Sunteți pe pagina 1din 34

Cronologia vieţii politice internaţionale 1 octombrie – 31 decembrie 2004

267

RECENSIONES

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

269

PIERRE ROSANVALLON

Le modèle politique fran¢ais. La société civile contre le jacobinisme de 1789 à nos jours

Seuil, coll. «L’univers historique», Paris, 2004, 446 pp.

„Carte-program“ este expresia pe care Pierre Rosanvallon o foloseşte pentru a-şi desemna ultimul volum apărut, Le modèle politique français. Acesta încheie cercetările autorului din ultimele două decenii ce au avut drept scop redesenarea unui cadru global de înţelegere a modelului hexagonal, pe fondul reflecţiei asupra modernităţii de- mocratice (p. 19). Le modèle politique français este o interpre- tare istorică a modelui politic francez domi- nat de tensiunea dintre principiile demo- craţiei revoluţionare şi aspiraţiile sociale spre un anumit pluralism (p. 18). Mai precis, Pierre Rosanvallon propune concepte şi un cadru de analiză pentru reinterpretarea unor realităţi mult prea comod plasate sub etiche- ta imobilă, care se vrea atotcuprinzătoare, a „iacobinismului“. Rezultatul este o lectură de ansamblu a modelului francez, care „lea- gă“ două tipuri de abordări istorice ce în- deobşte se opun şi se ignoră reciproc, „dese- nând două Franţe foarte diferite“: pe de o parte, istoria ideilor care pune accentul pe tradiţia centralizatoare franceză şi pe tenta- ţia iliberală legată de caracterul absolut al suveranităţii poporului şi pe pretenţiile unui stat ce îşi propune să institutie societatea (o abordare în care statul şi societatea sunt

plasate într-o opoziţie considerată a fi exclu- sivă); pe de altă parte, istoria socială, care privilegiază dinamica societăţii şi funcţiona- rea instituţiilor şi care subliniază autonomia actorilor şi capacitatea lor de a gestiona conflictele şi compromisul în raport cu prin- cipiile proclamate (o abordare ce acordă o mare atenţie corpurilor intermediare) (p. 11). Rosanvallon nu îşi propune să juxtapună aceste abordări pentru a ajunge la o explica- ţie adecvată. El recurge la „o istorie dinami- că a reprezentărilor, înţelese prin prisma tensiunilor şi a contradicţiilor ce le traver-

sează [

o istorie reflexivă a socialului, în

care percepţiile şi proiectele actorilor joacă un rol activ“ (p. 12). De aceea autorul evită să asume ideea singularităţii franceze, în

opinia sa un produs al autoreprezentărilor

]

şi

sociale efective ale Franţei. În abordarea sa, „istoria Franţei este istoria unei atracţii şi a

unei rezistenţe care, împreună, au format un întreg“, mult mai vie decât „vulgata tocque- villiană“, care „presupune o Franţă imobilă, fără istorie, încorsetată în radicalitatea princi- piilor sale fondatoare“ (p. 12). Astfel, Le modèle politique français respin- ge demonstraţiile fixe, precum cea tocque- villiană, care neglijează nuanţele, care reduc fenomenul etatic din Franţa la noţiunile prea vagi şi globale de „centralizare“, „iaco- binism“, „moştenire napoleoniană“ (p. 116)

şi care de fapt disimulează sensul unor feno-

mene sub aparenţa unui sistem ce pare a fi

derivat dintr-o doctrină coerentă (p. 109). Pentru a înţelege resorturile modelului poli- tic francez, lucrurile trebuie „complicate“, în opinia lui Pierre Ronsavallon. El distinge statul ca aparat administrativ şi birocratic de statul ca formă politică. Astfel, istoria statu- lui este în primul rând un proces de raţiona- lizare (în sens weberian), dar şi un proces de democratizare (reprezentare, transparenţă decizională, voinţă generală) (p. 116). De- monstraţiile lui Tocqueville şi Burke nu au făcut decât să prezinte cazul francez sub for- ma unui excepţionalism (cei doi autori, atât de diferiţi, fiind la originea acestei inter- pretări), ceea ce a condus la imobilizarea istoriei sale (pp. 116-117). Însă trăsăturile specifice ale modelului politic francez nu pot fi înţelese decât dacă sunt restituite în cadrul mai general „al antinomiilor consti- tutive ale modernităţii democratice“ ce reor- ganizează societăţile europene începând cu secolul al XVII-lea: tensiunea dintre genera- litate şi particularitate (în baza distincţiei hegeliene dintre libertatea-participare şi li- bertatea-autonomie); dintre ficţiunea juridică

a egalităţii indivizilor reduşi, prin abstrac-

tizare şi desubstanţializare, la un număr, şi realitatea identităţilor şi diferenţelor care pun în pericol unitatea corpului politic; dintre lege (nomocraţie) şi guvernare (arta gestiunii) (pp. 117-126). În lumina acestor tensiuni,

nu al dinamicii şi contradicţiilor politice şi

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

270

RECENSIONES

modelul politic francez nu are nimic excep- ţional, traversând antinomiile democraţiilor liberale în cadrul mai larg al modernităţii politice. Această încadrare permite studie- rea specificităţii sale, marcată de un anumit radicalism (p. 126). Numeroase surse sunt mobilizate pentru această demonstraţie. Autorul defrişează un material documentar impresionant, în principal dezbateri parla- mentare, presă, memorii, corespondenţă, eseistică, scrieri politice. Este adevărat, Revoluţia Franceză a pus în mişcare trei ipostaze ale „generalităţii utopice“ ce par să susţină eticheta iacobinis- mului. Mai întâi, generalitatea ca formă so- cială bazată pe principiul unităţii corpului politic, pe respingerea corpurilor interme- diare, în special a corporaţiilor, şi a particu- larismelor, pe absolutizarea interesului ge- neral. Principiul unităţii este celebrat prin serbările revoluţionare ce „urmăreau să facă vizibilă unitatea socială precum şi un anu- mit fel de a fi egal, confundând indivizii într-o masă indistinctă, absorbindu-i în mod vizibil în ea ca simple componente nume- rice“ (p. 38). În acelaşi timp, consolidarea „marelui tot“ (p. 25) şi caracterul abstract al legăturii de cetăţenie sunt contrabalansate de un „contract sentimental“, adică de ac- centul pus în perioada revoluţionară pe sen- timentele de prietenie şi de fraternitate, pre- cum şi pe extinderea sferei private (creş- terea proprietăţii private, importanţa feri- cirii domestice, uniunea dintre sexe, soţul şi soţia formând o singură persoană politică) (pp. 41-55). În al doilea rând, generalitatea sub forma calităţii democratice, bazată pe principiul legăturii nemijlocite dintre ales şi alegător (dimensiunea procedurală a ideii de democraţie fiind absentă, p. 68). Corpu- rile intermediare politice, în special clubu- rile şi societăţile populare, sunt respinse de revoluţionari, deoarece perturbă exprimarea voinţei generale şi împiedică unitatea de ac- ţiune a statului (pp. 59-65), orice instanţă politică intermediară fiind acuzată de coru- perea voinţei generale (p. 65). În aceeaşi logică, revoluţionarii celebrează reprezenta- rea nemijlocită, care împiedică intervenţia oricărui particularism ce ar putea-o dena- tura. Astfel „democraţia este înţeleasă în acest caz ca formă socială: cea a unui corp unit şi imposibil de descompus. Critica cor- purilor intermediare se înscrie deci într-o cultură arhaică, pre-pluralistă a politicului“ (p. 68). Pierre Rosanvallon identifică o dublă

respingere a pluralismului, sociologică şi funcţională: „Respingerea pluralismului so- ciologic corespunde criticii corpurilor inter- mediare ce constituie un obstacol în faţa re- laţiei nemijlocite dintre indivizi şi «marele tot». Respingerea pluralismului funcţional corespunde unei concepţii asupra reprezen- tării nemijlocite a voinţei generale, care nu are nevoie de interfaţă de reflecţie pentru a se constitui“ (p. 70). Şi în al treilea rând, generalitatea ca moda- litate de reglementare bazată pe cultul legii, abstractă şi generală. Rosanvallon identifică trei abordări diferite ale legii în perioada revoluţionară: liberală (împotriva puterii arbitrare), raţionalistă (buna guvernare se defineşte prin raţionalitatea actelor sale, şi nu prin procedurile utilizate) şi democra- tică (legea este emanaţia voinţei generale) (pp. 84-85). Impregnaţi de cultul legii, revo- luţionarii de la 1789, moştenitori în acest sens ai fiziocraţilor, erau convinşi că, pentru a fi liberi, nu trebuie decât să se conformeze legilor naturii. Această viziune asupra liber- tăţii se bazează, în opinia autorului, pe o epistemologie a cunoaşterii centrată pe no- ţiunea de evidenţă, ce conferă originalitate liberalismului à la française înţeles ca raţiona- lism politic (p. 87). În acest fel, cultul legii a fost strâns legat de elogierea statului raţio- nalizator şi administrator, „naşterea statului raţional constituie în această perspectivă o condiţie a libertăţii: legea, statul şi regula generală ajung să se suprapună“ (p. 88), cul- tura politică revoluţionară fondând „legi- centrismul francez” (p. 89) preocupat de co- dificare, încrezător în funcţia demiurgică a legislatorului, convins de necesitatea carac- terului atotcuprinzător al reglementării. Structura dialectică a volumului are drept scop tocmai sublinierea caracterului dina- mic şi contradictoriu, deci proteic, al mode- lului politic francez. De aceea, partea a do- ua, „Încercări şi recompuneri“, dedicată de- ceniilor postrevoluţionare, examinează în primul rând propunerile şi măsurile cele mai importante ce au avut drept scop îm- blânzirea elanului revoluţionar. Începând cu 1800, numeroase proiecte legislative propun reglementarea anumitor profesii, deci reîn- toarcerea la forme de organizare corporativă, fără a se dori o reîntoarcere pur şi simplu la corporaţiile Vechiului Regim (p. 139). Dat fiind că societatea „devenise mult mai dificil lizibilă din moment ce nu mai era structu- rată de principii economice de asociere şi de

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

271

ordine instituite şi recunoscute de toţi“ (p. 141), stabilirea unor puncte fixe, a clasifi- cărilor se impunea de urgenţă pentru ca ea să redevină reprezentabilă şi guvernabilă (sensul şi consecinţele sociologice însăşi ale Revoluţiei fiind astfel miza, p. 142): „Mare- lui tot anonim şi insesizabil în care legătura socială nu se bazează decât pe echivalenţe abstracte şi reguli impersonale, i se opune consistenţa vizibilă a unui ansamblu de gru- puri“ (p. 143). În această nouă accepţiune, corpurile devin un „compensator sociolo- gic“ al logicii de depersonalizare specifică lumii moderne (p. 147). Primele decenii ale secolului al XIX-lea francez exprimă de alt- fel o puternică teamă faţă de disoluţia legă- turilor sociale. Rosanvallon afirmă că Franţa acestei perioade este cuprinsă de o verita- bilă „febră de autoanaliză“ (p. 160) ce de- nunţa atomizarea şi fragmentarea societăţii (pp. 158-164). Acum este creat şi termenul de „individualism“ (cu conotaţii morale şi sociologice): „Individualismul apare ca fiind forma socială generală a ceea ce se numeşte concurenţă în economie şi egoism în mo- rală“ (p. 161). Tot acum apare şi o nouă ac- cepţiune asupra libertăţii (pp. 179-184). Sub Restauraţie, se consideră că corpurile inter- mediare sunt o garanţie, dar şi o protecţie, a libertăţii, limitând puterea. Separaţia puteri- lor este şi ea valorizată, în aceeaşi măsură în care libertatea de asociere devine în această perioadă un antidot la disoluţia corpului social (p. 184). În ultimul capitolul al acestei părţi, „Rezistenţe şi recompuneri“ (capitolul IX în economia generală a volumului), Pierre Rosanvallon examinează felul în care „cul- tura politică a generalităţii“ (sau „cultul Unului“, p. 199) supravieţuieşte criticilor postrevoluţionare şi se recompune, se refor- mulează. Cheia pentru înţelegerea mode- lului hexagonal se află tocmai în această „dialectică negativă dintre o cultură politică şi critica la adresa sa“, în denunţarea repe- tată a efectelor destructurante ale unei lumi organizate în baza generalităţii utopice, care nu reuşeşte însă să producă reformele pre- conizate (p. 200). Tocmai capacitatea sa de reformulare şi de adaptare i-a permis mo- delului francez să depăşească rezistenţele cu care s-a confruntat (p. 201). În timpul Mo- narhiei din Iulie şi a celei de-a Doua Re- publici, concepţia unitară asupra naţiunii, produs al Revoluţiei, grefată pe un raţiona- lism politic mai vechi (mai pe scurt, „modelul

iacobin“) supravieţuieşte şi se întăreşte prin reformularea gestionară a exigenţei de cen- tralizare (numai statul, şi nu corpurile inter- mediare, este capabil să gestioneze, prin lege şi prin administraţia sa raţională, socie- tatea, pp. 206-212), prin extindereea semnifi- caţiilor generalităţii (societatea atomizată, dez-ordonată nu poate fi recompusă decât printr-o regenerare de sus a societăţii, prin- tr-o nouă „ştiinţă a organizării sociale“, în opinia lui Saint-Simon sau a lui Auguste Comte, pp. 213-218), prin iacobinismul libe- ral (iacobinismul s-a aclimatizat în Franţa prin intermediul liberalismului, libertatea nefiind rezultatul independenţei persoane- lor, ci al capacităţii puterii de a o garanta, agrementată de o anumită teamă faţă de su- fragiul universal şi de intervenţia poporului, pp. 218-227), prin legitimarea democratică a criticii la adresa corpurilor intermediare (refuzul oricărei interfeţe între putere şi so- cietate a condus la constituirea unui libera- lism democratic conform căruia democraţia este capabilă să se reproducă singură, nea- vând nevoie de un terţ organizator, pp. 227- 231). Prin aceste recompuneri şi reformulări, descalificarea şi critica corpurilor interme- diare şi a ideii de asociaţie nu provin numai din „exterior“, dintr-un „iacobinism despre care se spune că încarnează partea de umbră a culturii politice hexagonale“, ci şi din „in- terior“, din „recompunerea liberală a iacobi- nismului“ (p. 218). La mijlocul secolului al XIX-lea, cultura politică a generalităţii nu numai să supra- vieţuieşte, prin reformulări, atacurilor la adresa ei, ci se sprijină de acum încolo pe o serie de echivocuri care îi vor permite „să domnească disimulându-se“ (p. 232), având această capacitate extraordinară de a se re- formula „în limbajul a ceea ce la o primă privire pare să o contrazică“ (p. 241). Pierre Rosanvallon identifică trei echivocuri ma- jore: ezitările şi insuccesele legate de ideea descentrializării (prinsă în tensiunea dintre caracterul centralizat al acţiunii politice şi al guvernării şi gestiunea administrativă ameninţată în permanenţă de birocratizare ineficientă, pp. 232-235, 369), ambiguitatea la adresa asociaţiilor (asociaţia înţeleasă ca corp intermediar şi asociaţia înţeleasă ca for- mă a „marelui tot“, p. 236) şi ambiguităţile legate de antiprotestantism (protestantismul este acuzat de a fi la originea individualis- mului modern şi cauza directă a dezordinii sociale, p. 240).

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

272

RECENSIONES

A treia parte a volumului, „Iacobinismul

modificat“, este dedicată analizei factorilor

sociali (noile categorii sociale) şi intelectuali (în special constituirea sociologiei, începând cu anii 1870, ca disciplină ce examinează realitatea şi faptele şi care pune sub semnul întrebării bazele intelectuale şi morale ale sistemului iacobin individualist şi etatist, pp. 265-275) din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, care au influenţat modelul francez condu- când la stabilizarea trăsăturilor sale princi- pale în jurul anului 1945 (p. 416). Această etapă este precedată de perioada 1880-1914 (perioada „democraţiei polarizate“) în care modelul politic francez devine mai suplu, ajungând la un compromis „între revendică- rile de autonomie ale societăţii civile, impe- rativele de gestiune ale unei administraţii moderne şi cerinţele culturii politice revolu- ţionare“ (p. 405). De la jumătatea secolului al XIX-lea, tea- ma de socialism aduce o primă inflexiune a modelului francez prin acceptarea asociaţiei ca soluţie la statul-providenţă, „tutore al socialului“ (pp. 252-253). Ulterior, la sfâr- şitul secolului al XIX-lea, această inflexiune a modelului original este legată de integra- rea progresivă a fenomenului asociativ şi a corpurilor intermediare în însăşi perspectiva generalităţii, pentru a o servi (prin asocia- ţiile auxiliare, de fapt „relee ale generalită- ţii“, ce întreţin un raport de complementari- tate cu statul, contribuind la întărirea acţiu- nii publice; prin Camerele de comerţ şi alte instituţii similare ce au drept scop să infor- meze statul; prin constituirea „corpului di- dactic“ şi a altor „corpuri“ moderne, apro- piate de corporatismul tradiţional, însă cu o funcţie total diferită, cea de realizare a uni- tăţii socialului şi de consolidare a statului iacobin) (pp. 379-402). Scopul acestei infle- xiuni nu este nicidecum constituirea unei societăţi mai autonome, ci consolidarea pu- terii publice (p. 392), ducând astfel la forma- rea unui „stat-reţea“ ale cărui funcţii se consolidează şi se diseminează prin relaxa- rea formelor sale şi multiplicarea punctelor sale de sprijin (p. 395).

O a doua inflexiune majoră a rigorii mo-

delului francez vine din direcţia răspândirii ideii conform căreia asociaţiile profesionale sunt utile pentru a ordona şi a reglementa mai bine societatea. Sub presiunea facto- rilor sociali (în special a grevelor), prima breşă în legislaţia asociaţiilor profesionale

este deschisă prin Legea din 1864 ce supri- mă delictul de coaliţie datând din perioada revoluţionară. În 1876 este formulat şi depus spre dezbatere primul Proiect de Lege pri- vind constituirea sindicatelor profesionale, abandonat pe moment (pp. 255-258). Recu- noaşterea legală a sindicatelor se face prin Legea din 1884, după reticenţe (vechea tea- mă de dezordine şi de „lez-generalitate“) şi dezbateri controversate în urma cărora feno- menul sindical se distinge de fenomenul asociativ (pp. 279-288). Recunoaşterea sindi- catelor este motivată prin nevoia de regle- mentare socială şi „de integrare ce prelun- geşte ceea ce a realizat sufragiul universal“ (p. 260). Însă instituţionalizarea lor nu va fi completă decât în 1920 (sindicatelor li se re- cunoaşte acum personalitatea juridică şi se acceptă convenţia colectivă) (pp. 288-304). În urma acestor evoluţii, „excepţia sindicală îşi pierde radicalitatea. Ea poate să se prezinte ca fiind numai instrumentală. Problema corpurilor intermediare se simplifică deve- nind o problemă practică de organizare so- cială“ (p. 304). Recunoaşterea fenomenului asociativ urmează un drum la fel de sinuos. Legea Le Chapelier din 1791 este criticată în anii 1870, fără ca principiile de la 1789 să fie recuzate, subliniindu-se doar caracterul său depăşit şi inadaptarea sa la noile realităţi sociale şi economice (pp. 261-265). De-a lungul seco- lului al XIX-lea, anumite tipuri de asociaţii (cercurile, cluburile, societăţile muzicale, a- sociaţiile de ajutor reciproc, partidele, socie- tăţile politice) au fost tolerate în calitatea lor de expresie a colectivului în societatea ato- mizată a indivizilor şi în calitatea lor de „şcoli ale generalităţii“, controlate fiind în- deaproape de puterea politică (pp. 307-314). Însă doar Legea din 1901 va recunoaşte aso- ciaţiile, chiar dacă începând cu 1880 dezba- terea privind asociaţiile era foarte vie şi chiar dacă fenomenul asociativ din aceste decenii se dezvoltă în mod spectaculos. Această întârziere în adoptarea Legii din 1901 este explicată de Pierre Rosanvallon prin ura faţă de congregaţiile religioase, ca forme sociale, ce concentrau toate aspectele negative ale corpurilor intermediare (în spe- cial teama de „stat în stat“ şi de instituţii concurente ale puterii publice), critica la adresa congregaţiilor având drept funcţie să absoarbă şi să epuizeze critica la adresa cor- purilor intermediare. Disocierea asociaţiilor de congregaţiile religioase a fost atât de

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

lentă tocmai din cauza specificităţii viziunii totalizante asupra rolului statului faţă de societate. Într-un sfârşit, asociaţia este în- scrisă în cadrul unei societăţi de indivizi (asociaţia ca instrument al individualismu- lui), în vreme ce congregaţia radicalizează caracteristicile societăţii arhaice a corpurilor (pp. 319-330). Cu toate acestea, Legea din 1901 recunoaşte actul de asociere şi consacră libertatea de asociere, însă nu şi instituţia ce rezultă din această operaţiune: asociaţia încă nu participă la producerea interesului gene- ral şi a binelui public (p. 337). Textul Legii din 1901 nu a fost de altfel modificat decât în foarte mică măsură de-a lungul secolului al XX-lea (p. 343). Această distanţă între dreptul de asociere şi dreptul sindical, acest imobilism se explică, în opi- nia autorului, prin existenţa unei tensiuni interne modelului republican, adică prin di-

273

socierea dintre social şi politic ce duce la de- mocraţia polarizată franceză: „un monism politic strict s-a putut acomoda cu un anu- mit pluralism social începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea“ (pp. 350-352, 355). Cu alte cuvinte, „un anumit liberalism, sau plu- ralism social”, extinderea libertăţilor publi- ce devin condiţia esenţială pentru întărirea culturii politice a generalităţii (p. 359), rea- lizându-se astfel trecerea de la democraţia liberală a perioadei anterioare la democraţia polarizată (p. 360). Astfel, modelul francez, departe de a fi o excepţie, este caracterizat în principal prin aceea că a „funcţionat de fapt întotdeauna la o anumită distanţă faţă de el însuşi, mai pragmatic decât lasă să se întrevadă princi- piile afişate“ (pp. 307-308).

SILVIA MARTON

V.N. VINOGRADOV (edited by) Aleksandr I, Napoleoni i Balkany

Moskow Institute of Slavic and Balkanik Studies, coll. ”Balkanskie issledovaniya”, vol.18, Moskva, 1997, 264 pp.

The prestigious “Balkanskie issledova- niya” collection which appears under the aegis of the Moscow Institute of Slavic and Balkanic Studies has been enriched with an exceptional new volume. This might be the last volume of its kind, since the Russian Academy of Science has removed the words Balkanic Studies from the name of the Mos- cow Institute which, from now on, is to un- dertake Slavic Studies only, giving priority to Russia’s relations with the Ukraine and Belarus. This volume comprises contribu- tions from the most important historians in Russia who specialise in the Oriental Prob- lem and in Russia’s relations with South- East Europe, including the veterans of So- viet historiography: I.S. Dostyan, V.N Vino- gradov, G.L. Arsh. The monograph des- cribes the evolution of the Oriental Problem against the background of the Napoleonic wars, from the Egypt Campaign until the Peace Congress in Vienna. A relatively short period, spanning less than two decades, but very rich in events. The volume starts with a ”Foreword” in which Professor Vinogradov reveals Russia’s

change of attitude towards the Ottoman Empire, at the beginning of the 19 th century. All of a sudden, the Tsarist diplomacy had a revelation: due to a long-term internal cri- sis, the Ottoman Empire had turned into a comfortable and peaceful neighbour. Therefore, in St Petersburg, the relationship with the Sublime Porte appears to have been motivated by benevolent intentions. More over, the Russian diplomacy seemed inclined to support the Sublime Porte, which at that time was threatened by Napo- leon’s France. As far as the first three years of Alexander the First’s reign are concerned, Professor Vinogradov’s considerations are accurate. However, beginning with the summer of 1804, Russia’s policy in relation to the Sublime Porte suffers substantial changes. Firstly, Russia tries to attract the Porte into the Anti-Napoleonic Coalition. (1805). In the autumn of 1806, Russia sends troops into the Romanian Principalities – despite the fact that the Sultan gave satisfac- tion to the Tsar during the crisis caused when the Porte replaced the local rulers in Bucharest and Yassy – thus triggering a new

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

274

RECENSIONES

Russian-Ottoman war. And, after Tilsit (1807), Russia tried to negotiate various ar- rangements which would ensure the an- nexation of territories and the establishment of a new border, along the Danube. There- fore, between 1798 and 1815, Russia’s policy with regard to the Oriental Problem under- went an evolutionary process which at times was dramatic. Russia was trying to benefit from the various international cir- cumstances. Which means that, 200 years ago, Russia’s policy in relation to the Sub- lime Porte was much more eventful, more full of nuances, more filled, at times, with spectacular events and developments, than Professor Vinogradov has managed to expose, both in his edited by ”Foreword” and in his conclusions (”The Balkans at the Cross- roads”), as he unconvincingly insists on the peaceful, pacifist character of St Petersburg’s policy in relation to Istanbul. Generally speaking, the exposition is chronological. L.V. Zelenina describes the changes that marked the political map of Europe after General Bonaparte’s campaign in Egypt, and Professor Irina Dostyan ad- dresses Russia’s ”special” position with re- gard to the Oriental Problem. Mrs. Dostyan believes that as early as the 17 th century, Russia’s need to drive the Ottoman Empire away from the Black Sea’s northern shore became critical. Russia’s expansion was mo- tivated by strategic and military considera- tions, as well as by economic reasons. This foreign policy project was implemented by Empress Catherine the Second, after two Russian-Ottoman wars. The Kucuk Kay- narca Peace (1774) represents the turning point in Russia’s foreign policy. And not just in Russia’s foreign policy, given that 1774 marks a new period in South-East European international relations. According to Professor Dostyan, this is the starting moment of the so-called Oriental Problem. Catherine the Second’s controversial ”Greek Project”, which has caused so many dis- putes amongst historians, was a real project but not a realistic one, affirms Irina Dostyan. The ”Greek Project” influenced the evolu- tion of Russian-Austrian and Russian-Otto- man relations during the last two decades of the 18 th century. The Campo Formio Peace, between France and Austria, marks another turning point in the development of South- East European international relations. The disappearance of Venice from the political

map of the region and the extension of France’s power over the area threatened the fragile strategic balance in the Eastern Medi- terranean. This worried St Petersburg, who thought that her own political program in the Balkan Peninsula was under threat, due to the emergence of a new competitor (France, the ambitious General Bonaparte). However, it was not until the Egypt Cam- paign that Russia initiated an active policy in the Eastern Mediterranean and the Balkans, a policy which would have been unimagin- able in a different context. Given the French threat, the Sublime Porte was compelled to consider an alliance with Great Britain 1 and also with Russia, its eternal enemy. V.I. Sheremet presents a succinct analy- sis of the Ottoman Empire’s internal crisis and foreign policy. The Russian expert in Turkish history believes that the Russian- Ottoman Alliance (January 1799) marked a distinctly new period in the Porte’s foreign policy, which was now focused on swinging between the conflicting powers. This foreign policy trend is alleged to have continued until the disappearance of the Ottoman State, that is, until Kemal Ataturk’s revolu- tion. An excellent analysis of the relations between Paul the First and General Bona- parte is signed by V.N. Vinogradov. The well-known specialist in the history of in- ternational relations contradicts the simplis- tic and stupid explanations that used to blame the psychological weakness of Tsar Paul the First for Russia’s rapprochement with France, and emphasises the changes in Russia’s Oriental policy during the last year in the reign of Paul the First. F.V. Rostop- cin’s project of dividing the Ottoman territo- ries (Russia was to occupy Moldova and Bulgaria; Austria was to annex Bosnia, Ser- bia and Wallachia, and France was to annex Egypt) signalled the transition to a new di- rection in foreign policy, with regard to South-East Europe. According to Professor Vinogradov, the fact that Rostopcin con- tinued to be Secretary of State for Foreign Relations proves that Tsar Paul the First had

1 The original Treaty, the French version bearing the signatures of the Smith brothers, as well as the Turkish version are to be found in the Haricye nezareti siyasi kisim evraki (HR SYS) collection, which was made available to resear- chers in the summer of 2001, at Başbakanlik Arsivi, dosya 932/1.

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

275

approved of the project as early as October 1800. V.N. Vinogradov contradicts the Ame- rican historian Hugh Ragsdale, who denies the authenticity of the Tsar’s written com- ments to the project, arguing that the style of these comments is that of Paul the First. In a different chapter of the book, Vinogradov contradicts the thesis of the same Professor Ragsdale concerning Napoleon Bonaparte’s permanent interest in an alliance with Rus- sia. Vinogradov states that it was Alexander the First who initiated measures to resolve the political situation on the continent, in an effort to build international relations based on rationality, rather than on temporary strategic circumstances. The principles set out by the Tsar’s entourage focused on main- taining peace and the balance of power be- tween the states, by limiting France’s claims to power, by fostering the mutual neutralisa- tion between Austria and Prussia, and by developing trade relations with Great Brit- ain. The new Tsar’s relations with the Sub- lime Porte were not on his priority list: they were influenced by the general direction of his foreign policy. It was decided that, for the time being, the continuation of the Rus- sian-Ottoman alliance satisfied St Peters- burg’s interest. After the Duke of Enghien’s assassination, Russia and Great Britain initi- ated a new anti-Napoleonic coalition. It was in this context that Russia’s policy regarding the Ottoman Empire underwent some cru- cial changes. Professor Vinogradov notes how the transition is made towards an ex- pansionist policy aimed at ensuring Russia’s decisive influence in the region. The chapter entitled ”The Balkan Pano- rama” provides an analysis of the particular features of various Balkanic regions. The re- lations between different Balkanic peoples and the Russian Empire are described, as well as the steps taken by France in order to penetrate the region and win partisans. Various case studies are presented as fol- lows: Montenegro (I.S. Dostyan), Bulgaria (O.V. Medvedeva) the Ionic Islands (I.S. Dostyan), Albania and Epirus (G.L. Arsh), the Roma- nian Principalities (L.E. Semenova) and Ser- bia (L.V. Zelenina). Within Russia’s foreign policy in the Balkan region, Moldova and Wallachia played an important, ”fore post” type of role. This was a region where the in- terests of several political powers –Austria, Russia, and Great Britain – collided (we be- lieve that the inclusion of Great Britain on

this list is not substantiated). Follows a de- scription by well-known specialist in Rus- sian-Romanian relations, Lidia Semenova, of the context which favoured the consolida- tion of Russian influence within the Roma- nian Principalities. An important factor was ”the pro-Russian spirit within the public opinion in Moldova and Wallachia”, which ”stimulated the offensive propensities of Tsarist policy in the Balkans”. Pending on the international situation, Russia contem- plated the annexation of the Romanian Principalities – however, in practical terms, during the first years of the 19 th century, Alexander the First proved to be more in- terested in maintaining the alliance with the Sublime Porte. Russia’s influence was en- sured by keeping pro-Russian rulers on the throne, such as Constantin Ipsilanti and Al- exandru Moruzi, in Bucharest and Yassy. They contributed to the success of Russian diplomacy in the Balkans (”The success of Russia’s Balkan policy depended to a great extent on her leading influence within the Danubian Principalities”). And, as soon as the Sublime Porte, under France’s pressure, decided to replace Ipsilanti and Moruzi, who were accused of treason, with loyal ru- lers, Russia responded in a violent way, go- ing as far as to militarily invade the two Principalities, and to trigger a new war with the Ottoman Empire. A separate chapter is dedicated to the war between 1806-1812 (”«The Strange» Russo-Turkish War and the Peace of Bucha- rest of 1812”). V.N. Vinogradov describes the war as strange. Why strange? Because, according to Professor Vinogradov, the ac- tive hostilities were often interrupted by ti- mes of armistice and cease-fires. This is what ought to distinguish the 1806-1812 war from other wars, and to render it strange. Which is an exaggeration. Most of the Rus- sian-Turkish wars were interrupted by armi- stice. Therefore, the 1806-1812 war was not stranger than the others. V.N. Vinogradov analyses the international context at the start of the war. He then focuses on the Tilsit Treaty, examining its repercussions on Rus- sia’s policy in the Balkans. Professor Vino- gradov states that after Tilsit, Napoleon’s policy was to attract (to tempt) Alexander the First, by nurturing the illusion of the Ottoman territories’ division, without, how- ever, allowing this to happen, as he was ”swinging between the two parties at war”.

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

276

RECENSIONES

The political developments occurring in the context of the Russian-Ottoman war, in Bulgaria, Albania and Serbia, are examined in a separate chapter, by O.V. Zelenina, G.L. Arsh and L.V. Zelenina. The war had a decisive influence on the Serbs’ uprising. Russia sent Rodofinikin, an official repre- sentative of St Petersburg, to Belgrade. It was through him that the Serb rebels sent out numerous requests for military and dip- lomatic support. Russia’s reluctance to re- spond to these requests caused the rebels to seek help from Austria or even from Em- peror Napoleon. They were not successful in these attempts either. Determined to continue fighting against the Sultan’s troops, the Serbs refused to acknowledge the article that directly related to them, in the Bucha- rest Peace Treaty. Their negotiations with the Porte were fruitless. For the Serbs, the end was dramatic. The Ottoman troops oc- cupied Belgrade in September 1813, and over 100 000 people were killed. Neither Russia nor Austria intervened to protect the Serbs, whom they had used in their ma- noeuvres against the Sublime Porte. I.S. Dostyan analyses the birth of ideolo- gies in the Balkans. With regard to the Ro- manian region, Dimitrie Cantemir, Samuel Micu, Gheorghe Şincai and Petru Maior are mentioned. Here, national projects appear as early as the 18 th century. The Greeks and the Serbs follow, claiming to belong to a histori- cal tradition dating back to the Byzantine Empire and to the Kingdom of Stefan Dusan, respectively. The hope in the fall of the Ot- toman Empire generated a variety of projects concerning the organisation of the Ottoman territories. After Kucuk Kaynarca, Russia’s policy in the Balkans reached the stage where specific plans for changing the political map of the Balkans were devised. The ”Greek Project” was the first step in this direction, notwithstanding that, as Professor Dostyan correctly points out, the rationale behind it was Russia’s immediate interest to neutralise Austria, in view of annexing Crimea. During the first years of the 19 th century, Adam Czartoryski devised a political program which was more coherent in its approach to the Balkan peoples. It was conceived along the lines of the ”Greek Project”, meaning that it envisaged the creation of ethnic states (the Greek State, the Slavic State). Aleksandr I, Napoleon i Balkany ends with a chapter dedicated to the Peace Congress in

Vienna (1814-1815), in which it examines the relations between the Sublime Porte and Rus- sia until and during the Congress, and the cri- ses that affected these relations. I.S. Dostyan mainly focuses on the problems regarding the Ionic Islands and the defeat of the Serbs’ uprising. In spite of these, the Oriental Prob- lem was not an issue during the Vienna ne- gotiations, as there are precious few references to the Balkans or to the Ottoman Empire during the Peace Congress. I was particularly interested to read the chapter entitled ”The Outlines of the Sta- tus-Quo Policy”, by L.V. Zelenina. I was disappointed. The author limits herself to an analysis of Great Britain’s foreign policy, a superficial one at that. The small number of pages contain several errors. For instance, in the summer of 1804, there were no negotia- tions between Russia and Great Britain. It was not until late in autumn, after the arri- val of Novosiltsev, the Tsar’s envoy, in Lon- don, that the two powers discussed the problem of the Ottoman Empire. During this time, there were no negotiations in Is- tanbul regarding the renewal of the Rus- sian-Ottoman alliance 2 , as L.V. Zelenina believes. The first session of negotiations did not occur until 28 February 1805, at the reis efendi’s residence. Besides, the instruc- tions and the project for the Treaty were sent to Ambassador A. Italinski not earlier than 29 December 1804 3 , and only reached Istanbul three weeks later. The author claims that Russia made the continuation of nego- tiations regarding her alliance with the Porte conditional upon attracting Great Britain into the negotiations. Not only is it a fact that the Russian diplomacy never men- tioned this condition, but, more impor- tantly, Russia had no interest whatsoever to conduct negotiations with the Porte along- side the British diplomats (please refer to the instructions addressed to Italinski), and she used the pretext of a would-be Rus- sian-British agreement in order to convince the Porte to accept some controversial points.

2 The Russian-Ottoman Alliance Treaty was signed on 23 September 1805. I located the ori- ginal at Başbakanlik Arsivi, HR SYS collection, dosya 1334/7.

3 The original instructions and project for the Treaty, Arhiv Vneshnei Politiki Rossijskoi Imperij, Posol’stvo v Konstantinopole collec- tion, opis 517/1, delo 39.

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

277

I do not see why the British government

would have demanded, in 1805, to be in- formed in relation to the conditions in which Russia was to negotiate with the Porte, as L.V. Zelenina alleges, given that as early as December 1804, Novosiltsev had handed to Pitt the various versions of the Russian-Otto- man Treaty of alliance. As well, the conclu- sion that the Dardanelles Treaty 4 reflects the fundamentals of Great Britain’s status-quo policy in the Orient is considered by us to be contrived. Aleksandr I, Napoleon i Balkany represents

a departure from the old slogans of Soviet

historiography. The Russian historians have renounced the polemical tone, the ideologi- cal emphasis. Even though one can still oc- casionally come across certain syntagms which pertain to the Cold War rhetoric – for instance: ”France’s aggressive intentions”, ”the Porte’s revanchist policy”, ”the revan- chist circles in Constantinople” (I.S. Dost- yan, L.E. Semenova) – the general tone of this work is very different from the way people used to write a few decades ago, and the Russian historians ought to be congratu- lated for this. More over, the authors have renounced the old, stereotypical phrases, typical for the ”wooden” language of Soviet bureaucracy, opting instead for a lively, pleas- ant style. The pages written by V.N. Vino- gradov – but also those bearing the signature of L.V. Zelenina and I.S. Dostyan – are re- markable pieces of historical literature.

The deficiencies of this volume are re- lated to the recurrent shortcomings of Soviet historiography. The survey of specialist lit- erature is extremely poor. The works of Turkish historians – works of fundamental importance, such as those by Enver Ziya Karal – are not mentioned; nor are those written in languages of wide circulation, such as English, French or German. Gener- ally, the literature referred to in the work belongs to the 1950-1960 period. Sometimes, the scientific notes are deficiently written. A reader who is less initiated into the secrets of Russian historiography and into the col- lections of the Foreign Policy Archive, is not equipped to correctly identify the author’s sources of information. There are other

4 The original Dardanelles Treaty (5 January 1809), Başbakanlik Arsivi, HR SYS collection, dosya 932/7.

shortfalls, which I find hard to explain. It was not Mahmud II who succeeded to the throne of Selim III, as V.I. Sheremet seems to believe, but Mustafa IV (May 1807-July 1808). The Sublime Porte did not recognise Napoleon’s title of Emperor due to the pres- sures exerted by Ambassador Brune, as Pro- fessor Vinogradov suggests. On the con- trary, the Porte refused to recognise this title despite Italinski’s pressure, and this is the rea- son why Brune actually resigned. V.N. Vino- gradov further suggests that Russia’s decision to renew her alliance with the Porte represented an ”insurance policy”, precisely because the Porte had recognised Napo- leon’s imperial title. In fact, there were other reasons which led to the renewal of the Alli- ance Treaty. Anyway, the Porte only recog- nised Napoleon’s title after his victory at Austerlitz, one year after French Ambassa- dor Brune had left Istanbul in protest against the Sultan’s refusal to acknowledge Napo- leon’s title. Turnu and Severin are not two different localities, as L.E. Semenova seems to believe, but one, which at the time was known as Turnu. In 1805, Russia did not ask the Porte to take part in the war against Per- sia, as V.I. Sheremet alleges. The Russian diplomacy did not have this intention: it does not appear among the instructions re- garding the negotiations for the renewal of the Alliance Treaty, nor does it appear in Italinski’s reports concerning the progress of the negotiations. We could go on, risking to create the false impression that the volume contains many errors. Despite certain shortcomings, Aleksandr I, Napoleoni i Balkany remains an exceptional work, a well-balanced and clear synthesis, concerning one of the most event- ful periods during the evolution of the Ori- ental Problem. An exceptional volume which is due to an exceptional generation of histo- rians, headed by Professors Dostyan and Vinogradov, who on this occasion have proved that Russian historiography plays an important role in the writing of South- East European history.

ARMAND GOŞU

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

278

ROI MEDVEDEV Vladimir Putin: cetâre goda v Kremle

Vremia, Moskva, 2004, 656 pp.

RECENSIONES

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, nu se află pentru prima dată sub lupa istoricu- lui şi publicistului Roi Medvedev. Primele sale trei cărţi despre liderul de la Kremlin se intitulează Zagadka Putina, Vremea Putina? Rossiia na rubeje vekov şi Vladimir Putin – deistvuiuşcii prezident şi au fost publicate în 2000, 2001 şi respectiv 2002. De atunci, au avut loc multe evenimente, atât în Rusia, cât şi în afara ei, în care Putin a jucat un rol im- portant. Trebuie să reamintesc faptul că Medvedev inserează în textele sale foarte multe citate ale unor critici sau susţinători ai lui Putin. Cel mai adesea, ca şi în cazul cărţii despre Iuri Andropov (Neizvestnâi Andropov), Med- vedev, se transformă într-un apărător al lui Putin, încercând să inocenteze orice decizie sau acţiune care a stârnit critici aprinse. Ast- fel, Medvedev devine un fel de „critic a cri- ticilor“ lui Putin. Aşa că avem de-a face cu o carte pro-Putin, ceea ce o distinge cu totul de alte cărţi scrise pe această temă. La începutul anilor 1990 Vladimir Putin era încă ofiţer KGB. El tocmai s-a întors de la Dresda, unde a lucrat ca agent de contra- spionaj. S-a angajat la Universitatea de Stat din Leningrad în calitate de asistent al recto- rului pentru relaţii internaţionale. În 1990, Putin a intrat în echipa lui Anatoli Sobciak, primarul Petersburgului, şi a devenit şeful Comitetului pentru relaţii externe. El se ocupa cu organizarea întâlnirilor la nivel înalt din „capitala de nord“: vizita lui Bill Clinton, Henry Kissinger, Jacques Chirac etc. În 1994 Putin a fost numit în funcţia de prim-adjunct al primarului Sobciak. În jurul lui a început să creeze o echipă formată din oamenii care după anul 2000 vor ocupa pos- turile-cheie în conducerea Rusiei. Dar în 1996 Sobciak a pierdut alegerile pentru pri- măria din Petersburg. Cariera lui Putin la Petersburg s-a încheiat şi ea. A fost invitat la Moscova să ocupe un post important în Ad- ministraţia Prezidenţială. În martie 1997 a fost numit şeful Departamentului de Con- trol al Administraţiei de la Kremlin. Un an mai târziu a fost numit în funcţia de şef al principalului serviciu de contrainformaţii al

Rusiei. Boris Elţân a hotărât să transmită pu- terea lui Putin, încă din luna mai 1999. Însă doar în august, Putin a fost numit în funcţia de prim-ministru. După numire, popularita- tea lui Putin a crescut de la 2% în august la 50% în decembrie. În ultima zi a anului 1999, Elţân a declarat că se retrage şi-l lasă pe Putin să îndeplinească toate funcţiile preşedintelui. Peste trei luni, la 26 martie 2000, Vladimir Putin a câştigat alegerile prezidenţiale. Roi Medvedev a dedicat „problemei ce- cene“ un întreg capitol. Factorul cecen a ju- cat un rol primordial în ascensiunea lui Putin, care şi-a asumat responsabilitatea pentru declanşarea, în august-septembrie 1999, a celui de-al doilea război. La creşterea spec- taculoasă a popularităţii lui Putin au contri- buit succesele operaţiunilor militare din octombrie-noiembrie 1999. Acţiunile milita- re au fost susţinute de opinia publică din Rusia, deoarece terorismul a fost văzut ca o ameninţare (mai ales după exploziile blocu- rilor din Moscova şi Volgodonsk). Războiul din Caucaz a avut un impact decisiv asupra campaniei electorale în alegerile parlamen- tare din 1999. Partidele care nu-l sprijineau pe Putin au pierdut simpatia populaţiei. Dintre acestea pot fi amintite „Naş Dom – Rossiia“(„Casa noastră – Rusia“) condus de fostul prim-ministru Viktor Cernomârdin; „Otecestvo – Vsia Rossiia” („Patria – Toată Rusia“) al primarului Moscovei Iurii Lujkov şi fostului prim-ministru Evgheni Primakov. Spre deosebire de ele partidul „Edinstvo“, abia înfiinţat, devenea tot mai popular, toc- mai pentru că susţinea integral şi necondiţi- onat politica lui Putin. Campania electorală pentru alegerile pre- zidenţiale a fost mult mai liniştită decât cea pentru alegerile parlamentare. În ciuda fap- tului că politica lui Putin era susţinută de majoritatea populaţiei, unele ziare, reviste şi posturi de televiziune au avut o atitudine critică. Medvedev foloseşte diferite citate, pentru a arăta atmosfera din mass-media în acea perioadă. Însă autorul atrage atenţia că potrivit sondajelor de opinie încrederea în preşedinte era ridicată, pe când încrederea în mass-media scăzuse foarte mult.

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

279

Reforma Consiliului Federaţiei, Camera superioară a Parlamentului rus, şi a „verti- calei puterii“, aspectele noi din politica in- ternă şi externă, mărirea pensiilor, lichida- rea datoriilor către bugetari, „lupta“ cu oli- garhii – toţi aceşti factori au contribuit la consolidarea autorităţii lui Putin. Noul lider de la Kremlin vorbea despre principiul „dis- tanţării egale“ a oligarhilor de putere. „Ru- sia va fi guvernată de preşedinte şi guvern, şi nu de oligarhi“ – declara Putin (p. 159). Către mijlocul anului 2000, Parchetul Gene- ral a declanşat mai multe urmăriri penale împotriva oligarhilor. Cel mai mult au sufe- rit Vladimir Gusinski şi Boris Berezovski, a căror influenţă s-a redus dramatic. Deja, la sfârşitul anului 2000, Rusia era controlată în întregime de la Kremlin. Tragediei submarinului Kursk, scufun-

dat în Marea Barents, i-a fost dedicat un ca- pitol întreg. Diferite ziare, reviste au folosit această tragedie împotriva preşedintelui, spunând că tocmai Putin este responsabil pentru catastrofă. Medvedev crede că acei ziarişti care au scris pe un ton critic faţă de Kremlin au profanat statul, armata şi pe ma- rinarii ucişi. De asemenea, autorul încearcă să scuze tot ce s-a întâmplat, spunând că şi în alte ţări cad avioane, mor oameni din ca- uza catastrofelor tehnice. O altă situaţie, ca- re a pus la încercare puterea, a fost criza ostaticilor dintr-un teatru din Moscova, un- de se juca muzicalul „Nord-Ost“. Rezultate-

le crizei sunt binecunoscute: teroriştii au fost

ucişi, mai mult de 120 de ostatici au murit din cauza supradozării cu „fentanil“, gazul folosit pentru neutralizarea teroriştilor. Schimbări s-au produs şi în politica ex- ternă. Roi Medvedev insistă asupra faptului că Putin a elaborat o nouă strategie de poli-

tică externă a Rusiei. Poziţia Rusiei în lume

a fost văzută nu numai ca a uneia din ţările

europene, ci ca a unei puteri euroasiatice, care are responsabilitate pentru menţinerea securităţii atât la nivel global, cât şi la nivel regional. Autorul crede că poziţia Rusiei în- tre Europa de Vest şi Asia este foarte avan- tajoasă şi din punct de vedere economic.

Analizând rezultatele primului mandat al lui Vladimir Putin, Medvedev vede, de fi- ecare dată, numai părţile pozitive. Putin a făcut schimbări foarte importante în structu- ra statului: crearea celor şapte regiuni fede-

rale şi a instituţiei reprezentanţilor speciali

ai preşedintelui; schimbarea statutului Con-

siliului Federaţiei. Un alt eveniment politic important este decizia de fuziune a partide-

lor „Edinstvo“ şi „Otecestvo – Vsia Rosiia“ (ultimul iniţial a fost împotriva lui Putin). Autorul crede că societatea rusă nu are nevoie de o ideologie unică, ci de societate civilă. Dar, recunoaşte că societatea civilă adevărată nu poate să existe fără partide po- litice mature şi puternice. Roi Medvedev fa- ce o radiografie a partidelor din Rusia ac- tuală, menţionând două partidele de dreap- ta ­ „SPS“ („Uniunea Forţelor de Dreapta“), „Yabloko“, şi pe cel mai important partid de stânga ­ „KPRF“ („Partidul Comunist din Federaţia Rusă“), succesorul PCUS. De ase- menea, spune că există aproape zece partide naţionaliste. De fapt toate partidele naţio- naliste sunt de stânga, cu excepţia „LDPR“ („Partidul Liberal-Democrat al Rusiei“) condus de Vladimir Jirinovski, care este de dreapta. Vorbind despre toate aceste partide, autorul crede că social-democraţia este cea mai bună ideologie pentru Rusia. În centrul spectrului politic poate fi văzută „Edinnaia Rossiia“ („Rusia Unită“). Acest partid pre- tinde că ar fi unul popular. Autorul nu vede nimic periculos în faptul că birocraţia se consolidează tot mai mult şi prin interme- diul acestui „partid al puterii“. Regimul capitalismului oligarhic s-a format în Rusia la începutul anului 1996, când cei mai bogaţi oameni din Rusia au ho- tărât să-l susţină pe Elţân la alegerile prezi- denţiale. Către 1999 în Rusia existau aproxi- mativ 50 grupuri industrial-financiare, care controlau 60-80% din economia ţării. Auto- rul crede că o alternativă viabilă la acest sis- tem, poate fi sistemul capitalismului de stat. Clasa dominantă în noul sistem va fi, potri- vit lui Medvedev, birocraţia. Oricum, ca- pitalismul de stat ar fi, potrivit autorului, mai acceptabil decât stalinismul, post-stali- nismul sau capitalismul oligarhic. Autorul menţionează că Putin respinge dictatura şi afirmă că reforma lui urmăreşte crearea „economiei dirijate“. Vorbind despre forma proprietăţii întreprinderilor, autorul spune că cele mai bune rezultate au obţinut între- prinderile care au jucat conform regulilor pieţei libere, dar care au fost administrate de stat. De asemenea, autorul propune ca statul să controleze importul bunurilor, aducând ca exemplu Japonia. Concluzia principală a cărţii lui Medvedev este că Rusia trebuie să meargă pe drumul economiei şi democraţiei dirijate şi să respingă sistemul oligrahic. Dintre două rele a fost ales răul mai mic.

ION LUNGU

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

280

ANA MARIA RĂDULESCU Conservatorii în Oltenia, 1899/1913

Editura Aius, Craiova, 2004, 263 pp.

RECENSIONES

Volumul semnat de Ana-Maria Rădulescu se înscrie într-o direcţie identificabilă în eco- nomia autohtonă a istoriei politice şi a idei- lor, din ultimul deceniu şi jumătate. Efortul evocat vizează, într-o operaţiune de recupe- rare a unui decalaj datorat epocii postbelice, redefinirea imaginii unui curent politic şi in- telectual extrem de influent în România ve- che, cea de până la primul război mondial, conservatorismul, cu diferitele sale deno- minaţii partinice. În egală măsură, tipul de demers pe care volumul îl ilustrează este unul ce valorifică resursele unei abordări ce mizează pe decupajul local, în vederea iden- tificării elementelor necesare articulării unui tablou de ansamblu. Nu este lipsită de interes precizarea pe care autoarea însăşi o face în deschiderea cărţii: tema de cercetare este una care a mo- bilizat în cel mai înalt grad interesul absol- ventei Facultăţii de Ştiinţe Politice a Univer- sităţii din Bucureşti, devenită ulterior docto- randă în cadrul aceleiaşi instituţii. Este o probă de coerenţă intelectuală, întărită şi de legătura, evocată ca atare, dintre autoare şi profesorul Laurenţiu Vlad, cel ce coordo- nează, la nivelul Facultăţii şi al Institutului de Cercetări Politice, un şantier destinat elaborării unui instrument de lucru capital ca importanţă lexicografică, Dicţionarul con- servatorilor români. Invocarea proiectului coordonat de Laurenţiu Vlad poate fi o cheie de lectură în efortul de contextualizare şi de receptare al volumului de faţă. Deschiderea către o di- mensiune prosopografică, de istorie a eli- telor politice, este recuperabilă în secţiunea de final a cărţii, ce pune în pagină un mic dicţionar de figuri conservatoare din spa- ţiul Olteniei. Cu această ocazie, Ana-Maria Rădulescu îşi probează calităţile de cerce- tător/investigator al arhivelor, reuşind, în spaţiul restrâns al unei fişe de dicţionar, să ofere un vast material, de maxim interes pentru stabilirea unor traiectorii politice. În unele situaţii, contribuţia autoarei este de natură să expliciteze traseul unei familii politice, care îşi perpetuează opţiunile, dincolo de generaţii: este cazul Argetoie- nilor, care debutează în politica modernă o dată cu generalul Ion Argetoianu, pentru

a se impune, definitiv, prin Constantin, fiul acestuia. Complementară direcţiei analizate ante-

rior este şi redactarea unor liste de inventar

a personalului politic conservator din zona

de interes: de la nominalizarea deputaţilor şi senatorilor aleşi în circumscripţia Dolj, până la identificarea primarilor Craiovei şi prefecţilor judeţeni provenind din această familie politică. În acest mod, prin excursul biografic şi identificarea personalului parla- mentar şi administrativ, abordarea autoarei

îşi relevă, încă o dată, incontestabila utilitate epistemologică. Volumul Anei-Maria Rădulescu se dis- tinge şi prin acribia cu care autoarea a exca- vat un număr impresionant de publicaţii locale de orientare conservatoare. Într-o ipo- tetică, dar necesară, istorie a presei doljene, acest aport nu va putea fi ignorat. Căci mo- bilizarea politică şi fidelizarea electoratului, în epoca votului cenzitar, este inimaginabilă în absenţa vastei reţele de publicaţii, care di- seminează mesajul politic: Vechiul Regat es- te o societate în care presa, politică sau culturală, îndeplineşte un rol de constituire

a opiniei publice. Dincolo de amănuntele istoriografice, in- teresul ultim al cărţii rezidă în potenţialul ei de a reconstitui, credibil, un tip antropologic, astăzi definitiv extinct: politicianul român de Vechi Regim, de sensibilitate conservatoare. În galeria imaginată de Ana-Maria Rădu- lescu se regăsesc elementele unui patriotism local, responsabil pentru dezvoltarea Regatu- lui, în ansamblul său. La nivel local (Ulysse Boldescu) sau naţional (Nicu Economu), po- liticianul doljean, fie el conservator pur sau takist, este animat de un spirit al propăşirii comunităţii din care face parte. Mecenatul, ameliorarea administraţiei, participarea la activitatea adunărilor din Bucureşti, nu sunt niciodată disjunse de aderenţa la valorile spaţiului natal. Lecţia de altruism dată de aceşti iluştri doljeni poate fi un reper de natură etică. Volumul Anei-Maria Rădulescu este salutar în măsura în care el readuce către actualitatea apteră un model uman ce poate fi emulat.

IOAN STANOMIR

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

281

CARMEN ANDRAŞ România şi imaginile ei în literatura de c˙l˙torie britanic˙. Un spaţiu de frontier˙ cultural˙

Editura Dacia, col. „Mundus imaginalis“, Cluj-Napoca, 2003, 447 pp.

MIHAELA GRANCEA C˙l˙tori str˙ini prin Principatele dun˙rene, Transilvania şi Banat (1683-1789). Identitate şi alteritate

Editura Universităţii „Lucian Blaga“, Sibiu, 2002, 340 pp.

Volumul lui Carmen Andraş, iniţial o teză de doctorat, se încadrează, după cum

precizează autoarea (p. 5), în domeniul stu- diilor culturale comparate, şi în special al imagologiei, un domeniu mai recent al com-

parativismului. România şi imaginile ei

mă, din punctul de vedere al metodologiei, grila identitate-alteritate a postmodernis- mului în ştiinţele sociale, caracterizat în primul rând de accentul pus pe interdisci- plinaritate, pe comunicarea interculturală şi pe diversitate (referinţele teoretice ale lui Carmen Andraş sunt în special Tzvetan Todorov, Mihail Bahtin, Jacques Derrida, etc., pp. 7-13). Capitolul metodologic intro- ductiv continuă printr-un survol al concep- telor, al cercetătorilor, al publicaţiilor rele- vante şi al direcţiilor de cercetare europene, dar şi româneşti, ce se încadrează în studiile de imagine grupate în trei discipline, imago- logia, studiile culturale comparate şi studiile postcoloniale (pp. 13-51). Carmen Andraş insistă asupra dezvoltării în România a ima- gologiei (cu prezentarea cercetătorilor, a instituţiilor şi a publicaţiilor), subliniind faptul că acest domeniu urmează la noi tra- diţia şcolii germano-franceze prin studiile profesorului Alexandru Duţu: „Nota speci- fică a metodologiei sale este însă abordarea imagologiei şi literaturii comparate în strân- să legătură cu istoria mentalităţilor, subor- donându-le acesteia. Astfel, istoria mentali- tăţilor este cea care îi oferă imagologului şansa de a înţelege formarea discursului mental cu privire la alteritate, a conceptelor şi imaginilor dominante, aşa cum apar ele în literatură“ (p. 17). Autoarea porneşte de la premisa că ima- ginile alterităţii sunt „sisteme mult prea complexe şi dinamice ca să poată fi fixate în

asu-

tipare, fie acceptabile, fie inacceptabile“ (p. 52). Pentru a analiza reprezentările britani- ce despre România, ea preia de la Mary Louise Pratt sintagma „zonă de contact“ ce denotă acele „spaţii sociale unde se întâlnesc culturi distincte, stabilindu-se relaţii asimetrice de dominare şi subordonare“ (p. 53). Cu men- ţiunea că jurnalele de călătorie britanice din secolul al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, ce constituie materialul documentar al studiului şi frontierele sale temporale, „justifică o politică de influenţă «civilizatoare» în zonă şi nu una propriu-zis imperialistă“ (p. 54). Carmen Andraş consideră că frontierele spaţiale ale reprezentărilor britanice asupra românilor sunt arbitrare, participând la o hartă simbolică a Europei şi a partajării Est-Vest. Jurnalele de călătorie britanice re- flectă „adecvarea reprezentărilor despre români la realităţile din minte mai curând decât la cele propriu-zise“ (p. 57). Interesele politico-economice şi comerciale ale Marii Britanii (aliată a Imperiului Otoman) şi ale altor state occidentale în Europa de Est au contribuit şi ele la o lectură în cheie politică asupra românilor (p. 59). România este înca- drată „în imaginea generalizată şi omogeni- zată a Sud-Estului european“ (p. 56), iar imaginea „barbariei (ca opusă civilizaţiei) va deveni treptat nucleul stereotipurilor vi- itoare care vor orientaliza, exotiza şi balca- niza acest spaţiu prin învestiri cu atribute negative“ (p. 57). Pe această hartă simbolică, călătorii britanici plasează România într-o zonă semi-civilizată, semibarbară, semieuro- peană şi semiorientală. Ei menţin România într-un anumit echilibru „prin artificii de calcul, accentuându-i fie orientalitatea, fie europenitatea, ori de câte ori balanţa părea

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

282

RECENSIONES

să încline într-o parte sau alta“ (p. 58). Nu este de mirare, prin urmare, că „în ţările ro- mâne, pitorescul şi exoticul sunt constantele evocărilor engleze, portretistice ori peisagis- tice“ (p. 99). Cu o oarecare ironie, Andraş afirmă că România este astfel martora unei „indecizii europene“ (p. 58), care pune în mişcare stereotipuri durabile ce văd în Răsă- ritul continentului o „zonă a diferenţelor in- compatibile“ şi nu o zonă a interferenţelor culturale (p. 52). Autoare dedică un subca- pitol foarte interesant descoperirii alterităţii în epoca Luminilor, precum şi premiselor sale filosofice şi epistemologice (pp. 62-79). Acestea vor fi modificate în secolul al XIX-lea, când are loc „o reorientare a discursului despre călătorie înspre subiectivitate“ (p. 95) şi imaginaţie (p. 97). După cum precizează autoarea, capito- lele volumului reprezintă a abordare empi- rică a reprezentărilor engleze aşa cum sunt ele reflectate în discurs, „atât din perspec- tivă sincronică (după modelul antropologiei structurale), cât şi a duratei lungi, pe mă- sură ce stereotipurile diferenţierii evoluează dinspre stigmat înspre mit“ (p. 60). Sunt examinate pe larg reprezentările călătorilor englezi privind originea românilor; firea lor; folclorul; felul în care românii îşi petreceau timpul liber; vestimentaţia lor; obiceiurile lor domestice; ambientul românesc; religio- zitatea românilor. Ultimele două capitole constituie un salt în timp şi încearcă să de- monstreze evoluţia mai recentă a stereoti- purilor analizate în capitolele anterioare prin prisma mitului vampiric al Transilva- niei (la doi scriitori, Bram Stoker şi Alan Brownjohn).

Studiul Mihaelei Grancea asumă şi el grila (interdisciplinară) construcţie identi- tară-perceperea alterităţii. După cum preci- zează autoarea în „Argument“, imaginarul etnic asupra românilor (mai precis, structu- rile politice, chipul principelui şi al elitelor, religiozitatea, relaţiile interetnice şi inter- confesionale, reprezentări ale spaţiului, pro- filuri etnopsihologice) constituie obiectul cer- cetării, cu scopul de a descrie „clişeele şi stereotipurile care animă explicaţia etnocul- turală (construirea propriei identităţi şi re- construirea imaginară a identităţii Celuilat) deschizând sau blocând comunicarea inter- culturală“ (p. 6). Interesul pentru identita- tea etnică, „derivat din dialogul intercultu- ral“ (p. 41), este justificat prin faptul că „în

imaginea etnică se concentrează un corpus de stereotipuri şi clişee cu referire la un Celă- lalt etnic referenţial, corpus cu trăsături omo- gene şi statice de «durată lung㻓 (p. 42). Din această perspectivă etnoculturală, Mihaela Grancea analizează relatările a 85 de călători străini prin Principate din peri- oada 1683-1789. Analiza propriu-zisă a măr- turiilor este precedată de câteva precizări metodologice. Autoarea recurge la investi- gaţia istorică într-un „domeniu relativ re- cent, cel al istoriei imaginarului social-po- litic, aflat la întâlnirea istoriei mentalităţilor cu antropologia, psihologia socială şi istoria ideilor politice“ (p. 30). Mai precis, Grancea adoptă un demers imagologic, domeniu „în cadrul istoriei noi“ (p. 30), care analizează imaginile (sub formă de stereotipuri) despre „celălalt“, construite de o comunitate în efortul său de auto-definire. Autoarea preci- zează: „Adeseori imaginea de Sine, ca ele- ment constitutiv şi marcă a propriei identi- tăţi, a unui popor sau chiar a unei civilizaţii, s-a construit şi pe accentuarea diferenţelor în raport cu Celălalt, aflat în imediata apro- piere sau într-un spaţiu îndepărtat” (p. 31). În ceea ce priveşte definirea identităţii, refe- rinţele sale teoretice sunt în special Hélène Ahrweiler, Stuart Hall, Ascherson Neal, Frederik Barth (pp. 31-37), dar şi Tzvetan Todorov (p. 40). Materialul documentar examinat este, deci, citit în cheie imagologică, dar şi din perspectiva teoriei străinului (de sorginte sociologică), adică acel călător care „astăzi vine şi mâine rămâne“ (Grancea îl citează aici pe Georg Simmel, p. 37). Precum în studiul lui Carmen Andraş, sunt privilegiate câteva subiecte tratate de observatori, conferind şi structura volu- mului: originea şi funcţionarea instituţiilor politice; imaginea principelui; ceremonialul politic; elitele; religiozitatea ortodocşilor; atitudinile în faţa morţii; viaţa cotidiană; re- laţiile interetnice şi interconfesionale; profi- lul etnopsihologic al românilor; portul popu- lar; gastronomia; imaginile asupra evreilor şi a ţiganilor; spaţiul urban; natura. Câteva precizări privind decupajele tem- porale şi documentare ale celor două studii. Justificarea delimitării temporale din vo- lumul lui Carmen Andraş (secolul al XVIII-lea şi prima jumătatea a secolului al XIX-lea) es- te, în expresia autoarei, „artificială“: „Aceasta pentru că desfăşurarea naturală a fluxului de imagini respectă etapele necesare ce preced

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

283

sau urmează dincolo de aceste date limită. Apărând deja în secolele XVI-XVII, repre- zentările britanice asupra românilor crista- lizează în secolul al XVIII-lea, luând apoi nestânjenite calea stereotipurilor în urmă- torul, spre a culmina la răscrucea secolelor XIX-XX, în reprezentările mitice, demonice. Percepţia actuală merge în prelungirea aces- tei evoluţii“ (p. 55). Contextul istoric şi poli- tic ulterior al Principatelor, de după mo- mentul 1859, justifică, de asemenea, decupa- jul temporal al lui Andraş, precum şi îm- pietrirea stereotipurilor despre români şi caracterul lor repetitiv începând cu jumăta- tea secolului al XIX-lea: „Mereu unilaterale, ele [stereotipurile] rămân preponderent fol- clorizante, orientate fiind spre ruralitate şi spre cultura populară. Cu excepţia unor is- torici şi diplomaţi britanici care vor lua o atitudine fermă faţă de prejudecăţile cu care era învăluit acest spaţiu, românilor nu li se recunoştea statutul de agenţi istorici, ci doar de pioni în lupta de interese a Marilor Puteri“ (p. 55, precum şi pp. 79-82). Mihaela Grancea analizează mărturiile călătorilor străini din perioada 1683-1789 „deoarece epoca, cu mutaţiile ei structurale, determină o accelerare a călătoriilor în spa- ţiul românesc, o diversitate a finalităţilor călătoriei, a tipologiei ei şi a structurii de grup“ (pp. 5-6). Autoarea îşi delimitează studiul în funcţie de contextul geopolitic mai larg (evenimentele secolului al XVII-lea duc la un nou echilibru de forţe pe continent şi la declanşarea chestiunii orientale) în care este încadrată şi percepţia asupra spaţiului românesc, precum şi în funcţie de curiozi- tatea ştiinţifică şi umană a Luminilor ce-i motivează pe călătorii acestei perioade (pp. 7-10). Examinând motivaţia şi finalitatea călătoriilor, Grancea constată că majoritatea lor aveau „o perspectivă pragmatică“ (mi- sionari, diplomaţi, funcţionari, savanţi, etc.), însă „numărul călătorilor care călătoresc de plăcere este foarte restrâns, deoarece spaţiul românesc, datorită complicaţiilor politi- co-militare şi standardului de civilizaţie, nu oferea siguranţa şi confortul necesar călăto- riei de agrement“ (p. 23). O delimitare utilă ar fi putut, probabil, rezolva dificultatea şi imprecizia decupaju- lui temporal, inerentă unor astfel de cerce- tări în care mărturiile abundă: identificarea operelor de autor, care nu mai transmit „o cunoaştere «impersonal㻓, care nu mai reproduc imagini asupra românilor relativ

insensibile „la interpretări individuale şi stă- ri de spirit conjuncturale“, ci devin „un loc de producere a imaginilor, neimaifiind, ca în cazul vechilor mărturii, un mediu de vali- dare a acestor imagini“ 1 . În opinia lui Daniel Barbu, „de la sfârşitul veacului al XVIII-lea nu mai avem de-a face cu «probe», în sens istorico-juridic, ci – de cele mai multe ori – cu «opere» de factură istorico-literară“ 2 . Selecţia mărturiilor nu este nici ea foarte explicită la cele două autoare. Pentru peri- oada aleasă, demersul lui Carmen Andraş pare să fie exhaustiv în ceea ce priveşte jur- nalele de călătorie britanice (ce „poartă în ele germenii literalităţii“, p. 98). Nu este însă cazul studiului Mihaelei Grancea. Ea se opreşte asupra unui număr de 85 de călători străini „care au părut mai interesanţi din perspectiva imageriei reprezentative pentru epocă“ (p. 5). În ceea ce priveşte tipologia relatărilor de călătorie a acestor 85 de stră- ini, Grancea le clasifică astfel (în baza mate- rialului analizat): memorii, dizertaţii cu subiect istoric, economico-administrativ şi sociocultural, jurnale de campanie, jurnale de călătorie, memorii şi rapoarte ale unor funcţionari şi misionari (p. 15). Carmen Andraş privilegiază apartenenţa naţională a călătorilor (originea lor comună din perspectiva unui spaţiu lingvistic co- mun), cei britanici. Criteriul „naţional“ este criteriul său de decupare. Chiar dacă func- ţiile şi profilurile sociale şi personale ale că- lătorilor nu reprezintă un criteriu explicit de clasificare a mărturiilor analizate de Andraş, ele sunt întotdeauna precizate şi subliniate, deoarece orientează ochiul şi mărturia călă- torului. Însă nu cumva clasificarea observa- torilor britanici (şi a jurnalelor lor de călăto- rie) în funcţie de orientarea lor, de profesia lor, de interesele lor, etc. ar conduce la ima- gini diferite, în ciuda apartenenţei lor co- mune, „britanice“? Este o întrebare care ar merita un studiu în sine. Studiul Mihaelei Grancea este mai sen- sibil la originea socială, profilul personal şi social (eventual politic), statutul confesional, durata şederii călătorilor selecţionaţi. Ea ne prezintă în introducere lista călătorilor avuţi în vedere, funcţia lor, precum şi circum- stanţele, anii şi scopul călătoriei. „Urmărind

1 Daniel BARBU (coord.), Firea românilor, Nemira, Bucureşti, 2000, p. 12.

2 Ibidem, p. 13.

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

284

succesiunea călătoriilor, frecvenţa lor, struc- tura de grup a călătoriilor şi tipul de imagi- nar pe care aceştia îl ilustrează“, autoarea identifică două valuri de călători: primul val în perioada 1683 şi anii 1730, iar al doilea val, până la sfârşitul perioadei avute în vedere (pp. 16-19). O trăsătură comună a celor două studii este tratamentul indistinct al surselor în care decupajul se face numai pe textele despre români (o tradiţie de cercetare inaugurată de Nicolae Iorga).

RECENSIONES

Meticulozitatea şi abundenţa surselor primare sunt remarcabile pentru ambele studii. O bibliografie largă încheie ambele volume. Trebuie să menţionăm interesanta addendă din finalul volumului lui Carmen Andraş ce cuprinde o listă cu traduceri din literatura engleză în limba română în peri- oada 1780-1850 (cărţi cu caracter religios, ro- mane, poezie, povestiri sentimentale, dicţio- nare etc.) (pp. 440-445).

SILVIA MARTON

OVIDIU PECICAN România şi Uniunea European˙

Editura Eikon, col. „Homo Europaeus“, Cluj-Napoca, 2003, 272 pp.

Încă din „Introducere“, autorul relevă cadrul fundamental al volumului său (apă- rut într-o primă ediţie de numai 82 de pagini la Ed. Fundaţiei CDIMM Maramureş, Baia Mare în 2000): „Ultimii ani au adus România într-o nouă etapă a integrării euro- pene. De astă dată, stadiul dinainte, «eroic», a fost depăşit printr-o abordare pragmatică. Începutul acestui stadiu, cel mai recent, era anunţat, din punct de vedere instituţional, de crearea unui Minister pentru Integrare Europeană, dar noul pas s-a făcut din mo- mentul în care au demarat negocierile pro- priu-zise ale României cu Uniunea Euro- peană. Aşa după cum decurge, procesul se anunţă dificil şi nu tocmai scurt. Dar aceasta nu înseamnă că el îi priveşte numai pe teh- nicienii însărcinaţi oficial cu purtarea nego- cierilor. Dimpotrivă, cred că eforturile tutu- ror celor interesaţi, într-un fel sau altul, de accesul României în UE, vor trebui inten- sificate şi direcţionate cât mai precis spre gândirea creatoare a acestui process […] În laboratorul unificării continentale, pasiona- ţii ideilor sunt aşteptaţi cu cele mai serioase soluţii pentru viitor, chiar dacă, aparent, ei nu fac, uneori, decât să viseze“. Volumul este structurat în două secţiuni:

„Europe de visat“ şi „Europa între respin- gere şi atracţie“. Prima secţiune se deschide cu textul „Europa e făcută din mai multe Europe“ (iniţial un interviu acordat la Radio Cluj, publicat ulterior în Tribuna, oct.-dec. 2001), în care autorul configurează o viziune sintetică asupra istoriei şi civilizaţiei euro-

pene ca fundament inevitabil al Uniunii Europene: „O viziune oarecum tradiţională referitoare la unitatea spirituală a Europei pune la baza acesteia trei componente esen- ţiale: cultura antică greacă, cea romană şi religia creştină. Mai recent, […] savanţi americani precum David Gress consideră că nu se poate neglija cu nici un chip nici apor- tul spiritualităţii nordului germanic şi scan- dinav“. Se constată, aşadar, o tendinţă de lărgire a înţelesului speicificităţii europene prin înglobarea unor zone lipsite de presti- giul Antichităţii clasice, dar valorizate di- vers de contemporaneitate. Pornind de la „etica protestantă“ a lui Max Weber, Pecican evocă prosperitatea economică şi avansul tehnologic redutabil al lumii nordice în secolul al XIX-lea, care nu pot fi trecute les- ne cu vederea. Contrazicându-l pe Samuel P. Huntington, care întrezărea un „conflict între civilizaţii“ precum cea catolico-protes- tantă occidentală şi cea ortodox-răsăriteană, autorul prevede o Comunitate Europeană care va reuni cele două orizonturi creştine într-o singură, deşi diversă, construcţie. Referindu-se la implicarea Occidentului în dezmembrarea Iugoslaviei şi la intervenţia rusă din Cecenia (pe fundalul istoric al cru- ciadelor anti-islamice din Evul Mediu euro- pean), Pecican consideră că în prezent „Cru- ciada“ continuă într-un spirit care cunoaşte şi accente medievale. El subliniază în con- tinuare: „Cred că holocaustul nazist a lecuit pe oamenii bătrânului continent de fan- tasma purităţii rasiale şi a antisemitismului,

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

285

şi sper că se va găsi până la urmă şi calea către o conciliere cu Islamul. Europa ar pu-

tea reveni astfel în fruntea umanităţii, inven- tând o nouă cale de a coexista armonic“. Elanurile unificatoare consumate de-a lun- gul istoriei în spaţiul european sunt de o diversitate deconcertantă şi de anverguri diferite: de la Giambattista Vico şi Herder, până la Marx şi Lenin, mulţi gânditori au văzut o asemenea aspiraţie a macroorganis- melor sociale şi economice ca pe o certitu- dine. Când Nietzsche identifica în stat un monstru rapace, care striveşte vieţile spre propria-i împlinire şi glorie, el generaliza, probabil, pornind de la experienţa seculară

a Germaniei în dubla ei calitate de moşteni-

toare a programului Imperiului medieval şi de agregat federal în jurul Prusiei milita- riste. În majoritatea timpurilor trecute, im- periul, în dubla sa ipostază, ecleziastică şi laică, s-a prezentat drept singura formă sta- tală cu intenţii globaliste, universalizante:

Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit, Bi- zanţul, Imperiul Habsburgic, Imperiul Ţarist, Imperiul napoleonian, Reichul lui Hitler… Cele două eclezii creştine – cea apuseană, Papalitatea, şi cea răsăriteană, Patriarhia – au supravieţuit cataclismelor istorice ale prăbuşirii statelor care le dăduseră viaţă, semn al unei mari vitalităţi, nici astăzi epui- zate. „Dar caracterul unic al Europei îl con- feră poate – potrivit autorului – amestecul, greu separabil în componentele sale, de cunoaştere, aventură, cucerire şi joc. Toate se înrudesc prin aceea că presupun o miză, un risc şi o opţiune ce survine prin substi- tuirea înţelepciunii pasive printr-o atitudine activă, de temeritate. Toate sunt faţete ale unui tip spiritual febril, activ, mânat de nevroza înfăptuirii şi a afirmării de sine“. Analizând istoria Statelor Unite ale Americii (nu lipsită de elemente contradictorii, pre- zente chiar şi în moştenirea părinţilor fonda- tori ai SUA, uneori importatori prea zeloşi ai unei ideologii europene revolute), Pecican ajunge la concluzia că America a livrat în mode esenţial Europei o altă experienţă a convieţuirii. Statele Unite au reuşit să depă- şească o serie de crize sociale şi politice

(abolirea sclavajului, războiul civil), forjând

o naţiune atipică, unitară în felul ei, caracte-

rizată de multiculturalitate, pluriconfesiona- lism şi, în linii mari, democraţie şi toleranţă politică. „Modelul acesta a devenit un stan-

dard de viaţă în Europa occidentală de după ’89, anul revoluţiilor anticomuniste, părând

să conţină răspunsul la interogaţiile cu pri- vire la devenirea ulterioară a continentului

nostru“. Deşi Europa a devenit conştientă încă dinainte de al Doilea Război Mondial că şansa nemarginalizării ei va fi unificarea, modelul federalist de tip american s-a im- pus cu evidenţă abia ca o consecinţă a apre- cierii lucide a dezastrelor conflagraţiei mon- diale. În multe din ţările europene există rezerve semnificative fie împotriva ideii de

a se delega parte din suveranitate unui or-

ganism suprastatal, fie împotriva pluralis-

mului confesional, fie în privinţa drepturilor

şi

sexualitate etc). În răsăritul Europei, unde

civismul şi valorile lui nu au înlocuit nicio- dată în mod radical vechea raportare de tip feudal, pe clanuri, înrudiri şi relaţii de vasa- litate, marea majoritate a oamenilor încă ezită, refuzând sau fiind incapabili să înţe- leagă deocamdată că, de fapt, nu negociază

o modă culturală, ci un alt mod de viaţă,

mai permisiv, care să îngăduie evitarea de- gradării calităţii vieţii în Europa şi izbucni- rea unor noi conflicte devastatoare.

Referitor la Europa tripartită (Apuseană, Centrală şi de Răsărit), românii s-au consi- derat permanent ca parte a uneia dintre ultimele două (oscilând între ele în funcţie de epocă şi de implicarea lor în istoria euro- peană). Această conştiinţă a apartenenţei la Europa au avut-o românii – la nivelul eli- telor lor – de fiecare dată când ameninţarea îndreptată împotriva lor a venit din afara Europei şi a creştinismului. În trecutul mai îndepărtat, atunci când încă nu se vorbea despre Europa, ci despre Respublica chris- tiana, românii au fost adeseori solidari cu aceasta. Dar această solidaritate în jurul unei idei catolice s-a manifestat mai cu seamă în momentele de criză politică, în legătură cu avansul otomanilor către centrul Europei. Când nu era vorba despre confruntarea cu păgânii, românii se simţeau solidari cu Ră- săritul ortodox, situându-se pe poziţii de adversitate în raport cu catolicismul. O dată cu dezvoltarea conştiinţei naţionale româ- neşti, în principal prin intermediul operei reprezentanţilor Şcolii Ardelene, dilema „Orient sau Occident?“ este tranşată în favoarea unei solidarităţi cu Occidentul. Pecican subscrie integral viziunii lui Eugen Lovinescu din Istoria civilizaţiei române mo- derne: sugestiile occidentale au modelat sa- lutar evoluţiile sociale, politice, morale şi intelectuale ale românilor; dintr-un orizont

libertăţilor individuale (feminism, homo-

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

286

RECENSIONES

de gândire subsumat esenţialmente sferei religioase, raportarea românilor la Europa a ajuns să se înscrie într-un alt orizont, mai laic şi mai pragmatic. Prin bunele relaţii cu Franţa lui Napoleon al III-lea, prin opţiunea pentru o dinastie de extracţie europeană, ca şi prin adoptarea moravurilor publice occi- dentale, românii s-au înscris deliberat pe o orbită de dezvoltare vestică. Chiar şi în pe- rioada interbelică, atunci când pretutindeni în Europa extrema dreaptă se instala la cârma statelor, România s-a aliniat la ten- dinţa majoritar exprimată a Occidentului. Pecican diagnostichează modernizarea şi oc- cidentalizarea românească la două niveluri (ambele, din păcate, relativ superficiale):

nivelul comportamental şi de mentalitate şi cel economic. În această privinţă, el întreve- de asemănări cu fenomenul constatat în ţările islamice, unde importul de tehnologie occidentală nu a modificat în profunzime modul de a fi al arabilor. Autorul îşi ex- primă o serie de rezerve în legătură cu Con- stituţia de la 1923, considerată a fi cea mai democratică din istoria noastră: ea s-a năs- cut într-o democraţie burgheză marcată de multe imperfecţiuni, semnalate şi nesemna- late (Eleodor Focşeneanu înclină să argu- menteze acelaşi lucru în Istoria constituţio- nală a României). El apreciază „că este timpul să ne croim viitorul căutând cu privirile nu la trecut, dornici să-l reproducem în condiţii masiv modificate, ci către prezent, plin de sugestii“. Din păcate, nici o forţă politică activă în spaţiul românesc, de mai bine de un deceniu încoace, n-a fost capabilă să me- tabolizeze acele sugestii, iar astăzi, după atâţia ani de sistem parlamentar şi pluripar- tit, „singurele partide cu bază de masă sunt cele care reproduc trecutul apropiat – nu cel interbelic –, într-o formă atenuată, luând precauţiunea de a asigura populaţia că vor încetini […] pe cât posibil, orice eventuală schimbare radicală“. Referitor la perspec- tivele integrării României în Uniunea Euro- peană, Pecican trasează un tablou mai de- grabă sumbru: „Cu economia la pământ, gata să fim colonizaţi şi să invadăm Occi- dentul cu mâna noastră de lucru ieftină, as- tăzi apărem în ochii ţărilor prospere de la vest ca o autentică bombă cu efect întârziat, dar cu o forţă devastatoare. Într-o apreciere realistă, în ritmul în care se derulează nego- cierile, cred că integrarea noastră în Comu- nitatea Europeană nu se va petrece în du- rata scurtă“. El arată că primirea noastră

instantanee în Uniune ar pulveriza rămăşi- ţele de industrie românească, piaţa noastră de produse agricole ar fi şi ea copleşită de marfa mai competitivă şi mai ieftină a altora, iar normele calitative şi reglementa- rea regională a ramurilor economice, practi- cată de Uniunea Europeană, ne-ar azvârli în plin haos economic. Aşadar, se impune o meditaţie mai profundă în privinţa strate- giei celei mai adecvate de urmat. Verdictul autorului e lipsit de echivoc: „Câtă vreme România îşi va permite să ignore specialiştii capabili de o expertiză corectă, stăpâni pe mijloacele lor, costurile vor fi ridicate, stra- tegii vor bâjbâi încurcaţi în generalităţi, iar oportunismul şi lipsa de moralitate în poli- tică vor rămâne neîngrădite“. Pericolul ca naţionalismele şi exacerbările etnice să frâ- neze procesul integrării europene a Româ- niei poate fi evitat printr-o politică respon- sabilă: „Nu cred că prin discursul său par- tizan românesc şi ortodox statul actual îşi poate mobiliza toţi cetăţenii în sensul dorit. Mai degrabă va crea clivaje sociale grave între ortodocşi şi neortodocşi, între români şi neromâni […] Cred că adevăraţii patrioţi ai României de astăzi vor asuma cu respon- sabilitate sarcina regândirii statului nostru şi a cetăţenilor lui“. Tot din prima secţiune remarcăm textul „Europele marginii te- restre“, în care autorul întreprinde o analiză geopolitică a bătrânului continent, pornind de la următoarea premiză: „Există mai mul- te margini ale Europei dar, dintr-un punct de vedere, cea mai interesantă din toate este cea unde Europa nu se termină, ci continuă. La vest, nord şi, în parte, chiar la sud, continentul întâlneşte întinderile de apă, mările şi oceanul. Acolo marginea este de natură geografică şi are un caracter definitiv […] Nu acelaşi lucru se întâmplă la est şi sud-est. Aici marginea este mutabilă, mişcă- toare, fluctuantă. Ea este imprecisă şi de natură administrativă, o frontieră geopoliti- că, inefabilă, deşi consistentă până la con- tondenţă“. În legătură cu marginile născute pe uscat, s-a conturat de-a lungul istoriei o adevărată mitologie: drang nach Osten şi mi- graţia ariană spre India (două teme funda- mentale ale germanilor), migrarea Romei de pe Tibru pe malurile Bosforului şi apoi la Moscova (visată de ortodocşi), expansiunea slavilor spre sud-est şi spre vest, transfor- mată abia de Stalin în, parţială, realitate. Autorul relevă: „Aceasta ar putea fi una din- tre caracteristicile Europei […] spre deosebire

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

287

de alte continente, ea se desfăşoară între o graniţă materială şi perfect vizibilă şi una volatilă, deşi nu mai puţin reală […] Înce- pând în geografie, Europa sfârşeşte […] în reprezentări şi fantasme“. În statele înconju- rate de ape, fantasmele au cedat cu timpul în faţa realităţii geografice. De aceea, statele din această regiune s-au dovedit mai stabile, au devenit albiile unor dezvoltări naţionale mai timpurii şi au generat matrici culturale creatoare de modernitate. Concluzia se im- pune aproape de la sine: „Probabil, de aceea se poate susţine cu justeţe că Europa ră- mâne, în esenţa ei, o peninsulă“. Acolo unde limitele teritoriale n-au mai fost însă mar- cate de prezenţa mediului acvatic, caracterul net al dezvoltării popoarelor europene a cedat în faţa unei bogăţii impresionante de forme. Bogăţia morfologică a fost însă înso- ţită de un provizorat mai durabil: germanii, în pofida imperiilor lor, nu s-au fixat în cadre statale viabile decât târziu, în secolul al XIX-lea; austriecii au oscilat între o coa- gulare de tip naţional şi una plurietnică, im- perială; foamea expansionistă a slavilor de răsărit a fost încurajată de imensele teritorii dimprejur, depăşind marginile Europei şi rigoarea statalităţii de tip occidental. Spaţiul sud-est european e văzut de Pecican sub semnul fragilităţii frontierelor: „Însăilări şi destrămări, recompuneri şi fracturări – toate acestea rămân caracteristice pentru istoria Cehiei şi Slovaciei, a Poloniei şi României, ca şi a Iugoslaviei şi Bulgariei. Aici magia este în plină ebuliţie, iar unduirea mar- ginilor pare să se fi permanentizat“. Autorul delimitează astfel o „Europă a frontierelor terestre“ de o „Europă a limitelor acvatice“. Se poate distinge, aşadar, între o Europă unde posibilitatea expansiunii treptate a fost stăvilită de mare, obligând la o densitate marcată a locuirii şi la o desprindere de agricultură, şi o altă Europă care, atrasă de mobilul posesiei funciare nelimitate, a ră- mas prizoniera agriculturii şi s-a disipat în teren, realizând o densitate de locuire mai vagă. Dincolo de aspectul ocupaţional, dis- tincţia dintre Europa urbană şi meşteşugă- rească-industrială, pe de o parte, şi cea ru- rală şi agricolă, pe de alta, defineşte, în opi- nia autorului, două moduri de a fi diferite, eventual complementare. „Elementul care le diferenţiază radical ar putea fi un anume tip de raport cu pământul sau, mai general, cu proprietatea. La vest, proprietatea a devenit riguros reglementată, neechivocă. La răsărit,

ea continuă până astăzi să fie comună în diverse forme, indistinctă ori negarantată corespunzător, anulată ori restituită apro- ximativ de un regim politic sau altul“. În strictă derivare cu aceste forme de proprie- tate se află şi formele fundamentale de viaţă socială: Occidentul tinde către familia res- trânsă (părinţi, copii), în vreme ce Răsăritul rămâne în sfera familiei patriarhale cu nu- meroase ramificaţii. Pe aceeaşi linie de ana- liză, Pecican relevă şi diferenţele de ordin religios dintre cele două Europe: în timp ce catolicismul şi protestantismul au accelerat mişcarea socială de autonomizare a indivi- dului, generând o ţesătură socială modernă,

ortodoxia a sprijinit autoritarismul şi centra- lismul social, prezent deja în familia tradi- ţională de tip patriarhal, specifică răsăritului Europei. Între Europa vestică şi cea estică, autorul subliniază aspectele esenţiale ale Europei Centrale, o caracteristică a acesteia din urmă fiind „o deteriorare a formelor proprii de existenţă politică pe seama sta- telor învecinate, fie din răsărit (Imperiul Otoman şi URSS), fie din apus (Imperiul Habsburgic, Franţa napoleoniană)“. În con- tinuare, autorul face o paralelă între Europa de Est şi Europa de Sud-Est: în timp ce Sud-Estul a fost însuşi Imperiul Roman, apoi cel Bizantin, Răsăritul abia dacă l-a co- piat pe cel din urmă sub aspect religios şi ca tip de civilizaţie; în rest cele două zone se aseamănă prin amestecul de ortodoxie, păgânism (musulman) şi infuzii occidentale, dozate diferit de la un moment istoric la al- tul şi într-o ambianţă preponderent ortodo- xă. Pornind de la consideraţiile lui George Schöpflin despre Europa Centrală şi de Sud-Est, expuse într-o serie de articole, Pecican configurează o caracterizare geo-po- litică a celor două zone: organizarea statală

a unor teritorii atât de vaste şi relativ puţin locuite favoriza adoptarea unor soluţii de guvernare autoritară (ţaristă şi comunistă); ambele au un caracter predominant agricol, care a determinat un tip de relaţii sociale specifice acestui context economic; în ambe-

le zone au fost prezente ideologii ale paseis-

mului şi tradiţionalismului ruralist, de la care nu face excepţie nici comunismul pro- pagat de sovietici (idealul unui paradis ega- litarist al oamenilor muncii trădând o nos- talgie pentru societatea anterioară diviziunii sociale a muncii şi apariţiei claselor sociale).

Autorul constată că globalizarea, patronată de SUA după finalul războiului rece şi

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

288

RECENSIONES

căderea comunismului, are drept pandant o fărâmiţare care poate fi, după caz, statală, administrativă, etnică, culturală. Se remarcă totodată revigorarea ocupaţiilor agricole în condiţiile falimentului industriei de tip co- munist şi a incapacităţii statelor din Răsări- tul şi Sud-Estul Europei de a se relansa în producţia de mărfuri industriale compe- titive pe piaţa internaţională. O problemă dificilă rămâne, în opinia lui Pecican, difi- cultatea cu care Europa de Sud-Est „se poate converti“ la abordările de tip occi- dental. Oricât de bine le-ar imita la nivelul elitelor ori la cel oficial, în profunzime aces- tea sunt menite să rămână în continuare un model străin (fiind ne-local). Asemeni lui Schöpflin, Pecican crede că alinierea la stan- dardele occidentale prin simpla imitaţie, ori

vaga adaptare a modelului vestic nu este viabilă. Totuşi: „Slab, static, mic şi ruralizat cum e, oraşul din Europa de Sud-Est poate fi regândit ca loc al unei transformări sociale gândite în termenii progresului“. În înche- iere, autorul abordează problema naţionalis- mului în cele două zone europene: în Euro- pa Centrală, el a luat un aspect aristocratic (naţionalismul maghiar, polon, prusac), în Sud-Est el fiind mai curând popular (na- ţionalismul românesc, sârbesc, bulgar). În Sud-Estul Europei, înlăturarea comunis- mului a relevat persistenţa, supravieţuirea, revigorarea naţionalismului. Această achi- ziţie a modernităţii s-a dovedit mai durabilă şi mai de succes decât altele. Conceperea na- ţiunii prin mobilizarea solidarităţii în jurul limbii, religiei şi experienţelor istorice co- mune a permis valorizarea spiritului comu- nitar premodern în nişte cadre care, în loc să transforme calitativ raporturile dintre cetă- ţeni, le-au configurat mai net. Aşadar, auto- rul conchide: „Astăzi continuăm să trăim în contextul creat de confluenţa acestor straturi istorice şi ele condiţionează consistent evo- luţiile din zonă în continuare“. Pe aceeaşi linie de analiză se înscriu şi următoarele două texte: „Europa între două orizonturi“ şi „Cele două Europe“. „În boxe statul“, reprezintă în fapt o introducere la ediţia română a cărţii lui Yves Ternon, Statul criminal, Institutul European, Iaşi, 2002. Relevăm câteva pasaje semnificative din

demolează un întreg

acest text: „Autorul [

mit, persistent în istoria ultimelor secole, deşi Friedrich Nietzsche prevenise asupra lui încă în a doua parte a veacului al XIX-lea. Da statul este un moloh care macină vieţile

]

oamenilor [

atenţia că «Statul e cel mai rece dintre toţi

Statul e locul unde lenta

sinucidere a tuturor se numeşte „viaţă“»“. Întrebarea clasică – la ce bun statul mai

curând decât nimic? – persistă până astăzi, iar inginerii sociali, politologii, filosofii şi diferitele categorii de tehnocraţi încearcă să-i răspundă în continuare, din unghiuri diverse. După ce trece în revistă regimurile lui Stalin, Mao şi Pol Pot, autorul face o succintă analiză a dictaturii lui Ceauşescu (al cărei sfârşit nu e prezent în paginile cărţii lui Ternon): „Ceea ce pare să fi inovat Nicolae Ceauşescu în raport cu predecesorii

a fost tentativa sistematică de a-şi înfometa

şi supune altor vicisitudini constante şi cotidiene propriul popor în condiţiile în care

majoritatea zdrobitoare a comunităţii nici

măcar nu se opunea în vreun fel politicii lui

Ameninţând cu anihilarea şi

personale [

monştrii reci [

Filosoful german atrăgea

]

]

]

paralizia totală corpul social menţinut sub presiunea unui bombardament ideologic continuu şi a unui război al delaţiunii şi

suspiciunii reciproce [

al cuplului Ceauşescu a produs un rău ra- dical şi constant care a fost pe drept cuvânt tratat ca genocidar“. Pecican întreprinde în final o paralelă Ceauşescu-Miloşevici: naţio- nalismul fluturat în diverse forme la Bucu- reşti şi Belgrad era mai degrabă „instrumen- tul cinic manipulat al legitimării acasă, în vreme ce discursul materialist dialectic şi

slujea de «lingua franca» în rela-

ţiile dintre partidele frăţeşti, legitimându-i pe lideri în ochii puterii «suzerane» a so- vietelor“. Concluzia autorului e tranşantă:

„Străini de Moscova ca şi de propria ţară, deşi legaţi indisolubil de amândoi aceşti poli, preşedinţii din familia Ceauşescu-Mi- loşevici au încercat dizidenţe faţă de ruşi

] dar

nu şi-au servit cu adevărat popoarele, sacri- ficându-le unor politici ale bunului plac, fie

şi până la limita supravieţuirii fizice a mem-

brilor comunităţii“. Confruntarea dintre re- ligie şi globalizare, pe fundalul revoluţiei informatice şi multimedia, este analizată în „Biserică, globalizare şi postistorie: anti-Ba- bel sau eră apocaliptică?“. Bisericii creştine îi rămâne un câmp vast de posibilităţi, care pot recupera, cu măsură, atât dimensiunea natu- ralului, cât şi pe cea tehnologică.

atunci când le-a venit la îndemână [

istoric [

] regimul dictatorial

]

A doua secţiune a volumului („Europa între respingere şi atracţie“) se deschide cu

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

RECENSIONES

289

text ce tratează tot despre problema Bise- ricii: „Ortodoxie şi…avangardă? Rolul Bi- sericii în integrarea europeană a României“. Reparcurgând tradiţiile Bisericii Ortodo- xe încă din vremea Bizanţului şi relevând ecumenismul acesteia, autorul subliniază:

„Aşadar, dacă în cadrul Bisericii Ortodoxe se va face simţită mai profund strădania de a valoriza acele tradiţii care o fac compati- bilă cu Europa contemporană, ea va putea deveni un factor înaintemergător al integră- rii României în UE şi, de fapt al ameliorării calităţii vieţii noastre, atât în sens material, cât şi spiritual“. Dacă nu dorim ca anti-Eu- ropele imperialiste şi agresive (napoleonia- nă, hitleristă, stalinistă) să redevină posibile, trebuie să le analizăm lucid spre a le preveni în viitor: „Biserica Ortodoxă poate alimenta, în România, un asemenea efort de analiză, încurajând dezvăluirea mecanismelor care au permis strălucirea ei bizantină […] felul în care a supravieţuit în vremea comunis- mului cu strategiile ei desfăşurate amplu între compromis şi rezistenţă“. În viziunea autorului, Biserica ar trebui să se situeze neapărat pe o altă cale decât statul şi ar tre- bui să sancţioneze corupţia, inechitatea, ires- ponsabilitatea şi ineficienţa, atunci când ele apar ca principalele caracteristici ale gu- vernării. Remarcăm în continuare textul „Meditaţii althusiene“, care, pornind de la teoriile lui Johannes Althusius în a sa Poli- tica metodice digesta (1603, 1610), potrivit cărora neîncrederea între membrii aceleiaşi comunităţi este plaga societăţii prin exce- lenţă, în vreme ce încrederea lor reciprocă este fundamentul acesteia, caută să deceleze elementele unei meditaţii filosofico-politice althusiene în spaţiul românesc. În „Europa cu mai multe viteze în gândirea românească interbelică“, Pecican explorează dezbaterile referitoare la integrarea europeană a Româ- niei în anii ’20 şi ’30: un antemergător al conceptului Europei cu mai multe viteze a fost Mihail Manoilescu (prin articolul său din 1929, „Statele Unite ale Europei. Aspecte economice“); în 1930, I.G. Duca a conferen- ţiat despre „Statele Unite ale Europei“ care „nu se vor putea alcătui politiceşte decât după ce se va fi ajuns la o înţelegere, la un fel de federaţie economică“; în acelaşi an Dimitrie Gusti va publica textul conferinţei sale „Problema Federaţiei Europene“. În ur- mătorii şaizeci de ani, tema unificării euro- pene a fost abordată doar de intelectualii şi politicienii aflaţi în exil: Al. Ciorănescu,

Leontin Constantinesco (mai pragmatici), sau Mircea Eliade ori E. Cioran (dintr-o perspectivă general-culturală). Autorul ţine să precizeze în final: „De aceea, joncţiunea cu mai vechea tradiţie europenistă autoh- tonă, întreruptă la începutul deceniului al patrulea al secolului XX, s-a făcut parţial şi palid deocamdată, în pofida faptului că discuţiile publice au cunoscut în noul con- text un reviriment real“. În „Oraş, stat, su- pus, cetăţean“, Pecican încearcă să răspundă la întrebarea: ce model de relaţie a cetăţea- nului cu statul se conturează în noile con- diţii din Europa Centrală şi de Sud-Est? „Modernitatea târzie şi atragerea zonei în circuitul global surprind […] o societate fracturată între o recădere într-o medievali- tate şi un capitalism timpuriu […] pe de o parte, şi o intrare a marilor oraşe în circuitul computerizat şi cibernetizat, pe de alta“, remarcă autorul. În noile condiţii, el îi în- trevede pe cetăţenii unui stat din Europa est-sud-estică împărţiţi în două mari catego- rii: supuşii unei instanţe care dictează şi căreia nu i te poţi nici asocia, nici opune efi- cient şi absenteiştii (în fapt, nişte contumaci), mai curând absenţi din planul vieţii publice şi de la negocierile cu statul. O şansă a depă- şirii impasului ar fi integrarea într-o struc- tură comunitară precum Uniunea Euro- peană, care ar duce la armonizarea zonelor urbane şi a celor rurale. În textul „Capitala“, Pecican, după ce face o succintă incursiune în trecutul istoric al Bucureştiului, reflec- tează asupra menirii capitalei României în contextul viitoarei integrări europene: capi- tala va înceta să mai însemne centrul prin excelenţă, care acumulează toate resursele umane, materiale şi spirituale din teritoriu, devenind doar un coordonator zonal pentru România: „Bucureştii vor trebui să înveţe că privilegiul unei capitale nu este acela de a fi cel mai puternic dintre oraşele ţării, ci cel mai bun administrator al averii comune, în folosul comun al tuturor“. Un text intere- sant, cu caracter polemic, este „Împotriva Europei, pe faţă“, în care Pecican reacţio- nează la studiul „Dinamica dezmembrării“, semnat de Radu Portocală şi apărut în su- plimentul cultural Litere, Arte, Idei al zia- rului Cotidianul (ianuarie 2002). Pecican con- sideră că textul lui Portocală este „reacţio- nar“, în condiţiile în care acesta din urmă afirmă că proiectul regionalist s-ar dori o primă etapă a dezmembrării statului român, principalul efort al Europei unite fiind acela

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

290

de anihilare a entităţilor statale naţionale; potrivit lui Portocală, europenismul ar fi un nou imperialism, iar adepţii săi nişte trădă- tori. În replică, Pecican invocă întreaga tradiţie europenistă interbelică din Româ- nia, de la articolul „Insomnia Europei“ al lui O. Tăslăuanu din 1925, până la „Statele Unite ale Europei“ de M. Manoilescu (1929) şi la textul cu titlu similar semnat de I.G. Duca în 1930. În aceste texte sunt prezente idei extrem de actuale în contextul preconizatei integrări europene a României: unificarea continentală, întâietatea unificării politice în raport cu cea economică etc. Referindu-se la experienţa interbelică a regiunilor înfiinţate de Carol al II-lea, sau la cea postbelică a regiunilor lui Gheorghiu-Dej, Pecican subli- niază: „Una a fost rodul unei gândiri naţio- nalist-autoritariste, cealaltă s-a datorat unui pro-sovietic şi unui autoritarist comunist“. El pledează, aşadar, pentru o regândire ad- ministrativă a teritoriului României (şi even- tual a art. 1 din Constituţie), recunoscând totodată că nu face decât să se situeze la capătul unui lung şir de autori care au re- flectat asupra acestui subiect (singurul citat fiind, în fapt, Daniel Barbu cu Republica absentă, Nemira, 2000 [sic!, corect 1999]). În concluzie, Pecican ţine să-şi reafirme punc- tul de vedere: „Sintagma «stat naţional român unitar» poate fi păstrată dacă prin naţional vom viza pe toţi membrii naţiunii române, garantându-le explicit şi prin măsuri con- crete şanse egale, iar prin unitar vom subîn-

RECENSIONES

ţelege solidaritatea tuturor membrilor co- munităţii noastre naţionale în virtutea aces- tui nou pact de cooperare, în numele pros- perităţii şi binelui comun“. În încheiere re- ţinem şi textul „Multiculturalismul liberal“, care comentează volumul cu acelaşi titlu al lui Levente Salat, apărut la Polirom, colecţia „Opus“, 2001. Pecican precizează că această colecţie continuă alte câteva iniţiative simi- lare, apărute după 1990, dintre care ţine să o releve pe cea a grupului de experţi grupaţi în jurul colecţiei „Societatea politică“ a Edi- turii Nemira (coord. Cristian Preda), şi pe aceea a colecţiei „Civitas“, concepută de Lucian Dârdală (Institutul European). Ana- lizând fenomenul multiculturalismului libe- ral, Pecican apreciază cartea lui Salat ca ex- trem de binevenită, în contextul dezbaterii „modelului consensualist“ de democraţie. Chestiunea convieţuirii mai multor comuni- tăţi etno-culturale în societăţile conduse după reguli democratice revine în prim-plan prin contribuţia lui Salat, oferind vieţii noastre publice salutare sugestii. Volumul lui Ovidiu Pecican, grupat în jurul ideii centrale a integrării europene, e variat prin conţinut, cuprinzând deopotrivă incursiuni în trecutul istoriei politice româ- neşti, dar şi reflecţii asupra spaţiului civili- zaţiei europene ce conturează perspective interesante referitoare la menirea României în viitoarea Uniune Europeană lărgită.

ANDREI NICULESCU

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

ABSTRACTS

ABSTRACTS

291

DANIEL BARBU, Can Democracy Be its Own Enemy? The Intended Consequences of the 2004 Romanian Elections. The 2004 local and general elections confirmed once again that Romanian post-communism defined itself not as a reconstructed state based on represen- tation and as a democratized polity nurtured by the rule of law, but as a politi- cal regime that qualifies as democratic since it is simply holding regular multi-party elections. Particracy and the logic of political dualism, which gives the President the final word over Parliament, made sure that these elections are not meant to summarize in a deliberative and legislative body the will and val- ues of the political society, but to measure the share each established political party is entitled to have in the post-electoral negotiation of the executive body. Elections are not conceived as a mirror in which society reflects its cleavages in order to conciliate them without violence, but as a weighing machine for parti- san distribution of offices and privileges. In short, elections are not representing society, but introducing the government and reproducing the state. Technically, they are rather particratic than democratic. Procedural democracy is pitted against the very meaning of democracy. In post-communist Romania, elections seem to be an instrument of democracy used to disenfranchise for the second time a disaffected sovereign people.

SORINA SOARE, Quels modèles partisans pour l’Europe Centrale et Orientale? Étude des structures organisationnelles des partis politiques roumains (What Party Models for Central and Eastern Europe. A Study of Organizational Structures of Romanian Political Parties). Political parties are core state institutions of modern democracies. They are key structure of representation and they can therefore be seen as a focal point for numerous crucial questions about what they are, how they organize, what functions do they assume, etc. In this framework, the author aims at an under- standing of the Romanian parties’ landscape in terms of patterns of organisa- tion. In Central and Eastern Europe, parties are often stigmatised as corrupted, inefficient, unrepresentative bodies. The various studies on this argument lay emphasise on their considerable weakness in terms of structure, behaviour, functions and so on. Without neglecting these obvious criticisms, this article of- fers a different perspective of this issue. The various specificities in terms of or- ganisation can be seen both as signs of inexperience or degeneration but also in terms of adaptation. Romanian parties are not carbon copies of theoretical frameworks; they are a blend of ideal images and local incentives. In line with other regional studies on this topic, this article asserts the lack of relevance of the overemphasized cartel parties’ model in Romania. A patchwork model is therefore more appropriate, Romanian parliamentary parties tend to promote a hybrid organization by emphasizing a concern for mass structuring correlated with highly elitist management.

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

292

ABSTRACTS

GEORGETA GHEBREA, MARINA-ELENA TĂTĂRÂM, O Sister Where Art Thou?

Women’s Under-Representation in Romanian Politics. The paper draws partially from a 12-country EU-funded research project enti- tled ”Enlargement, Gender and Governance: the Civic and Political Participation and Representation of Women in EU Candidate Countries” (EGG), aiming to find the main causes for women’s under-representation in political and adminis- trative organisations, pre- and post-1989, and to demonstrate the need for poli- cies designed to stimulate women’s participation. From resource mobilisation theory to the cultural stereotype theory, and on to the gendered organisation theory, the authors use several lenses to explain a comprehensive collection of Romanian and comparative gendered statistics, as well as their findings through in-depth interviews, and draw the necessary conclusions from an abridged re- view of the Romanian literature on enlargement, gender and governance.

ALEXANDRA IONAŞCU, Les dynamiques gouvernementales dans la Roumanie post- communiste (décembre 1989-mai 2004) (Governmental Dynamics in Post-communist Romania: December 1989-May 2004). The article analyses the patterns of governmental change in post-communist Romania, from 1989 to 2004, by examining its political and institutional dimen- sions. It first tries to quantify the governmental volatility, measured at both lev- els of ministries and deputy-ministers. Secondly, it investigates the institutional aspects of governmental instability focusing on the different politics imagined by the political actors with regard to the structure of the executive power. Both dimensions help identify several logics of promoting the new political elite and colonizing a fluid state structure. The conclusions of the study emphasize the convergence of the post-communist elites, as well as a personalized rationale of the continuity of political decision.

MARIA NIARA BERTEANU, À l’Est – rien de nouveau? (No Change from the East?). The last simultaneous presidential and parliamentary elections in Romania have not brought many novelties in the manner of constructing and disseminat- ing the electoral messages. The same confusion between the presidential mes- sage and the parties’ messages has been maintained in an electoral race that impressed more by the political marketing techniques used, than by the ap- proach proposed to the real issues at hand. Like all the elections before, the presidential candidates’ messages were privileged and were used to promote both the person and the party that each represented.

RADU CARP, Rule of Law vs. Presidential Power: the Case of Exculpation Decrees. The decrees issued by the President of Romania were not widely discussed in the public law doctrine. The two exculpation decrees of December 2004 issued by Ion Iliescu had an enormous impact on the public opinion and it was de- bated whether or not, according to the Constitution, the President does have the prerogative to revoke its own decrees. The de facto situation is analyzed in this article from a legal point of view, by reference to the existing norms at that time, as well as by reference to the legislation subsequently adopted. Taking into account the current Romanian normative framework regarding the presi- dential powers, some considerations de lege ferenda are made.The conclusion of the article is that both decrees can be considered as materially accomplished

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

ABSTRACTS

293

and they can be challenged before an administrative court only by individuals which rights were damaged by the issuing of a Romania’s President exculpa- tion decree.

OANA-VALENTINA SUCIU, Political Representation of Ethnic Minorities in Romania. Elections 2004. After briefly reviewing the situation in other Central and Eastern European countries, with all the appropriate theoretical and legislative annotations, the author looks into the mechanisms whereby the political representation of ethnic minorities is ensured in Romania, in the light of November 2004 general elec- tions. The analysis then turns to several case studies, shaped by the decisions of the Central Electoral Bureau. One debate focuses on the applications of the rep- resentatives of non-Hungarian ethnic minorities to run in the elections (through a debatable system of positive discrimination) and the manner in which they have been considered; another case in point builds on the conflicts that arose among the Hungarian representatives. The author presents the highlights of the electoral campaign sponsored by several ethnic parties, continuing with a de- tailed picture of the 2004 parliamentary elections, in a comprehensive compari- son to the previous elections. The results are interpreted in the light of the post-electoral negotiations, with a concluding discussion regarding the carteli- sation of the ethnic-based Romanian parties.

RÉKA HORVÁTH, Uniunea Democrată Maghiară din România la alegerile parlamentare din 1990-2004 (The Hungarian Democratic Union of Romania in the Parliamentary Elec- tions of 1990-2004). The study examines the performance of the Hungarian Democratic Union of Romania (UDMR) in the post-communist parliamentary elections by comparing the participation of the citizens of Hungarian nationality in the voting turnouts. The comparison takes into consideration not only the global results of the UDMR in the different parliamentary elections of 1990, 1992, 1996, 2000 and 2004 in Romania, but also specifically the percentage of votes it obtained in the counties inhabited by Hungarian nationals. Moreover, this study attempts to determine the correlation between having a Hungarian nationality and voting in favor of the UDMR, a political entity that by statute aims at gathering Hun- garian votes. The author also offers a number of explanations for the diminu- tion of the votes gathered by the UDMR in the 2004 parliamentary elections.

DRAGOŞ DRAGOMAN, La recomposition du champs politique régional en Roumanie. Le succès du Forum Allemand à Sibiu/Hermannstadt (The Transformation of the Re- gional Political Arena in Romania. The Success Story of the German Forum in Sibiu/ Hermannstadt). The electoral success of a political party representing a small German commu- nity in a largely majoritarian Romanian city was a great surprise in the 2004 lo- cal elections. The author explain these results by the good ethnic relations, which differ somehow from the regional pattern – a „German model” based on protestant values such honesty, order and hard working – and which bypass the tensions characterizing, for example, the Romanian-Hungarian relations in Transylvania. Another factor is the relative performance of the administration directed by the Saxon mayor of Sibiu and candidate of the German party. The

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

294

ABSTRACTS

economic take-off and the public investments were a success of the mayor, but finally they turned into a political gain for the German party. However, such an administrative performance would be useless in the context of consistent com- munitarian tensions, which could rally masses behind conflicting leaders. All in all, these factors describe an unusual electoral victory for a regional context still marked by ethnic distrust.

ANA-MARIA RĂDULESCU, Alegeri parlamentare înainte de război (General Elections before the Great War). During the election campaign of January-February 1914, the debates concerning the imperativeness of amending the Constitution in order to apply the reforms of expropriation and creation of a single electoral college, announced by the National Liberal Party, became very intense. The important parliamentary elec- tions organized in February 1914 were held with the purpose of electing the MPs that would have to make a decision about the amendment of the Constitu- tion proposed by the Brătianu government. The present study examines the way the two conservative parties’ organizations of the Dolj county related to the liberal reform proposals, as well as their participation in the elections of February 1914. The Conservative Party chose to reason away the very necessity of the two reforms, not because of the fact its members were backward defend- ers of the egotistic interests of the landowning class, but rather because of their natural predilection for restrained and gradual reformation. The Conserva- tive-Democrat Party’s views lacked the unity of the conservatives’, generally ranging around Take Ionescu’s conditioned acceptance of the liberal reforms. The author shows, by reference to the election results, that the Dolj citizens of the time did not cast their vote on the issues at hand, but rather had a tendency to elect the representatives of the party in charge and the candidates with an important social capital.

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

AUTORES

AUTORES

DANIEL BARBU

295

Political science professor at the University of Bucharest. Director of the Institu- te for Political Research at the University of Bucharest. Recent publications: O arheologie constituţională românească, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucu- reşti, 2000, Bizanţ contra Bizanţ, Nemira, Bucureşti, 2001, and Republica absentă, 2 nd edition, Nemira, Bucureşti, 2004. (daniel.barbu@icp.ro)

MARIA NIARA BERTEANU

Assistant lecturer at the Political Science Department, University of Bucharest. M.A. in Political Science and Ph.D. candidate at the Political Science Department, University of Bucharest. (niarab@yahoo.com)

RADU CARP

Associate professor at the Political Science Department, University of Bucha- rest. Director of the Research Department, Diplomatic Academy, Bucharest; M.A. in European studies and international relations, Institut Européen des Hautes Études Internationales, Nice; SJD, Comparative Constitutional Law, Faculty of Law, Babeş-Bolyai University of Cluj. Recent books: (with Laurenţiu Vlad and Ioan Stanomir), De la ”pravilă” la ”constituţie”. O istorie a începuturilor constituţionalismului românesc, Nemira, Bucureşti, 2002; Responsabilitatea mi- nisterială. Studiu de drept public comparat, All-Beck, Bucureşti, 2003; (with Simona Şandru), Dreptul la intimitate şi protecţia datelor cu caracter personal. De la acquis-ul comunitar la legislaţia românească, All-Beck, Bucureşti, 2004. (radu.carp@fspub.ro)

DRAGOŞ DRAGOMAN

Assistant lecturer at the Political Science, International Relations and Euro- pean Studies Department, University ”Lucian Blaga” of Sibiu; M.A. in Political Science at the Political Science Departement, University of Bucharest. (dragosdragoman@yahoo.com)

GEORGETA GHEBREA

Associate professor at the Political Science Department, University of Bucharest. Ph.D. in Sociology at the University of Bucharest. Author of Copiii si drepturile lor, Ars Docendi, Bucureşti, 1999; Regim social-politic şi viaţă privată, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000; Abuzul şi neglijarea copilului, Ars Docendi, Bucureşti, 2000; Enlargement, Gender and Governance: Analysing Female Visibility in Romania (with Marina Tătărâm and Ioana Creţoiu), Meridia- ne, Bucureşti, 2004. (mircea.kivu@totalnet.ro)

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

296

RÉKA HORVÁTH

AUTORES

Assistant lecturer at the Political Science Department, University of Cluj. (reka_h@yahoo.fr)

ALEXANDRA IONAŞCU

B.A. in Political Science at the University of Bucharest. (alexa_ionascu@hotmail.com)

ANA-MARIA RĂDULESCU

B.A. in political science at the University of Bucharest, M.A. in political science at the University of Bucharest and Ph.D. candidate in political science at the University of Bucharest, author of Conservatorii în Oltenia. Dolj, 1899-1913, Edi- tura Aius, Craiova, 2004 (a_marr@k.ro)

SORINA SOARE

Senior Associate Member, St Antony’s College, University of Oxford, Researcher, member of the GASPPECO-CEVIPOL, Université Libre de Bruxelles. PhD in Political Science at the same University. Author of Les Partis politiques roumains après 1989, Éditions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles, 2004. (sorina.soare@ulb.ac.be)

OANA-VALENTINA SUCIU

Assistant lecturer at the Political Science Department, University of Bucharest. MA in Political Sociology at the University of Bucharest, former Chevening Scholar at the University of Oxford, UK, MPhil in Political Sciences at the Central European University, Budapest, Hungary. (oana_valentinasuciu@yahoo.co.uk)

MARINA ELENA TĂTĂRÂM

Assistant lecturer at the Political Science Department, University of Bucharest. M.A. in International Relations and Ph.D. candidate in Political Science at the sa- me University and at the Université Libre de Bruxelles. (mtataram@yahoo.com)

Romanian Political Science Reviewvol. Vno. 1 2005

Editorial Policies and Instructions to Contributors

Manuscripts submitted for review are evaluated anonymously by two scholars, one of which will be often a member of the Advisory Board. However, the Editors alone are responsible for every final decision on publication of manuscripts. The Editors may suggest changes in the manuscript in the interest of clarity and economy of expression. Such changes are not to be made without consultation with the author(s). The authors should ensure that the paper is submitted in final form. Page proofs will be supplied, but only errors in typesetting may be corrected at this stage. Proofs should be corrected and returned within 10 days of receipt. 15 off prints of articles will be supplied.

Three hardcopies of all manuscripts along with a digital copy in Microsoft should be submit- ted. Two of three copies will have all self-references deleted. An author’s note and biographi- cal sketch may be included. Manuscripts will be accepted on the understanding that their content is original and that they have not been previously published in a different form or language. No manuscript will be considered for publication if it is concurrently under con- sideration by another journal or press or is soon to be published elsewhere.

Articles will be edited to conform to Studia Politica style in matters of punctuation, capita- lization and the like. References should conform to the following format:

– references to books should list author(s), title, publisher, place of publication, year;

– references to journal articles should list author(s), title of article, journal name, volume, year, and inclusive pages;

– references to works in edited volumes should list author(s), essay title, volume editor(s), volume title, publisher, place of publication, year, and inclusive pages.

All correspondence regarding contributions and books for review should be sent to the Editors:

Institute for Political Research at the University of Bucharest Strada Spiru Haret nr. 8, 010175 Bucureşti 1, ROMÂNIA tel. (4021) 314 12 68 / fax (4021) 313 35 11 studia.politica@icp.ro

Information for Subscribers

All sample copies requests, orders, subscriptions and advertising should be sent to:

GRUPUL EDITORIAL NEMIRA B-dul Ion Mihalache nr. 125, sector 1, Bucureşti, ROMÂNIA tel.: 224.10.08; 224.14.28; 224.18.50

tel./fax:224.16.00

e-mail: difuzare@nemira.ro

Subscription rates for volume V, 2005:

Romania: 200 000 ROL; 20 RON Outside Romania: 100 USD; 70 ¤

University of Bucharest Department of Political Science Institute for Political Research The Department of Political

University of Bucharest Department of Political Science Institute for Political Research

The Department of Political Science at the University of Bucharest was founded in 1991 with the purpose to act as a focal point for training and research in political science. The Department offers its over one thousand undergraduate students a full curriculum in three languages: English, French and Romanian. The Department fosters the highest standards of scholarly inquiry while addressing issues of major political and social concern in the fields of political theory, comparative politics, Romanian politics, international relations and European government ands policies. The Department benefits from an exchange of students, and, occasionally, faculty with numerous universities in France, Germany, Italy, Belgium, Canada and the United States. Several members of the faculty went on to serve as high officials and policy advisors for different post-communist administrations, whereas others helped transform the scope and methods of political science in Romanian academia.

The Institute for Political Research was established within the Department of Political Science in 1995, in order to provide faculty and students with the opportunity to get rigorous training while focusing their research on a set of broad theoretical themes and empirical topics. Four years latter, in 1999, the Institute became a graduate school and received authorization to offer M.A. and Ph.D. degrees on behalf of the University of Bucharest. To this end, the Institute has mounted a number of innovative programs that build on the interests of both faculty and students. The M.A. programs in Political Theory, Romanian Politics, Comparative Politics, International Relations, and the Government, Politics and Policies of the European Union, as well as a Ph.D. program in political science enroll over two hundred graduate students. The Institute offers students the opportunity to work with scholars from Western Europe and North America. In this international setting, those interested in studying Romanian politics and society do so in a comparative perspective. By editing its own journal, Studia Politica. Romanian Political Science Review, the Institute tries to facilitate and promote more extensive cooperation among scholars interested in Romanian polity, post-communist transition and the study of democracy.

ARGUMENTUM

DANIEL BARBU

Can Democracy Be its Own Enemy? The Intended Consequences of the 2004 Romanian Elections

ARTICULI

SORINA SOARE

Quels modèles partisans pour l’Europe Centrale et Orientale? Étude des structures organisationnelles des partis politiques roumains

GEORGETA GHEBREA, MARINA-ELENA TĂTĂRÂM

O Sister Where Art Thou? Women’s Under-Representation in Romanian Politics

ALEXANDRA IONAŞCU

Les dynamiques gouvernementales dans la Roumanie postcommuniste (décembre 1989 – mai 2004)

MARIA NIARA BERTEANU

À l’Est – rien de nouveau?

RADU CARP

Rule of Law vs. Presidential Power: the Case of Exculpation Decrees

OANA-VALENTINA SUCIU

Political Representation of Ethnic Minorities in Romania Elections 2004

RÉKA HORVÁTH

Uniunea Democrată Maghiară din România la alegerile parlamentare din 1990 – 2004

DRAGOŞ DRAGOMAN

La recomposition du champ politique régional en Roumanie. Le succès du Forum Allemand à Sibiu/Hermannstadt

ANA MARIA RĂDULESCU

Alegeri parlamentare înainte de război

ANNALES

Cronologia vieţii politice din România, 1 octombrie – 31 decembrie 2004 Cronologia vieţii politice internaţionale, 1 octombrie – 31 decembrie 2004

RECENSIONES

NEMIRA 2005

ISSN 1582-4551