Filozofie

19-Mar.-2010

Ca tip de gandire aparte filozofia s-a delimitat de celelalte (mitic, religios, artistic, stiintific) acum
aproximativ 3000 ani (in sec. X si IX inainte de Hristos) mai intai in India si China si incepand cu sec. VII si
VI .H. in Grecia.
Analiza etimologica ne arata ca in limba greaca philos = iubire de, cautare de, iar sophia =
intelepciune. Dar iubirea de intelepciune sau cautarea intelepciunii reprezinta doar coordonate ale filozofiei,
insuficiente pentru intelegerea continutului ei.
Aparitia Filozofiei ca manifestare specializata a spiritului uman a insemnat urmatoarele:

individualizarea filozofiei in raport cu alte forme ale culturii;

surprinderea insusirilor permanente esentiale si a sensurilor ei multiple distincte de ale altor moduri
de gandire;

precizarea faptului ca filozofia e in primul rand un mod rational de reconstructie spirituala a lumii
deosebita de simtul comun.
De-a lungul timpului gandirea umana a aprofundat si diversificat sensurile filozofiei fara sa se abata

de la specificul acesteia. Astfel Heraclit din Effes (540 470 .H.) spunea: Filozoful este iubitorul de
intelepciune ce are si capacitatea de a afla natura tainica a lucrurilor comuna tuturor si care nu poate fi
gandita sau numita de un poet, geograf, astronom. Numai filozoful dezvolta si exprima in concepte (notiuni
de mare generalitate) ceea ce se afla la baza universului.
Immanuel Kant (1724-1804) spunea despre filozofie: Filozofia ne arata ce pot sa stiu, ce trebuie sa
fac in functie de cea ce stiu si mai ales ce imi este permis sa sper, referindu-se la planuri, scopuri, dorinte si
depinde de ceea ce cunoastem.
Multimea cunostintelor nu te invata sa ai minte spune Heraclit, dar este o conditie.
Lucian Blaga, (1895 1961) face distinctie intre constiinta filozofica si filozofia ca atare.
Constiinta filozofica e o stare posibila mai complexa a constiintei, un produs de suprema veghe a omului, o
stare de luciditate cu privire la o problema, este prin urmare conditia filozofiei, ce ii permite acesteia sa
reflecteze asupra ei insasi, dar ea apartine atat omului obisnuit cat si savantului sau poetului. Filozofia e un
sistem de idei, o teorie organizata, cuprinzand elementele ideale (idei) produse de o constiinta filozofica, idei
despre modul uman de a rezolva raporturile omului cu universul.
Filozofia este un domeniu specific al culturii, alaturi de stiinta, arta, religie ce raspunde unor nevoi
ale omului, si anume nevoia de a ordona evenimente cotidiene si nevoia de a-si limpezi sensul intamplarilor
in care individul e implicat sau al caror martor este.
In mod obisnuit omul judeca si interpreteaza realitatea in termeni de actiune, de trebuinte imediate
bazandu-se pe simtul comun. Simtul comun este experienta obisnuita a vietii acumulata din convietuirea cu
semeni fara teoretizari, specializari, instruiri, experienta orientata strict spre utilitatea cotidiana.
Bunul simt este intelepciunea ce isi are originea in simtul comun in sensul ca reprezinta modalitatea
de rezolvare a problemelor de viata bazata pe judecati corecte, pe respectarea normelor, valorilor, chiar
prejudecatilor curente apartinand colectivitatii din care face parte individul respectiv.
Simtul comun conduce insa omul spre relativism, spre ideea ca totul se schimba in permanenta, ca nu
exista decat diversitate. Ori omul prin structura lui fizica si intelectuala are nevoie si isi doreste stabilitate,
unitate, rigoare, o anumita responsabilitate. Asadar, comparativ cu simtul comun, filozofia are o functie
pag. 1 din 6

Filozofie

19-Mar.-2010

integratoare (incercand sa introduca variate evenimente intr-un tot, sa le dea un sens, sa le gaseasca o unitate)
si o misiune ordonatoare isi propune sa explice unitatea lumii in diversitatea ei, sa aduca argumente
explicatiilor pe care le ofera si sa elaboreze modele de intelegere a lumii atingand un alt strat de adancime
intelectuala.
Filozofia se manifesta sub trei forme:

este un mod de gandire ce vizeaza gasirea temeliei rationale a organizarii lumii (principiile generale
ale lumii);

este un ansamblu de cunostinte depsre lume in totalitatea ei;

este o constiinta filozofica.

Filozofia e un sistem coerent de cunostinte care ofera o imagine de ansamblu asupra universului, este

o conceptie generala despre lume ce implica si o anume intelegere a conditiei umane, ca si raspunsuri la
intrebari ce privesc destinul omului in lume.
Trasaturi ale filozofiei
Filozofia are posibilitatea si capacitatea de a interpreta in mod totalizator universul. Ea imbina
originalitatea creatorului cu rezultatele obtinute din ordonarea experimentelor multiple de viata si cunoastere
ale omului in general. Desi se bazeaza pe datele stiintei in construirea unei viziuni asupra lumii nu se
limiteaza la acestea, nu le insumeaza ci le imbina in mod original cu valorile ce guverneaza viata omului.
Filozofia contine o modalitate specifica de cunoastere ce se sprijina doar partial pe cea stiintifica,
confruntandu-se deseori cu aceasta. Se exprima in notiuni de maxima generalitate, adica in concepte cum ar
fi existenta, constiinta, fiinta, fiintare, devenire, spatiu, timp, necesitate, intamplare, posibilitate, libertate,
etc. Contine cunostintele ce rezulta dintr-o constructie de notiuni argumentate si explicate logic, dar aceasta
constructie exprima o atitudine rationala fata de lume spre deosebire de atitudinea practica si afectiva a
simtului comun sau spre deosebire de cea a religiei bazata pe credinta.
Generalizarile filozofice nu pot fi controlate pana la ultimele consecinte pentru ca ele depasesc
limitele experientei umane aratandu-ne de exemplu nu numai ce este omul ci si ce ar trebui sa fie omul.
Rezulta de aici caracterul umanist si progresist al filozofiei.
Filozofia nu se limiteaza la explicarea, la interpretarea, la crearea unei imagini generale despre
lume, ci realizeaza si raportarea acesteia la conditia umana. Prin urmare direct sau indirect, recunoscut sau
nu, punctul de plecare sau concluzie omul este prezent in orice discurs filozofic.
Aceste trasaturi ne arata ca nevoia de filozofie ramane o constanta a dezvoltarii civilizatiei umane.
Obiectul filozofiei cuprinde in esenta: lumea in totalitatea ei, ansamblul realitatilor activitatilor si
experientelor umane, exprimarea in notiuni generale si raspunsuri la marile intrebari privind esenta
universului, rostul omului in univers, relatia lui cu lumea inconjuratoare, etc.
In acest sens Lucian Blaga afirma ca filozoful este autorul unei lumi iar filozofia este o constructie
ce nu se incheie niciodata, are prin urmare caracter istoric, se imbogateste mereu, se modifica mereu, dar
filozofia ca atare ramane mereu aceeasi. Ea nu are nevoie nici de prestigiul stiintei nici de demnitatea pe care
o capata arta prin valori pentru a se defini pentru ca ea implica valori proprii, orizonturi specifice, mijloace
de exprimare ce-i apartin in exclusivitate procedee si metode ce o singularizeaza.

pag. 2 din 6

Filozofie

19-Mar.-2010

In filozofie nu intra orice conceptie, orice discurs care isi spune filozofie, ci numai acelea ce sustin
sau promoveaza nevoia de cunoastere, contribuind la cunoastere in general si la cunoasterea filozofica in
special, nevoia de umanizare, dezvoltare a trasaturilor umane, deci numai acele discursuri ce permit crearea
valorilor de libertate si progres.
Relatiile filozofiei cu stiinta, religia si arta.
Relatiile filozofiei cu celelalte forme ale culturii ne arata ca aceste doua domenii nu se suprapun, nu
se confunda si nici nu se por inlocui una cu cealalta. Logica este ansamblul legilor gandirii.
Filozofie stiinta.
Deosebiri: filozofiea abordeaza existenta in ansamblu sau forme ale existentei in mod totalizator, pe
cand stiinta cerceteaza anumite dimensiuni ale realitatii. Filozofia se foloseste de concepte pe cand stiinta are
notiunile ei particulare.
Filozofia presupune omul cu intreaga lui personalitate, ea explica conditia umana si este forma
superioara a constiintei de sine insusire de a intelege locul si rolul pe care-l ocupa intr-un conext social, pe
cand stiinta exclude subiectivitatea, idealurile, dorintele celui care cerceteaza.
Filozofia se foloseste de mijloace de convingere, isi justifica ideile cu ajutorul valorilor, pe cand
stiinta se limiteaza la a demonstra.
Filozofia trebuie sa izvorasca din stiinta, sa fie compatibil cu spiritul stiintific pentru a se adecva la
realitate, dar ea trebuie sa depaseasca explicatiile stiintifice, analizand, interpretand rezultatele stiintei prin
raportarea la conditia umana si la viitorul ei. Pentru filozofie omul nu e numai o notiune abstracta ci e o fiinta
vie, determinata istoric, cu tot ce are ea divers si complex.
In acelasi timp filozofia ofera o orientare metodologica stiintei (vezi teoria microparticulelor).
Filozofie religie.
Deosebiri: Filozofia exprima o conceptie despre lume cu ajutorul unor notiuni generale a unor
principii, a unor teze. Religia exprima tot o conceptie despre lume dar cu ajutorul unor reprezentari (imagini
fara obiect) a dogmelor.
Filozofia este un sistem teoretic ce explica, face apel la ratiune, promite adevarul prin cercetare,
demonstreza. Religia nu explica, se sustrage legitimitatii rationale, apeleaza la credinta, se adreseaza
sentimentelor si face promisiuni iluzorii.
Asemanari: Filozofia si religia sunt suporturi ale idealurilor omului. Ofera conceptii despre lume,
despre univers. Ambele exprima o anumita atitudine, in general religia presupune o atitudine presimista iar
filozofia una optimista.
Filozofie arta.
Deosebiri: Filozofia foloseste concepte, recurge la analiza si deductie, are caracter totalizator,
general universal. Arta recreaza realitatea cu ajutorul imaginilor artistice, se foloseste de forta sugestiva a
imaginilor senzoriale fara imagini nu exista arta, intuitive, are caracter particular, individual.
Asemanari: ambele intretin si dezvolta constiinta de sine a omului, ambele permit dezvoltarea la om
a capacitatii de a intelege locul lui in univers, ambele reprezinta suporturi pentru idealurilor omului, ambele
au in centru lor fiinta umana avand un rol important in ajutorarea omului in sensul proiectarii scopurilor (nu
idealurilor) lui de viata.
pag. 3 din 6

Filozofie

19-Mar.-2010

Intre filozofie si asta exista puternice legaturi. Filozofia se foloseste de limbajul artistic (Blaga), iar
arta se inspira din tematica filozofica.
Teoria Cunoasterii
Cunoasterea este procesul prin care omul determina capacitatile sale fizice si intelectuale, patrunde
in structurile tot mai profunde ale realitatii descoperind si formuland in limbaj uman legile ce guverneaza
existenta si dezvoltarea ei, realizand totodata explicatia si prevederea evenimentelor.
Termenii fundamentali ai cunoasterii sunt: obiectul cunoasterii, subiectul cunoasterii, ansamblul
relatiilor dintre obiectul si subiectul cunoasterii, rezultatul cunoasterii cunostinta.
Obiectul cunoasterii este acea parte a universului care intra in sfera subiectului cunoasterii si este
supusa scopului cunoasterii. Ea poarta amprenta subiectului. Este transformat de catre subiectul cunoasterii.
Nu este identic cu realitatea obiectiva in ansamblul ei ci este doar o parte a acesteia, cea care a intrat in sfera
subiectului intr-o activitate practica anterioara sau intr-o cunoastere anterioara.
Se imbogateste si se diversifica istoric. Trebuie inteles ca o unitate intre stabilitate si variabilitate.
Este infinit, inepuizabil.
Subiectul cunoasterii e omul din punct de vedere al insusirilor lui ce permit cunoasterea adica, din
punct de vedere al acelor trasaturi care-i folosesc la surprinderea esentei realitatii.
Ansamblul relatiilor dintre obiectul cunoasterii si subiectul cunoasterii este dezvoltarea rolului activ
al subiectului cunoasterii.
Subiectul conoasterii filtreaza si interpreteaza obiectul prin prisma structurii sale intelectuale deja
constituite. Subiectul aplica in mod deliberat asupra obiectului un ansamblu de transformari materiale sau
ideale pentru a-i dezvolta insusirile.
Subiectul are capacitatea de a elabora metode si procedee adecvate de cercetare si de interpretare a
obiectului cunoasterii. Subiectul are capacitatea de a anticipa rezultatele cunoasterii, de a le corecta ulterior si
in cele din urma de a le raporta la scopurile practice ale omului.
Cunostinta reprezinta amprenta ca rezultat al cunoasterii atat a subiectului cat si a obiectului. Ea nu
este o copie, duplicat, reproducere, fotografie a obiectului ce este o re-constructie a acestuia sau chiar o
constructie atunci cand este vorba de obiecte abstracte sau chiar posibile (exemplu: punctul geometric).
Ca proces complex cunoasterea se organizeaza intr-un ansamblu de niveluri si forme ce se determina
una pe cealalta. Din multitudinea de forme si niveluri importante sunt nivelul perceptiv si cel rational al
cunoasterii.
Nivelul perceptiv cuprinde senzatiile, perceptiile si reprezentarile ce furnizeaza informatii asupra
caracterului individual ale obiectelor si fenomenelor.
Senzatia reflecta o proprietate (una singura) a mediului a unui obiect sau fenomen cum ar fi o
culoare, forma, miros, etc.
Perceptia reflecta obiectul in ansamblul proprietatilor lui, este o imagine intergrala a obiectului.
Reprezentarea este o perceptie amintita, adica imaginea obiectului in lipsa acestuia. Atentie a nu se
confunda formele cunoasterii perceptive, ale reflectarii perceptive cu procesele psihice numite senzatii si
perceptii (frig, foame, asperitate). Ceea ce nu se pot comunica nu reprezinta cunoastere, ele se constituie in
premize si conditii ale cunoasterii perceptive.
pag. 4 din 6

Filozofie

19-Mar.-2010

Nivelul perceptiv al cunoasterii cuprinde acele informatii despre obiectul cunoasterii ce se obtin cu
ajutorul organelor noastre de simt. Aceste informatii se refera la insusirile exterioare, individuale, particulare
direct perceptibile ale obiectelor si fenomenelor. Aici cunoasterea pleaca de la obiectele ca atare
presupunand un raport direct intre obiect si subiect.
Formele cunoasterii perceptive (senzatii, etc) nu se constituie in operatii de cunoastere daca nu sunt
codificate, exprimate in semne lingvistice (cuvinte), prin urmare daca nu sunt comunicabile. Asadar ele
dobandesc valoare de cunoastere in masura in care mijlocesc instituirea unor operatii logico sintactice.
Ceea ce numim cunostinta trebuie sa fie susceptibil de o apreciere din punctul de vedere al
adevarului sau falsitatii, fapt ce necesita exprimarea cunostintei sub forma unei judecati. Nu exista cunostinte
pur senzoriale.
Cele mai elementare achizitii ale cunoasterii implica aportul gandirii. Orice act de percepere e
influentat de experienta noastra anterioara ceea ce face ca imaginea respectiva sa se diferentieze de la individ
la individ.
Formele cunoasterii senzoriale implica existenta structurilor logice dar pentru ca aceasta se formeaza
tarziu - cam pe la 14 ani, functiile lor sunt indeplinite mai intai de structurile instinctuale si / sau de cele
logice cuprinse in limbajul invatat de la cei ce alcatuiesc mediul socio uman in care creste copilul. Imaginea
unui obiect este insotita de cuvantul sau cuvintele ce definesc obiectul respectiv. Uneori copii invata
cuvintele fara ca ele sa fie insotite de vreo imagine. Cu ajutorul structurilor logice ce se formeaza mai tarziu,
omul organizeaza si coreleaza informatiile primite pe cale perceptiva.
Nivelul rational al cunoasterii e nivelul generalizarilor si al elaborarii abstractiilor de care este legata
formarea cunostintelor noastre teoretice. El se refera la formarea de cunostinte pornind de la unele anterior
existente prin aplicarea de operatii si procedee logice proprii gandirii. Se trece astfel de la aspectele
exterioare, individuale, schimbatoare, intamplatoare la descoperirea insusirilor necesare, repetabile, logice.
Cunoasterea rationala desprinde ceea ce este general din componenta obiectelor si fenomenelor.
Datele cunoasterii perceptive sunt prelucrate cu ajutorul urmatoarelor operatii logice: comparare, analiza,
sinteza, abstractizare si generalizare.
Nivelul rational se finalizeaza in urmatoarele forme de cunoastere: notiunea, judecata si
rationamentul.
Notiunea exprima elemente esentiale definitorii ale unei clase de obiecte.
Judecata exprima relatii intre notiuni caracterizandu-se in propozitii ce afirma sau neaga ceva despre
altceva. Prin urmare judecatile nu pot fi decat propozitii afirmative sau negative. O propozitie interogativa
sau exclamativa nu ofera informatii.
Rationamentul este o imbinare de judecati prin care gandirea plecand de la cunostintele date deriva
din acestea cunostinte noi. Exista mi multe tipuri de rationamente, deductive (de la general la particular) sau
inductive (de la particular la general).
Intre cunoasterea perceptiva si cea rationala exista o legatura ce pleca de la faptul ca orice obiect sau
fenomen e o unitate intre latura lui exterioara cunoscuta perceptiv si esenta lui pe care o cunostem rational.
Toate ideile teoriei cunoasterii converg catre adevar conceptul fundamental al cunoasterii.
Adevarul este conceptul central al teoriei cunoasterii pentru ca toate problemele acestuia se
pag. 5 din 6

Filozofie

19-Mar.-2010

raporteaza direct sau indirect la valoarea cunoasterii exprimata de adevar: in ce grad se adecveaza cunostinta
noastra la obiectul cunoscut. In acest context putem considera ca adevarul exprima corespondenta sau
concordanta dintre continutul informational al propozitiilor noastre si starea de fapt a lucrurilor, concordanta
dintre cunostinta si obiectul ei.
Trasaturile adevarului
Adevarul e in acelasi timp reflectare si constructie. Trasatura adevarului de a reflecta consta in faptul
ca exista in continutul propozitiilor noastre informatii ce nu depind de particularitatile subiectului ci reflecta,
desi incomplet si partial, proprietatile reale ale obiectelor lumii inconjuratoare, adica experienta umana
depaseste subiectivitatea celui care cunoaste.
Trasatura constructiva consta in faptul ca subiectul nu fotografiaza realitatea ci o capteaza prin
schematizare creand o imagine subiectiva a ei. Cunostintele poarta amprenta structurii noastre mentale dar in
acelasi timp redimensioneaza realitatea in mod schematic (nu cuprind realitati).
O a doua trasatura fundamentala a adevarului este caracterul procesual al adevarului. Complexitatea
obiectelor si fenomenelor face ca esenta lor sa nu poata fi surprinsa dintr-o data, intr-o singura secventa de
cunoastere. Subiectul reelaboreaza, reverifica continuu continutul imaginilor si ideilor sale. Asadar
surprinderea esentei are loc treptat printr-un proces continuu si contradictoriu. In acelasi timp si obiectul
cunoasterii se mai modifica. Datorita acestui fapt procesualitatea cunoasterii si a adevarului se poate analiza
cu ajutorul relatiei dintre adevarul relativ si cel absolut.
Caracterul relativ al adevarului e dezvaluit de faptul ca in orice cunoastere realitatea la care aceasta
se refera nu e redata intru totul ci numai partial. Aceasta trasatura tine de ceea ce in cadrul oricarei cunostinte
poate fi revizuit, completat, adaugit, criticat, etc.
Caracterul absolut al adevarului depinde de masura in care cunostintele exprima, descriu si explica
ceva din esenta realitatii. Adevarul absolut tine de ceea ce in cadrul oricarei cunostinte rezista in timp, este
retinut si preluat de cunoasterea general umana.
Relatia dintre adevarul relativ si absolut.
Orice adevar este element sau parte a sferei adevarului absolut.
Progresul cunoasterii se face in si prin adevaruri relative.
Cunoasterea doar tinde catre adevarul absolut. Adevar absolut exista sub forma unei posibilitati, a
unei limite spre care cunoasterea noastra in desfasurarea ei istorica se orienteaza continuu.
Aceasta relatie exprima contradictia fundamentala a procesului cunoasterii, contradictia dintre
tendinta de a cunoaste in mod complet si definitiv totul si imposibilitatea realizarii in fapt a acestei tendinte
datorita infinitatii existentei si posibilitatii limitate de cunoastere a oamenilor concreti, reali dintr-o anumita
perioada istorica.

pag. 6 din 6