a demonstrat Anglia. În 1991 ea a adoptat „Carta
pacientului” în care a îmbinat standardele naţionale şi codificarea
practicii existente.
10. Nu fiecare delict săvîrşit de către un lucrător medical în
timpul exercitării obligaţiilor profesionale trebuie calificat ca infracţiune
medicală, dar numai cele săvîrşite pe parcursul acordării asistenţei
medicale şi care au urmări grave.
11. Considerăm că mai completă şi mai exactă definiţie a
infracţiunii medicale este: faptă (acţiune sau inacţiune) social-
periculoasă, ilegală, săvîrşită cu vinovăţie, pasibilă de pedeapsă, comisă
de un lucrător medical în procesul sau în legătură cu acordarea
(neacordarea) asistenţei medicale, care atentează la viaţa, sănătatea ori
patrimoniul pacientului, cauzându-i vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, decesul pacientului, pagube considerabile
fizice, materiale şi morale.
12. Greşeala medicală este o acţiune eronată sau o inacţiune a
medicului, comisă la acordarea de ajutor unui pacient, cauzată de
atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile sale care a condus sau a putut să
conducă la decesul pacientului, la vătămări corporale de diverse
gravităţi, la pierderea în mare măsură a capacităţii de muncă sau la o
altă daună pentru sănătate.
13. Defectul în desfăşurarea unor activităţi de tratament şi
profilaxie include o acţiune (inacţiune) greşită a personalului medical,
care constituie o încălcare a principiilor, instrucţiunilor, directivelor,
ordinelor şi regulilor în vigoare şi care se manifestă în acordarea
 44
(neacordarea) greşită a asistenţei medicale (în diagnosticare şi
tratament). Calificarea defectului de acordare a asistenţei medicale ca
infracţiune constituie o prerogativă a organelor de urmărire penală şi a
instanţei de judecată.
14. Acordul victimei, dat pentru a i se cauza o daună sănătăţii
sale, conform normelor generale, nu îl eliberează pe vinovat de
răspundere penală, excepţie făcînd transplantarea organelor (ţesuturilor)
care este permisă numai cu acordul donatorului în viaţă şi, de regulă, al
recipientului.[1]
15. Transferarea Expertizei Medico-Legale din subordinea
departamentală a Ministerului Sănătăţii, fapt cu care sînt de acord mulţi
savanţi-jurişti, medici, deputaţi ai Parlamentului, înşişi experţii medico-
legişti ar contribui la efectuarea expertizei medico-legale mai obiective
în cazurile infracţiunilor medicale şi la prevenirea mai eficientă a
acestor infracţiuni. Acum 10 ani, în 1996, directorul adjunct al Centrului
de Expertiză Medico-Legală, I.Kuvşinov (a. 1996), cerea ca această
Expertiză să fie independentă de Ministerul Ocrotirii Sănătăţii.
16. Un rol important în prevenirea infracţiunilor medicale ar
putea să-l joace realizarea Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul
Drepturilor Omului, care însă are nevoie de completări esenţiale.
17. Implementarea asigurării medicale, a activităţii private, a
principiilor concurenţei, economiei de piaţă, acreditarea instituţiilor
medicale şi atestarea sistematică a lucrătorilor medicali cu verificarea
cunoştinţelor nu numai la specialitate, dar şi în domeniul legislaţiei în
vigoare, retragerea dreptului de practicare a medicinii al medicilor care
au comis infracţiuni medicale, aplicarea altor măsuri s-ar răsfrînge
pozitiv, în ultimă analiză, asupra calităţii asistenţei medicale,
contribuind la prevenirea greşelilor şi infracţiunilor medicale.
18. Pentru prevenirea infracţiunilor medicale are o mare
importanţă acordul informat al pacienţilor pentru intervenţia medicală,
al cărui scop îl constituie nu eliberarea medicului de răspundere în cazul
decesului pacientului, dar prevenirea unor asemenea cazuri. De cele mai
multe ori, pacienţii suferă din cauza informării false, făcute de către

1
Legea RM cu privire la transplantarea organelor şi ţesuturilor umane, din 25
iunie 1999 („Monitorul Oficial” nr.94-95 din 26 august,1999, p. 474).
 45
medic, despre succesul garantat şi securitatea operaţiei pe care trebuie
să o suporte, despre metoda de tratament aleasă de el. Medicul îi
prezintă pacientului o asemenea informaţie neobiectivă din motive
carieriste, materiale, din alte porniri josnice.
19. Atribuirea dreptului medical statut de ramură independentă
a dreptului, pe care o definim ca totalitate de norme juridice ce
reglementează raporturile de drept dintre medic, instituţia medicală, pe
de o parte, şi pacient, rudele sale, pe de altă parte, care apar în legătură
cu acordarea asistenţei medicale şi care au ca scop prevenirea greşelilor
şi infracţiunilor medicale, ocrotirea drepturilor paţienţilor şi ale
personalului medical în cazul riscului întemeiat şi pentru cauzarea
daunei fără vinovăţie.
 46

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI:

1. Avînd în vedere obiectul comun al infracţiunilor

medicale contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor, gradul prejudiciabil sporit
al lor şi numărul lor în creştere, propunem ca aceste infracţiuni să fie
evidenţiate într-un capitol separat al Codului penal al RM, cu denumirea
„Infracţiuni medicale contra vieţii şi sănătăţii pacientului”, în care să fie
incluse infracţiunile subiectul cărora poate fi medicul, alt lucrător
medical şi infracţiunile care pot fi comise şi se comit mai des atît de
medici, cît şi de către alte persoane.
2. Pentru o protecţie de drept penal mai sigură a drepturilor
pacienţilor în Republica Moldova, propunem ca capitolul II din CP al
RM, intitulat „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei”, să fie
completat cu articolul 1621 analogic articolului 144 din CP al Ucrainei
sub denumirea „Încălcarea drepturilor pacientului” cu următorul
conţinut: „Efectuarea experimentelor clinice cu mijloace
medicamentoase fără acordul în scris al pacientului sau al
reprezentantului său legal ori aceleaşi experimente efectuate asupra unei
persoane minore sau în stare de iresponsabilitate, dacă aceste acţiuni au
cauzat decesul sau alte urmări grave, – se pedepseşte cu privaţiune de
libertate de la un an la trei ani”.
3. Capitolul V din CP al RM, intitulat „Infracţiuni contra
drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale ale
cetăţenilor”, să fie completat cu articolul 1851, analogic articolului 184
din CP al Ucrainei sub denumirea „Încălcarea drepturilor la asistenţă
medicală gratuită” cu următorul conţinut: „1. Solicitarea ilegală de plăţi
pentru acordarea asistenţei medicale în instituţiile medicale de stat sau
comunale – se pedepseşte cu amendă în sumă de pînă la 100 unităţi
convenţionale sau cu arest pe termen de pînă la 6 luni. 2. Reducerea
ilegală a numărului de instituţii de ocrotire a sănătăţii aflate în
proprietatea de stat sau comunală se pedepseşte prin amendă în sumă de
pînă la 1000 unităţi convenţionale sau cu privaţiune de libertate pe
termen de pînă la 2 ani”.
4. Pentru o reglementare de drept penal mai clară a cauzării
fără vinovăţie a daunei propun ca art. 20 din CP al RM să fie completat
 47
cu alineatul 2 analogic alineatului 2 din art. 28 din CP al Rusiei cu
următorul conţinut: „2. Fapta este declarată ca fiind săvîrşită fără
vinovăţie dacă persoana care a săvîrşit-o, deşi a prevăzut posibilitatea
survenirii urmărilor social-periculoase ale acţiunilor (inacţiunii) sale, nu
a putut contracara aceste urmări în virtutea necorespunderii capacităţilor
sale psiho-fiziologice condiţiilor extreme sau solicitărilor psiho-
nervoase”.
5. Propunem ca denumirea articolului 162 să fie formulată
analogic denumirii art. 139 din CP al Ucrainei „Neacordarea de ajutor
unui bolnav de către un lucrător medical”, indicîndu-se şi subiectul
infracţiunii – lucrătorul medical. Aceasta va demonstra lipsa de temei a
unor propuneri făcute de unii autori de a introduce în numărul de
subiecţi ai acestei infracţiuni şi poliţiştii, pompierii, şoferii.
6. Propunem ca articolul 158 din CP al RM să fie completat
cu alineatele 3 şi 4 analogice după conţinut alineatelor 4 şi 5 din
articolul 143 din CP al Ucrainei cu următorul conţinut: „(3)
Comercializarea ilegală a organelor şi ţesuturilor umane. (4) Acţiunile
prevăzute de alineatele 1, 2 şi 3 ale prezentului articol, săvîrşite în urma
unei înţelegeri prealabile dintre un grup de persoane sau participarea în
unele organizaţii transnaţionale care desfăşoară o asemenea activitate”.
Introducerea unei norme analogice în CP al RM ar micşora substanţial
numărul donatorilor voluntari de organe şi ţesuturi, care sunt cetăţeni ai
RM plecaţi peste hotare pentru a le vinde, micşorînd, prin urmare, şi
numărul acestor infracţiuni.
7. În ultimul deceniu, în urma lipsei unui control centralizat
asupra activităţii instituţiilor medicale şi asupra implementării asistenţei
medicale plătite, în instituţiile medicale din republica noastră au devenit
tot mai frecvente decesele pacienţilor sau cazurile de vătămare gravă a
lor. Aceasta este o urmare a calificării scăzute a unor medici de rea-
credinţă, a atitudinii lor neglijente faţă de obligaţiile de serviciu, a
atitudinii indiferente faţă de rezultatele activităţii lor, a atitudinii
negîndite faţă de pacient, a cerinţelor scăzute şi a controlului neeficient
asupra activităţii lor din partea organelor de ocrotire a sănătăţii.
8. Infracţiunile contra vieţii constituie cele mai grave,
atentate la valoarea de bază a omului – viaţa, pe care i-a dat-o natura.
Obiect al infracţiunii în asemenea cazuri este viaţa altui om, aceasta
 48
fiind indivizibilă de relaţiile sociale. De aceea în obiectul infracţiunii
intră şi raporturile sociale ale omului. Tocmai de aceea protecţia de
drept penal are în sarcină ocrotirea vieţii oricărui om, indiferent de
vîrsta sa, de calităţile fizice şi morale ale acestuia.
9. Din păcate, unele organizaţii neguvernamentale de
protecţie a drepturilor omului acordă mai multă atenţie doar protecţiei
drepturilor deţinuţilor decît celorlalţi cetăţeni, inclusiv decît pacienţilor
care deseori se află în stare neputincioasă, a căror viaţă şi sănătate
depinde întru totul de atitudinea lucrătorilor medicali faţă de obligaţiile
profesionale ale acestora, de respectarea strictă de către aceştia a
drepturilor pacienţilor prevăzute în legislaţia în vigoare.
10. În seria de infracţiuni prevăzute în articolul 21, alin. 3
din CP al RM, pentru care persoana juridică poate fi trasă la răspundere
penală, pot fi incluse şi infracţiunile medicale.
11. Experienţa judiciară, de urmărire penală şi de expertiză,
care se referă la infracţiunile medicale, necesită o generalizare şi
examinare ca o chestiune specială la Plenara Curţii Supreme de Justiţie
a Republicii Moldova pentru a se oferi instanţelor de judecată şi
organelor de urmărire penală explicaţiile de rigoare.
12. Centrul de Medicină Legală necesită de a fi transferat din
subordinea Ministerului Sănătăţii în subordinea Ministerului Justiţiei
sau să i se acorde statut de departament independent.
13. Legea cu privire la expertiza judiciară poate fi modificată
prevăzîndu-se în ea posibilitatea efectuării expertizelor medico-legale
nu numai de către experţii Centrului de Medicină Judiciară dar şi de
către experţi independenţi, după cum prevedea legea cu privire la
expertiză din 23 iunie 2000 (Monitorul oficial nr. 144-145 din 16
noiembrie 2000, art. 12).
14. Propunem ca: Procuratura Generală, Comisia
Parlamentară pentru Ocrotirea Sănătăţii, Ministerul Ocrotirii Sănătăţii să
verifice îndeplinirea de către instituţiile medicale a prevederilor
articolului 27 din legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii din 28
martie 1995, care garantează dreptul pacientului de a fi informat în scris
despre riscul letal al operaţiei pe care urmează să o suporte, despre
 49
posibilităţile unui tratament alternativ şi despre dreptul pacientului de a
refuza metoda de tratament propusă. În acest sens, mai propunem:
- să fie prevăzută obligativitatea contractului în scris dintre
instituţia medicală şi pacient (rudele acestuia) cu indicarea
drepturilor, obligaţiilor şi răspunderii juridice a ambelor părţi în
cazul neîndeplinirii condiţiilor stipulate în contract;
- să fie elaborată şi pregătită o nouă lege cu privire la ocrotirea
sănătăţii cu participarea medicilor şi a juriştilor, prevăzînd în ea
aplicarea contractului în scris în practica medicală cu indicarea
mai clară a drepturilor, obligaţiilor şi răspunderii medicilor şi a
instituţiilor medicale pentru rezultatele activităţii lor;
- să fie create catedre de drept medical la Universitatea de
Medicină şi Farmacie „N. Testemiţeanu” şi la facultăţile de drept
ale instituţiilor de învăţămînt superior din republică cu
introducerea unui curs special de drept medical pentru studenţii
acestor instituţii, elaborînd în acest scop manuale şi alte
materiale didactice;
- să fie soluţionată problema editării sistematice a revistei
„Dreptul medical” în care să se publice în permanenţă materiale
din practica judiciară şi de expertiză cu privire la răspunderea
pentru infracţiunile medicale pe parcursul acordării asistenţei
medicale. Aceste probleme trebuie reflectate pe larg în toate
mijloacele de informare în masă;
- în tematica lucrărilor de curs şi de licenţă, precum şi în cea a
disertaţiilor, să fie incluse probleme de cercetare ştiinţifică a
cauzelor infracţiunilor medicale şi a măsurilor de prevenire a lor;
- să fie organizată specializarea ofiţerilor de urmărire penală, a
procurorilor şi judecătorilor în materie de cercetare şi dezbatere
judiciară a cauzelor penale privind infracţiunile medicale
desemnîndu-se, după caz, în aceste funcţii specialişti cu studii
superioare juridice şi medicale;
- după exemplul Americii, Canadei şi Rusiei să fie creată o bancă
electronică de date care să reflecte cazurile de asistenţă medicală
cu sfîrşit letal şi cu date despre medicii care îi „tratează” în felul
acesta pe pacienţi;
 50
- în statistica de stat a Ministerului Sănătăţii, a Procuraturii, a
MAI să fie făcute modificări, introducîndu-se un compartiment
consacrat infracţiunilor medicale;
- în art. 323 din CP al RM, intitulat „Favorizarea infracţiunii”, să
fie prevăzută răspunderea pentru favorizarea şi tăinuirea
infracţiunilor medicale;
- în obligaţiile Ministerului Sănătăţii şi ale Centrului de Medicină
Legală să fie prevăzute publicarea sistematică a datelor cu
privire la greşelile medicale depistate şi la cazurile de neglijenţă
a personalului medical care au avut ca urmare decesul sau
vătămarea pacienţilor.
15. Este necesar ca la stabilirea pedepsei penale pentru
infracţiunile medicale instanţele de judecată să ia în calcul asemenea
circumstanţe agravante cum ar fi starea de neputinţă a victimei (art. 77,
lit. „e” din CP al RM); cauzarea prin infracţiune a unor urmări grave –
deces sau vătămări grave (art. 77, lit. „b” din CP al RM); săvîrşirea
infracţiunii din interes material sau cu alte intenţii josnice (art. 77, lit.
„l” din CP al RM); săvîrşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate
(art. 77, lit. „n” din CP al RM). Una sau cîteva din circumstanţele
enumerate mai sus există aproape în toate infracţiunile medicale.
16. Articolul 256, alin. 2 din CP al RM care prevede
răspunderea pentru primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea
lucrărilor legate de deservirea populaţiei să fie completat cu lit. „d”
avînd următorul conţinut: „Prin înşelăciune, abuz de încredere şi cu
folosirea stării de neputinţă a victimei” avîndu-se în vedere cazurile care
se întîmplă în prezent cu mulţi pacienţi în instituţiile medicale.
 51
Conţinutul de esenţă al lucrării
a fost reflectat în următoarele publicaţii:

I. Monografii şi materiale didactice:

1 Флоря В. Врачебные преступления недоказуемы и
ненаказуемы? – Кишинёв: «Реклама», 2001 г., 58 с.
2 Флоря В. Уголовная ответственность за врачебные
преступления. – Кишинев: «Реклама», 2004 г., 160 с.
3 Florea V. Răspunderea penală pentru infracţiunile medicale. –
Chişinău: «Epigraf», 2006, 332 p.
II. Articole ştiinţifice:
1 Флоря В. Кто боится объективной вневедомственной
экспертизы. «Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel
Mare” a MAI al Republicii Moldova», Ediţia a IV, Chişinău:
2003, 311 p., p.33-38.
2 Флоря В. Медицинская и фармацевтическая мафия. –
Кишинев: Revista «Закон и жизнь», 2005, №12, с.13-14.
3 Флоря В. Медицинское право как самостоятельная отрасль
права. – Москва: Revista «Медицинское право», 2004 г.,
стр.8-10.
4 Флоря В. Методика раскрытия и расследования врачебных
преступлений. – Кишинев: Revista «Закон и жизнь», 2005,
№6, с.7-9.
5 Флоря В. Методика раскрытия и расследования врачебных
преступлений. В сборнике «Проблеми вдосконалення
пiдготовки слiдчих та експертiв в умовах реформування
правоохоронноï системы в Украiни». – Львiв: 2005, с.17-21.
6 Флоря В. Нарушение по халатности правил и методов
оказания медицинской помощи. – Кишинев: Revista «Закон
и жизнь», 2005, № 2, с.20-24.
7 Флоря В. Обоснованный риск в уголовном праве. Риск в
медицине. В сборнике «Проблеми вдосконалення
пiдготовки слiдчих та експертiв в умовах реформування
 52
правоохоронноï системы в Украiни». – Львiв: 2005,
с.109-118.
8 Флоря В. Об уголовной ответственности при
правонарушениях в медицине. Научные труды II
Всероссийского съезда (Национального конгресса) по
медицинскому праву. Редактор Ю.Д. Сергеев. Москва:
2005г., с.184-186.
9 Флоря В. Ответственность за врачебные преступления по
законодательству различных стран. – Кишинев: Revista
«Закон и жизнь», 2005 г., №10, с.6-9.
10 Флоря В. Ответственность за врачебные преступления по
Уголовному кодексу Румынии. – Москва: Revista
«Медицинское право», 2004 г., № 4, стр. 51-55.
11 Флоря В. Получение незаконного вознаграждения за
выполнение работ связных с обслуживанием населения
(ст.256 УК РМ). В сборнике: «Должностные преступления и
проявления коррупции в сфере здравоохранения».
Редакторы Сергеев Ю.Д., Трупцевский Ю.В. Москва:
Изд-во «Юрист», 2004 г., с.62-69.
12 Флоря. В. Предупреждение врачебных преступлений. –
Кишинев: Revista «Закон и жизнь», 2005 г., №5, с.5-6.
13 Флоря. В. Рецензия на монографию Блинова А.Г.
«Уголовно-правовая охрана прав пациента» Изд-во
Саратовской государственной академии права. Саратов,
2004 г., 288 с.; Москва: Revista «Медицинское право» 2005
г., №3, с.50-52.
14 Флоря. В. Следственно-судебная практика по делам о
врачебных преступлениях в Республике Молдова. «Analele
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii
Moldova». Ştiinţe socio-umanistice. 576 p., p.185-206.
15 Флоря. В. Судебно-медицинская экспертиза по делам о
врачебных преступлениях. Chişinău: Revista „INFO-MED”,
2004, nr.4, p.12-16.
 53
16 Флоря. В. Уголовная ответственность за врачебные
преступления. Chişinău: Revista „Sănătate publică, economie şi
management în medicină”, 2005, nr. 2, p.50-56.
17 Флоря. В. Юридическое значение согласия пациента на
медицинское вмешательство, повлекшее гибель или тяжкие
увечья потерпевшего. – Кишинев: Revista «Закон и жизнь»,
2005 г., №1, с.7-11.

III. Rapoarte şi comunicări la conferinţe ştiinţifice internaţionale:

1 Флоря В. Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau
ţesuturilor pentru transplantare c unul din scopurile a traficului
de fiinţe umane şi a copiilor. Conferinţa ştiinţifico-practică
internaţională cu genericul: Prevenirea şi combaterea crimelor
transnaţionale: probleme teoretice şi practice. Chişinău, 6-7
octombrie 2005, p.45-48.
2 Флоря В. Врачебная ошибка, ложь, преступление. În
culegerea „Filosofie, medicină, ecologie”. Redactor ştiinţific
N.Ţîrdea, USMF. Materialele Conferinţei a IV-a ştiinţifice
internaţionale 7-8 aprilie 1999. Chişinău, 1999, pag. 66-68.
3 Флоря В., Прутяну С. Заметное событие в научной жизни
врачей и юристов-ученых и практических работников. В
сборнике „Bioetică, filosofia, economia şi medicina”, USMF,
редактор Т.Цардя. Materialele conferinţei a VIII – a Ştiinţifice
Internaţionale 15 aprilie 2003 la Universitatea de Stat de
medicină şi farmacie „N.Testemiţanu”, pag. 68-76.
4 Флоря В. Врачебные преступления против жизни и здоровья
пациентов. Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu
genericul „Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală,
tendinţele măsurilor de prevenire şi de combatere”. Chişinău,
18-19 aprilie 2003, p.121-123.
5 Флоря В., Сава В. Юридические и этические аспекты
платной медицины. В сборнике „Bioetică, filosofie, medicină
practică”. Materialele Conferinţei a V-a ştiinţifice internaţionale,
19-20 aprilie 2000, USMF. Redactor responsabil Teodor N.
Ţîrdea, Chişinău, 2000, p.29-31.
 54
Р Е З Ю М Е

к диссертации на соискание ученой степени

доктора хабилитат права по теме:
«Уголовная ответственность за врачебные преступления»
автор Флоря Василий.
Дисертация в виде рукописи по специальности
12.00.08 Уголовное право (уголовное право).
Государственный Университет Молдовы,
Факультет Права, Кишинёв, 2007.

Ключевые слова: жизнь и здоровье лица; права пациента;

вред, причиненный жизни и здоровью лица; врачебное
преступление; причинная связь в уголовном праве; неоказание,
ненадлежащее оказание медицинской помощи; врачебная ошибка;
согласие пациента; нарушение по халатности правил и методов
оказания медицинской помощи; эвтаназия.
Объект исследования: Объектом исследования выступают
общественные отношения, обусловливающие совершение
врачебных преступлений, их признаки, меры по их
предупреждению, нормы уголовного права, предусматривающие
ответственность за их совершение.
Целью работы является исследование проблем,
касающихся уголовной ответственности за врачебные
преступления, определение юридических признаков этих
преступлений, подготовка предложений по совершенствованию
уголовно-правовых норм, предусматривающих ответственность за
преступления, предусмотренные ст.ст. 148, 158, 162, 212, 213, 256
УК РМ, методических рекомендаций по уголовному
преследованию этих преступлений.
Метод исследования: В качестве методологической основы
исследования использованы следующие методы научного
познания: индукция, дедукция, анализ, синтез, анкетирование,
логический, сравнительно-правовой метод, метод
систематического анализа и др.
Полученные результаты и их новизна: Научная новизна
исследования состоит в том, что в данной работе осуществлено
одно из первых монографических исследований проблемы об
 55
ответственности за врачебные преступления в Республике Молдова
и в других странах. Проведено сравнительное исследование
уголовно-правовой регламентации ответственности за врачебные
преступления на современном этапе в различных странах,
подготовлены предложения по совершенствованию уголовного
законодательства Республики Молдова.
Практическая значимость: Практическая значимость
исследования заключается в том, что выводы и предложения,
сформулированные в результате исследования, могут быть
использованы в деятельности органов уголовного преследования,
прокуратуры, суда при расследовании, судебном рассмотрении дел
о врачебных преступлениях, назначении судебно-медицинской
экспертизы, при разработке и осуществлении мер по
предупреждению этих преступлений.
Апробация результатов исследования: результаты
исследования доложены автором на международных научно-
практических конференциях в Санкт-Петербурге (2002), во Львове
(2005), Кишинёве, на 2-х Всероссийских съездах по медицинскому
праву в г. Москве в 2005 и 2007 гг., направлены в Парламентскую
комиссию по правам человека.
Область применения: правоприменительная практика,
научные исследования, учебный процесс в юридических и
медицинских учебных заведениях.
 56
SUMMARY

for the doctor degree on the top theme

“Penal Responsibility for the Medical Offences”,
carried out by Florea Vasile
Doctoral dissertation is an authentic manuscript
at the specialty 12.00.08 – Criminal Law (criminal law).
State University of Moldova. Faculty of Law, Chisinau, 2007

Key words: life and health of the person, patient’s rights,

personal life and health damages medical offence; case report of penal
law, medical assistance and non-assistance, medical mistake, patient’s
assistance, medical law infringement, euthanasia.
Investigation objective include social relations who determine
commitment of medical infringement their sighs, preventing measures,
norms of penal law that deals with the responsibility for their
commitment.
Goals and objectives. Investigation goal consists of problem
solution which deals with penal responsibility for medical
infringements, setting up the juridical nature of these offences, forming
up the improvement references of penal norms taking into consideration
the responsibility for the committed offences, mentioned in the
articles148, a58, 162, 212, 213, 256 CP RM listed in the methodic
recommendations for penal punishment of these offences.
Research methods: In investigation process were used the
following scientific methods: induction, deduction, analysis, synthesis,
questionnaire, logical method, comparison, the systematic method of
analysis.
The obtained results and their actuality: The scientific
novelty of investigation consists of the fact that in this research one of
first monographic overview were made. For the first problems of penal
responsibility for medical offences in the Republic of Moldova and
other countries were investigated. The comparative investigation of law-
penal settlements of penal responsibility for medical infringements
nowadays in different countries was effectuated and suggestions for
penal-legislation’s modification of the Republic of Moldova were
elaborated.
 57
The practical value: consists of the fact, that conclusions and
suggestions formulated in the result of the investigation can be used in
the activity of organs of prosecution, prosecutor’s office, judges in law
treatment and questioning of medical offence’s cases, disposing of
legal-medical examination, elaboration and effectuation of preventing
measures of these offences.
The appliance of the results: the results of investigation were
discussed at a international scientific conference in St.-Petersburg
(2002), Livov (2005), Chisinau, at two Congresses in Russia (Moscow)
linked to the problems of medical law in 2005 – 2007, are presented to
the commission of Parliament for human rights.
The medium of appliance: in the activity of the Organs of law
protection, scientific investigations, in the study process in law and
medical educational institutions.
 58

CUVINTE-CHEIE:

Cuvinte-cheie: viaţa şi sănătatea persoanei; drepturile

pacientului; prejudiciul adus vieţii şi sănătăţii persoanei; infracţiunea
medicală; raportul cauzal în dreptul penal; neacordarea, acordarea
necorespunzătoare a ajutorului medical; eroarea medicală; acordul
pacientului; încălcarea regulilor medicale; eutonasia.

Ключевые слова: жизнь и здоровье лица; права пациента;

вред, причиненный жизни и здоровью лица; врачебное
преступление; причинная связь в уголовном праве; неоказание,
ненадлежащее оказание медицинской помощи; врачебная ошибка;
согласие пациента; нарушение по халатности правил и методов
оказания медицинской помощи; эвтаназия.

Key words: life and health of the person, patient’s rights,

personal life and health damages medical offence; case report of penal
law, medical assistance and non-assistance, medical mistake, patient’s
assistance, medical law infringement, euthanasia.