FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII REGIONALE

ÎN ROMÂNIA

În teoria economică contemporană s-a manifestat în mod frecvent tendinţa studierii

economiei la nivel micro şi macroeconomic. Într-o asemenea viziune, problemele comportamentului
consumatorilor individuali sau al firmelor şi interacţiunea lor pe piaţă au fost deseori tratate izolat
de comportamentul agregatelor macroeconomice şi de funcţionarea economiei ca întreg. Totuşi, în
realitate există o gamă importantă de probleme situată între aceste două niveluri, care a solicitat o
viziune integrată a celor două abordări: problemele regiunilor, inclusiv ale localităţilor, cu alte
cuvinte abordarea la scara spaţială a economiei.
Dezvoltarea regională reprezintă o temă de dezbatere extrem de actuală. Procesul de
aderare la Uniunea Europeană constituie o prioritate pentru România. Regiunile din ţara noastră,
precum şi din celelalte ţări candidate pentru aderarea la Uniunea Europeană sunt sub nivelul mediu
de dezvoltare economică a regiunilor din ţările membre ale Uniunii. De aceea, se impune reducerea
acestor discrepanţe, în acest sens fiind necesară adoptarea unor măsuri de politică economică,
socială şi administrativă capabile să susţină procesele de reformă.

Definirea regiunilor de dezvoltare

Regiunea reprezintă elementul fundamental în ştiinţa regională în general şi în economia

regională în mod particular. Termenul de regiune poate avea înţelesuri diverse: o regiune poate fi
definită ca o zonă de teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte şi
consistente, fie ele fizice sau umane şi care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi o disting de
alte zone învecinate. Numărul de criterii care pot fi contribui la delimitarea unei regiuni este
nesfârşit: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limbă etc., şi tot nesfârşit poate fi
numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni
istorice, regiuni naturale, regiuni subdezvoltate etc.
Delimitarea regiunilor nu este însă o sarcină uşoară. Oricare ar fi criteriul utilizat, nu
există metodologii întru totul satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Definiţiile sunt multiple,
iar alegerea depinde într-o mare măsură de obiectivele urmărite. Metoda clasică de conceptualizare
a regiunilor distinge între trei tipuri1:
- regiuni omogene, prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii cheie, cum
ar fi: criteriul economic (venituri pe locuitor apropiate, un sector industrial dominant comun, rate
ale şomajului relativ uniforme), criteriul geografic (topografie sau climat similar, o resursă naturală
comună), criteriul social-politic (o anumită identitate regională, o dezvoltare istorică comună) etc.;
în acest caz diferenţierile interne şi interacţiunile interregionale nu sunt considerate importante;
- regiuni nodale (polarizate), când interesul pentru uniformitate este minim, iar
coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relaţiilor, interdependenţelor polarizate de obicei către
un centru dominant (nod);
- regiuni pentru planificare (programare), unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru
instituţional-administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de dezvoltare
regională.
Corespunzător tipului de regiuni de referinţă, se va defini şi o anumită structură
regională.
1
Daniela Luminiţa Constantin - Economie regională, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 13 - 14.
4
 Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una
dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei, iar regiunile sunt socotite de
importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.
În practica economico-socială regiunea este privită adeseori ca o unitate administrativ-
teritorialã a unei ţări, având, pe de o parte, o determinare geografică (o porţiune din teritoriul unei
ţări ce se individualizează prin trăsături de ordin istoric, cultural, economic, social, iar pe de o alta,
o determinare administrativă, implicând o sumă de competenţe instituţionale, ceea ce îi conferă o
anumită autonomie în raport cu autoritatea centrală (mai largă sau mai restrânsă, în funcţie de
opţiunile,orientările politice dominante în perioada respectivă).
O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport de anumite
interese şi obiective specifice. Poate fi o regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile
sale sunt adecvate, sau poate fi rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care răspund
nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace.
O definiţie cuprinzătoare în acest sens este oferită de Parlamentul European: „prin
regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează din punct de vedere geografic o unitate
netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite
elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de
a stimula progresul cultural, social şi economic”.
Trebuie precizat că termenul de „regiune” nu se aplică doar pentru spaţiul naţional
structurat regional. El se utilizează şi la nivel internaţional, pentru a defini regiuni constituite pe
baza legăturilor dintre zonele de frontieră ale unor ţări vecine sau regiuni formate din grupuri de ţări
între care există legături economice, comerciale, culturale intense, ca urmare a situării lor într-un
spaţiu geografic bine delimitat. Dar, în general, termenul „regional” serveşte la delimitatea nivelului
teritorial ca fiind situat între nivelul naţional şi cel local.
Dimensiunea internaţională a dezvoltării contemporane, caracterizată prin tendinţele de
globalizare şi integrare, a impus şi necesitatea găsirii unor modalităţi relativ omogene de structurare
a regiunilor din diferite spaţii naţionale. Din raţiuni statistice şi de colectare a informaţiilor, la
nivelul Uniunii Europene a fost creat un sistem unitar teritorial numit NUTS (Nomenclatorul
Unităţilor Teritoriale Statistice) şi care este organizat pe 6 nivele spaţiale, de la unităţile cele mai
mari, până la cele mai mici. Primele 3 nivele sunt cele mai importante şi servesc drept bază pentru
anumite persoane şi strategii. În cadrul Uniunii Europene, politica de dezvoltare regională se
realizează la nivelul NUTS 2.
Deşi cele mai multe state europene sunt state unitare, descentralizarea deciziei este o
idee unanim acceptată. Astfel că regionalizarea a devenit o tendinţă comună a evoluţiei organizării
teritoriale a statelor europene, regiunile reprezentând structurile răspunzătoare de asigurarea
convergenţei instituţionale a statelor membre ale Uniunii Europene. Deşi apariţia regiunilor nu este
o consecinţă a politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene, nivelul ridicat al fondurilor
destinate realizării obiectivului general al acesteia (obţinerea coeziunii economice şi sociale prin
eliminarea şi prevenirea dezechilibrelor între regiuni) a avut o contribuţie importantă asupra
regionalizării, precum şi asupra stabilirii unor strategii, planuri şi programe de dezvoltare regională
care pot asigura într-un mod eficace repartizarea şi utilizarea resurselor.
Deci, la nivelul Uniunii Europene, se consideră că unităţile administrative mici nu sunt
eficiente pentru proiectarea şi implementarea măsurilor de politică regională, motiv pentru care în
procesul aderării la Uniunea Europeană s-a impus necesitatea creării şi în România a unui cadru
teritorial în concordanţă cu cel al statelor membre. Nivelul optim al acestor structuri teritoriale se
consideră a fi cele corespunzătoare nivelului NUTS II în Nomenclatorul Unitătilor Statistice
Teritoriale (NUTS) al EUROSTAT.

5
 Pentru aceste considerente, în perioada 1998 – 1999, în România a fost dezvoltat, cu
asistenţă PHARE, un cadru instituţional complex, menit să realizeze obiectivele dezvoltării
regionale prevăzute de Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, respectând
principiile după care se alocă fondurile structurale (în mod deosebit Fondul European de Dezvoltare
Regională) în statele membre ale Uniunii Europene.
Cele 42 de judeţe din România corespund nivelului NUTS III. De aceea, Legea nr.
151/1998 privind dezvoltarea regională a introdus o nouă unitate teritorială: regiunea de
dezvoltare. Cele opt regiuni care au luat astfel naştere în România (Anexa nr. 1) reprezintă nivelul
NUTS II, nivelul de bază al politicii de dezvoltare regională.
Scopul pentru care au fost create aceste regiuni de dezvoltare este similar celui urmărit
şi de celelalte ţări care aspiră să adere la Uniunea Europeană, la fel ca şi de statele membre, acela de
a sprijini comunităţile mai mari în a soluţiona problemele care trec dincolo de graniţele
administrative şi care depăşesc posibilităţile financiare ale unui judeţ. Dacă fiecare judeţ ar fi
nominalizat ca subdiviziune de dezvoltare, divizarea posibilelor resurse disponibile între atât de
multe arii ţintă pentru dezvoltare, asociată cu lipsa unor economii de scară, ar conduce, foarte
probabil, la o utilizare distructivă sau, în cel mai bun caz, ineficientă a resurselor.
Cu câteva excepţii, regiunile de dezvoltare se suprapun provinciilor istorice ale
României. Această coincidenţă le asigură legitimitatea şi probabilitatea de a deveni funcţionabile.
Deficienţele regiunilor de dezvoltare sunt legate mai puţin de modul în care au fost delimitate si mai
mult de modul în care a fost concepută funcţionarea acestora. În mod similar, lipsa statutului
administrativ nu este responsabilă pentru capacitatea regiunilor de a polariza creşterea economică şi
socială, ci lipsa competenţelor la nivel regional. Subordonarea regiunilor faţă de judeţe din punct de
vedere politic şi, mai ales, financiar este cauza majoră a disfuncţionalităţilor regionale. Regiunile nu
deţin puterea politică de a colecta fonduri suficiente de la autorităţile locale şi judeţene şi de a
implementa mecanisme stabile şi durabile în acest sens. Mai mult, regiunile sunt lipsite de
capacitatea de a coordona interesele divergente ale judeţelor. Pe de altă parte, competenţele sărace
ale regiunilor de dezvoltare generează o capacitate redusă de absorbţie a responsabilităţilor de
coordonare judeţeană decât cea intenţionată prin politica de dezvoltare regională. Autorităţile
centrale pot utiliza cu multă dificultate regiunile ca instrumente de implementare a măsurilor
guvernamentale. Din acest punct de vedere, regiunile se constituie într-un subiect de disensiune
între autorităţile centrale şi judeţene: este în favoarea guvernului ca regiunile să se dezvolte ca
entităţi legale şi administrative, dar în defavoarea judeţelor să fie afiliate la nivele administrative
superioare care să le reducă propriile competenţe2.
România a intrat în procesul de tranziţie având un nivel relativ scăzut al disparităţilor
regionale, comparativ cu alte state membre sau ţări candidate. Aceste disparităţi însă au crescut
rapid şi în mod deosebit între Regiunea Bucureşti – Ilfov (care include capitala ţării) şi celelalte
regiuni. Disparităţile inter-regionale în termeni absoluţi sunt relativ mici prin comparaţie cu
Uniunea Europeană. În termeni relativi însă, acestea au atins nivele comparabile cu cele din
Republica Cehă, Slovacia, Belgia şi Franţa. O comparaţie a disparităţilor regionale din România cu
situaţia altor ţări europene, relevă faptul că în România, la fel ca în majoritatea ţărilor europene, cea
mai dezvoltată regiune este aceea care include capitala; cele mai slab dezvoltate sunt zonele de
graniţă, la fel ca în Europa de Vest, unde regiunile de la graniţa cu fostele ţări socialiste (Austria,
Germania ) sunt mult rămase în urma altor regiuni.
Exceptând Regiunea Bucureşti, a cărei situaţie în peisajul economic al ţării este complet
specială, creşterea economică a urmat o direcţie vest-est, proximitatea pieţelor vestice acţionând ca
2
Claudia Rodica Popescu (coordonator) – Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-socială a României, Editura
Meteor Press, Bucureşti, 2004, p. 259 – 260.

6
factor de difuzare a creşterii. Creşterea economică are o componentă geografică semnificativă,
zonele subdezvoltate fiind concentrate în Nord-Est, la graniţa cu Moldova şi în Sud, de-a lungul
Dunării. Subdezvoltarea apare ca fiind corelată în mare măsură cu preponderenţa activităţilor rurale,
cu incapacitatea de atragere a investiţiilor străine directe şi cu o rată scăzută a iniţiativelor
antreprenoriale. Tabelul de mai jos sintetizează informaţiile cheie asupra dezvoltării regiunilor.

Tabelul nr. 1.1. Indicatori cheie ai dezvoltării regionale în România (media naţională = 100)
-%-
Regiune PIB/loc. Rata şomajului ISD/loc3 IMM/loc4 Pop. rurală
1998 2002 1998 2003 1998 2003 1998 2003 1998 2003
Nord-Est 79,8 71,5 133,6 121,6 15,3 23,7 71,3 65,9 123,9 127,0
Sud-Est 100,1 85,9 112,5 109,5 42,7 87,2 101,4 94,2 94,7 96,1
Sud 85,8 80,0 97,1 112,2 65,5 66,6 77,0 70,5 129,0 127,3
Sud-Vest 90,0 79,9 104,8 123,0 11,9 28,4 85,9 73,8 120,8 117,4
Vest 100,9 108,3 101,9 94,6 99,1 59,2 91,2 101,9 83,8 82,2
Nord-Vest 95,5 94,1 84,6 73,0 41,9 53,3 106,5 111,0 104,9 104,7
Centru 105,9 108,0 98,1 112,2 87,7 50,7 101,1 104,6 87,1 87,6
Bucureşti 162,2 208,2 47,1 37,8 598,3 430,8 194,1 217,0 24,8 24,0

Sursa: Programul Operaţional Regional „Dezvoltare regională 2007 - 2013”, Guvernul

României, 2006, p. 16

Regiunea Nord-Est este marcată atât de dependenţa sa de agricultură, cât şi de

apropierea
de graniţa cu Moldova şi cu Ucraina. Acelaşi lucru este valabil, într-o anumită măsură, pentru
Regiunea Sud, de asemenea dependentă de agricultură şi unde Dunărea acţionează ca o barieră în
comerţul transfrontalier. Beneficiind de poziţia lor mai apropiată de pieţele vestice şi de dependenţa
lor mai redusă de sectorul primar, regiunile Vest, Nord-Vest şi Centru au atras mai mulţi investitori
străini, fapt ce a contribuit semnificativ la dezvoltarea acestor regiuni.
De asemenea, repartizarea producerii Produsului Intern Brut pe regiuni arată decalaje
economice (Tabelul nr. 1.2). Cea mai săracă este regiunea Nord Est, iar cea mai bogată este cea a
capitalei şi împrejurimilor şi regiunea Vest. Diferenţele dintre regiuni au rădăcini istorice,
geografice, culturale şi economice. Nivelurile scăzute ale Produsului Intern Brut regional se
asociază, în mare parte, cu predominanţa mediului rural. Astfel, regiunile cu cel mai scăzut Produs
Intern Brut sunt cele care au cea mai mare pondere a populaţiei rurale, deoarece populaţia rurală
este ocupată predominant în agricultură, o activitate cu o productivitate mult mai scăzută decât
celelalte activităţi.

Tabelul nr. 1.2. Evoluţia Produsului Intern Brut pe locuitor pe regiuni de dezvoltare
în perioada 1998 - 2002
- euro -
Regiunea 1998 2002 Creştere relativă
(%)
Nord-Est 3739,1 4337,1 16
Sud-Est 4685,7 5198,9 11
3
ISD = investiţii străine directe
4
IMM = întreprinderi mici şi mijlocii

7
 Sud 4008,8 4853,1 21
Sud-Vest 4248,3 4867,2 15
Vest 4793,4 6593,8 38
Nord Vest 4505,1 5726,2 27
Centru 4993,3 6547,3 31
Bucureşti 7704,9 12564,7 63
Total 4699,2 6058,0 29

Sursa: Programul Operaţional Regional „Dezvoltare regională 2007 - 2013”, Guvernul

României, 2006, p. 17

Evoluţia PIB în perioada 1998-2002, privită comparativ, evidenţiază o creştere de

aproximativ 63% în cazul Regiunii Bucureşti, în timp ce în celelalte regiunilor, creşterile sunt de
sub 31% (exceptând Regiunea Vest). Între cauzele majore care au dus şi duc la creşterea
disparităţilor putem aminti:
- localizarea şi amploarea investiţiilor străine în regiunile de dezvoltare – în afara
Regiunii Bucureşti, investiţiile străine în celelalte şapte regiuni de dezvoltare, în
2003, reprezentau numai 47% din totalul investiţiilor străine directe;
- pierderea capacităţii concurenţiale a întreprinderilor atât pe pieţele interne, cât şi
externe, din cauza uzurii morale şi fizice accentuate a tehnologiilor (mai ales în
regiunile situate în partea estică a ţării) şi acces limitat la finanţare a IMM.
Din perspectiva dezvoltării, este mai eficient dacă teritoriul naţional este structurat într-
un număr mai mic de regiuni de dezvoltare. Crearea unei structuri formate din 8 regiuni de
dezvoltare simplifică procesul de implementare a unor politici de dezvoltare regională. Sigur că şi
unităţile administrative de tipul judeţelor ar putea fi considerate ca subdiviziuni de dezvoltare.
Dezavantajul acestui mod de organizare este cel al existenţei unui număr prea mare de judeţe. Dacă
fiecare judeţ ar fi nominalizat ca subdiviziune de dezvoltare a ţării, divizarea posibilelor resurse
disponibile între atât de multe arii ţintă pentru dezvoltare, asociată cu lipsa unor economii de scală,
ar conduce, foarte probabil, la o utilizare distructivă sau, în cel mai bun caz, ineficientă a resurselor.
Dezavantajul unor astfel de macroregiuni este că acestea nu pot fi eficiente decât prin
cooperare voluntară a regiunilor administrative (judeţele) din care sunt formate. O astfel de
cooperare nu poate fi produsul unei decizii coercitive a guvernului central. Dar ea poate fi încurajată
prin utilizarea eficientă a programelor regionale de investiţii, care au ca referinţă o macroregiune şi
care devin operaţionale doar atunci când judeţele convin să coopereze.
Delimitarea celor opt regiuni de dezvoltare a fost rezultatul unui proces pe termen lung
şi s-a făcut urmărindu-se identificarea problemelor teritoriale şi a unor spaţii adecvate pentru
anumite tipuri de acţiuni, precum alocarea de fonduri, aplicarea diferenţiată a taxelor, cooperare sau
parteneriat etc. Totuşi, regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ-teritoriale şi nu au
personalitate juridică, ci reprezintă doar un cadru de implementare şi de evaluare a politicii de
dezvoltare regională. Acest lucru face ca deciziile să se ia la nivel central şi judeţean şi nu la nivel
regional.
Ca unităţi de bază pentru politica regională, în afara regiunilor de dezvoltare mai pot fi
definite şi ariile prioritare. O arie prioritară este o grupare de oraşe, comune sau judeţe, continue sub
aspect teritorial, caracterizate prin profiluri asemănătoare de probleme, rezolvabile prin politici
regionale. În funcţie de aria de cuprindere şi de criteriul de structurare, acestea ar putea fi:
- subregiuni de dezvoltare ca judeţe sau grupări din cadrul aceleaşi regiuni,
caracterizate prin probleme severe cu caracter global sau specific;

8
 - grupări de comune sau oraşe învecinate, cu probleme similare specifice, din cadrul
aceluiaşi judeţ sau din judeţe învecinate;
- grupări de comune sau oraşe învecinate, cu probleme similare complexe din cadrul
aceleaşi regiuni sau din judeţe învecinate.
Deci, atât regiunile de dezvoltare, cât şi ariile prioritare ar putea avea o funcţie regională
distinctă:
-regiunile de dezvoltare, pentru a orienta politica regională a guvernului, în sesul
reducerii dezechilibrelor teritoriale majore de dezvoltare între ariile cele mai
dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate; în acelaşi timp, regiunile de dezvoltare sunt
cel mai bun cadru de implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare regională;
- ariile prioritare, pentru a permite structurarea unor programe specifice de dezvoltare
în domeniile industrie, agricultură, turism, mediu înconjurător etc., având ca actori
nu numai guvernul, ci şi autorităţile la nivel de judeţ, comună sau oraş. Ariile
prioritare, definite ca subregiuni sau grupuri de localităţi, sunt în mod deosebit utile
pentru reducerea disparităţilor intraregionale.
Macroregiunile pot funcţiona, de asemenea, ca regiuni statistice. Producerea unor date
statistice specifice pe aceste regiuni ar putea fi utilă pentru evaluarea evoluţiei disparităţilor
regionale. Avantajul unei astfel de concordanţe între regiunile de dezvoltare şi cele statistice rezidă
din faptul că s-ar putea obţine date statistice pentru regiunile de programare a dezvoltării, pentru
modul în care acestea funcţionează. Suprapunerea între harta statistică şi cea de dezvoltare regională
este un factor important pentru o bună fundamentare a politicii de dezvoltare regională. Delimitarea
regiunior statistice şi a celor de dezvoltare pot fi considerate ca elemente componente ale aceluiaşi
proces de construire a politicii regionale.

Sistemul instituţional al dezvoltării regionale în România

Dezvoltarea instituţională este, în mod esenţial, mijlocul prin care instituţiile devin apte
să mobilizeze de o manieră eficace resursele umane şi financiare disponibile. Dezvoltarea
instituţională înseamnă în fapt capacitatea unei instituţii de a folosi eficient resursele umane şi
financiare disponibile. O asemenea mobilizare a resurselor poate fi pusă în operă din interior, prin
gestionarii instituţiei însăşi, sau stimulată din exterior de către guvern sau agenţii de dezvoltare.
Conceptul de instituţie, în sens larg, include deopotrivă entităţi de la nivel local sau
naţional, unităţi de gestiune de proiect, agenţii executive la nivel central etc. O instituţie poate
aparţine sectorului productiv, public sau privat, dar poate releva şi funcţii publice administrative ale
guvernului, în sensul cel mai larg5.
În urma deciziei Consiliului Uniunii Europene de la Helsinki din decembrie 1999 de a
se deschide negocierile de aderare cu ţara noastră, România se află în prezent în faţa unor multiple
provocări în toate domeniile vieţii economico-sociale, menite să asigure premisele ca în anul 2007
să poată îndeplini condiţiile necesare aderării.
În acest scop, eforturile României în plan economic, social şi politic vor fi orientate
către realizarea unui proces tot mai accelerat de convergenţă cu structurile Uniunii Europene şi care
implică ultiple şi majore transformări şi în plan legislativ şi instituţional. Ritmul transformărilor
sunt stabilite în funcţie de mai multe variabile, care ţin atât de condiţiile specifice din România, cât
5
Violeta Puşcaşu – Dezvoltarea regională, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 20.
9
şi de cerintele Uniunii Europene şi care fac parte dintr-un amplu proces de negociere. Printre
capitolele supuse negocierii se află şi politica de dezvoltare regională. Acest domeniu a dobândit
consistenţă legală şi instituţională în România odată cu promovarea Legii nr. 151 din iulie 1998
(Legea dezvoltării regionale).
Ca urmare a promovării acestei legi, în perioada 1998 – 1999 au fost înfiinţate instituţii
specifice la nivel central şi regional şi au fost derulate programe de formare a personalului acestor
instituţii.
Obiectivele politicii de dezvoltare regională a ţării necesită o structură instituţională care
să poată realiza6:
- luarea deciziilor majore în cadrul reglementărilor deja existente;
- propunerea unor noi reglementări, relevante pentru obiectivele dezvoltării regionale;
- standardizarea acţiunilor curente pentru realizarea obiectivelor politicii de dezvoltare
regională (de la culegerea datelor, până la formele de cooperare, alocarea fondurilor
etc.);
- satisfacerea cerinţelor de obiectivitate şi eficienţă, referitoare la implementarea
programelor de dezvoltare regională.
Având în vedere experienţa altor ţări, este posibilă identificarea mai multor variante de
organizare a unei asemenea structuri instituţionale pentru dezvoltarea regională, de la varianta
controlului ministerial direct, la controlul administrativ delegat şi încheind cu un sistem de
management de tip regionalist:
- coordonare centrală a politicii de dezvoltare regională de catre un singur minister;
abordare înalt centralizată, în care atât proiectarea, cât şi administrarea politicii de dezvoltare
regională sunt realizate de departamente ale administraţiei centrale de stat;
- un sistem guvernamental compus din doua părţi (dual), în care activităţile de
proiectare, respectiv de implementare a politicii de dezvoltare regională să fie împărţite între diferite
ministere;
- delegarea unei autorităţi administrative - incluzând o separare a responsabilităţilor
politică şi administrativă şi implicând o instituţie relativ independentă funcţional de ministerul
căruia îi aparţine. Avantajul acestei abordări constă în faptul că managementul politicii de
dezvoltare regională este în mai mică măsură supus influenţei politice, capătând în acelaşi timp o
mai mare stabilitate;
- abordarea la nivel de regiune a implementării politicii de dezvoltare regională, ceea ce
presupune acordarea responsabilităţii, în primul rând, regiunilor vizate.
Pentru implementarea politicii de dezvoltare regională în România funcţionează
urmoarele instituţii, la nivel central şi regional:
- Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR), având 16 membri care
reprezintă guvernul şi încă 16 membri care reprezintă cele 8 regiuni, preşedintele
fiind prmul ministru;
- Agenţiile pentru Dezvoltare Regională la nivelul celor 8 regiuni. Acestea nu sunt
organe guvernamentale, au rol executiv, asigură asistenţă tehnică;
- Consiliile pentru Dezvoltare Regională în cele 8 regiuni; membrii lor sunt
reprezentanţii organelor administrative locale.
În România, instituţia centrală responsabilă cu elaborarea strategiei naţionale şi
implementarea politicii de dezvoltare regională este Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională.

Sarcini şi responsabilităţi ale Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională

6
*** - Politica de dezvoltare regională în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Academia Română,
Institutul Naţional de Cercetări Economice, Seria Probleme Economice, 2002.
10
 Sarcina cheie a Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională va fi elaborarea
Programului Naţional pentru Dezvoltare Regională. Acest program va funcţiona ca un cadru de
referinţă pentru planurile sectoriale elaborate de către fiecare minister. Pentru eficientizarea
coordonării lor, Programul National pentru Dezvoltare Regională va fi utilizat ca un cadru al
negocierilor bugetare dintre Ministerul Finanţelor şi fiecare dintre ministerele implicate. Precondiţia
aplicării unei asemenea proceduri bugetare este reprezentată de puternica implicare a Ministerului
Finanţelor în activitatea C.N.D.R., în politica de dezvoltare regională, în general. Programul
Naţional pentru Dezvoltare Regională va stabili şi cadrul de elaborare al fiecăruia dintre programele
regionale. Cadrul va avea un caracter indicativ şi nu prescriptiv.
Experienţa ţărilor Comunităţii Europene din anii ‘70 a demonstrat inflexibilitatea şi
rigiditatea planurilor extrem de detaliate, imposibilitatea lor de a face faţă dezvoltării şi rapidelor
schimbări prin care a trecut economia de piaţă. Pe baza acestei concluzii se propune concentrarea
Programului Naţional pentru Dezvoltare Regională asupra definirii orientărilor majore, care vor
permite programelor de dezvoltare regională individuale să ia în considerare problemele de
importanţă naţională. Devine foarte important dialogul dintre fiecare regiune şi C.N.D.R. Un
program cu mai puţine detalii va oferi mai multe posibilitati fiecărei regiuni de a elabora programe
proprii, în conformitate cu necesităţile specifice şi, în acelaşi timp, în armonie cu priorităţile
stabilite la nivel naţional.
O altă sarcină cheie a C.N.D.R. va fi reprezentată de stabilirea priorităţilor în vederea
alocării resurselor financiare, către diferite programe de dezvoltare regională. În vederea
îndeplinirii acestei sarcini, C.N.D.R. va trebui să funcţioneze într-o manieră transparentă, uzând de
reglementări clare şi flexibile. În procesul selectării şi alocării fondurilor destinate programelor
regionale, C.N.D.R. va avea în vedere cele şase principii de bază ale fondurilor structurale,
convenite împreună cu Consiliul Europei.
Alocarea cu maximă eficienţă a resurselor de către C.N.D.R. presupune definirea unui
set de principii şi criterii, care să reflecte priorităţile existente. Acestea din urmă ar fi:
- reducerea disparităţilor dintre regiuni;
- maximizarea potenţialului de dezvoltare regională;
- încurajarea cooperării interregionale .
C.N.D.R. se constituie nu numai într-o interfaţă între regiuni şi instituţiile centrale sau
Guvern, ci şi între regiuni şi instituţiile Uniunii Europene, specializate în politici de dezvoltare
regională.
De asemenea, C.N.D.R. va răspunde de analiza centralizată a informaţiilor şi datelor
statistice, ca şi de distribuţia rezultatelor acestor analize şi a prognozelor referitoare la dezvoltarea
teritorială.
C.N.D.R. este cel care aprobă forma finală a programelor de dezvoltare, pentru care se
constituie Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională. Programele de dezvoltare regională vor fi
pregătite de către Agenţiile de Dezvoltare Regională, în conformitate cu cadrul stabilit de către
C.N.D.R. şi Programul Naţional pentru Dezvoltare Regională. Cererile de finanţare a proiectelor de
dezvoltare regională înaintate F.N.D.R. vor fi, de la caz la caz, aprobate, respinse sau returnate
Agenţiei de Dezvoltare Regională pentru modificări, înainte de reevaluarea lor de către C.N.D.R.
Responsabilitatea C.N.D.R. este de a asista Agenţiile de Dezvoltare Regională în probleme legate de
cofinanţarea programelor de dezvoltare, care utilizează alte resurse financiare, în mod special în
cazul utilizării sprijinului financiar extern. De asemenea, C.N.D.R. va informa, în mod permanent,
părţile reprezentând sprijinul financiar extern, despre posibilităţile de finantare existente in
programele de dezvoltare regională.

11
 O altă sarcină a Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională o reprezintă
încurajarea cooperării inter şi intraregionale. Este vitală încurajarea cooperării interregionale,
resursele financiare, Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională, trebuind să fie distribuite, încât
să încurajeze astfel de acţiuni pe cât posibil la toate nivelurile, rezolvând în acest mod posibilele
conflicte dintre autorităţile locale. De asemenea, va fi sprijinită cooperarea intraregionala,
însemnând atragerea diferiţilor actori de la nivel judeţean, orăşenesc şi comunal în procesul de
dezvoltare regională.
Pentru coordonarea activităţilor de promovare a obiectivelor care decurg din politicile
de dezvoltare regională, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare există Consiliul pentru dezvoltare
regională. Acesta are următoarele atribuţii:
- analizează şi hotărăşte strategia şi programele de dezvoltare regională;
- aprobă proiectele de dezvoltare regională;
- prezintă Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională propuneri privind
constituirea Fondului pentru dezvoltare regională;
- aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru
dezvoltare regională;
- urmăreşte utilizarea fondurilor alocate agenţiilor pentru dezvoltare regională din
Fondul naţional pentru dezvoltare regională;

Agenţiile pentru Dezvoltare Regională

Obiectivele dezvoltării regionale vor putea fi îndeplinite în mod optim printr-o abordare
integrată şi transsectorială la nivel naţional, prin descentralizarea anumitor responsabilităţi către
nivelurile regionale/ locale şi prin folosirea eficientă a resurselor financiare disponibile.
Experienţa dobândită de ţările Uniunii Europene în ceea ce priveşte descentralizarea a
demonstrate că partenerii locali şi regionali sunt cei mai în măsură să aprecieze problemele reale
existente în propriile lor arii de acţiune. Mai mult, aceştia sunt direct interesaţi şi implicarea lor va fi
totală dacă li se oferă posibilitatea de a influenţa deciziile care se iau. În cele din urmă, implicarea
directă a partenerilor locali le crează acestora sentimental responsabilităţii propriilor acţiuni.
Pe baza acestor consideraţii şi în conformitate cu practicile Uniunii Europene a fost
introdus un sistem structurat pe două niveluri, local (regional) şi central. Aceasta înseamnă ca
Consiliul Naţional al Dezvoltării Regionale, plasat la nivel central, să aibă ca parteneri Agenţiile de
Dezvoltare Regională.
Experienţa ţărilor occidentale poate oferi informaţii valoroase pe termen scurt şi lung în
ceea ce priveşte funcţionarea agenţiilor de dezvoltare regională. Evident, s-a produs o evoluţie a
obiectivelor, funcţiilor şi sarcinilor acestora în decursul ultimelor decenii, consecinţă a schimbărilor
produse în cadrul obiectivelor generale ale politicilor regionale ale statelor membre. La începutul
anilor ’80, obiectivele generale cele mai întâlnite în cadrul agenţiilor de dezvoltare regională erau
încurajarea dezvoltării industriale (economice) şi îmbunătăţirea structurii sociale şi economice a
regiunii. Deşi asemenea obiective rămân importante, un accent din ce în ce mai mare se pune la
nivel regional pe competitivitatea regiunii în ansamblu.
Astfel, atât la nivel naţional, cât şi pentru agenţiile de dezvoltare existente la nivel
regional, este acum recunoscut faptul că politicile de dezvoltare regională trebuie să includă o
dinamică clară care să satisfacă necesităţile continue şi extinse referitoare la restructurarea regională
şi locală, creşterea competitivităţii şi productivităţii, inovarea continuă şi internaţionalizarea
activităţii economice.

12
 În decursul timpului, scopurile şi funcţiunile agenţiilor şi-au dezvoltat un corp de
elemente comune, ca răspuns la modificarea obiectivelor de politică şi, parţial, în urma reorganizării
structurilor instituţionale din domeniul dezvoltării regionale.
Această evoluţie a implicat o serie de elemente distincte:
- descentralizarea responsabilităţilor guvernelor centrale, adică delocalizarea
departamentelor şi funcţiilor centrale ale departamentelor acestora la nivelul
regiunilor, darn u la cel al autorităţilor regionale;
- descentralizarea responsabilităţilor către autorităţile sau agenţiile regionale;
- coordonarea sau cooperarea mai strânsă între instituţii, atât ierarhic, între diferitele
niveluri ale administraţiei, cât şi orizontal, între instituţii diferite din cadrul aceleaşi
regiuni;
- înfiinţarea intermediarilor locali sau regionali specifici;
- implicarea sectorului privat în implementarea măsurilor de dezvoltare economică.
Acestea fiind spuse, înfiinţarea Agenţiilor de Dezvoltare Regională este de maximă
eficienţă din punct de vedere al interacţiunii dintre nivelurile naţional şi regional, ca şi din
perspective modului de utilizare a unui fond investiţional redus. La noi în ţară, definirea
obiectivelor, sarcinilor, responsabilităţilor şi împuternicirilor acordate Agenţiilor de Dezvoltare
Regională, structura şi criteriile de bază ale funcţionării lor s-a făcut astfel încât ele să servească o
regiune de dezvoltare. Însă acest criteriu implică atât avantaje, cât şi dezavantaje.
Cele mai importante avantaje sunt:
- mărimea regiunii, acesta reprezentând un criteriu pentru dezvoltarea unei politici
coerente şi eficiente, conform standardelor Uniunii Europene;
- buna reprezentare a regiunilor în Consiliul Naţional al Dezvoltării Regionale;
- posibilitatea unui dialog facil şi eficient între cele 8 regiuni şi Consiliul National al
Dezvoltării Regionale.
Ca dezavantaje menţionăm:
- regiunile nu există sub forma unităţilor administrative;
- cooperarea necesită timp, dar şi un oarecare risc privind repartizarea echitabilă a
fondurilor.
Agenţiile pentru Dezvoltare Regională sunt responsabile de punerea în practică a
politicii de dezvoltare regională în ariile teritoriale respective. Scopul principal va fi promovarea
dezvoltării socio-economice a regiunii respective, în acord cu principiile definite la nivel naţional
prin politica de dezvoltare regională. Agenţiile pentru Dezvoltare Regională vor fi responsabile de
negocierea cu Consiliul Naţional al Dezvoltării Regionale a fondurilor Programului de Dezvoltare
Regională, inclusiv a clauzelor prevăzute în contractele de finanţare.
Agenţiile pentru Dezvoltare Regională sunt responsabile atât de relaţiile cu
administraţia centrală (C.N.D.R.), cât şi de cele cu administraţia locală (judeţe şi comunităţi locale):
Responsabilităţi legate de relaţia cu C.N.D.R.:
• aplicarea programelor de dezvoltare regională în concordanţă cu prevederile
Programului Naţional pentru Dezvoltare Regională;
• gestionarea resurselor acordate de către C.N.D.R. pentru implementarea
programului de dezvoltare regională;
• informarea C.N.D.R. cu privire la problemele specifice regiunii.
Responsabilităţi faţă de regiune:
• definirea şi aplicarea programului de dezvoltare regională;
• obţinerea din partea C.N.D.R. a fondurilor necesare;
• administrarea Fondului pentru Dezvoltare Regională în cazul sarcinilor care
pot fi rezolvate în mod optim la nivel local.
13
 Funcţia principală a Agenţiilor pentru Dezvoltare Regională va fi elaborarea şi
implementarea strategiei de dezvoltare regională şi a planului de gestionare a fondului aferent.
Devine vitală implicarea de către Consiliul A.D.R., încă din fazele iniţiale, a unui număr cât mai
mare de instituţii şi grupuri locale de interese în activitatea de planificare. Acest lucru va asigura
atât fondul iniţial de informaţii, cât şi implicarea directă a lor în realizarea programului de
dezvoltare regională.
Agenţiile de Dezvoltare Regională au un rol foarte important în sistemul instituţional
regional, fiind cele care concretizează politica de dezvoltare regională. Activitatea lor şi crearea de
noi agenţii de dezvoltare trebuie susţinută în continuare. De asemenea economia regională de piaţă
are nevoie de multe alte instituţii care să îndeplinească funcţii importante. Astfel de instituţii care
trebuie, fie create în anumite zone, fie dezvoltate în altele, sunt diferite forme de consultanţă,
marketing, instituţii de pregătire profesională şi de învătămînt complementar, firme de publicitate,
de informare etc.
Iniţial, organismul cu rol executiv al C.N.D.R., precum şi de coordonator al politicilor
regionale şi negociator în relaţia cu Comisia Europeană, a fost desemnată Agenţia Naţională pentru
Dezvoltare Regională (A.N.D.R.). A.N.D.R. avea responsabilitatea elaborării Planului Naţional de
Dezvoltare şi, în cadrul acestuia, a componentei de dezvoltare regională, a principiilor, criteriilor şi
priorităţilor în alocarea resurselor din Fondul Naţional de Dezvoltare Regională. Ulterior, în urma
organizării Ministerului Dezvoltării şi Prognozei (M.D.P.) (H.G. nr. 16/2001, modificată şi
completată prin H.G. nr. 340/2001), atribuţiile A.N.D.R. au fost transferate acestui minister. În
prezent, ca urmare a desfiinţării M.D.P., procesul de elaborare şi implementare a politicii de
dezvoltare regională a trecut în sarcina Ministerului Integrării Europene (H.G. nr. 734/2003).
În prezent, Ministerul Integrării Europene (M.I.E.), prin Direcţia Generală pentru
Politici şi Programe de Dezvoltare Regională, răspunde de elaborarea şi implementarea politicii de
dezvoltare regională, coordonând toate activităţile de planificare, programare, implementare. În
procesul de integrare europeană, M.I.E. este negociator naţional în relaţia Comisia Europeană
pentru capitolul 21 „Politica Regională şi Coordonarea Instrumentelor Structurale”, scop în care
iniţiază şi elaborează, în cooperare cu ministerele şi instituţiile relevante, propuneri pentru legislaţia
în domeniul dezvoltării regionale. M.I.E. este responsabil şi de construcţia instituţională pentru
dezvoltarea regională şi implementarea fondurilor structurale.
De asemenea, la nivel regional funcţionează Comitete Regionale pentru elaborarea
Planurilor de Dezvoltare Regionale (C.R.P.). Ele includ reprezentanţi ai Agenţiilor de Dezvoltare
Regională, ai prefecturilor, consiliilor judeţene, serviciilor descentralizate ale instituţiilor publice
centrale, instituţii de învăţământ superior şi institute de cercetări, precum şi reprezentanţi ai
partenerilor economici şi sociali. C.R.P.-urile reprezintă cadrul larg partenerial al Consiliilor pentru
Dezvoltare Regională (C.D.R.), organe deliberative la nivel regional în domeniul politicii regionale,
având un rol consultativ, formulând recomandări şi propuneri asupra conţinutului Planurilor de
Dezvoltare Regională. La nivel central funcţionează Comitetul Interinstituţional pentru elaborarea
Planului Naţional de Dezvoltare (C.I.P.), care include reprezentanţi ai ministerelor, Agenţiilor de
Dezvoltare Regională, ai instituţiilor publice centrale, ai institutelor de cercetări şi ai instituţiilor de
învăţământ superior, precum şi reprezentanţi ai partenerilor economici şi sociali. În C.I.P. este
reprezentat şi nivelul regional, fiind astfel nu numai un organism de coordonare interministerială, ci
interinstituţională, ceea ce face posibilă corelarea, în cadrul acestei structuri, a obiectivelor de
dezvoltare sectorială cu cele regionale. C.I.P. reprezintă cadrul larg partenerial al C.N.D.R., organul
deliberativ la nivel naţional, în politica regională, având rol consultativ, formulând recomandări şi
propuneri către C.N.D.R. asupra conţinutului P.N.D.
C.R.P.-urile sunt reprezentate în C.I.P. de coordonatorii lor, având posibilitatea nu
numai de a prezenta şi susţine obiectivele prioritare de dezvoltare ale regiunilor, conţinute în
14
Planurile de Dezvoltare Regională, pentru a fi incluse în P.N.D., ci de a participa direct şi efectiv la
analiza şi dezbaterea priorităţilor sectoriale de dezvoltare şi la armonizarea obiectivelor regionale cu
cele sectoriale, precum şi la întreg procesul de realizare a consensului, între partenerii implicaţi,
asupra priorităţilor de dezvoltare stabilite în P.N.D.
Aceste structuri parteneriale, nou create, funcţionează prin organizarea unor grupuri de
lucru tematice, corespunzătoare problemelor care se analizează, precum şi prin întâlniri în plen, cu
asigurarea reprezentării echilibrate a instituţiilor centrale şi regionale, precum şi a partenerilor
economici şi sociali.
Documentele de programare ale politicii regionale naţionale în perspectiva aderării la
UE au ca document de principal Planul Naţional de Dezvoltare (PND), ce conţine priorităţile
strategice de dezvoltare, regionale şi sectoriale, pentru o perioadă dată. Planurile Naţionale de
Dezvoltare sunt elaborate pe baza Planurilor Regionale de Dezvoltare (PDR) şi reflectă Strategia
Naţională de Dezvoltare şi Programele Operaţionale (PO) regionale şi sectoriale. Până în prezent
au fost elaborate 2 PND, pentru perioadele 2000-2002 şi 2002-2005. Alături de PND stau
Documentele Comune de Programare (DCP), vizează strategiile de dezvoltare şi priorităţile comune
regiunilor transfrontaliere România – Bulgaria şi România – Ungaria şi sunt echivalente ale
„Documentelor Unice de Programare (DUP) de la nivel comunitar.
Se poate spune că, după opt ani de la crearea primelor structuri şi instituţii regionale,
autorităţile române au făcut progrese importante în dezvoltarea unui cadru instituţional al dezvoltării
regionale, în descentralizarea deciziei la nivel local. Cu toate acestea, este necesar să mai treacă o
perioadă de timp pentru ca procesul de construcţie instituţională să-şi dovedească pe deplin
eficienţa. Se poate totuşi afirma că există un nou tip de abordare a problemelor dezvoltării
regionale, bazat pe principiile descentralizării, concentrării eforturilor, parteneriatului şi planificării,
principii promovate şi de Uniunea Europeană, care permit autorităţilor şi colectivităţilor locale şi
regionale să se implice activ în promovarea propriilor interese, prin iniţierea şi promovarea de
proiecte şi programe de dezvoltare regională.

15