Sunteți pe pagina 1din 5

c 


   

?
?
??
 ?  
?
????? 
???
?
?

În raport cu filosofia artei, aşa cum a conceput-


o Hegel, nu încetează să frapeze şi să suscite
comentarii, dintre cele mai variate, ideea de
apropiată moarte a artei. În contextul istoric
respectiv, această idee a fost ireversibil
împinsă înainte de puternicul flux al ideaţiei
logice dialectice, care îi este atât de proprie
gânditorului idealist Hegel. Din demonstraţia
hegeliană putem afla că nu se face nimeni
altcineva răspunzător decât creştinismul,
pentru această Ƿsinucidere pietrificată a
frumuseţiidz (expresia îi aparţine, de astă dată, lui Jacques dǯHondt, unul dintre
eseiştii ce a comentat favorabil poziţia lui Hegel vizavi de creştinism, ca filosof
al artei).

În eseul ǷMeurtre dans la Cathédraledz, avându-l ca autor pe dǯHondt, putem


citi: ǷCatedrala se înalţă pe ruinele templului grec. Sub bolţile sale, între pilonii
săi, o groază sacră pune stăpânire pe Forster şi pe Hegel. Aici pândeşte umbra
unui Dumnezeu sensibil. (...) Arta se exersează să moară: o sinucidere
pietrificată a frumuseţiidz (Revue dǯEsthétique, T. XVI, fasc. III, pp. 288-289). Se
ştie că în concepţia lui Hegel apogeul artei îl reprezintă arta clasică a Greciei
Antice, o ipostază estetică prin care a devenit posibilă, într-o unitate de
expresie ideală, identificarea spiritualului cu naturalul, cum spune acelaşi
Hegel. Chipul sensibil turnat în tipare clasice revelează spiritualul ajuns la
stadiul său de principiu vital şi de suflet natural. Pentru Hegel, numai acest
suflet natural, conştient de sine, ieşit la lumină în plenitudinea sa sănătoasă,
într-o Grecie precreştină, îşi poate face neconstrângător sălaş în cuprinsul
formei sensibile. În acest fel se realizează acel acord artistic Ƿfără reziduudz
între interior şi exterior, pe care odihna sculpturii Ƿfără priviredz îl exprimă cel
mai bine. Spiritul natural îşi află pacea închis în finitudinea formei; de aici,
armonia. Tocmai armonizarea devenită, acum şi aici, posibilă, poate da, în
clipă, măsura artei desăvârşite.

Reprezentările sculpturale măsurate cu firul de aur al proporţiei, a căror


calitate decurge din unitatea conţinutului cu forma, au avut condiţia să existe
numai într-o religie naturală a artei, religia vechii Grecii. În Grecia antică, arta
era modul suprem de a reprezenta şi de a surprinde adevărul, sună
binecunoscuta afirmaţie făcută de Hegel în ǷPrelegeri despre filosofia istorieidz.

O dată cu apariţia artei romantice (artă creştină, după Hegel), frumoasele zile
ale artei greceşti au trecut... Viitorul a întors spatele acelei culmi de frumuseţe
faţă de care nimic asemenea nu va mai exista. Tonul lui Hegel în acest punct al
reflecţiilor sale a devenit elegiac şi cu accente de imn nostalgic.

Aşadar, dialectica mişcării realului smulge sufletul din naiva sa odihnă.


Nemijlocirea naturii, opinează Hegel, este nedemnă ca expresie de
beatitudinea sufletului în sine. Libera vitalitate a existenţei în liniştea sa
infinită şi în cufundarea sufletului în corporalitate va fi resimţită de la un
punct încolo ca o finitudine ce trebuie în mod necesar negată. Arta romantică
stă mărturie acestor mutaţii petrecute sub semnul unei încreştinări de fond a
fiinţei. Astfel judecă Hegel lucrurile. ǷArta romantică nu mai are ca scop
reprezentarea liberei vieţi a existenţei, cu calmul ei infinit şi cu cufundarea
sufletului în corporal, ea nu mai urmăreşte ţinta de a înfăţişa această viaţă ca
atare, viaţa adecvată conceptului ei celui mai propriu, ci întoarce spatele
acestei culmi a frumuseţiidz (Hegel, Despre artă şi poezie, ed. Minerva, 1979, p.
249).?

Acordul naiv şi static dintre suflet şi natură se rupe în câmpul disonant al artei
romantice, o artă, spune Hegel, care Ƿîmpleteşte interiorul cu elementele
accidentale ale formaţiei exterioare şi acordă trăsăturilor marcate ale urâtului
un câmp nelimitatdz (Idem, p. 249). Semnificaţia descoperirii urâtului este,
după Hegel, biruinţa asupra finitului, insubordonarea spiritului faţă de
materie. Căutarea frumuseţii exterioare este, în acest punct, abandonată, în
timp ce se tinde spre o altă frumuseţe, cea recâştigată din interior. Consecinţa?
Arta se umple de suflet, dar şi materii respingătoare, accidentale şi
indiferente. Hristos nu este reprezentat frumos, întrucât, ni s-a dat de înţeles,
fiinţa divină nu-şi poate afla odihna ei în leagănul corporalităţii. Negaţia
formei are, la Hegel, acest înţeles.
Intimitatea sufletului cu sine se aude ca un acord difuz din adânc şi nu este
numaidecât Ȃ mai degrabă, la Hegel, nu este Ȃ un acord cu exteriorul, cu
condiţionările specifice acestuia. Arta romantică nu exprimă interiorul
(raportat la exterior), ci, după cum s-a arătat, sugerează mai întâi de toate
starea de intimitate cu sine ca suflet.

Tonalitatea fundamentală a romantismului, în calitate de artă creştină, afirmă


Hegel, este de natură muzicală. Muzica romantică a făcut auzit acel dramatism
al dezacordului menit să surpe temeliile ingenuităţii naturale de tip clasic, cu
care ar fi mai degrabă compatibilă o expresie sculpturală statică.

Identificarea artei creştine cu arta romantică, deşi, fireşte, nu este o teză lesne
de acceptat, din varii puncte de vedere, conţine totuşi un sâmbure de adevăr.
După cum a remarcat Berdiaev (Un Nou Ev Mediu, ed. Omniscop, Craiova,
1995), Ƿimaginea omului Ȃ imaginea sufletului şi trupului său Ȃ este opera
antichităţii şi creştinismului. Umanismul timpurilor moderne, rupând cu
creştinismul, se îndepărtează de datele antice ale imaginii omeneşti şi o
altereazădz (p. 33). Totuşi, precizează acelaşi autor, o Renaştere pur păgână în
lumea creştină a fost şi este o imposibilitate. ǷNimic cu adevărat clasic, nimic
perfect desăvârşit pe pământ nu este posibil în lumea creştină. Nu e o
întâmplare că arta secolului al XVI-lea a fost îndreptată repede spre un
academism fără viaţă, care a degeneratdz (Idem, p. 29). ǷOamenii Renaşterii se
hrăneau din atmosfera antichităţii; căutau în ea izvorul liberei creaţii a
omului; îi împrumutau forma perfectă a imaginilor, dar nu erau deloc oameni
care aveau spiritul antic. Erau oameni în sufletul cărora vuia furtuna ieşită din
coliziunea priuncipiilor creştine şi păgâne, antice şi medievale. Nu putea exista
în sufletul lor acea limpezime clasică şi acea unitate pierdută pentru secole şi
deci arta lor nu putea produce forme absolut desăvârşite sau determinate, în
mod clasic perfecte. Sufletul creştin e otrăvit de sentimentul păcatului, setos
de răscumpărare şi îndreptat spre o altă lume. Aceasta este ceea ce a omorât
vechea lume păgână. O fatalitate interioară o prepara pentru creştinismdz
(Idem, p. 27).

O serie de atitudini teoretice şi realizări artistice specifice perioadei romantice


i-au inspirat, totuşi, lui Hegel, după cum s-a arătat, o intuiţie cu totul
remarcabilă. Astfel, nu-i străină de o semnificaţie specific creştină deschiderea
unghiului de interes al esteticii romantice către elemente de realitate sau de
limbaj până atunci rămase marginale şi, mai ales, marginalizate sistematic în
esteticile precedente. Dar semnificaţia principală ce s-ar putea desprinde din
această tendinţă de democratizare a câmpului vieţii artistice rămâne, totuşi,
una care i-a scăpat lui Hegel.

Creştinismul răsăritean (subînţelegând şi arta pe care el a inspirat-o, de ar fi


să-l menţionăm doar pe Dostoevski) poate aduce cu sine un argument preţios,
menit să explice Ȃ în sens creştin Ȃ de ce şi cum are loc explozia unicului, a
individualului, a accidentalului, începând mai ales cu arta romantică, în
profunzimea căreia gestează seminţele sentimentului atât de modern de
ruptură şi înstrăinare. (Pornind de la acesta, reflecţia estetică modernă a ajuns
să invoce ideea de autenticitate pentru a justifica poziţionarea ei axiologică în
lume.)

Tendinţa misticii răsăritene a fost în mod prioritar aceea de a da curs


interpretării naturii pe temeiul unei percepţii existenţiale Ȃ cu intenţie
dialogică şi liturgică Ȃ, o percepţie nu numaidecât simbolică a realităţii.
Percepţia existenţială evidenţiază şi recuperează cu precădere abaterea,
existenţa şi suferinţa de ordin individual, ascunse sub aparenţa unei ordini a
lumii codificate simbolic, uneori după bunul plac al individului. Dimpotrivă, în
teologia scolastică predomină eşafodajul simbolic al viziunii, viziune
sofisticată şi grandioasă, care, sub reţeaua ei de reducţii interpretative şi
justificatorii, riscă să oculteze tocmai individualitatea, alteritatea şi suferinţa
făpturii vii.

Nefiind un gânditor sistematic, mobilizat de prezumţii teoretice, artistul


romantic a fost, din contră, un sensibil şi un intuitiv. El a ascultat de mişcarea
inimii şi a manifestat tendinţa să se încreadă în mesajul tăcerii mistice. Din
această pricină îi vedem pe artiştii romantici, de regulă, că nu s-au lăsat
contaminaţi de acea rigiditate caracteristică marilor sisteme de gândire
teoretică lansate în epoca în care ei au trăit.

În literatura romantică, semnificaţia întâlnirii cu accidentalul şi individualul


nu era, cum a crezut filosoful Hegel, atât divorţul dintre spirit şi natură, cât,
poate, mai cu seamă, tragedia unei lumi pustiite de păcat. Soluţia era
implicarea, nu indiferenţa, apropierea iubitoare în loc de o distanţare semeaţă.
ǷCel care observă sufletul omenesc trebuie să se ferească cu cea mai mare grijă
de orice tendinţă de a trece cu ajutorul reveriei într-o lume «ideală»dz, afirma
în 1783 scriitorul romantic Karl Philipp Moritz. Remarcând ceea ce-l
deosebeşte pe unul ca acesta de adepţii idealismului filozofic, Albert Béguin
avea în vedere Ƿneputinţa de a transforma în instrument de cucerire
metafizică ceea la origine e indispoziţie sau maladie a conştiinţei de sinedz
(Albert Béguin, ǷSufletul romantic şi visuldz, Ed. Univers, 1970, p. 55).

Florin Caragiu