Pslami

Psalmii lui Arghezi sunt preasarati mai intai in volumul Cuvinte potrivite, in
numar de noua si alti opt in alte volume. Este de mentionat faptul ca tema generica a
acestor psalmi este relatia omului cu divinitatea, respectiv cautarea chinuitoare a
divinitatii, a poetului in ipostaza de om religios.
Aceasta tema se dezvolta in contextul unei realitati moderne, aceea a
crestinismului in ruina. Desi diversificati toti pslami arghezieni se constituie intr-un text
ca o ruga nesfarsita mereu reluata.
Arghezi traieste si exprima o drama a constintei umane prefigurata in sumbra
prevestire a lui Nietzsche Dumnezeu este mort, care avea sa schimbe raportul dintre
Dumnezeu si om in filozofia si arta secolului al XX-lea.
Arghezii recepteaza acel fior al lumii din care divinitatea s-a retras, o lume
parasita, desacrazilata, in care Dumnezeu nu mai raspunde nici unei chemari. Se naste
astfel oscilatia permanenta a poetului intre credinta si tagda, care atrage sentimente de
revolta, de negare violenta, dar si supunere absoluta.
La Arghezii Dumnezeu nu se reveleaza este absent sau poate relevatia are loc dar
omul nu o constientizeaza sau nu mai are capacitatea de a o inalta. In fata atator
intrebari fara rapuns si a pericolelor poetul da glas unor sfasieri launtrice, de la
deznadejdea cea mai amara pana la revolta plina de trufie.
Poetul poate deveni un substitut al lui Dumnezeu pentru ca se simte abandonat si
neiubit. Arghezi isi asuma astfel statutul de poet damnat, care degasind iluminarea se
indreapta spre intuneric.
Nelinistea omului datorita abandonului devin lasa locul adesea unei disperari
nascute din ideea ca inainte totul se putea. Aceasta disperare acuta este cel mai bine
descris in psalmul al V lea.
Pentru ca Dumnezeu nu se arata poetul in vaneaza ca pe o vietatea, vrand sa
prinda macar o farama din scanteia divina. Spatiul divin insa ramane de neinteles pentru
fiinta umana, doar o singura data in psalmi Dumnezeu aparand in ipostaza de revelat in
psalmul al VII- lea. Cautatorul de absolut, poetul se simte claustrat intr-un spatiu ca intrun gol primordial, gol insa care il apropie parca de granitele divine.
O alta atitudine intalnita in psalmi este dorinta de atingere constanta a divinitatii
vreau sa te pipai si sa urlu:este!. Cu cat omul cauta mai mult cu atat se pare ca
Dumnezeu se ascunde. Ca un martir poetul incearca sa capete anumite atribute ale
divinitatii, singurele care i-ar putea reface legatura cu Dumnezeu.
In psalmul al XV lea pare ca Dumnezeu adreseaza un raspuns omului oferindu-i
slova.
In psalmul al XVII- lea poetul da glas parasirii finale, constientizandu-si existenta
limitata, fara veac in fata unei divinitati cu puteri depline, care nu se arata niciodata.