INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Aplicarea corecta a normelor juridice, presupune cunoasterea cu exactitate a

continutului
prevederilor
lor.
Interpretarea dreptului este tocmai acea operatie logico-rationala, care tinde la
lamurirea sensului legii sau al unui alt act normativ, si a continutului exact al
acestora.
Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca in procesul aplicarii dreptului,
organul de aplicare (judecatorul, organul administrativ, etc.) trebuie sa clarifice cu
toata precizia textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acestuia in
raport cu o anumita situatie de fapt (de o speta ce se deduce in fata sa).
Norma juridica avand un caracter general si impersonal, se refera la cazuri tipice.
Aplicarea ei se face insa la cazuri concrete, care ridica uneori o serie de aspecte
specifice.
a. Legiuitorul nu poate sa prevada, in cadrul normelor juridice, toate situatiile ce se
pot intalni la aplicarea acestora, el fiind obligat sa se mentina la un nivel de
generalitate. Exemplu: art. 37, 38 din Codul familiei si art. 40 din Codul familiei - In
lipsa unei invoieli intre parti, instanta pentru motive temeinice poate sa incuviinteze
ca sotul care a purtat in timpul casatoriei numele celuilalt sot sa poarte acest nume
si
dupa
desfacerea
casatoriei.
Prin notiunea de motiv temeinic, in sensul acestei dispozitii legale, care nu face vreo
precizare, urmeaza a se intelege orice interes care ar fi vatamat prin schimbarea
numelui purtat de sot in timpul casatoriei, interes care poate sa fie nu numai moral,
ci
si
material.
b. Necesitatea interpretarii normei juridice decurge si din faptul ca, in redactarea
lor, se foloseste o exprimare concisa, legiuitorul concentrand la maximum ideile pe
care
vrea
sa
le
exprime.
Organul de aplicare (interpretul) este obligat sa constate sensul normei de drept, sa
verifice cu ce inteles utilizeaza cuvintele legiuitorul, daca acesta a gandit ori s-a
exprimat concret sau abstract, daca a facut enumerari limitative ori s-a mentinut in
limitele
unei
reglementari
cadru.
Interpretul (organele de interpretare) trebuie sa dezvaluie in procesul aplicarii prin
interpretari, continutul real al normei, intreaga gama de situatii pe care legiuitorul a
avut-o
in
vedere
la
redactarea
ei.
Cu cat reglementarea cuprinsa in norma juridica este mai minutioasa, cu cat ea are
in vedere o diversitate de elemente, cu atat problemele interpretarii sunt mai
putine.
c. In perioada cat o norma este in vigoare pot apare fapte noi care, neexistand in
momentul elaborarii legii, n-au fost prevazute in mod direct si concret. Se
elaboreaza de asemenea, o serie de noi norme care ating intr-o masura mai mare
ori
mai
mica
sfera
de
aplicare
a
normelor
existente.
Pentru aplicarea corecta a actelor normative in asemenea situatii, este necesara
interpretarea lor, compararea si studierea lor impreuna cu alte dispozitii legale.
d. Uneori se ridica anumite probleme legate de redactarea gramaticala a textului de
lege, de o anumita ordine a cuvintelor din text, de folosirea semnelor de punctuatie
precum
si
de
intelesul
unor
termeni.
e. De multe ori, in textele de lege sunt folositi anumiti termeni al caror sens difera
de cel obisnuit. De exemplu in cadrul Codului penal exista titlul 8 art.140-154, in
care legiuitorul explica intelesul unor termeni sau expresii folosite in redactarea legii
penale.
f. De multe ori continutul vointei exprimate in legi necesita o completare, o
intregire. In primele zile dupa elaborarea ei, norma juridica este cunoscuta sub toate
aspectele
ei,
atat
de
cetateni
cat
si
de
organele
de
stat.

Interpretarea este calea care face posibila punerea la curent a cetatenilor si a

organelor de aplicare cu o serie de aspecte privind noua norma.
Dreptul organului de aplicare de a face interpretarea normei aplicabile a fost
justificat in mod diferit de-a lungul timpului iar intinderea acestui drept a variat in
raport de intelesul dat interpretarii si de raportul rezultatului interpretarii cu vointa
legiuitorului.
In imperiul roman - domina principiul ca legea nu putea fi interpretata decat de cel
care
a
facut-o.
Aceasta este, de altfel, tendinta regimurilor autoritare, despotice. Este cunoscut,
spre pilda faptul ca la aparitia primului comentariu al Codului civil francez, Napoleon
ar
fi
exclamat:
"Mon
Code
est
perdu?".
In perioada pregatirii revolutiei burgheze, teza predominanta a fost aceea a
necesitatii respectarii de catre judecator a literei legii, in gandirea posibilitatilor sale
de
interpretare
"creatoare".
Judecatorii natiunii - nota Montesquieu - nu sunt "decat gura care rosteste cuvintele
legii".
Punctul de vedere evolutionist a admis extinderea si adoptarea continutului legii pe
cale
de
interpretare.
Problematica interpretarii cunoaste forme specifice de afirmare in sistemul de drept
anglo-saxon. Intrucat in acest sistem predomina ca izvor precedentul judiciar si
obiceiul, interpretarea este relativ mai libera. Ca izvor de drept cu o mai mica
extindere,
legea
este
interpretata
restrictiv.
Interpretarea
este
un
moment
al
aplicarii
dreptului.
In lumina celor aratate, rezulta ca judecatorul, interpretand norme de drept, nu
poate ramane total exterior acesteia. Imaginea pe care o ofera Montesquieu
judecatorului - ca fiinta neinsufletita, pe care n-o poate atenua nici duritatea, nici
blandetea - nu rezista. Mai apropiata de realitate apare conceptia aristotelica, dupa
care
judecatorul
e
dreptul
care
traieste.
Felurile
interpretarii
normei
juridice
In
teoria
dreptului,
interpretarea
normelor
juridice
se
clasifica
in:
interpretare
oficiala
neoficiala
Interpretarea oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu
forta juridica, pe cand cea neoficiala este facultativa, fara forta juridica, si mai
poarta
denumirea
de
interpretare
doctrinara.
Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie in
procesul elaborarii normei juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice.
Organele care emit acte normative (organele legiuitoare sau organele
administrative) procedeaza uneori la interpretarea acestora prin acte normative
interpretative.
Nimic nu se poate opune ca un organ emitent al unui act normativ sa-l si
interpreteze in baza principiului: "cine poate mai mult, poate si mai putin" - a majori
ad
minus
-.
Atunci cand organul emitent isi interpreteaza propriul act, aceasta interpretare
poarta
denumirea
de
interpretare
autentica.
Acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau generala, iar actul
normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicandu-se deci
retroactiv).
Interpretarea oficiala are un caracter obligatoriu. In functie de sfera obligativitatii ei
interpretarea
oficiala
poate
fi
grupata
si
ea
in:
interpretare
generala
cea
la
care
ne-am
referit,
si
- interpretare cazuala, care este realizata de instantele judecatoresti (interpretarea
judiciara),
sau
de
organele
administratiei.
Acest gen de interpretare priveste in mod direct procesul de aplicare, el este o
interpretare
de
caz.
Organul de aplicare, avand de solutionat o cauza, dupa ce stabileste cu maxima

atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si in vederea emiterii actului de

aplicare (o hotarare judecatoreasca sau un act administrativ) procedeaza la
interpretarea normei juridice selectionate pentru a emite un act de aplicare a legii.
Interpretarea are forta juridica (este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de
participantii
la
aceasta
cauza.
Organul de aplicare nu se poate pronunta decat in legatura cu speta ce s-a dedus in
fata sa, si este interzis sa se pronunte pe cale de dispozitii generale.
Dezbatand cauza, organul de aplicare verifica corespondenta situatiei de fapt
infatisata in fata sa, cu ipoteza abstracta a normei juridice, verifica modurile in care
au fost realizate drepturile si obligatiile, potrivit cu dispozitia normativa si ia masuri,
atunci cand se impun, de restabilire a ordinii de drept incalcate si de aplicare a
sanctiunii.
Interpretare neoficiala = sau doctrinara. Poarta si aceasta denumire, deoarece ea
este cuprinsa, de obicei, in operele stiintifice spre deosebire de interpretarea oficiala
(in oricare din formele sale) interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este
facultativa.
Opiniile formulate in doctrina, care sunt consecinta analizei efectuata in cadrul
cercetarii teoretice a dreptului, pot fi evocate in procesul aplicarii dreptului, dar ele
nu
sunt
obligatorii.
Organul de aplicare nu este legat de interpretarea continuta intr-o lucrare stiintifica,
iar solutia sa nu se poate intemeia pe o atare interpretare, ci pe norma juridica
selectionata
a
se
aplica
in
cazul
respectiv.
Interpretarea facultativa se regaseste si in pledoaria avocatului, analiza cauzei pe
care o reprezinta putand fi luata in consideratie de catre instanta de judecata sau
putand fi respinsa (cu precizarea ca atat acceptarea cat si respingerea interpretarii
avocatului
netrebuind
a
fi
motivate
de
judecator).
Organul de aplicare da propria sa interpretare normei juridice, interpretare care
constituie
suportul
intelectual
al
deciziei
sale.
Metodele
interpretarii
normelor
juridice
1. Metoda gramaticala - are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins
in norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului
normei juridice.
Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora in text, daca
legiuitorul le foloseste in acceptiunea lor comuna sau intr-o acceptie specific
juridica.
Interpretarea gramaticala priveste textul legii, text care ridica interpretului
problema mai larga a sistemului de semnificatii (sistemul comun al limbajului).
In interpretarea gramaticala organul de aplicare urmareste si modul de imbinare al
cuvintelor in propozitii si fraze precum si sensul unor conjunctii.
Spre exemplu se vor trage concluzii diferite cand se utilizeaza conjunctia "si" si
"sau". Exemplu: pedepsele cumulative sau pedepsele alternative.
2. Metoda sistematica - priveste modalitatea de stabilire a sensului unei norme
juridice prin incadrarea sa in economia actului normativ din care face parte sau prin
raportarea sa la economia altor acte normative.
Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este parte
componenta a unui sistem - a unei institutii, a unei ramuri si, deci, a sistemului de
drept.
In multe situatii, vointa legiuitorului (sensul legii) poate fi stabilita printr-o
interpretare sistematica.
O regula concreta in teoria dreptului este aceea ca orice interpretare trebuie sa se
faca in conformitate cu cadrul (sistemul) din care face parte norma interpretata.
Asa spre exemplu, norma juridica din partea speciala a Codului penal n-ar putea fi
aplicate corespunzator vointei legiuitorului daca n-ar fi permanent raportate la

normele juridice continute in partea generala a codului.

3. Metoda istorica - urmareste sa explice intelesul normei juridice prin luarea in
consideratie a ceea ce se cheama - occasio legis - imprejurarile social-istorice care
au stat la baza elaborarii si adoptarii legii.
De multe ori, interpretul trebuie sa recurga la traditia istorica. In acest caz el va
apela la documente, va cerceta lucrarile preparatorii ale actului normativ,
expunerile de motive, interpelarile, amendamentele propuse (acceptate sau
respinse de Parlament), interventiile cu ocazia dezbaterii actului normativ, reactiile
din presa vremii, etc.
In cadrul interpretarii istorice se poate recurge, de asemenea la compararea
reglementarii actuale cu reglementarile anterioare in materie, la evocarea
principiilor de drept si chiar la sentimentul de echitate prezumat in fiecare norma de
drept.
Utilizand aceasta metoda interpretul va putea desprinde motivul practic care a
inspirat o anumita reglementare, scopul reglementarii, mijloace normative folosite
pentru atingerea scopului, etc.
4. Metoda logica - este cea mai larg intalnita intre procedeele de interpretare a
normei juridice. Interpretarea logica apare ca o desavarsire a celorlalte metode. Ea
implica aprecieri rationale realizate prin operatiuni de generalizare, de analiza
logica a textului normei juridice, de analogie, etc, prin aplicarea legilor logicii
formale.
In realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se foloseste de o
serie de argumente ale logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a
majori ad minus, a fortorii etc.
Interpretarea prin reducere la absurd (ad absurdum) consta in stabilirea adevarului
tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice (este vorba de o
demonstratie indirecta). Astfel, interpretul demonstreaza ca orice interpretare data
textului normei juridice, in afara de cea oferita de el, conduce la concluzii absurde
(contrare legii).
Argumentul per a contrario se bazeaza pe legea logica a tertului exclus. Acest
argument pleaca de la premisa ca in cazul notiunilor contradictorii, care se neaga
una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posibilitate nu
exista.
Argumentul a fortiori. Potrivit rationamentului a fortiori (cu atat mai mult), o norma
juridica poate fi aplicata la o situatie concreta, neprevazuta in ipoteza acesteia,
daca motivele care au fost avute in vedere la adoptarea normei juridice se regasesc
cu si mai mare putere in situatia respectiva. Utilizarea acestui argument are un
efect extensiv (determina largirea sferei de aplicare a normei juridice interpretate).
Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate si mai putin).
Argumentul a majori ad minus (de la mai mult la mai putin) deriva din
rationamentul "a fortiori" stabilind ca daca legea permite mai mult, ea permite
implicit si mai putin (ex. daca o persoana, in virtutea dreptului de proprietate poate
sa instraineze un lucru, ea va putea implicit sa-l si inchirieze).
Exista o singura exceptie de la acest principiu, cand se putea face mai mult, dar nu
se putea face mai putin. Este vorba de drepturile pe care la avea femeia maritata
asupra imobilului dotal, inainte de Justivoian. Astfel, femeia putea vinde imobilul dar
nu-l putea ipoteca.
Argumentul a minori ad majus (de la mai putin la mai mult) deriva, de asemenea,
din rationamentul "a fortiori", exprimand ideea ca, in cazul in care legea interzice
mai putin, ea interzice implicit si mai mult. Acest rationament, oarecum opus
argumentului "a majore ad minus", se aplica numai pornind de la un caz special la
unul general, asa cum este situatia normelor prohibitive.
Argumentul a pari se intemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se

pronunte solutii identice. Este vorba de deducerea unei reguli pe cale de analogie.
O asemenea deducere nu este permisa decat atunci cand textul care este extins
astfel, contine o regula de principiu si de drept comun o dispozitie cu caracter
general. O atare operatiune nu mai este posibila cand textul contine o norma
exceptionala, o asemenea norma fiind precum am vazut, de stricta interpretare.
Organul de aplicare (judecatorul sau organul administratiei) trebuie sa observe in
activitatea sa textul legii, litera sa, dar si spiritul sau. Lui nu-i este ingaduit sa faca
distinctii acolo unde legea nu distinge.
- ubi lex non distinguio, nec non distinguese debemus 5. Analogia
Atunci cand organul de aplicare fiind sesizat cu solutionarea unei cauze, nu gaseste
o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma asemanatoare = analogia legis
= fie la principiile de drept = analogia juris =.
In dreptul modern, judecatorul este obligat sa se pronunte si atunci cand legea este
neclara sau tace. Aceasta regula este dictata de interesele ordinii publice si de
autoritatea justitiei.
Atunci, cand judecatorul va cauta in alte norme pentru a gasi o rezolvare a cazului
(prin analogie cu o dispozitie asemanatoare).
Cand nu gaseste o asemenea reglementare in nici o norma, el va solutiona cauza pe
baza principiilor de drept, care reprezinta acel ideal de ratiune si justitie care sta la
baza dreptului pozitiv.
Acesta este aplicabil in dreptul privat.
In dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza
principiul legalitatii, incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii
pedepsei (nulla poena sine lege).
Aceste principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa
stabileasca alte pedepse, decat cele prevazute expres de legea penala.
Rezultatele interpretarii normelor juridice
In urma interpretarii normelor juridice, se poate ajunge la trei solutii:
1) Textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se refera norma juridica, nefiind
motive de a extinde sau de a restrange aplicarea dispozitiei in cauza. Este vorba,
asadar, de o interpretare literala (ad literam). Aceasta situatie este intalnita
frecvent in cazul textelor clare precis redactate, ori care contin enumerari
limitative.
Astfel, potrivit art.21, alin.1 din Constitutia Romaniei "Orice persoana se poate
adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale
legitime". In aceasta situatie, nu pot fi invocate argumente care sa conduca la
restrangerea sferei persoanelor ce se pot adresa justitiei pentru apararea
drepturilor, a libertatilor si intereselor lor legitime; textul trebuie interpretat "ad
literam".
2) Interpretarea este extensiva, atunci cand se ajunge la concluzia ca sfera cazurilor
la care se refera textul normei juridice este, in realitate, mai larga decat rezulta din
modul de redactare a textului respectiv. Astfel, conform art.51 din Constitutia
Romaniei, "Respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie".
In cazul de fata, termenul de "lege" trebuie interpretat in mod extensiv in sensul ca
fiecare cetatean este obligat sa respecte nu numai legea (ca act normativ al
Parlamentului), ci toate actele normative (hotarari de guvern, ordine si instructiuni
ministeriale etc.) incluse in acceptiunea larga a notiunii de "lege".
3) Interpretarea este restrictiva, atunci cand, la o analiza profunda a textului normei
juridice, se observa ca sfera cazurilor la care se refera este mai restransa decat
rezulta, in mod aparent, din formularea normei juridice.
De exemplu, in urma interpretarii textului legal care se refera la faptul ca "copiii
sunt obligati sa ingrijeasca parintii aflati la nevoie", se ajunge la continutul real al

textului (mai restrans), in sensul ca nu toti copiii au aceasta obligatie, pentru ca o

parte dintre acestia sunt fie minori, fie incapabili.
In general, se ajunge la o interpretare restrictiva in cazul textelor legale care contin
enumerari limitative, instituite prezumtii legale, exceptii.

Articolul 49. Declararea persoanei disprut fr veste

(1) Persoana fizic poate fi declarat disprut fr veste dac lipsete
de la domiciliu i a trecut cel puin un an din ziua primirii ultimelor tiri
despre locul aflrii ei. Dispariia se declar de instana de judecat la
cererea persoanei interesate.
(2) n cazul imposibilitii de a se determina ziua primirii ultimelor
informaii despre disprut, termenul pentru declararea dispariiei fr
veste va ncepe s curg din prima zi a lunii urmtoare celei n care au
fost primite ultimele informaii despre disprut, iar n cazul
imposibilitii de a determina aceast lun, de la nti ianuarie al
urmtorului an.
Articolul 52. Declararea persoanei decedat
(1) Persoana poate fi declarat decedat prin hotrre a instanei de
judecat dac timp de 3 ani la domiciliul su lipsesc tiri despre locul
unde se afl sau dup 6 luni dac a disprut n mprejurri ce prezentau o
primejdie de moarte sau care dau temei a presupune c a decedat n urma
unui anumit accident.
(2) Un militar sau o alt persoan disprut fr veste n legtur cu
aciuni militare poate fi declarat decedat numai dup expirarea a 2 ani
de la ncetarea aciunilor militare.
(3) Ziua morii persoanei declarate decedat se consider ziua la care
hotrrea judectoreasc privind declararea decesului ei a rmas
definitiv. Dac o persoan disprut n mprejurri care prezentau o
primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune c a decedat n

urma unui accident este declarat decedat, instana de judecat poate s

declare ca dat a decesului ziua morii ei prezumate.
(4) Declararea decesului produce aceleai efecte juridice ca i decesul
fizic constatat.

7. PROCEDURA DE DECLARARE A PERSOANEI DISPARUT

FR URM SAU DECEDAT PRIN HOTRRE
JUDECTOREASC
Cererea privind declararea persoanei disprut fr urm sau decedat se depune la
instana judectoreasc de la domiciliul persoanei interesate. n cerere se
menioneaz scopul solicitrii declarrii persoanei disprut fr urm sau
decedat, circumstanele care ar dovedi absena ei sau care o ameninau cu
moartea, sau care dau temei de a prezuma c a decedat n urma unui anumit
accident. Referitor la militari sau la alte persoane care au disprut n aciuni
militare, n cerere se indic data ncetrii acestor aciuni. Judectorul, n cadrul
pregtirii pricinii spre judecare, stabilete persoanele (rude, prieteni, foti
colaboratori), organele i organizaiile (organe de exploatare a locuinelor, organe
de poliie, instituii militare, primrii, etc.) care pot comunica informaii despre cel
disprut fr urm, reclamndu-le informaii despre acesta. Judectorul este n
drept s dispun, printr-o ncheiere, publicarea n ziarul local, din contul
petiionarului, a unei comunicri despre pornirea procesului. n ea se indic
instana la care s-a depus cererea declarrii persoanei disprut fr urm sau
decedat, numele, data i locul de natere, ultimul domiciliu i loc de munc al

acesteia, numele sau denumirea petiionarului, domiciliul ori sediul lui, solicitarea
adresat persoanelor care dein informaii despre locul aflrii celui disprut de a le
comunica instanei. Judectorul poate propune organului de tutel i curatel de la
locul de aflare a bunurilor persoanei disprute s numeasc un administrator al
bunurilor ei. Hotrrea judectoreasc de declarare a persoanei disprut fr urm
constituie temeiul transmiterii bunurilor ei (dac acestea necesit o administrare
permanent) ctre o persoan cu care organul de tutel i curatel ncheie un
contract de administrare fiduciar. Hotrrea judectoreasc prin care persoana este
declarat decedat constituie temeiul nregistrrii decesului la organul de stare
civil.