1.1.

Perspectiva sistemica asupra organizatiei

In ultimele decenii, ca urmare a demonstratiei facuta de Thomas S. Kuhn in cunoscuta sa
lucrare Structura revolutiei stiintifice, se considera ca o revolutie stiintifica are loc prin
aparitia unor scheme conceptuale noi, prin introducerea unor noi paradigme ale
cunoasterii stiintifice. In aceasta perspectiva, se poate afirma ca teoria generala a
sistemelor (prescurtat T.G.S.) marcheaza o ruptura epistemologica in raport cu vechea
paradigma, proprie producerii analitice si viziunii atomiste ale stiintei clasice.
Aceasta din urma considera ca orice totalitate poate fi descompusa in elementele
componente (compusi si enzime, celule, senzatii elementare, indivizi in libera competitie
etc. sperand ca prin simpla lor reunire -; teoretica sau experimentala - s-ar putea
reconstrui si face inteligibila totalitatea de la care s-a plecat.
Teoria generala a sistemelor a fost dezvoltata in ultima jumatate de veac, plecandu-se de
la lucrarile lui Ludwig von Bertalanffy. Acesta a formulat o prima varianta a T.G.S. ce
studiaza sistemele deschise care schimba fara discontinuitate materie si energie cu mediul
exterior. In anii 1950 -1970, alti cercetatori s-au preocupat sa puna la punct aparatul logic
- conceptual matematic al T.G.S. Teoria generala a sistemelor s-a impus atat ca modalitate
de depasire a falsei alternative mecanism-organicism in domeniul biologiei, cat si ca o
expresie concentrata a inovatiilor teoretice generate de studiul actual al stiintelor, cu
profunde incidente filosofice.
Intentia teoriei generale a sistemelor este de a dezvalui proprietati, principii si legi care
sunt caracteristice sistemelor in general, independent de varietatea lor sau de natura
elementelor lor componente. Principala consecinta a T.G.S. o constituie introducerea unei
noi viziuni stiintifice (denumita sistemica), gratie virtutilor metodologice ale triadei
conceptuale sistem-structura-functie in cercetarea totalitatilor (ansamblurilor
organizate).
Din aceasta perspectiva, obiectele, fenomenele, proprietatile si procesele, indiferent de
natura lor, pot fi considerate drept sisteme care poseda o anumita structura in masura in
care reprezinta un intreg ale carui elemente se afla in relatii logic determinate unele fata
de altele si poseda, astfel, insusiri ireductibile la elemente sau relatii. Sistemul ar putea fi
definit , in mod cu totul general, ca fiind o multime de elemente care regasesc intr-o
legatura organizata si intre care se stabilesc relatii dinamice.
In ceea ce priveste domeniul social, notiunea de sistem reprezinta o repartitie a functiilor
si a sarcinilor, o anumita forma de organizare, in asa fel incat oamenii sa ia in final
deciziile cele mai eficiente pentru realizarea obiectivelor propuse.
In general apreciind, sistemul este un ansamblu de elemente interconectate, aflate in
interactiune activa sau potentiala si care poate fi identificat in orice domeniu fizic, social
sau conceptual.
Din analiza celor prezentate pana acum, rezulta ca s i s t e m u l este un ansamblu de
elemente in interactiune, care constituie un intreg organizat, cu proprietati specifice si
functii proprii, deosebite de ale elementelor ce il compun, o formatie distincta si relativ
autonoma in raport cu mediul inconjurator, care poate fi identificat in orice domeniu
(fizic, biologic, social etc.)
Obiectele sistemului sunt la randul lor, totalitati structurale (subsisteme), in cadrul carora
legile sistemului nu sunt identice ce cele ale elementelor componente.

Adiacentul (complementul) conceptului de sistem este acela de mediu, in care se include

elemente din afara sistemului, care-l influenteaza sau sunt influentate de el.
1.2. Organizatia ca sistem
Sistemele sunt universal prezente in cosmos, in realitatea fizico-biologica si in viata
sociala. Sistemele sociale sunt de regula, organizatii. Orice organizatie este un sistem,
fara ca orice sistem social sa fie propriu-zis o organizatie.
Organizatia este un sistem deschis, adaptiv, tinand seama de faptul ca este o componenta
a unor sisteme mai mari cu care are legaturi armonizate prin procesul de conducere. In
acelasi timp, organizatia are si un grad propriu de autonomie, o functionare de sine
statatoare: Organizatia poate fi inteleasa numai privind-o ca sistem deschis ale carui
procese interne se afla in interrelatie cu mediul. Sistemul inchis este o constructie
ipotetica care nu exista si nu poate exista in realitate. Organizatia ca un sistem complet
inchis probabil nu va exista niciodata, deoarece componentele sale sunt totdeauna
influentate de forte din afara sistemului. Aceasta inseamna ca organizatia trebuie
analizata contextual si, in acest sens, putem vorbi de grade de permeabilitate la
influentele din mediu, dar nu de un sistem inchis.
Organizatia este un sistem social de activitate ce reuneste oameni (resurse umane) si
resurse materiale prin intermediul carora realizeaza scopul pentru care a fost creata:
produse, lucrari, servicii, corespunzator comenzii sociale. Oricare ar fi organizatia, ea s-a
construit constient si deliberat de catre oameni pentru a produce ceva de care societatea
are nevoie. Obiectivul (scopul) este temeiul ce a stat la baza aparitiei organizatiei si in
acelasi timp este motivarea mentinerii ei in continuare. Chiar daca, in timp, scopul s-a
schimbat si cel prezent nu mai coincide cu cel pentru care a fost creata, organizatia se
mentine totusi daca are un scop, daca satisface o nevoie.
Organizatia este un sistem dinamic, in sensul ca evolutia si viabilitatea sa sunt
determinate de modificarile care produc in cadrul sistemului, in relatiile acestuia cu
mediul. Ea este, de asemenea, un sistem complex probabilistic si relativ stabil, deoarece
reprezinta o reuniune de componente articulare prin numeroase legaturi, supusa unor
factori perturbatori, dar capabila sa-si mentina functionarea in cadrul unor limite care-I
definesc maniera de comportare. Totodata organizatia este un sistem autoreglabil si
autoorganizabil deoarece are capacitatea sa faca fata diferitelor influente din interior si
din exterior, cu ajutorul conducerii, prin acte decizionale. Ca sistem autoreglabil,
organizatia actioneaza in concordanta cu un ansamblu de norme si valori si se
autoregleaza in functie de mai multe elemente. Printre acestea se numara: elementele
umane aflate in interactiune reciproca; actiunea transformatoare; faptul ca organizatia
dispune de libertatea de alegere a mijloacelor si cailor de actiune ca si de modalitatea de
formulare a scopurilor viitoare, adica are flexibilitate; activitatea variabila a oamenilor
care este strans legata de motivatie si convingere, de satisfactie si stari morale, de
comportamentul complex, de sistemele de comunicare si informare, de modelele adoptate
in procesul de decizie si de performantele acestora. Autoorganizarea exprima capacitatea
organizatiei de a reface echilibrul comportamentelor sale in raport cu perturbatiile ivite,
iar autoinstruirea reflecta capacitatea pe care o are de a folosi experientele anterioare
pentru optimizarea propriei activitati.

Organizatia este un sistem ierarhizat in care functioneaza o diviziune a muncii precisa, iar
indivizii au status-uri si roluri clar diferite. Una din caracteristicile de baza ale
organizatiilor este existenta unei structuri ierarhice a conducerii, respectiv a unui colectiv
sau a unor echipe care functioneaza avand in frunte conducatori de diverse ranguri.
Dar, pentru a avea o imagine mai completa a organizatiei este necesar sa subliniem ca ea
trebuie privita, atat ca sistem, cat si ca suprasistem. Ca sistem, este inclusa in societatea
globala, iar ca suprasistem inglobeaza alte sisteme. In acelasi timp, organizatia cuprinde
mai multe subsisteme, fiecare avand o functie specifica. O clasificare operationala a
sistemelor (subsistemelor) participante la viata interna a organizatiei o furnizeaza D.
Katz si R. Kahn, care indica cinci tipuri generice esentiale:
a. Subsistemul de productie (production subsystem, in limba engleza) care este cel mai
important, deoarece in cadrul lui se desfasoara transformarile pe baza prelucrarii
intrarilor in sistem.
b. Subsistemul de sustinere (supportive subsystem) procura intrarile din mediu
(oameni, materiale, energii), plaseaza iesirile si realizeaza legaturile institutionale ale
organizatiei cu mediul exterior.
c. Subsistemul de mentinere (maintenance subsystem) care echipeaza interiorul
organizatiei cu ceea ce este necesar realizarii in cele mai bune conditii a activitatii. Sunt
cuprinse aici mecanisme de recrutare si instruire a fortei de munca, de solicitare si
motivare conform normelor organizatiei, de aplicare a sanctiunilor pozitive si negative
pentru atingerea scopurilor organizatiei.
d. Subsistemul adaptiv (adaptive subsystem), care elaboreaza masuri de corectie, de
adaptare a sistemului in urma receptarii influentelor din mediul inconjurator.
e. Subsistemul de conducere (managerial subsystem), care cuprinde activitatile organizate
in vederea controlarii, coordonarii si dirijarii numeroaselor subsisteme ale structurii
organizatiei. Acest subsistem dispune de mecanisme de reglementare si este investit cu
autoritate structurala pe mai multe nivele. El este cel care produce deciziile necesare
coordonarii si dirijarii tuturor celorlalte subsisteme.
Cateva concluzii se impun:
a. Organizatiile, ca sisteme sociale complexe, sunt constituite din elemente ce trebuie sa
actioneze in mod concentrat pentru a obtine eficienta organizationala. Aceasta presupune
ca organizatiile sa fie analizate atat din perspectiva capacitatilor de a integra variabilele
organizationale cu factorii umani, cat si din aceea de a reactiona in mod adecvat la
influenta mediului extern.
b. Analiza sistemica a organizatiilor, ca expresie a aplicarii la nivelul socialului a teoriei
generale a sistemelor, ofera o noua perspectiva asupra relatiilor interumane, precum si
asupra relatiilor dintre om si mediu. Teoria organizatiilor nu este, dupa cum spunea L.
von Bertalanffy un manual pentru dictatorii de toate felurile, eficace pentru a domina
fiintele umane, aplicand stiintific legile de fier, ci dimpotriva, ea este un avertisment:
Leviathanul organizatiei nu poate inghite individul fara a pecetlui pieirea sa inevitabila.
1.3. Necesitatea organizarii activitatii umane
Organizatiile constituie o realitate atotcuprinzatoare. Traim dintotdeauna in organizatii.
Omenirea exista de la inceputurile sale in interiorul unor forme de organizare. Se poate
spune, fara exagerare, ca desprinderea lenta a oamenilor din animalitate este determinata

de organizarea legaturilor dintre primele fiinte ganditoare, capabile sa realizeze prin

propria lor alte obiecte decat cele existente in natura. Pe de alta parte, fiecare om
fiinteaza de la inceputul vietii sale, intr-o multitudine de organizatii coexistente sau
succesive (familia, scoala, sistemul profesional s.a.m.d.).
Necesitatea organizarii activitatii umane si a construirii organizatiilor izvoraste din
imperativul cooperarii umane. Individului, ca entitate izolata, ii sunt accesibile activitati
si scopuri extrem de restranse. Capacitatea sa de actiune, forta sa de a raspunde
presiunilor mediului exterior sunt limitate. In perioada interbelica, Chaster Barnard,
incercand sa sugereze temeiurile aparitiei organizatiilor, imagina o situatie in care un om
intentioneaza sa mute o stanca mult prea mare pentru el. Limitele individului in cauza
sunt clar exprimate prin enunturi precum:
a)stanca este prea mare pentru om;
b) omul este prea mic pentru stanca. Atat in raport cu solicitarile mediului exterior cat si
in ceea ce priveste propriile sale capacitati, omul, ca individ, izolat, este limitat, depasirea
limitelor fiind cu putinta prin actiunea sociala de cooperare.
In organizatii, prin cooperare, oamenii pot face impreuna lucruri pe are nu le pot realiza
singuri. Conditiile generale ale constituirii (aparitiei) unei organizatii sunt:
a) existenta unor indivizi care consimt sa coopereze pentru realizarea unui scop care este
al fiecaruia in parte si al tuturor impreuna;
b) capacitatea indivizilor de a comunica intre ei, de a conlucra efectiv pentru realizarea
scopului comun.
Nevoia de cooperare, ca factor esential in geneza organizatiilor are radacini adanci, ce
merg spre trasaturile de esenta ale omului, prin care acesta de deosebeste radical de
celelalte vietuitoare:
a) Omul este o fiinta ganditoare, o fiinta inzestrata cu capacitati de cunoastere. Ca
homo sapiens, fiinta umana a declansat o neincetata expansiune a cunoasterii asupra
realitatii inconjuratoare si asupra ei insisi. Frontierele cunoasterii, extrem de mobile, se
largesc in permanenta, iar potenta de cunoastere a omenirii in ansamblu este, in principiu,
in permanenta crestere. Omul insa, ca individ izolat, are capacitati restranse, limitate de
cunoastere, fapt de impune:
- acumularea unor cunostinte deja existente, rezultat al investigatiilor intreprinse de
generatiile anterioare, care, prin insumare, constituie tezaurul cultural al omenirii (sau, in
situatii particulare, fondul de cunostinte existente intr-un domeniu al actiunii umane, intrun domeniu profesional); de altfel, ar fi imposibila si fara sens reluarea, de la inceput a
cunoasterii de catre fiecare generatie umana;
- specializarea in cunoastere este atat inevitabila, cat si utila prin rezultatele ei, in acest
mod fiind cu putinta aprofundarea rapida a cunoasterii prin actiunea indivizilor care
alcatuiesc aceeasi generatie, noile achizitii fiind comunicate, atunci si atat cat este nevoie,
intre membrii diverselor comunitati profesionale.
In ambele ipostaze ale omului ca fiinta cunoscatoare, pe verticala generatiilor sau pe
orizontala aceleiasi generatii, este vizibila necesitatea cooperarii in cunoastere.
b) Cunoasterea nu a fost niciodata si nu poate fi la modul absolut, un scop in sine. Omul
cunoaste pentru a transforma. Omul produce schimbari in natura, in mediul inconjurator
pentru a-si inlesni conditiile de viata. Homo sapiens se ingemaneaza cu homo faber. Ca
fiinta transformatoare, ca individ care realizeaza si manuieste unelte, care produce

obiecte noi, omul este supus acelorasi limite ale actiunii izolate si are deschisa aceeasi
cale de depasire a limitelor sale:
- organizarea actiunii umane implica si face cu putinta diviziunea muncii, fapt ce
presupune realizarea scopului comun mai multor oameni cu eforturi mult mai mici decat
daca fiecare dintre ei ar actiona de unul singur;
- simultan, fiecare individ in parte isi poate dezvolta si afirma mai repede si mai clar
propria forta de actiune, concentrarea pe un obiectiv particular, obtinut prin diviziunea
obiectivului general, favorizand manifestarea unei game largi de actiuni umane; omul se
dovedeste mai lesne folositor, inclusiv in proprii sai ochi, prin realizarea intr-un timp
relativ scurt a unui obiectiv dat decat daca ar incerca sa realizeze simultan toate
obiectivele, desfasurand toate actiunile presupuse de acestea; altfel spus, prin organizare
sporeste eficienta actiunii si se micsoreaza timpul de realizare a acesteia. In societatile
moderne, eficienta si timpul devin valori tot mai semnificative, dobandirea lor fiind unul
din fructele cele mai de pret ale existentei organizatiilor.
Este limpede ca, si sub acest unghi, cooperarea este necesara, in acest caz, in calitate de
cooperare in actiune.
c) In cea mai generala expresie a sa omul este o fiinta sociala. Omul, ca entitate, ca
individ, traieste si nu poate trai decat impreuna cu semenii sai. Omul este o categorie de
relatie. El nu exista decat ca termen intr-o relatie prin care este permanent legat de alti
oameni. Societatea, ca trasatura sociala, este formata din multitudinea relatiilor
interumane. Din aceasta stare de fapt, decurg consecinte extrem de importante:
- Omul se valorizeaza prin semenii sai; masura valorii individului (general-umana,
morala, profesionala) este data de catre societate, de catre semeni; chiar propria imagine a
omului despre sine insuti este data, in principal si de regula, de imaginea pe care omul o
primeste de la ceilalti si prin ceilalti, deci omul se afirma si se construieste ca om
impreuna cu semenii, intr-o organizatie, intr-o colectivitate umana;
- Nu in ultimul rand, nevoile umane esentiale (altele decat cele ce privesc cunoasterea si
actiunea) sunt satisfacute in si prin formele organizate ale vietii sociale; nevoia de
afectiune, de caldura si satisfactie sufleteasca, de comunicare si intelegere reciproca
primeste raspuns prin existenta activa a omului in alcatuiri bine inchegate impreuna cu
semenii sai; inclusiv satisfactia in munca, multumirea lucrului bine facut, sentimentul
datoriei implinite au sens si sunt cu putinta doar in interiorul unor forme de organizare
umana. Altfel spus, cooperarea in cunoastere si cooperarea in actiune (ele insele puternic
interferente) se impletesc strans cu cooperarea socio-morala si afectiva.
In concluzie, se poate afirma ca temeiul aparitiei si existentei organizatiilor consta atat in
caracteristica acestora de a realiza scopurile individuale (ale indivizilor care alcatuiesc
organizatia) mai rapid, complet si mai eficient decat prin actiune izolata, cat si in
capacitatea lor de a raspunde unor necesitati umane fundamentale.
1.4. Natura organizatiilor
O prima privire asupra organizatiilor s-a realizat, in cele de pana acum, din perspectiva
teoriei generale a sistemelor. Organizatiile au fost caracterizate drept sisteme sociale
dinamice, deschise, capabile de autoreglare si autoinstruire. Totodata, au fost puse in
evidenta subsistemele functionale ale organizatiei (de productie, de sustinere, de
mentinere, de adaptare si de conducere).

Pe aceasta baza, definirea organizatiilor se impune a fi realizata prin reliefarea

specialitatii umane a acestora. In esenta, o r g a n i z a t i a este un sistem social in care si
prin care oamenii interactioneaza (coopereaza) pentru realizarea unor scopuri comune.
Altfel spus, organizatia implica o forma distincta de corelare intre oameni si scopuri, cat
si intre oameni si structuri (in calitatea acestora din urma, de parte esentiala, definitorie a
sistemelor).
Scopul organizational reprezinta insasi ratiunea construirii si existentei organizatiilor.
Simpla existenta a scopului, extrem de necesara, nu este si suficienta. Afirmarea scopului,
enuntarea sa, constructia unui scop, chiar realizabil, constituie doar un prim moment. Este
importanta procedura de realizare, de implinire a scopului, in conditiile in care -; repetam
-; simpla adunare a unui grup de oameni sub acoperisul unui scop comun nu
garanteaza, in sine, atingerea scopului propus. Pentru aceasta, trebuie observat ca orice
scop organizational este un scop general. Transformarea scopului general in rezultate
practice finale presupune:
a) garantia existentei unor parti comune semnificative intre scopurile individuale, intre
interesele si aspiratiile indivizilor care alcatuiesc organizatia; acest imperativ este
aplicabil atat momentului de inceput al unei organizatii (atunci cand se constituie o
organizatie noua), cat si momentelor ulterioare din viata organizatiei.
b) atat pe parcursul evolutiei unei organizatii si, mai ales, atunci cand organizatia isi
modifica (total sau partial) scopul general, se impune ca membrii organizatiei sa participe
la remodularea si redefinirea scopului organizational, drept conditie a pastrarii
convergentei scopurilor individuale in cadrul scopului general;
c) Nu mai putin importante sunt modalitatile de realizare practica a corespondentei dintre
scopul general si scopurile individuale, in acest sens fiind necesare:
- formularea scopului general, traducerea sa in forme accesibile indivizilor din
organizatie; in acest mod, scopul general, pastrandu-si esenta, se multiplica in scopuri
specifice, accesibile tuturor membrilor organizatiei (in ultima instanta, fiecaruia in parte);
- simultan, fiecare membru al organizatiei este confruntat cu necesitatea intelegerii si
formularii adecvate a propriilor interese, a propriilor scopuri, drept baza pentru
comunicare reala a scopurilor specifice si pentru o asumare constienta si responsabila a
scopului general (intra si raman in organizatie numai acei indivizi care stiu foarte bine
ce vor, atat ei, cat si organizatia).
Relatia dintre oameni si scopuri este, dupa cum s-a vazut anterior, esentiala, fara a se
epuiza complexitatea si specificul organizatiei. Definitorii pentru organizatie sunt,
simultan, relatiile oamenilor (interactiunea umana) si relatiile fiecarui om si ale tuturor
impreuna cu structura de ansamblu a organizatiei (subsistemele si domeniile organizatiei,
conducerea acesteia etc.)
Calitatea interactiunii umane este la fel de importanta precum scopul organizational.
Dobandirea statutului de membru al organizatiei si asumarea in consecinta a scopului
organizational nu garanteaza indeplinirea obiectivelor organizatiei, decat daca natura
raporturilor interumane este modelata in aceasta directie, decat daca interactiunea umana
imbraca forma cooperarii (evitandu-se si depasindu-se conflictele interumane).
Interactiunea umana reprezinta fundamentul functionarii unei organizatii.
In acelasi timp, structura organizationala influenteaza decisiv natura interactiunii umane.
Marimea organizatiei, numarul nivelurilor ierarhice (diferentierea pe verticala a
organizatiei), numarul departamentelor, al subunitatilor functionale (diferentierea pe

orizontala), complexitatea activitatii (diviziunea muncii, specializarea) isi pun amprenta

asupra intregii activitati organizationale.
Analiza organizationala, necesara pentru cunoasterea si realizarea eficienta a activitatii
organizatiilor, implica, in consecinta, studierea tuturor componentelor, pana acum scoase
in relief, ale organizatiilor -; oamenii, scopul, interactiunile umane, structura
organizationala.
1.5. Tipologia organizatiilor
O imagine mai detaliata asupra organizatiilor se obtine prin clasificarea acestora.
Cea mai simpla si mai sugestiva clasificare a organizatiilor are in vedere gradul lor de
structurare. Sub acest unghi, formele de organizare se impart in doua mari tipuri:
informale si formale. Trebuie precizat de la inceput ca:
- practic sunt greu de depistat forme pure, informale sau formale, ale organizatiilor,
fiecare organizatie cuprinzand, in proportii variabile, ambele forme de organizare;
- este mai judicios sa vorbim despre si sa analizam distinct planul informal si planul
formal al unei organizatii.
Planul informal al unei organizatii se alcatuieste din relatiile spontane, nedefinite sau slab
definite dintre membrii acesteia. Normele, regulile organizatiei sunt acceptate spontan si
tocmai prin aceasta, nefiind impuse, acceptarea este intensa, gradul de adeziune fiind
ridicat. In chip similar, membrii organizatiei pot accepta un lider (conducator) informal,
altul decat cel oficial, formal, care intruneste o lunga adeziune prin autoritatea sa
profesionala, prin prestigiul moral, prin capacitatea de a stabili relatii stimulative,
adecvate cu colegii sai.
Dincolo de planul informal, existent in orice organizatie, organizatiile care se apropie de
tipul informal sunt depistabile in activitati de factura grupurilor de prieteni, o serie de
activitati ad-hoc etc; acestea sunt, insa, slab structurate, nefiind propriu-zis organizatii.
Planul formal al organizatiei vizeaza structura oficiala a acesteia, clar definita prin
descrierea normelor de construire si de comportament, a rolurilor si relatiilor dintre
membrii organizatiei (de putere, autoritate si responsabilitate), prin indicarea liderilor, a
ierarhiei, prin precizarea conditiilor de acces, de evolutie si de iesire din organizatie.
Dincolo de planul formal, existent in orice organizatie, organizatiile care se apropie cel
mai mult de tipul formal sunt cele birocratice.
Planul informal este subsumat si poate fi utilizat pentru consolidarea si evolutia pozitiva a
planului formal, deoarece:
- faciliteaza realizarea scopului organizational prin adeziunea sporita a membrilor
organizatiei;
- determina un climat organizational sanatos, cooperant;
- ofera liderilor organizatiei elemente de control, de feed-back asupra starii reale a
organizatiei.
Alte modalitati de clasificare au in vedere scopul, beneficiul activitatii sau natura
comportamentului membrilor organizatiilor. Astfel, in peisajul literaturii americane de
profil, se identifica cinci tipuri diferite de organizatii caracteristice societatii
contemporane si incearca diferentierea pe baza scopului general al fiecaruia: a. asociatiile
voluntare, de tipul celor religioase, stiintifice, etc; b. organizatii militare; c. organizatii
filantropice (de binefacere), spirituale, asociatii de asistenta sociala; d. organizatii de tip

corporatii (organizatii industriale, financiare etc); e. organizatii de afaceri familiale:

micile afaceri, dar si Mafia.
Tot in S.U.A., se opereaza cu o schema de clasificare pe principiul cine beneficiaza de
activitatea organizationala specifica si propun urmatoarele patru tipuri:
a. organizatii de beneficiu mutual, al caror prin beneficiar sunt membrii si cei inscrisi
care detin un rang. Aici include: partidele politice, sindicatele, cluburile etc;
b. organizatiile de afaceri, care au ca prin beneficiar proprietarii si managerii si cuprind
firmele industriale, bancile, companiile de asigurari, magazinele de vanzari cu ridicata si
cu amanuntul;
c. organizatii care realizeaza servicii si au ca prim beneficiar clientii; in aceasta categorie
autorii exemplifica agentiile de plasare a fortei de munca; spitalele, scolile, societatile de
ajutor, clinicile de sanatate mintala;
d. organizatiile publice de care beneficiaza marele public, aici fiind incluse, spre
exemplificare, statistica la nivel statal, serviciile militare, departamentele politiei si
pompierilor, Garda Nationala.
In acelasi timp, se poate observa ca organizatiile se deosebesc intre ele si prin numarul de
niveluri existente in interiorul lor. Aceasta deosebire duce la construirea de organizatii
scunde si inalte. Cu cat este structurata pe mai multe niveluri intermediare intre veriga
de baza si nivelul de conducere, cu atat organizatia este mai inalta. De aici rezulta o
serie de repercusiuni privind intreaga structura organizationala.
Amitai Etzioni realizeaza o clasificare a organizatiilor bazandu-se pe natura
comportamentului conformist, de conformare la scopurile si specificul organizatiei.
Conformismul, considera autorul, este un element major de relationare intre cei care detin
puterea si cei asupra carora ei o exercita. Cei care au puterea pot exercita autoritatea
asupra subordonatilor prin coercitie, recompensa si mijloace normative. Astfel, membrii
organizatiei adopta un comportament, fie prin coercitie, fie pentru ca vor fi recompensati,
fie ca acesta este considerat ca fiind regulamentar.
Considerand trei tipuri de putere: coercitiva, remunerativa si normativa, A. Etzioni
realizeaza o clasificare a organizatiilor dupa tipurile de confruntare si stabileste trei tipuri
de structuri duale (intre conducatori si condusi) in interiorul organizatiei: a. organizatii
coercitive, precum lagarele de concentrare, inchisorile, ospiciile, lagarele de prizonieri de
razboi, lagarele de munca fortata, uniunile coercitive; b. organizatiile utilitare -; in care
sunt incluse intreprinderile industriale, institutele de cercetare, uniunile de afaceri,
organizatiile fermierilor, organizatiile militare in timp de pace; c. organizatii normative,
cum sunt organizatiile religioase, organizatiile politico-ideologice, spitalele, colegiile si
universitatile, asociatiile voluntare, scolile, organizatiile profesionale.
Structurile duale se stabilesc in urmatoarele combinatii: a. Normativ-coercitive, cum sunt
unitatile de lupta; b. Utilitar-normative, aici fiind inclusa majoritatea organizatiilor; c.
Utilitar-coercitive -; exploatarile agricole si industriale traditionale.
Clasificarea organizatiilor permite intelegerea acestora drept conditie a integrarii
indivizilor in organizatii si a functionarii lor eficiente.

1.6. Subsistemele organizatiei

Cum aratam deja, elementele constitutive ale organizatiei sunt:
- indivizii (oamenii);
- grupurile umane;
- liderii (conducatorii).
Intreaga structura si toate procesele organizationale rezulta din combinarea, din
relationarea oamenilor, grupurilor si liderilor. Fiecare dintre cele trei categorii de
elemente constituie un subsistem vital al organizatiei -; subsistemul individual,
subsistemul grupal si subsistemul conducerii.
Subsistemele organizatiei se caracterizeaza prin procese specifice, care rezulta din
stimulii de intrare (influente din mediul exterior, ale subsistemului si organizatiei) se
exprima prin comportamente de iesire (din subsistem si, ulterior, din organizatie).
Astfel, pentru subsistemul individual (pentru individ ca element) procesele caracteristice
sunt:
- motivatia ( natura si intensitatea interesului prezentei si actiunii in interiorul
organizatiei);
- dezvoltarea (evolutia profesionala si umana);
- adaptarea (capacitatea de a se confrunta cu stimuli noi, inclusiv de a actiona in conditii
de solicitare intensa, de stres).
Subsistemul grupal ( grupul ca element al organizatiei) cuprinde procese care se
desfasoara in trei planuri puternic interferente: planul intragrupal (in interiorul grupului),
extragrupal si intragrupal (la nivelul suporturilor dintre grupuri). Procesele caracteristice
sunt:
- interactiunea dintre indivizi si socializarea indivizilor (in interiorul fiecarui grup);
- competitia si cooperarea, la nivelul relatiilor dintre grupuri;
Subsistemul conducerii (liderul da element al organizatiei) implica procese precum:
- influentarea (indivizilor si a grupului/grupurilor aflate sub autoritatea liderului);
- adoptarea deciziei si coordonarea executiei acesteia (conducerea propriu-zisa);
- comunicarea cu indivizii si grupurile, in interiorul spatiului de autoritate;
- realizarea conducerii nu numai in conditii de normalitate, de stabilitate, ci si in conditii
de schimbare, inclusiv in situatii exceptionale, de stres.
Structurarea potrivit criteriului geografic se realizeaza atunci cand marimea unei
organizatii impune constituirea unor subunitati distincte in locuri diferite.
Formalizarea indica gradul conform caruia o organizatie este preponderent formala sau
informala. Un nivel ridicat de formalizare este dat prin reglementarea intensa, prin
norme, prin regulamente, a comportamentului organizational.
In mod obisnuit, cu cat o organizatie este mai mare, cu atat este mai puternic formalizata,
pentru a se garanta mentinerea si coerenta in activitate. Nu numai marimea, dar atat
scopurile, cat si natura activitatii contribuie la cresterea formalizarii. Organizatiile
militare sunt, in chip firesc, puternic formalizate.
Intensitatea administrativa asigura suportul dintre activitatile de factura administrativa
(de executie) si cele de conducere (de decizie si control). Astfel, pot exista organizatii cu
structuri preponderent administrative (cele mai multe) sau preponderent de conducere (de
regula, cele politice).

Centralizarea are in vedere natura procesului de adoptare a deciziilor de concentrare a

puterii; spre varful ierarhiei (structuri centralizate) sau spre nivelurile inferioare ale
acesteia (structuri descentralizate).
Marimea organizatiei se refera la numarul membrilor sai, aspect extrem de important,
care poate genera o dilema organizationala (pana la ce nivel organizatia isi poate mari
numarul de membri fara a-si diminua functionalitatea?) Tendinta cresterii numarului de
membri implica adancimea specializarii, multiplicarea subunitatilor functionale,
intensificarea formalizarii dar si dificultati tot mai mari in controlul si coordonarea
organizatiei, in realizarea cooperarii.
O structura optima, universal valabila, a organizatiei nu exista. Optimul structural este
determinat de scopurile organizatiei, de influentele mediului, de specificul activitatii, in
ultima instanta de conditiile concrete ale realizarii proceselor esentiale ale organizatiei:
productia (realizarea produselor specifice); sustinerea (asigurarea intrarilor si a
iesirilor); mentinerea (asigurarea functionalitatii interne); adaptarea (prin feed-back-ul
dintre iesiri si intrari) si conducerea.

Universitatea de VEST Timisoara

Facultatea de Sociologie si Psihologie
Departamentul de Asistenta Sociala

MANAGEMENTUL ORGANIZATIILOR
DE ASISTENTA SOCIALA

COORDONATOR :
Lector univ.dr. STANCIU CARMEN

Studenta:
Corcoveanu Alexandra