Despre copilarie, in Vaslui

M-am nascut si am crescut in resedinta celui mai sarac judet din tara, conform
Directiei Judetene de Statistica, Agentiei Judetene pentru Ocuparea Fortei de
Munca (AJOFM) si nenumaratelor articole si stiri deprimante din presa regionala si
nationala.
La poalele dealurilor impadurite, fantomele fabricilor care odinioara alcatuiau zona industriala
flancheaza linia feroviara a Vasluiului. Arhitectura comunista utilitara predomina si uniformizeaza
aspectul orasului. In ceata iernii, griurile devin cu precadere dezolante, iar privirea, claustrofobica.
Insa printre crapaturile armurii de beton ies la iveala frumusetea naturii, viata si un trecut istoric
departe de viziunea monocromatica, limitata a partidului.
Cand eram mica, stateam ore intregi pe pervazul geamului de la etajul 7 al apartamentului alor
mei, cu nasul lipit de sticla rece si observam vacarmul strazilor, pelteaua de piersica a soarelui la
apus pe dealurile Paiu si Brodoc, goana luminoasa in noapte a masinilor sau sosirile si plecarile
trenurilor stele tunatoare care ma duceau la bunicii de la mare. Stiam ca undeva, acolo, in cele
mai indepartate puncte pe care ochii mei le identificau, se aflau alte orase, sate, campuri, paduri,
munti, catune si oameni si stiam ca puteam vedea orice, oricand. Vasluiul era parte dintr-un pamant
care nu se mai sfarsea. Mai mult decat atat, era un taram mitic. Fiecare anotimp aducea cu sine
diferite lumini, temperaturi si sentimente.
Toamna sufla aramiu auriu peste teii si castanii orasului. Aerul era cald si aromat, in ciuda ploilor
reci. Mamaitu, mama tatei, avea mereu gutui si pere in casa, iar mustul era nelipsit. Scolile
reveneau la viata, iar mirosul de carti si caiete noi imi ramanea in nari zile intregi dupa inceperea
orelor. Pe aleea Copoului, in zilele insorite, puteai vedea familii intregi, plimbandu-se si admirand
culorile tomnatice ale copacilor, prin sita carora se strecura molatec lumina, usor imbatranita.
Colectiile de castane si de frunze declansau adevarate intreceri printre prietenii si copiii de la bloc.
Iarna apartinea derdelusurilor si zapezilor care se adunau in ziduri inalte de o parte si de alta a
trotuarelor si care dadeau atatea batai de cap autoritatilor. Dar noua, copiilor, nu ne pasa. Cand
faceam bobul pe dealul de pe strada Vasile Alecsandri, cunoscuta si sub numele estival de strada
Mortii, eram cei mai aprigi si mai curajosi luptatori. Nici vantul nu indraznea sa ne opreasca!
Odata cu viscole periodice care suierau prin Secu (parcul de langa Judecatoria Vaslui) si prin
teatrul de Vara, de-a lungul soselei Stefan cel Mare si prin fiecare rarunchi si cotlon al orasului, ne
adunam la mamaitu acasa si serveam cate un vin fiert cu scortisoara.
Craciunurile copilariei au ramas unele dintre cele mai frumoase amintiri.
La cinci ani ascultam colinde sub pomul din sufragerie (care mi se parea imens) cortul meu. Din
cand in cand, vedeam cum ninsoarea cadea lenes, acoperind intregul oras. Lumina orbitoare a
stelelor era strada mea, iar oraselul copiilor, Satul de Vacanta al iernii, in care mosul imens ma
bucura si ma speria deopotriva. Craciunul era si al portocalelor si al cozonacului bunicii, fara al
carui miros nimeni nu m-ar fi putut convinge ca ar fi fost sarbatoare. Din programul artistic faceau
parte poeziile spuse pe nerasuflate si colindele cantate, tremurand ca varga in fata lui Mos Craciun:

de fiecare data altcineva, o enigma cu fata ciudata de ceara si carton, angajat de ai mei pentru un
plus de autenticitate. Mai tarziu, colindele aveau sa fie cantate in cor, cu prieteni si colegi, cristalin
si cat se poate de emotionant, dirijati fiind de profesorul nostru respectat, temut si iubit. Faceam
parte din corala Fantasia, una din mandriile orasului si in Ajun, colindam familiile, demnitarii si
prietenii apropiati, pentru ca, mai apoi, pe furis, sa ne adunam la casa dirijorului nostru si sa il
surprindem cu sunetele si emotiile Sarbatorii.
Primavara va ramane intotdeauna cea a culesului de ciuperci si de toporasi impreuna cu tata in
padurea de la Paiu sau de la Brodoc, pietile doldora de zambile si frezii, bucuria mamei si a
mamaitului la primirea buchetelelor de flori si a martisoarelor realizate de artizani locali. Cu
banutii economisiti le cumparam fie de la vanzatorii ambulanti din piata, fie din librarii.
Sub soarele nou, pe o patura veche de-a mamaitului, citeam ore intregi. Verdele crud al Copoului
constituia fundalul perfect pentru Medelenii lui Teodoreanu, cea mai recenta recomandare literara
a profesoarei de limba romana: doamna cu ochi de cer, primavara in zambet si mai presus de orice,
cu infinit si fulger in ganduri.
Vara vasluiana era si este cea a caldurilor calamitate, sub al caror soare lenevesc lanurile intinse
de grau.
August, 2014. In gradina mamaiei de la marginea orasului, pepenii galbeni sunt gata de cules. Din
cand in cand cate o broscuta scoate capul din iazul din apropiere, iar sarpele care sta la panda in
iarba uscata se pregateste de atac. Incerc sa o fac atenta pe mamaitu, insa nu reusesc. Pentru ea, nu
este nimic nou. Atat timp cat sarpele sta de cealalta parte a gardului, totul e in regula. Continua sa
stropeasca gradina si sa imi arate cu admiratie parcelele cu rosii si castraveti, cele cu pepeni de
toamna, o bunatate cand sunt pusi la murat, ardeii grasi care sunt gata de cules, impreuna cu
nelipsita ceapa si cu esentialul usturoi. De doi ani lucreaza acest pamant aflat, initial, in paragina si
dat in arenda de primarie, locuitorilor cu ambitii agricole. Langa gradina ei sunt multe altele,
frumoase, micute si ordonate. Isi stie vecinii si, ca dovada, cand plecam inspre casa, cei pe care ii
intalnim o saluta cu respect.
Ma uit cu admiratie si nostalgie la oamenii simpli si muncitori care nu au nimic in comun cu
cazurile dezumanizate, coruptia si saracia lucie, atat de mediatizate. Suferinta si spectacolul
grotesc se vand.
Da, Vasluiul are defectele lui, dar nu in cantitati incomensurabile. Este fermecator si dureros prin
contrastele sale dulci-amarui, plin de povesti si de istorie. Trebuie doar sa le cautam. Oamenii care
l-au parasit, asemenea mie, pentru alte locuri, nu l-au parasit defintiv. Se vor intoarce pentru
familie, prieteni, pentru fiecare pas pe care l-au calcat in acest oras.
Memoria asfaltului si a naturii nu va uita niciodata calatoriile noastre de initiere, chiar daca, la un
moment dat, noi o vom face, fie datorita timpului, fie a propriilor capricii.
Text de Andrada

Vrem sa creionam o fa a Vasluiului care nu apare niciodat la tiri. Un Vaslui fr etichete

i stereotipii, ci despre oamenii reali i frumoi care triesc n el.
Trimite si tu povestea ta despre ce inseamna Vasluiul (judeul Vaslui cu satele i oraele sale)
pentru tine, despre un proiect frumos din Vaslui, despre oamenii minunati din Vaslui, despre un
eveniment cultural, despre amintirile din copilaria petrecuta la Vaslui, despre profesorii cu har de la
Vaslui sau orice poveste care spune ceva despre Vaslui, nemaiauzit n presa noastr.
Fii parte din campania Vasluiul MEU trimind povestea ta pe crestemoameni @gmail.com !