Drept comunitar

Visul de secole “o Europă Unită“ a devenit o necesitate şi o realitate a sfârşitului de secol XX.
Uniunea Europeană se prezintă ca o construcţie modernă şi originală, instituţională şi funcţională, fără precedent în istorie şi
fără corespondent în lumea contemporană.
Principiile de ordin strategic şi economic ale construcţiei comunitare gândite în anii `50 au prefigurat sensul dezvoltării, iar
adaptarea lor permanentă la noile realităţi europene şi mondiale oferă o soluţie viitorului omenirii. Din această perspectivă studierea
apariţiei şi evoluţiei Cumunităţilor Europene, a sistemului instituţional şi juridic, a mijloacelor de acţiune specifice apare deosebit de
interesantă şi utilă, mai ales în actuala conjunctură politică, economică şi militară.
Problema viitorului Europei comunitare nu mai este şi nici nu mai poate să rămână o problemă a statelor membre. Ea este
problema tuturor ţărilor situate geografic în Europa, cât şi întregii omeniri.
Prima jumătate a mileniului III ne va oferi răspunsul la o întrebare esenţială: care este modelul optim de dezvoltare, cel
european, cel asiatic sau cel american?
Reflectând asupra evoluţiei istorice din epoca modernă şi contemporană, asupra principiilor şi scopului Uniunii Europene
considerăm că suntem datori şi noi să încercăm să prefigurăm viitorul Europei şi al întregii comunităţi mondiale pentru că viitorul
societăţii în care trăim este şi viitorul nostru, al fiecărui individ.
Ideea unei Europe unite nu este nouă. Ea îşi are sorgintea în antichitate şi s-a perpetuat de-a lungul secolelor, manifestându-se
poate cu mai puţină tărie în secolul XIX, când a fost dominant conceptul statului naţiune, concept care a stat la baza formării în
această epocă a statelor moderne europene, state naţiuni contemporane.
După primul război mondial, mişcarea pentru o Uniune Paneuropeană şi-a găsit larg ecou în cadrul Societăţii Naţiunilor. În
memorabila expunere prezentată la 5 septembrie 1929 în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe francez Aristide
Briand preconiza crearea unui cadru federal “fără a aduce atingere suveranităţii unei naţiuni care ar face parte dintr-o asemenea
asociaţie” ... “jucând un rol mai mult economic”1.
Izbucnirea celui de al doilea război mondial a făcut imposibilă aplicarea acestui plan. Ideea nu a fost însă abandonată. Putem
spune ca a doua jumătate a secolului XX a fost dominată de crearea unor puternice structuri politice, economice şi militare: Consiliul
Europei, Uniunea Europeană, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Uniunea Europei Occidentale la nivel strict european, sau
altele care depăşesc graniţele continentului: Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică şi
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ş.a.
Toate aceste organisme au în esenţă menirea de a pune mai bine în valoare deosebitul potenţial uman, economic, cultural,
ştiinţific, militar al statelor bătrânului continent, de a-i menţine prestigiul de conştiinţă şi forţă vie a umanităţii.
Lucrarea de faţă înţelege să prezinte condiţiile care au stat la baza constituirii Comunităţilor Europene şi evoluţia acestora,
caracterele generale şi structura instituţională, ordinea de drept comunitară şi mijloacele de acţiune specifice Uniunii Europene.
Toate aceste probleme conturează conţinutul dreptului instituţional comunitar.
CONSIDERAŢII GENERALE
Europa modernă este compusă din state suverane care nu se supun niciunei autorităţi superioare.
Statele sunt separate prin frontiere, graniţe. Relaţiile dintre ele sunt bazate pe diplomaţie, încheierea de convenţii
internaţionale ce sunt supuse regulilor dreptului internaţional public. Fiecare stat se distinge de vecinul său prin limbă, tradiţii, istorie,
cultură, obiceiuri.
Un dublu principiu se manifestă: dorinţa de dominare, de hegemonie a statelor puternice şi dorinţa de echilibru european din
partea statelor mai puţin puternice. În epoca modernă acest principiu a fost resortul relaţiilor internaţionale europene.
Europa modernă este divizată politic, religios, etnic, economic. Dacă iniţial sursele de divizare au fost politice şi religioase,
factorul economic devine, în timp, cel mai puternic. Economia naţională întăreşte statul susţinând organizarea sa politică şi juridică.
De aici şi rivalitatea din ce în ce mai accentuată între marile puteri europene pentru cucerirea de noi teritorii, realizarea zonelor de
influenţă.
Divizarea şi echilibrul, reguli ale Europei moderne sunt consacrate şi de Tratatul de la Westphalia din anul 1648. Până în
zilele noastre Europa a fost supusă unui echilibru precar şi unor hegemonii succesive, până în secolul al XIX-lea ea este perioada
creşterii şi descreşterii unor mari imperii iar ulterior începutul afirmării mişcărilor naţionale.
Europa secolului XIX şi a primei jumătăţi a secolului XX este cea a unor alianţe fragile şi vremelnice în vederea menţinerii
păcii. În acelaşi timp este şi perioada începutului cooperării europene prin organizarea de conferinţe, reuniuni periodice şi frecvente
asupra unor probleme politice de interes general.
Tot în această perioadă asistăm la crearea unor veritabile servicii publice internaţionale: Uniunea poştală universală, Uniunea
telegrafică, Uniunea de la Berna asupra căilor ferate, Convenţia asupra protecţiei proprietăţii industriale, literare şi artistice.
Prima jumătate a secolului XX este Europa celor două războaie mondiale care au însemnat distrugerea puterii ridicate până
atunci; milioane de victime; localităţi distruse, chiar rase de pe suprafaţa pământului; economia adusă la punctul zero; apariţia unor noi
mari puteri: Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Japonia.
Prima jumătate a secolului XX deschide epoca pactelor secrete între cei mai puternici în ideea de a-şi împărţi lumea în zone
de influenţă. Astăzi trăim efectele lor.Dacă secolul XIX este dominat de profundele mişcări naţionale care au dus la formarea statelor
1
Memorandum – publicat la 1 mai 1930 în Franţa, citat de Christian Philip – Les Institutions Europeennes-ed Masson, Paris, 1980,
p.10.
moderne europene, secolul XX este dominat de perfectarea graniţelor, aşa cum au fost stabilite prin Tratatul de la Versailles. Europa
contemporană se pronunţă ferm pentru menţinerea acestor graniţe şi exclude revendicările teritoriale.
Europa celei de-a doua jumătăţi a secolului XX este cea a unei noi dualităţi: o Europă unită, comună sau divizată de interese
economice şi politice. Aceasta este Europa zilelor noastre.
PREMISELE APARIŢIEICOMUNITĂŢILOR EUROPENE
( pentru partea introductivă a se vedea problemele dezbătute la curs la prima prelegere privind ideea unităţii europene ! )
Pentru a decide dacă integrarea europeană, fenomen specific zilelor noastre este o construcţie necesară şi se bazează pe
tradiţii europene suntem obligaţi să privim dezvoltarea istorică a popoarelor şi statelor situate geografic în Europa în cel puţin ultimele
2000 de ani pentru a răspunde la întrebarea dacă există o unitate europeană şi în ce anume constă.
În antichitate putem spune că suntem în prezenţa unor surse de cultură şi civilizaţie ce pun bazele sistemului de valori
specific tradiţiei europene de a porni de la umanismul elenistic aşa cum el a fost conceput în Grecia Antică şi desăvârşit de Imperiul
Roman. În centrul sistemului de valori european se află omul, nevoile şi aspiraţiile sale, acest sistem de valori fiind propriu tuturor
popoarelor europene urmare interferenţelor culturale realizate de-a lungul timpului.
Cât priveşte unitatea, pe de o parte putem vorbi de un mediu unitar de cultură şi civilizaţie, iar pe de altă parte de o unitate
politică realizată de Imperiul Roman prin cuceriri teritoriale succesive ce au avut menirea nu doar de a crea o superputere a acelor
timpuri, ci şi de a implanta propriul sistem de valori roman în teritoriile cucerite, obţinându-se astfel în timp unitatea de cultură şi
civilizaţie amintită anterior.
Cuceririle cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice precum şi domeniile creaţiei artistice fundamentate de Grecia Antică, cât şi
sistemul politic, juridic, administrativ, economic şi social de organizare a statului şi societăţii fundamentate şi dezvoltate de Roma
Antică sunt moşteniri ce s-au transmis de-a lungul timpurilor, prezente şi în zilele noastre. Ele sunt temeiul sistemului axiologic
comun popoarelor europene. Acestei moşteniri i se adaugă religia creştină specifică Europei.
Evul mediu caracterizat prin fărâmiţare politico-statală, divizare şi permanentă rivalitate între puterea laică şi cea religioasă,
cât şi diferitele unităţi statale este perioada unor veşnice confruntări pentru dominaţie pe continent, unitatea politică realizându-se de
regulă prin forţă. Sub aspect cultural Evul mediu este “o universitate fără frontiere”, valorile culturii materiale şi spirituale circulând
liber.
Odată cu marile descoperiri geografice istoria Europei este cea a creşterii şi descreşterii imperiilor, a luptei pentru dominaţie
dintre acestea, marile imperii coloniale -spaniol, portughez, francez, britanic, olandez, german, rus- instaurând în întreaga lume
modelul european de cultură şi civilizaţie ce conţine implicit moştenirea eleno-latină arătată, iar pe de altă parte asigurând dominaţia
Europei în raport cu restul lumii.
Europa modernă este perioada marilor revoluţii industriale şi democratice ce au desăvârşit modelul european politico-
economic de organizare a statului şi societăţii, conceptele revoluţiei industriale britanice şi germane, cât şi ale revoluţiei politice
franceze stând implicit la baza constituirii actualului model de integrare europeană.
Unitatea europeană s-a realizat în toată această perioadă de regulă prin intermediul forţei în contextul politicii de dominare a
marilor puteri europene. Alături de principiul dominării se impune şi cel al echilibrului promovat de regulă de statele mici şi medii,
dar şi de marile puteri, căci echilibrul este întotdeauna cel obţinut la vârf între marile puteri existente la un moment dat.
Europa primei jumătăţi a secolului XX este Europa divizării şi confruntărilor armate cu caracter mondial, Europa afirmării
statelor naţiuni, a identităţii naţionale şi a respectului acesteia pe plan internaţional.
Evoluţia în timp, cel puţin în ultimele două milenii a demonstrat că factorul economic susţine factorul politic, militar,
cultural, fiind motorul dezvoltării şi substratul declarat sau implicit al luptei pentru supremaţie.
Premisele unităţii europene actuale sunt date de un nivel apropiat de dezvoltate economică a statelor europene, un sistem
comun de reguli de organizare a vieţii economice, un sistem democratic de organizare a statului şi a vieţii politice, un sistem comun de
valori socio-umane ce urmăreşte realizarea la un standard ridicat a gradului de satisfacere a nevoilor oamenilor.
Capitolul I CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENEŞI EVOLUŢIA LOR
Înainte de a studia dreptul instituţional comunitar - ca ansamblu de reguli ce cârmuiesc structura şi funcţionarea Uniunii Europene este
absolut necesar de a cerceta condiţiile care au stat la baza constituirii Comunităţilor şi evoluţia acestora, precum şi caracterele
generale.
Secţiunea 1 CREAREA COMUNITĂŢILOR Planul Schumann şi CECO
Crearea şi evoluţia celei mai originale dintre structurile regionale - Uniunea Europeană - sunt strâns legate de contextul
politic şi economic internaţional din a doua jumătate a secolului nostru.
Premisele apariţiei şi evoluţiei comunităţilor le găsim în două surse: pe de o parte ideea interbelică a unei Europe federaliste
după principiul Statelor Unite ale Americii, iar pe de altă parte condiţiile existente la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
În ceea ce priveşte ideea unei Europe federaliste sunt de reţinut, ca cele mai importante, două aspecte. La 5 septembrie 1929,
în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe al Franţei Aristide Briand2 a prezentat un proiect ce privea crearea între
statele europene a unei legături federaliste, fără a aduce atingere suveranităţii de stat. După acest discurs Aristide Briand a fost
desemnat să prezinte în faţa Societăţii Naţiunilor un memorandum asupra organizării unui regim de uniune federală europeană. Deşi
statele au primit favorabil proiectul, el nu a putut fi pus în aplicare datorită afirmării la scurt timp a mişcărilor naţional socialiste în
Italia şi Germania, condiţii în care ideea unităţii europene nu mai poate fi promovată.După război această idee a fost preluată de
2
Aristide Briand (1862-1932) om politic francez, născut la Nantes, orator remarcabil; a fost în mai multe rânduri Preşedinte al
Consiliului de Stat şi ministru de externe partizan al politicii de reconciliere cu Germania; membru marcant al Societăţii Naţiunilor, în
anul 1926 i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace.

2
mişcarea federalistă compusă din: Uniunea europeană a federaliştilor, Uniunea parlamentară europeană, Noile echipe internaţionale,
Mişcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei ş.a. În decembrie 1947 aceste organizaţii au constituit între ele un comitet
internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitate europeană. Acest comitet a avut mai multe reuniuni, cea mai importantă fiind
Congresul de la Haga din 8-10 mai 1948. Concluziile acestui congres sunt cuprinse într-un act cunoscut sub titlul “mesajul către
europeni”, care a stat ulterior la baza constituirii Consiliului Europei.
Situaţia apărută în Europa după anii ’30 şi apoi izbucnirea celui de al doilea război mondial au făcut ca proiectul Briand să
rămână o literă moartă, iar în ceea ce priveşte “mesajul către Europeni” putem spune că doar într-o formă mult denaturată a stat la
baza constituirii la 5 septembrie 1949 a unei alte structuri europene: Consiliul Europei. Acest organism este mult mai diferit de
Uniunea Europeană, întrucât este o organizaţie de cooperare şi nu de integrare, dispune de puteri foarte mici în raport cu U.E. ale cărei
decizii sunt obligatorii pentru statele membre; are un scop general politic, cultural şi de apărare a drepturilor omului, fără să reprezinte
un mecanism de integrare economică şi politică.
Condiţiile existente la sfârşitul celui de al doilea război mondial, privite în toată complexitatea lor au stat în mod hotărâtor la
baza apariţiei Comunităţilor Europene.
Situaţia economică, politică, militară a Europei era foarte complexă şi se datora modului în care se încheiase pacea şi
urmărilor ei: apariţia celor două centre de putere Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică şi a zonelor lor de influenţă;
începutul războiului rece; nevoia de refacere a economiilor distruse de război; găsirea unui sistem de garanţii reale pentru menţinerea
păcii.În acest context, în primii ani după război, în Europa, dar şi pe plan internaţional s-au creat o serie de organizaţii, unele cu
vocaţie principal economică, altele militară, sau politică, reamintindu-le pe cele mai importante:
a) în domeniul militar: Uniunea Europeană constituită pe baza Tratatului de la Bruxelles semnat la 17 martie 1948 şi devenită
ulterior Uniunea Europei Occidentale (UEO); Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) constituită pe baza Tratatului
semnat la 4 aprilie 1949 la Washington şi care extinde solidaritatea în materie de apărare la nivelul Atlanticului de Nord, depăşind
graniţele Europei;
b) în domeniul economic: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) creată în anul 1948 pentru a
gestiona ajutorul SUA în cadrul planului Marshall3.
Planul fusese lansat încă din anul 1947 şi era destinat tuturor statelor europene grav afectate de război, dar în acel an,
Uniunea Sovietică, atât pentru sine, cât şi pentru statele aflate sub influenţa sa a refuzat participarea la Planul Marshall, aşa încât acest
ajutor a fost destinat în final doar statelor vest europene. Ulterior OECE s-a transformat în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE).
c) în domeniul politic - Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei ş.a.
Analizând organismele menţionate observăm că ele prezintă următoarele inconveniente: - nu reuneau aceleaşi state europene;
- participau şi state neeuropene care deţineau uneori chiar poziţia dominantă (cum este cazul SUA în cadrul NATO); - aveau de multe
ori aceleaşi scopuri politice, culturale, economice şi de securitate, iar organele de care dispuneau erau ineficiente. Aşadar, aceste
mecanisme nu răspundeau nevoilor Europei, mai ales sub raport economic, dar şi pentru a rezolva problema europeană în
complexitatea ei. Se conturează tot mai mult necesitatea constituirii unei comunităţi (conceptul este german) care să răspundă
problemelor Europei Occidentale.În celebrul discurs ţinut la 19 decembrie 1946 la Zurich, Winston Churchill4, a arătat că rezolvarea
problemelor şi viitorul Europei rezidă în reconcilierea dintre Franţa şi Germania. Ideea nu era nouă, dar la acea dată părea foarte greu
de realizat.De la recunoaşterea noului stat german prin acordurile semnate în aprilie 1949 la Washington, iar din septembrie 1950 cu
un guvern condus de Konrad Adenauer5 cât şi cu substanţialul ajutor dat de SUA, Germania începe să ameninţe Europa,
reorganizându-se într-o mare putere. Aflându-se între cele două mari puteri militare SUA şi URSS, pentru statele europene se punea
tot mai acut problema menţinerii păcii.Cât priveşte Franţa, ea trebuia să găsească o soluţie care să îi ofere garanţii suplimentare faţă de
cele date de acordurile internaţionale de tip clasic (acorduri care între cele două mari puteri militare SUA şi URSS, pentru statele
europene se punea tot mai acut problema menţinerii păcii).
Cât priveşte Franţa, ea trebuia să găsească o soluţie care să îi ofere garanţii suplimentare faţă de cele date de acordurile
internaţionale de tip clasic (acorduri care între cele două războaie nu-i oferiseră în mod real nici o garanţie), iar pe de altă parte trebuia
să găsească o cale de dezvoltare a industriei de bază, de refacere a economiei în ansamblul ei.

3
George Marshall (1880-1959) general şi om politic american, născut la Uniontown – Pennylvannie; şef de stat major al armatei SUA,
în timpul celui de-al II-lea R.M.; secretar al Departamentului de Stat 1947-1948; a iniţiat planul de ajutor acordat de SUA Europei,
plan adoptat de 16 ţări europene în 1948; în 1953 i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace.
4
Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965) om politic britanic, născut la Blenheim Palace – Oxfordshire; din 1900 deputat,
apoi ministru; 1911 – Prim Lord al Amiralităţii; prim-ministru în perioada 1940-1945 şi 1951-1955; lider al partidului conservator;
personalitate marcantă a celui de al II-lea R.M. şi a victoriei asupra Axei; în 1953 i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură.
5
Konrad Adenauer (1876-1967) – om politic şi de stat german, născut la Kholn; Preşedinte al Uniunii Creştin Democrate, cancelar al
R.F.G. în perioada 1949-1963; adept al unei economii liberale, a iniţiat o politică de înţelegere a Germaniei cu statele vest europene şi
de integrare a Germaniei în structurile europene.
3
 Soluţia a fost dată de Jean Monnet6 şi Robert Schumann şi o regăsim în celebra declaraţie de la Paris din 9 mai 1950,
declaraţie care conţine în fapt Proiectul Schumann7 care a stat la baza semnării la 18 aprilie 1951 la Paris a Tratatului privind
constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Proiectul Schumann se bazează pe următoarele principii:
-punerea în comun a producţiei a două materii de bază, strategice: cărbune şi oţel. Aceasta corespunde intereselor de
dezvoltare a industriei franceze şi înlătură controlul concernelor Ruhr în acest domeniu;
-formarea unei pieţe comune pentru statele membre;
-din primele două principii şi stări de fapt decurge imposibilitatea materială a izbucnirii unui nou război mondial în zonă;
-construirea comunităţii ca o solidaritate de fapt, inspirată de un pragmatism prudent;
-se dă câştig de cauză integrării sectoriale în raport cu cea globală şi integrării economice în raport cu cea politică.
Integrarea politică va fi un rezultat al celei dintâi, ca urmare a solidarităţii de fapt.
Considerăm că sunt remarcabile aceste cinci principii, Europa de azi trăindu-le din plin.
Acestui proiect se alătură alte patru state: Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care împreună cu Franţa şi Germania vor
deveni membri fondatori ai primei comunităţi, aceea a cărbunelui şi oţelului.
La negocieri a participat şi Marea Britanie, dar ea a refuzat semnarea Tratatului invocând în principal două considerente:
faptul că tratatul aduce atingere suveranităţii de stat, iar sub aspect economic îi sunt favorabile relaţiile cu Commonwealth-ul. În
revanşă Marea Britanie a iniţiat crearea unei contra-puteri, tot ca un organism economic regional, constituind la 20 noiembrie 1959 la
Stocholm Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), organism ce a devenit în timp unul din principalii parteneri ai UE, spaţiul
economic european din 1993 implicând în primul rând acorduri pentru o Uniune vamală între cele două organisme. AELS este
considerat şi azi un organism ce a obţinut rezultate superioare Comunităţilor Europene în domeniul protecţiei consumatorilor şi
protecţiei mediului. Însemnătatea sa s-a diminuat în timp, prin migrarea unor state membre către UE.
Dintre dispoziţiile Tratatului semnat la 18 aprilie 1951 la Paris reţinem pe cele mai importante: - durata a tratatului este de 50
de ani, iar statele membre nu au posibilitatea de a părăsi comunitatea înainte de expirarea termenului; - are drept scop crearea unei
pieţe comune a cărbunelui şi oţelului, înlăturând obstacolele puse în calea schimburilor cum sunt: taxe vamale, contingentări şi
acorduri de cartel; - apropierea politicilor ţărilor membre în vederea realizării scopului propus.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului se prezintă ca un organism cu un înalt grad de integrare, iar instituţional este
format din autorităţi cu caracter supranaţional. Rolul central îl joacă Înalta Autoritate organ independent de statele membre, cu funcţie
de gestiune şi care reprezintă interesul comunităţii. Ea dispune de fonduri proprii provenite din prelevări directe percepute asupra
agenţilor economici şi taxe vamale unice. Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet. Alături de ea mai funcţionează
alte trei organe: Consiliul de miniştri - organ interguvernamental, cu funcţie de decizie; Adunarea - formată din parlamentari ai ţărilor
membre, delegaţi de Parlamentele naţionale, preconizându-se pentru viitor alegeri directe pentru Adunare. Cel de-al patrulea organ
Curtea de Justiţie ce are menirea de a asigura respectarea dreptului.
În anul 2001 Tratatul CECO a ajuns la termen, prin Protocolul adiţional la Tratatul de la Nisa principalele sale dispoziţii au
fost preluate prin Tratatele CEE şi CEEA, astfel că din 2001 sunt în vigoare doar acestea, Tratatele de la Roma fiind temeiul existenţei
şi funcţionării Uniunii Europene.
B. Crearea CEE şi CEEA
Între anii 1952 şi 1957 asistăm la o adevărată perioadă de criză, fiind sub semnul întrebării chiar viabilitatea construcţiei
comunitare.
Războiul din Coreea şi conflictele de interese dintre statele europene relativ la acest război, cât şi faţă de mişcările de eliberare
naţională din fostele colonii europene din Asia şi Africa au făcut imposibilă crearea în 1954 a Comunităţii Europene de Apărare şi a
Comunităţii Politice Europene. În ambele cazuri Franţa şi-a exprimat dreptul de veto şi tratatele nu au putut intra în vigoare.
Situaţia politică internaţională amintită a făcut ca în această perioadă să fie adresate dese critici caracterului supranaţional al Înaltei
Autorităţi. În această conjunctură Jean Monnet se retrage de la conducerea CECO.
Se conturează clar ideile: - singurul domeniu de integrare este cel economic, iar integrarea trebuie să fie sectorială; - diminuarea
caracterului supranaţional al organelor comunităţii.
În aceste condiţii are loc reuniunea de la Messina din iunie 1955, când luându-se în discuţie un proiect olandez din 1952 pentru o piaţă
comună generalizată, a fost desemnat Paul - Henri Spaak8 - ministru de externe belgian să elaboreze un proiect privind posibilităţile de
extindere a integrării sectoriale în domeniul energiei atomice, cât şi de a crea o piaţă comună generalizată.
Proiectul se justifică sub ambele aspecte, întrucât în domeniul nuclear este necesară o reglementare aparte datorită specificului său,
energia atomică este folosită atât în scop paşnic, cât şi pentru război, iar statele europene erau interesate în dezvoltarea acestui sector
6
Jean Monnet (1888-1979) om politic şi economist francez născut la Cognac; autor al planului de modernizare a economiei franceze
(1945); preşedinte CECO 1952-1955, fervent susţinător al construcţiei europene până în 1975; în 1988, în semn de recunoştinţă cenuşa
a fost depusă la Pantheon.
7
Robert Schumann (1886-1963) om politic francez născut la Luxembourg; deputat în Parlamentul Franţei (1919-1940) şi (1945-1962)
ministru de finanţe, preşedinte al Consiliului de Stat, ministru de externe şi ministru al justiţiei; autor al Planului CECO şi iniţiator al
reconcilierii franco-germane, Preşedinte al Mişcării europene (1955), Preşedinte al Parlamentului European 1958-1960.
8
Paul – Henri Spaak (1899-1972) om politic belgian, născut la Schaerbeek; începând cu 1936 a fost în mai multe rânduri ministru de
externe şi primul ministru al Belgiei; preşedinte al Adunării Consultative a Consiliului Europei în 1949-1951; secretar generatl NATO
în perioada 1957-1961.

4
pentru a crea o contrapondere faţă de SUA, URSS şi Marea Britanie care încercau să constituie un monopol în domeniu. Pe de altă
parte proiectul corespunde nevoii de generalizare a integrării economice şi de transformare a pieţei comune într-o piaţă internă.
Ideile conţinute în raportul Spaak prezentat la 21 aprilie 1956 au deschis calea negocierilor dintre “cei şase”, negocieri care s-au
finalizat prin semnarea la 25 martie 1957 la Roma a Tratatelor privind constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA)
sau Euratom şi a Comunităţii Europene (CEE) sau Piaţa Comună.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziţii relative la folosirea energiei atomice în exclusivitate în scopuri civile, dintre direcţiile de
acţiune amintind: dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniu şi a distribuirii tehnicii de specialitate; stabilirea de norme de securitate
comune; facilitarea investiţiilor în domeniul nuclear; crearea unei pieţe comune pentru materialele şi echipamentele nucleare, cât şi
pentru capitalurile legate de domeniul nuclear ş.a.
Cu siguranţă cel mai important este Tratatul privind CEE. În articolul 2 din Tratat este prevăzut scopul său “Comunitatea are
ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, de a promova o
dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută,
o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”9.
Sunt stabilite o serie de politici comune, acestea fiind prevăzute la art.3 din Tratat: eliminarea drepturilor vamale şi a
restricţiilor cantitative; stabilirea unui tarif vamal unic şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi; eliminarea obstacolelor la
libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; elaborarea unei politici agricole comune; politici comune în
domeniul transporturilor; politici comune în materia concurenţei; elaborarea de politici coordonate în domeniul bancar; apropierea
legislaţiilor naţionale; constituirea Fondului social european, a Băncii Europene de Investiţii10, ş.a.
O piaţă comună înseamnă o piaţă unică, cuprinsă pe teritoriul statelor membre şi care prezintă aceleaşi caracteristici de piaţă
naţională. Ea se realizează prin crearea unei uniuni vamale şi o liberă circulaţie a mărfurilor, dublată de o protecţie externă, printr-un
tarif vamal comun. Libera circulaţie a factorilor de producţie înseamnă libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a
capitalurilor, însoţite de o protecţie a liberei concurenţe.
Pentru realizarea pieţei comune s-a prevăzut o perioadă de tranziţie de 12 ani. Uniunea vamală s-a realizat în 1968.
Studiind dispoziţiile celor două tratate se observă că mecanismele de funcţionare sunt fie de integrare (uniune vamală, politici
comune), fie de cooperare (politici coordonate), mecanismele fiind mai pragmatice decât cele prevăzute de Tratatul CECO. În ceea ce
priveşte organele celor două comunităţi observăm că s-a diminuat în mod sensibil caracterul supranaţional. Înalta Autoritate este
înlocuită de o Comisie, care deşi reprezintă interesul Comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant supranaţional. Celelalte trei
Instituţii: Consiliul (de miniştri), Parlamentul (Adunarea) şi Curtea de Justiţie îşi menţin caracterul şi în mare parte atribuţiile. Sub
aspect bugetar, noile comunităţi depind mult de contribuţia statelor membre, nemaiavând independenţa de care dispunea CECO.
Secţiunea a II-a EVOLUŢIA CONSTRUCŢIEI COMUNITARE
Lărgirea Comunităţilor Europene
Până în anul 1973 cele trei Comunităţi au fost constituite din cei şase membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda.
După refuzul iniţial din 1951 de a se alătura “celor şase”, Marea Britanie şi-a depus candidatura în două rânduri - 1961 şi
1967, ambele încercări de aderare eşuând datorită veto-ului exprimat de Franţa. De fapt atâta timp cât în fruntea republicii franceze s-a
aflat generalul Charles De Gaulle11, iar britanicii au avut un guvern conservator nu s-au putut găsi căi de reconciliere între cele două
state.
Purtate pe parcursul a trei ani (1970-1972), negocierile cu Marea Britanie s-au finalizat prin semnarea actului de aderare în
anul 1973. Negocierile au mai avut în vedere şi alte trei state vest-europene: Danemarca, Norvegia şi Irlanda. Prin referendum poporul
norvegian s-a opus aderării la Comunităţi, aşa încât începând cu 1 ianuarie 1974 au devenit membre Marea Britanie, Danemarca şi
Irlanda.
De la 1 ianuarie 1981 numărul membrilor s-a extins la zece prin aderarea Greciei, iar de la 1 ianuarie 1986 putem vorbi de
“cei 12”, aderând la Comunităţi Spania şi Portugalia.
În cursul anului 1994 s-au purtat negocieri cu patru state membre AELS: Suedia, Finlanda, Norvegia şi Austria. Pentru a
doua oară în istorie poporul norvegian a votat împotriva aderării, astfel încât de la 1 ianuarie 1995 numărul membrilor Uniunii
Europene este de 15 ca urmare a aderării Austriei, Suediei şi Finlandei.
Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, cât şi cel de la Madrid din decembrie 1995 au luat hotărârea extinderii
Uniunii Europene, dând posibilitatea de aderare nu numai ţărilor mediteraneene Cipru, Malta şi Turcia, dar şi ţărilor din Europa
Centrală şi de Est, asociate la Comunităţi: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria.

9
Tratat din 25 martie 1957 instituind Comunitatea Economică Europeană – în Grands textes de droit communautaire, p4
10
A se vedea pe larg “Tratat … în Grands textes de droit communautaire 2 ed.Dubouis, Gueidan Dalloz Paris 1990.
11
Charles De Gaulle (1890-1969) – general şi om de stat francez născut la Lille; în 1940 a preluat comanda Rezistenţei franceze; şef al
Guvernului provizoriu din Alger, apoi al Guvernului de la Paris (1944-1946); a fondat în 1947 Adunarea Poporului Francez, fiind
şeful acestui partid în 1958 a supus spre aprobare prin referendum noua Constituţie a ţării, fiind ales în 1959 Preşedinte al Franţei,
reales Preşedinte în 1965, în 1960 a pus capăt războiului din Algeria, în 1962 organizând alegeri democratice; a promovat o politică
externă de prestigiu şi independenţă naţională pentru Franţa; a reformat sistemul legislativ francez; încă din perioada primului răboi
mondial s-a afirmat prin operele sale în domeniul strategiei militare, politică şi memorii.

5
 Pentru aceste state s-a pus problema elaborării unor programe de tranziţie în vederea creării condiţiilor economice care să
permită integrarea în UE. şi astăzi sunt state europene necomunitare (Elveţia şi Norvegia) cu un grad de dezvoltare economică
superior celor membre UE (Portugalia şi Grecia).
La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană zece state: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria, procedura de aderare continuându-se în privinţa României şi Bulgariei care au finalizat negocierile în cursul
anului 2004, au semnat la 25 aprilie 2005 Tratatul de aderare (ratificat de România prin Legea nr.157 din 1 iunie 2005) şi au devenit
membre de la 1 ianuarie 2007.
În cursul anului 2005 s a hotărât extinderea UE cu încă două state: Croaţia si Turcia, act ce se preconizează a se realiza după
anul 2009 în privinţa Croaţiei şi 2012 pentru Turcia.
Considerăm că principiile Planului Schumann rămân actuale, considerentele economice şi strategice gândite în urmă cu o
jumătate de secol îşi menţin valabilitatea şi ele vor fi hotărâtoare în luarea deciziilor ce vor prefigura viitorul Uniunii Europene.
Un statut aparte de asociere îl au statele foste colonii ale unor ţări membre. Sunt asociate la U.E. ţările din nordul Africii
precum şi cele 46 de state din Africa, Caraibe şi Pacific semnatare ale Convenţiei de la Lome, ş.a. Statutul de asociat nu se confundă
cu cel de membru, întrucât oferă doar unele facilităţi în domeniul vamal, schimburilor comerciale, investiţiilor, asistenţei tehnice ş.a.
Unitatea Europeană are relaţii particulare cu SUA, cu Canada, cu NAFTA (Acordul Nord American de Comerţ Liber semnat
de SUA, Canada şi Mexic) cât şi cu alte zone de liber schimb sau state puternic industrializate.
După anul 1990, în analizele mondiale făcute asupra stadiului dezvoltării economice şi a schimburilor comerciale se vorbeşte
de o tripolaritate a lumii prin apariţia a trei centre de putere: America de Nord reprezentată de cele 2+1 state semnatare NAFTA,
Europa reprezentată de UE şi Asia reprezentată de Japonia şi noile state industrializate: Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore şi
Taiwan urmate de Indonezia, Malaiesia, Filipine şi Tailanda. Faţă de tendinţa statelor asiatice de a crea o Piaţă comună a Pacificului
împreună cu statele nord-americane, Europa comunitară se află în faţa unor noi provocări. Ea este ţinută să găsească soluţii practice şi
de structură care să permită extinderea la întregul teritoriu geografic al Europei, dar şi consolidarea integrării economice şi a
competitivităţii pe plan mondial.
A. Aprofundarea construcţiei comunitare
De-a lungul celor peste 50 de ani de istorie comunitară s-au produs numeroase transformări pe care le putem califica drept
acte de aprofundare, de desăvârşire a construcţiei europene.
Prin Protocolul adiţional la Tratatele de la Roma a fost înfiinţată Banca Europeană de Investiţii ca organ auxiliar specializat,
principala instituţie de administrare şi conducere curentă a Fondului European de Investiţii, cea mai însemnată sursă de susţinere a
politicilor economice comune.
După anul 1972 în mecanismul de luare a deciziilor s-a impus votul cu majoritate calificată, care a înlocuit votul cu
unanimitate, dominant până la acea dată. Modificarea mecanismului de vot la nivelul Consiliului de Miniştri a permis realizarea a
numeroase reforme în interesul aprofundării integrării europene.
În anul 1976 au intrat în vigoare dispoziţiile privind alegerile directe pentru Parlamentul european, primele alegeri directe
având loc în anul 1979. Până la acea dată Parlamentul era constituit din membri ai parlamentelor naţionale, delegaţi de legislativul
fiecărui stat, conform procedurilor proprii. După anul 1979 s-au organizat în cele 12 state membre alegeri directe pentru Parlamentul
european, reformă deosebit de importantă, cu marcante implicaţii asupra concepţiei şi legitimităţii construcţiei comunitare.
În timp a avut loc un proces de fuziune a Instituţiilor celor trei Comunităţi. Într-o primă etapă în 1957 a avut lor fuziunea
Instituţiilor democratice şi de drept, respectiv a celor trei Adunări Parlamentare şi a Curţilor de Justiţie, astfel încât după acel an a
funcţionat un singur Parlament şi o singură Curte de Justiţie. Tot în acel an au fuzionat şi Comitetele Economice şi Sociale CEEA şi
CEE, funcţionând în continuare un singur Comitet Economic şi Social.
A doua etapă, mult mai profundă a avut loc în 1965, prin Tratatul de la Bruxelles consfinţindu-se fuzionarea Comisiilor şi
Consiliilor, astfel încât pentru cele trei Comunităţi a fiinţat o singură Comisie şi un singur Consiliu de Miniştri.
Fuziunea a fost doar instituţională şi nu funcţională, întrucât, funcţional fiecare din cele patru Instituţii a continuat să îşi
exercite atribuţiile prevăzute de fiecare din cele trei Tratate constitutive.
Un alt moment de referinţă îl constituie anul 1979 în care s-a creat Sistemul Monetar European (SME) bazat pe trei
componente: o unitate monetară ECU; un mecanism de schimb şi de intervenţie şi un mecanism de credit şi de transfer, prin
intermediul cărora se poate pune în practică o politică economică şi monetară comună.
Funcţionarea SME este dată de existenţa unei unităţi monetare comune ECU - unitate europeană de cont. ECU este format
dintr-un coş monetar european şi este definit ca suma valorilor monedelor statelor membre.
La 1 ianuarie 1979, data intrării sale în vigoare un ECU era format din 0,0828 mărci germane, 0,0885 lire sterline, 1,15 franci
francezi, 109 lire italiene, 0,286 guldeni olandezi, 3,66 franci belgieni, 0,14 franci luxemburghezi, 0,217 coroane daneze, 0,0759 lire
irlandeze. Cu ocazia aderării ulterioare a altor state s-a redefinit valoarea ECU în raport şi de monedele naţionale ale noilor state
comunitare.
Pentru Comunităţile Europene, ECU a fost principalul instrument de măsurare a produsului naţional brut, a schimburilor
intracomunitare pentru fiecare dintre ţările membre. Acestea îşi defineau cursul monetar în raport de ECU, denumit “curs pivot”.
SME a prevăzut că pentru fiecare monedă cursul de schimb poate varia, în principiu, doar în limitele de plus/minus 2,25%
faţă de cursul central ECU. În cazul în care variaţiile sunt mai mari băncile centrale ale statelor membre trebuiau să intervină pe piaţa
de schimb pentru stabilirea cursului monedei respective. SME aplicat încă din 1979 şi ECU a reprezentat o etapă necesară adoptării
monedei unice.

6
 Un moment aparte al aprofundării îl constituie Actul Unic European. Semnat în februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie
1987, Actul Unic European (AUE) reprezintă o etapă de desăvârşire a integrării europene. AUE se prezintă sub forma a două tratate
reunite într-un singur instrumentum. Primul Tratat priveşte revizuirea dispoziţiilor comunitare, iar cel de-al doilea politica externă.
Dintre cele mai importante reforme aduse de A.U.E. amintim: - recunoaşterea Consiliului European în funcţionalitatea sa şi
competenţe ca o reuniune la nivel de şefi de state şi de guverne; - generalizarea delegării puterii de execuţie de la Consiliu la Comisie;
- crearea de noi proceduri de luare a hotărârilor în cadrul Parlamentului; - sporirea rolului Parlamentului; - crearea unui organ de
jurisdicţie: Tribunalul primă instanţă care va funcţiona alături de Curtea de Justiţie (care apare acum, în unele materii ca instanţă de
recurs); - cooperarea în domeniul combaterii terorismului, cooperarea în domeniul politicii externe ş.a.
După momentul înfiinţării celor trei Comunităţi, AUE reprezintă cel mai important pas în aprofundarea construcţiei
comunitare. El a pus în lumină insuficienţele pieţei comune şi a elaborat un program de transformare a sa într-o piaţă unică până la
finele anului 1992.
Realizarea pieţei unice înseamnă eliminarea tuturor barierelor la libera circulaţie a factorilor de producţie cum sunt: norme
pentru produse individuale, norme de securitate şi sănătate, protecţia consumatorilor ş.a.
Piaţa unică implică cooperare politică, coerenţă economică şi socială din partea statelor şi cooperarea instituţiilor comunitare.
AUE a consfinţit generalizarea votului cu majoritate calificată în locul celui cu unanimitate, instrument absolut necesar luării
deciziilor şi funcţionării efective a pieţei unice interne.
AUE marchează şi momentul creşterii caracterului democratic al Comunităţii Europene prin sporirea rolului Parlamentului în
procesul decizional. În acest sens s-a prevăzut că o propunere legislativă care a fost respinsă de două ori în cadrul procedurii în faţa
Parlamentului European nu mai poate fi aprobată de Consiliu decât cu unanimitate de voturi.
Adâncirea integrării şi a solidarităţii de fapt au dus la realizarea unei politici externe comune, constând în informări şi
consultări reciproce şi regulate la nivelul miniştrilor de externe, cât şi de realizarea unor puncte de vedere împărtăşite de toate statele
membre, iar în ultimă instanţă întreprinderea unor acţiuni comune.
S-a degajat conceptul că tot ceea ce fac “cei 15” în afara cadrului tratatelor, dar cu voinţa de a crea o Europă puternică şi
unită, aparţine comunităţii şi se răsfrânge asupra celorlalte ţări membre.
Reformele aduse prin AUE au constituit o etapă necesară în vederea realizării Uniunii Europene.
C. Transformarea Comunităţilor în Uniunea Europeană
La iniţiativa preşedintelui Georges Pompidou12, în cadrul reuniunii “la vârf” din octombrie 1972 de la Paris, şefii de state şi
de guverne şi-au manifestat intenţia de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune europeană. Leo Tindemans13, prim ministru
al Belgiei a fost desemnat spre a elabora un raport privind conţinutul şi modalităţile de realizare a Uniunii.
Prezentat doi ani mai târziu, raportul Tindemans reuneşte o serie de propuneri ce privesc întărirea coeziunii interne şi externe
a Europei comunitare, creşterea rolului instituţiilor existente, adâncirea integrării sub toate aspectele şi a cooperării politice, până la
elaborarea unei politici externe comune. Deşi deosebit de realist, statele nu au fost dispuse să îl accepte la acea dată, preferând maniera
reformatoare a AUE. Ideea nu a fost însă abandonată.
Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983, la iniţiativa guvernelor Italiei şi Germaniei a adoptat “Declaraţia solemnă
asupra Uniunii Europene”. Pornind de la acest act, Parlamentul va elabora şi adopta un proiect de tratat privind Uniunea Europeană pe
care îl va trimite statelor spre examinare.
La reuniunea de la Maastricht 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a pus bazele unui nou Tratat, act intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993 şi prin care s-a realizat Uniunea Europeană, noua formă de integrare bazată pe cele trei Comunităţi existente.
În Tratatul de la Maastricht, la Titlul I “Dispoziţii comune” se arată la art.A “Prin prezentul Tratat, Înaltele părţi contractante
instituie între ele o Uniune Europeană, de aici înainte denumită “Uniune” (al.1). Prezentul Tratat marchează o nouă etapă în procesul
de creare a unei uniuni mai strânse între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai mult posibil de cetăţeni (al.2).
Uniunea este fondată pe Comunităţile europene, completate prin politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Ea
are ca misiune organizarea de o manieră coerentă şi solidară a relaţiilor dintre statele membre şi dintre popoarele acestora (al.3)”.
Tratatul de la Maastricht a adus importante mutaţii, în lumina sa Uniunea Europeană fiind fără îndoială cea mai originală
structură internaţională a zilelor noastre.
Tratatul instituie Consiliul European drept organ comunitar şi îl califică ca Instituţie supremă a Uniunii ce reuneşte şefii de
state şi de guverne ai ţărilor membre şi defineşte orientările politice generale ale UE. Celelalte patru Instituţii îşi păstrează denumirea,
rolul şi atribuţiile, vizibil sporind doar rolul Parlamentului care devine o nouă putere de decizie alături de Consiliul de miniştri.
Tratatul instituie o cetăţenie a Uniunii Europene Este cetăţean al Uniunii orice persoană ce are naţionalitate (cetăţenia) unui
stat membru. Această cetăţenie dă dreptul de liberă circulaţie şi sejour pe teritoriul statelor membre; permite acordarea protecţiei
juridice în străinătate din partea oricărei ambasade sau consulat al unuia din statele membre; dă dreptul de a vota şi a fi ales în statul de
reşedinţă pentru alegerile europene şi alegerile locale, dar nu dă dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor generale,
prezidenţiale şi pentru ocuparea posturilor de primari.
Se prevede realizarea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape: prima până la sfârşitul anului 1993 priveşte crearea unei
pieţe unice a capitalurilor; a doua priveşte crearea unei monede unice, făcând responsabil în acest sens Institutul Monetar European şi

12
Georges Pomidou (1911-1974) om politic şi de stat francez născut la Montbondif – Cantal; director al cabinetului generalului De
Gaulle (1958-1959), prim ministru (1962-1968), din 1969 Preşedinte al Franţei, a decedat în cursul mandatului; a creat la Paris centrul
de artă şi cultură care-i poartă numele.
13
Leo Tindemans (1922- ), om politic belgian, de mai multe ori ministru, preşedinte al Consiliului (1974-1978) şi ministru de
externe (1981-1989).
7
a treia etapă priveşte crearea unei monede unice şi stabile şi a unei Bănci Centrale Europene independente, etapă ce se preconizează a
se finaliza în anul 1999.
Sunt stabilite noi direcţii de acţiune: educaţie, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor, reţele de transport
transeuropean şi politicii sociale comune.
În ceea ce priveşte politica externă se stabileşte regula acţiunilor comune în acest domeniu, hotărârile luându-se cu
unanimitate, iar în caz de nevoie şi cu majoritate calificată.
Dispoziţii noi reglementează problemele relative la securitate. Astfel se permite Uniunii să intervină în elaborarea unei
politici de apărare comună şi se atribuie Uniunii Europei Occidentale (UEO) rolul de a elabora o politică comună de apărare şi de a
pune în practică acţiuni comune ale statelor membre.
Tratatul conţine dispoziţii particulare relative la cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, cooperare ce are drept
scop asigurarea securităţii şi protecţiei cetăţenilor europeni.
Politicile comune privesc regimul trecerii frontierelor exterioare UE şi întărirea controlului; lupta împotriva terorismului, a
criminalităţii, a traficului de droguri şi a crimei organizate; cooperarea în materie de justiţie penală şi civilă; crearea unui Oficiu
european de poliţie etc. Dispoziţii particulare privesc dreptul de imigrare şi azil, în cursul anului 1994 majoritatea statelor membre
punând în practică dispoziţia conform căreia refuzul de a acorda drept de azil sau de imigrare dat de un stat membru obligă şi pe
celelalte state să adopte aceeaşi soluţie.
La 1 ianuarie 1994 a intrat în vigoare Acordul pentru crearea unui Spaţiu Economic European (SEE). Spaţiul Economic
European cuprinde statele membre UE şi AELS mai puţin Elveţia, întrucât prin referendum poporul elveţian s-a opus participării la
SEE. El reprezintă o zonă economică în care funcţionează cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a produselor, a serviciilor,
a persoanelor şi a capitalurilor, evident cu unele rezerve cum ar fi cea privind circulaţia produselor agricole.
Aderarea succesivă a ţărilor membre AELS la UE a diminuat considerabil importanţa şi sfera sa de cuprindere. În prezent
sunt membre AELS doar Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
România a semnat un acord de liber schimb cu AELS.
La reuniunea Consiliului European de la Essen (9-10 decembrie 1994) a fost adoptată o strategie de preaderare pentru ţările
asociate din Europa Centrală. Principalele instrumente ale strategiei sunt dialogul structurat şi acordurile europene. În cadrul
dialogului structurat, în domeniul economic şi financiar s-a stabilit un dialog multilateral între UE şi ţările asociate. Cât priveşte
aplicarea acordurilor europene, dialogul este bilateral între UE şi fiecare dintre ţările asociate.
Consiliul European de la Essen a adoptat măsura elaborării de către Comisie a unei Carte Albe privind pregătirea ţărilor
asociate pentru integrarea în piaţa internă şi o evaluare a posibilului impact al aderării asupra politicilor comune ale UE.
Consiliul European de la Cannes din iunie 1995 a aprobat un cadru stabil pe termen mediu pentru finanţarea politicii UE faţă
de Europa Centrală pe perioada 1995-1999.
Consiliul European de la Madrid (15-16 decembrie 1995) a consacrat o mare parte a deliberărilor viitoarei lărgiri a UE care
va cuprinde Europa Centrală, Cipru şi Malta. S-a subliniat necesitatea politică a acestui proces care reprezintă un moment istoric al
integrării europene. De asemenea s-a adoptat hotărârea lansării negocierilor de aderare după încheierea Conferinţei
Interguvernamentale (CIG) propunându-se începerea acestor negocieri cu Cipru şi Malta.
În temeiul hotărârilor Consiliului European de la Essen, la 3 mai 1995 Comisia a adoptat o Carte Albă asupra pregătirii ţărilor
asociate pentru integrarea în UE. Carta Albă stabileşte pentru fiecare sector al pieţei principalele măsuri pe care ţările asociate trebuie
să le adopte pentru a-şi pregăti economiile să funcţioneze în baza regulilor pieţei interne UE, cât şi măsuri de armonizare a legislaţiilor
naţionale, fără a impune un calendar precis.
Consiliul European de la Cannes a aprobat Carta Albă şi a cerut Comisiei să prezinte rapoarte privind progresul acestui
proces.
Analizând rapoartele Comisiei, Consiliul European de la Madrid a confirmat rolul central jucat în strategia de preaderare de
programul PHARE ca instrument financiar de restructurare economică pentru ţările central europene.
În februarie 1994 au intrat în vigoare acordurile de asociere la UE semnate de Polonia şi Ungaria, iar în februarie 1995 cele
semnate de România, Cehia, Slovacia şi Bulgaria.
La 29 martie 1996 Consiliul European s-a reunit la Torino pentru a lansa Conferinţa Interguvernamentală (CIG) care va
examina revizuirea tratatelor UE. S-a propus ca reuniunile CIG să fie lunare la nivel ministerial, Conferinţa începându-şi lucrările în
martie 1996 şi încheindu-se în iunie 1997. Lucrările CIG au privit:
a) reforma sistemului instituţional care să funcţioneze cu o mai mare eficienţă, coerenţă şi legitimitate, simplificarea şi
consolidarea tratatelor;
b) elaborarea unor măsuri care să răspundă nevoilor şi preocupărilor oamenilor ce privesc protecţia indivizilor împotriva
crimei internaţionale, terorismului şi traficului de droguri; politici naţional adecvate în domeniul şomajului, protecţia mediului;
c) întărirea capacităţii de acţiune externă, definirea mai clară a relaţiei dintre UE şi UEO ş.a.
Hotărârea organizării CIG a fost luată la reuniunea Consiliului European de la Madrid. Acest for a decis participarea la
lucrările CIG în calitate de asociat a Parlamentului European pentru a-şi putea exprima opinia, iar cât priveşte ţările din Europa
Centrală şi de Est, Cipru şi Malta acestea vor fi informate permanent pentru a-şi putea exprima opinia în cadrul unor întâlniri bilunare.
Uniunea Europeană este o construcţie funcţională şi instituţională bazată pe
reconcilierea europeană (franco-germană), solidaritatea de fapt a statelor membre şi
pe o unitate economică pentru a crea o bază comună de dezvoltare.
8
 În cursul anului 1997 Comisia a prezentat dosarul “Agenda 2000” care cuprinde opiniile acestei instituţii cu privire la gradul
de pregătire a fiecărei ţări candidate pentru aderarea la UE. Lucrare deosebit de amplă, ea poate fi analizată şi distinct pentru fiecare
stat candidat, în ceea ce ne priveşte lucrarea purtând titlul “Agenda 2000 - punctele de vedere ale Comisiei în legătură cu solicitarea
României de aderare la Uniunea Europeană“.
La 17 iunie 1997 cele 15 state membre au semnat Tratatul de la Amsterdam privind modificarea tratatelor constitutive ale
Comunităţilor Europene, cât şi a Tratatului asupra Uniunii Europene. Acesta este al doilea mare act de modificare a tratatelor de la
Paris şi Roma, intervenit după transformarea Comunităţilor în Uniunea Europeană, ce marchează o nouă etapă de adâncire a integrării
europene.
Tratatul de la Amsterdam pune bazele unei Europe mai democratice, care să răspundă nevoilor sociale, de pace şi securitate
în Europa. El conţine o serie de dispoziţii care privesc protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor europeni, în primul rând a
drepturilor sociale; creşterea protecţiei mediului înconjurător; consolidarea politicilor comune; creşterea gradului de coeziune a
statelor membre în politica externă şi de securitate comună. Sub aspect instituţional au fost lărgite atribuţiile legislative şi de control
politic ale Parlamentului European, în perspectiva lărgirii UE numărul maxim de membri fiind fixat la 700; au fost sporite atribuţiile
celorlalte organe consultative ce intervin în procesul decizional; au fost mai bine fixate raporturile dintre instituţii, organele
complementare şi subsidiare, Protocolul privind principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii fixând reguli de alpcare a dispoziţilor
instituite la Maastricht în această privinţă.
Tratatul de la Amsterdam a instituţionalizat „Spaţiul Schengen”. Primul acord a intervenit în anul 1985, ulterior în 1990 a
fost semnată Convenţia Schengen, prin dispoziţiile TA, prevederile acesteia fiind incorporate în tratat, în materie de liberă circulaţie a
persoanelor şi cooperare cu privire la asigurarea securităţii frontierelor UE. Cu excepţia Marii Britanii, toate statele membre au semnat
Convenţia Schengen, dintre acestea România, Bulgaria, Cipru şi Lichtenstein nefăcând aplicarea acordului până în prezent.
În cursul anului 1998 politica UE şi majoritatea activităţii organelor proprii a fost consacrată monedei unice Euro. De la 1
iunie 1998 a început să funcţioneze Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), structură politică la
care participă toate statele membre UE. A fost ales Comitetul Executiv BCE al cărui preşedinte a fost ales Wim Duisemberg, fost
guvernator al Băncii Centrale Olandeze. Din noiembrie 2003 exercită funcţia de preşedinte BCE fostul guvernator al Băncii Franţei,
Jean Claude Trichet, finanţist cu o carieră remarcabilă de peste 30 de ani în acest domeniu, reconfirmat în funcţie la finele anului
2009.
În baza regulamentului adoptat de Consiliu, la 1 ianuarie 1999 a intrat în vigoare actul privind instituirea euro ca monedă a
statelor membre, stabilindu-se şi taxele de conversie între monedele naţionale şi euro. La actul privind moneda unică au aderat iniţial
12 state: Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania. Ulterior Grecia a
îndeplinit condiţiile prevăzute în anul 2001 de Consiliu, Comisie şi Banca Centrală Europeană privind stabilitatea economică şi
monetară, astfel încât din anul 2002 pentru cele 13 state, euro a devenit moneda de plată, schimb şi acumulare.
Din ianuarie 2002 euro a funcţionat efectiv pentru spaţiul comunitar, în paralel cu monedele naţionale, iar de la 1 iulie 2002
monedele naţionale au fost retrase din circulaţie.
Dintre statele membre anterior extinderii spre Est, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia nu şi-au exprimat voinţa de a
participa la Tratatul euro şi sunt invitate să adere în momentul în care vor considera oportun acest act.
Dintre statele ce au aderat în ultimii ani la Uniunea Europeană au aderat la Ttatatul euro Slovenia în anul 2007, Malta şi
Cipru în anul 2008 şi Slovacia în 2009. Cele 16 ţări comunitare care au aderat la Euro asigură peste 20% din exportul mondial, în
timp ce SUA deţin 16% şi Japonia 7%.
Anul 1999 a fost marcat de alegerile europene pentru formarea noului Parlament European şi de alegerea unei noi comisii al
cărui preşedinte este fostul prim-ministru al Italiei, Romano Prodi. Urmare intervenţiei militare NATO în Kosovo, Uniunea Europeană
a constatat că până în prezent integrarea economică nu a dus şi la realizarea unui mecanism de securitate comună, în situaţii de criză ea
depinzând de deciziile politice ale unor organe ce nu reprezintă interesele Europei.
Tratatul de la Maastricht a deschis epoca unor reforme majore, continuate prin Ttatatul de la Nisa şi Conferinţa
Interguvernamentală de la Laeken, ale cărei lucrări iniţiază un amplu dialog politic şi cu caracter tehnic pentru elaborarea Tratatului de
la Lisabona.
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003 fiind consactat reformei
sistemului instituţional în vederea extinderii Uniunii Europene. Principalele dispoziţii privesc : extinderea UE cu până la 27 de state
membre; un nou mod de gândire a modului de reprezentare a statelor în cadrul instituţiilor şi organelor complementare, triumfând
criteriul demografic în concurs cu oricare altul, cum ar fi puterea economică şi politică a unei ţări, în raport de puterea demografică
fiind alocate după 2003 numărul de locuri şi de voturi pentru fiecare stat membru; a fost gândit un nou mod de calcul al majorităţii
calificate şi au fost extinse domenile în care decizia în Consiliu se adoptă cu majoritate calificată.
Conform Tratatului de la Nisa, în procedura votului cu majoritate calificată exprimat în Consiliu, statele dispun de la 1
noiembrie 2004 de : Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie – 29 voturi; Spania, Polonia – 27 voturi; România – 14 voturi; Olanda –
13 voturi; Belgia, Grecia, Portugalia, Cehia, Ungaria – 12 voturi; Austria, Suedia, Bulgaria – 10 voturi; Danemarca, Finlanda, Irlanda,
Slovacia, Lituania – 7 voturi; Luxemburg, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru – 4 voturi; Malta – 3 voturi.
Majoritatea calificată a fost stabilită la 255 de voturi din totalul de 345 de voturi, adică 74%.
Această majoritate se calculează şi prin raportare la populaţia statelor membre şi ea este de 62% , adică cele 255 de voturi trebuie să
provină de la state a căror populaţie însumată reprezintă 62% din cea totală a Uniunii. Minoritatea de blocaj a fost fixată la 91 de
voturi.
Prin Tratatul de la Nisa numărul membrilor Comisiei a fist fixat la 27, fiecare stat membru având dreptul la un singur
membru. Numărul membrilor Parlamentului European a fost fixat la 732 şi a fost renegociat numărul de locuri pentru fiecare stat. În

9
ce priveşte ţara noastră, prin Tratatul de aderare, până la alegerile din 2009, în Parlamentul European am beneficiat iniţial de 35 de
locuri, iar din 2009 ni s-au aplicat dispoziţiile Tratatului de la Nisa în temeiul cărora, în condiţiile reducerii numărului de locuri pentru
toate statele, beneficiem de 33 de locuri.
Conform Tratatului de la Nisa, odată cu alegerile din 2009, statele membre beneficiază de următoarea reprezentare în
Parlamentul European : Germania – 99 de mandate; Franţa, Italia, Marea Britanie – 72 de mandate; Spania, Polonia – 50 de mandate;
România – 33 de mandate; Olanda – 25 de mandate; Grecia, Belgia, Portugalia – 25 de mandate; Cehia, Ungaria – 20 de mandate;
Suedia – 18 mandate; Austria, Bulgaria – 17 mandate; Danemarca, Finlanda, Slovacia – 13 mandate; Irlanda, Lituania – 12 mandate;
Letonia – 8 mandate; Slovenia – 7 mandate; Estonia, Luxemburg, Cipru – 6 mandate; Malta – 5 mandate.
Numărul membrilor Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor a fost fixat la 344, fiind repartizat astfel :
Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie - 24, Spania şi Polonia - 21, România - 15, Olanda, Grecia, Republica Cehă, Belgia,
Ungaria, Portugalia, Suedia, Bulgaria, Austria - 12, Slovacia, Denmarca, Finlanda, Irlanda, Lituania - 9, Letonia, Slovenia, Estonia - 7,
Cipru şi Luxembourg - 6, Malta - 5.
Cu privire la Curtea de Justiţie a fost menţinut sistemul de compunere, fiind stabilită regula că fiecare stat membru este
reprezentat de un judecător, numărul avocaţilor generali fiind de 8. În temeiul acestor dispoziţii CJCE are azi 27 de judecători şi 8
avocaţi generali.
În ceea ce priveşte coopererea în materie de justiţie şi afaceri interne, TN a consolidat funcţiile Europol şi Eurojust în privinţa
cooperării de specialitate în acest domeniu.
Tratatul de la Nisa a luat act de ajungerea la termen a Tratatului de la Paris privind CECO, iar dispoziţiile acestuia au fost
preluate de Tratatul CEE, şi în parte de Tratatul CEEA. Dispoziţiile Tratatului de la Nisa au rezolvat de principiu reprezentarea
instituţională a statelor şi ele sunt cele aplicabile în prezent, cele prrvăzute prin Tratatul de la Lisabona aplicându-se din mandatul
2013.
Consiliul European de la Laeken din 2001 a deschis un amplu dialog, structural purtat şi în cadrul mai multor Conferinţe
Interguvernamentale, cât şi al unor Convenţii( Convenţia pentru viitorul Europei) ce aveau drept obiectiv adoptarea unei reforme
profunde, îndeosebi a sistemului instituţional şi al mecanismelor funcţionale ale Uniunii Europene.
Într-o primă etapă, lucrările Convenţiei ce l-a avut ca preşedinte pe Valéry Giscard d’Estaing au remis Consiliului European
de la Salonic, din iunie 2003 şi celui de la Roma din iulie 2003, Tratatul de instituire a unei constituţii pentru Europa, act respins prin
referendumul organizat pentru ratificarea sa, iniţial în Franţa şi ulterior în Olanda, în culsul anului 2006.
Sub preşedenţia Germaniei şi ţinând cont de principalele critici, un nou document a fost redactat, într-o formă evident
reformatoare, dar mai puţin categorică decât cea iniţială, iar sub preşedenţia portugheză exercitată în a doua jumătate a anului 2007, la
13 decembrie a fost semnat de către statele membre Tratatul de la Lisabona. Procedurile de ratificare au fost parcurse în anii ulteriori,
acestea urmând să fie finalizate până la sfârşitul anului 2009. România a ratrificat prin legea nr. 13 din 7 februarie 2008 Tratatul de la
Lisabona.
Procesul de integrare europeană se particularizează prin faptul că: 1. UE se întemeiază pe. baze economice solide care au
creat o interdependenţă crescută între statele membre şi o reală solidaritate de fapt; 2. UE se bazează pe: - tratate cu putere de lege,
integrate în dreptul intern; - un solid şi complex sistem instituţional; - un sistem de drept propriu şi un sistem jurisdicţional propriu cu
acces direct.
Uniunea Europeană este o realitate de fapt şi de drept care se construieşte zi de zi sub ochii noştri şi aşa cum se arată într-un
material al Guvernului României: “Marea Europă, care tocmai se naşte de la Atlantic la Urali, nu va fi o putere organizată decât dacă
se structurează în jurul unui nucleu stabil, capabil să se exprime univoc în problemele mondiale” (România şi Comunităţile Europene -
Guvernul României - Departamentul Informaţiilor Publice - Bucureşti 1993, p.5).
Secţiunea a III-aROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ
Până în decembrie 1989 relaţiile României cu cele trei Comunităţi Europene s-au concretizat în raporturi bilaterale între ţara noastră şi
statele membre CE, Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferinţe din 1974 şi Acordul privind produsele industriale din 1980
încheiate cu CEE.
Începând cu anul 1990 relaţiile dintre România şi UE au cunoscut o creştere importantă, în contextul democratizării vieţii
economice, politice şi sociale din Europa Centrală şi de Est şi a orientării statelor vest-europene spre o generalizare a integrării
economice la nivelul continentului.
În aceste condiţii România şi Comunitatea Europeană semnează la 22 octombrie 1990 Acordul de comerţ şi cooperare, intrat
în vigoare în mai 1991. Pe plan politic are loc acreditarea reciprocă a primelor misiuni diplomatice, Uniunea Europeană fiind
reprezentată la rang diplomatic de Delegaţia Comisiei Europene în România.
Cele mai importante momente din evoluţia raporturilor dintre ţara noastră şi UE sunt cu evidenţă încheierea Acordului de
asociere şi depunerea de către România la 22 iunie 1995 la Paris a cererii de aderare la UE.
Acordul European de asociere a României la Uniunea Europeană marchează o etapă deosebit de importantă în procesul de
integrare a României în structurile europene, pas decisiv în atingerea obiectivului ca ţara noastră să devină membru cu drepturi depline
al Uniunii Europene.
Asocierea României la UE înseamnă în plan economic crearea unei zone de liber schimb, cooperarea economică şi financiară
în sprijinul restructurării economiei româneşti, iar în plan politic crearea unui cadru instituţional în vederea realizării unui intens
dialog politic, inclusiv la nivel înalt pentru sprijinirea eforturilor României pe calea realizării economiei de piaţă şi a consolidării
democraţiei.

10
 Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora,
pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, ratificat de Parlamentul României prin Legea nr.20/12 aprilie 1993 şi de către
statele membre UE a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
În vederea aplicării în avans a prevederilor comerciale şi economice din Acordul de Asociere între România şi Comunităţile
Europene a intervenit în anul 1993 un Acord Interimar.
Negocierile Acordului Interimar s-au purtat pe parcursul a şase runde, în perioada 19 mai 1992 - 4 noiembrie 1992; acordul a
fost parafat la Bruxelles la 17 noiembrie 1992 şi semnat la acelaşi sediu la 1 februarie 1993. El a fost ratificat conform actelor
următoare: 12 februarie 1993 avizul favorabil dat de Parlamentul European; 8 martie 1993 decizia de aprobare a Acordului de către
Consiliu; 16 martie 1993 Senatul României ratifică Acordul; 22 martie 1993 Adunarea Deputaţilor ratifică Acordul. Urmare a
parcurgerii procedurilor de ratificare, atât de către România, cât şi de către statele UE, la 1 mai 1993 Acordul Interimar a intrat în
vigoare.
Principiile care stau la baza asocierii României la UE au în vedere: - stabilirea unei perioade de tranziţie de maximum 10 ani,
împărţită în 2 etape succesive egale; - în prima etapă UE îşi va asuma cu precădere angajamentele, iar în a doua etapă România; -
părţile se vor abţine de la noi reglementări care ar intra în contradicţie cu Acordul; - disponibilitatea părţilor de a revedea periodic
angajamentele luate în sensul ameliorării lor, inclusiv în sensul accelerării aplicării Acordului.
Sunt prevăzute dispoziţii ce privesc crearea unei zone de comerţ liber, concretizat prin eliminarea treptată a obstacolelor
tarifare şi netarifare în relaţiile dintre părţi; - eliminarea restricţiilor cantitative şi a taxelor vamale la importul din România pentru
cca.90% din produsele industriale, textile şi siderurgice; - elaborarea unor strategii coerente de restructurare a ramurilor industriale; -
eliminarea graduală de către România a taxelor vamale la importul a 70-75% din produsele industriale provenind din UE; -
posibilitatea României de a continua procesul de sprijinire, inclusiv prin subvenţii, a unor sectoare industriale pe o perioadă de 5-10
ani; - realizarea unei zone de liber schimb cu caracter limitat şi determinat pentru produsele agricole provenite din România, datorită
sensibilităţii pieţei comunitare la aceste produse, aplicându-se României preferinţele vamale generalizate (scutiri sau reduceri de taxe
vamale şi de prelevare); - în privinţa importurilor agricole din UE se va aplica o reducere a taxelor vamale de 25% pe o perioadă de 5
ani pentru produsele complementare producţiei interne şi pentru cele deficitare de pe piaţa internă ş.a.
Pentru punerea în aplicare a Acordului European şi urmărirea modului de executare a dispoziţiilor sale de către părţile
contractante, Acordul a prevăzut un sistem instituţional adecvat misiunilor sale. Titlul final “prevederile instituţionale, generale şi
finale” din Acordul European este consacrat acestui mecanism bilateral.
Principalul organ este Consiliul de Asociere care se reuneşte cel puţin o dată pe an la nivelul membrilor desemnaţi de
Guvernul României, pe de o parte şi membri ai Consiliului CE şi Comisia CE pe de altă parte. El examinează problemele importante
apărute în cadrul acordului, orice alte probleme bilaterale sau internaţionale de interes reciproc. Prezidarea Consiliului de Asociere
(CA) se va face pe rând, de un membru al Guvernului României şi un membru al Consiliului UE. La lucrările CA poate participa cu
statut de observator Banca Europeană de Investiţii. CA este un organ decizional. Actele sale sunt decizii şi recomandări. Deciziile sunt
obligatorii pentru părţile contractuale, acestea fiind ţinute să le aducă la îndeplinire prin măsuri adecvate. Eventualele diferende ce pot
apare între părţi vor fi soluţionate de CA printr-o decizie sau de un arbitru.
În îndeplinirea sarcinilor sale, CA este asistat de un Comitet de Asociere format din reprezentanţi ai Guvernului României, pe
de o parte şi reprezentanţi ai Consiliului UE şi ai membrilor Comisiei UE pe de altă parte, de regulă la nivel de funcţionari superiori.
Regulile de funcţionare ale Comitetului de Asociere vor fi stabilite de Consiliul de Asociere.
Comitetul este principalul organ executiv. CA poate delega, în condiţiile Acordului puterea de decizie Comitetului de
Asociere. Reuniunile Comitetului de Asociere sunt periodice.
Al treilea organ este Comitetul Parlamentar de Asociere. El este un forum democratic de dialog politic format din
parlamentari, membri ai Parlamentului României, pe de o parte şi ai Parlamentului European pe de altă parte. Regulile de funcţionare
ale CPA sunt stabilite chiar de acest organ şi el are un rol consultativ pe lângă CA. Actele sale sunt recomandări cu privire la
problemele asupra cărora urmează să decidă CA.
Având în vedere că astfel de organe au fost create şi prin acordurile încheiate de UE cu celelalte state asociate şi din nevoia
de a stabili un cadru de dialog larg între aceste ţări şi UE, după 1994 s-a format un Comitet Parlamentar Mixt la lucrările căruia
participă parlamentari membri ai parlamentelor naţionale din ţările asociate şi parlamentari europeni. Acest forum democratic se
reuneşte de 2 ori pe an: o dată pe teritoriul Uniunii şi o dată de teritoriul unui stat asociat. România participă activ la lucrările de dialog
politic parlamentar.
Oferta românească în dialogul politic al integrării europene este reprezentată de Strategia naţională de pregătire a aderării la
UE, act adoptat la Snagov la 21 iunie 1995.
În acest document se arată: “aderarea României la UE constituie pentru societatea românească un obiectiv strategic
fundamental. Această opţiune are la bază consensul forţelor sociale şi politice care vizează ancorarea solidă a ţării în sistemul de valori
european, promovarea interesului naţional, dezvoltarea societăţii româneşti pe principiile democraţiei şi economiei de piaţă, în măsură
să asigure stabilitatea şi prosperitatea naţiunii”.
Strategia naţională este strâns corelată cu programul conţinut în Carta Albă şi prevede în consens cu acesta şi un Program de
armonizare legislativă pentru integrarea în piaţa internă, ce vizează garantarea liberei circulaţii a capitalurilor, a mărfurilor, a
serviciilor şi a persoanelor, participarea la programul PHARE şi raporturile specifice cu instituţiile financiare BIRD, BEI, BERD,
FMI.
Strategia naţională prevede şi înfiinţarea unui comitet interministerial responsabil în domeniul integrării, a Departamentului
de Integrare Europeană subordonat Primului Ministru şi a altor structuri centrale şi locale.

11
 În anul 1997 Comisia Europeană a prezentat punctele de vedere proprii în legătură cu solicitarea României de aderare la
Uniunea Europeană, act component al Agendei 2000. Comisia a analizat realizările României în procesul de preaderare, a stabilit o
serie de recomandări, apreciind că într-un interval de aproximativ 5 ani România va îndeplini condiţiile şi va putea să îşi asume
obligaţiile ce decurg din aderarea la UE.
Transformările profunde care au avut loc în societatea românească după 22 decembrie 1989, hotărârea ţării noastre de a
participa la procesul de integrare europeană, precum şi noua concepţie promovată de UE în relaţiile cu ţările din Centrul şi Estul
Europei sunt elemente esenţiale care au permis aşezarea pe baze noi a relaţiilor României cu Uniunea Europeană.
În urma Consiliului European de la Copenhaga din 1999 au început negocierile pentru aderare. Ele s-au purtat în perioada
2000-2004, tehnic şi politic, pe cele 31 de capitole de negocieri, la nivel guvernamental, prin aprobare parlamentară. Ele privesc acte
legislative şi alte instrumente de aderare, dispoziţii instituţionale, adaptări ale actelor comunitare, dispoziţii permanente şi temporare,
dispoziţii financiare, măsuri tranzitorii şi derogatorii, o reglementare amplă a funcţionării pieţei şi prin participarea celor două ţări şi o
însuşire a reformelor aduse prin Tratatul constituţional.
Finalizate în noiembrie 2004, negocierile au fost supuse votului Parlamentului European şi apoi votului final în Consiliu la
31 martie 2005. Tratatul de aderare al României şi Bulgariei a fost semnat la 25 aprilie 2005 la Luxemburg şi supus ratificării de către
toate părţile contractante. Conform art.148 din Constituţie, România a ratificat prin procedura parlamentară, Tratatul de aderare al
României şi Bulgariei la Uniunea Europeană fiind adoptat prin legea nr.157 din 1 iunie 2005. Pentru toate părţile Acordul a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 2007.
Informaţia se completează cu studiile şi referatele de la orele de seminar pe tema raporturilor României cu Uniunea Europeană .
Fişier
Pentru aderarea la moneda unică Euro au fost adoptate următoarele
- Criteriile de convergenţă –
1. Evoluţia preţurilor :
A. Prevederile tratatului :
a) Articolul 121 alineatul (1) prima liniuţă prevede următoarele:„realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor; acesta
rezultă dintr-o rată a inflaţiei apropiată de cea a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a
preţurilor”;
b) Articolul 1 al Protocolului privind criteriile de convergenţă menţionate în articolul 121 din tratat:"Criteriul stabilităţii
preţurilor, menţionat la articolul 121 alineatul (1) prima liniuţă din tratat înseamnă că un stat membru are o stabilitate durabilă a
nivelului preţurilor şi o rată medie a inflaţiei, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care nu poate depăşi cu mai mult de
1,5% rata inflaţiei a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor. Inflaţia se
calculează cu ajutorul indicelui preţurilor de consum pe o bază comparabilă, ţinând seama de diferenţele dintre definiţiile naţionale.”
B. Aplicarea prevederilor tratatului :
a) În ceea ce priveşte „rata medie a inflaţiei, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării”, rata inflaţiei este calculată
pe baza creşterii înregistrate de ultima medie anuală disponibilă a indexului armonizat al preţurilor de consum (IAPC) comparativ cu
media anuală anterioară.
b) Sintagma „a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor”
utilizată pentru definirea valorii de referinţă se aplică utilizând media aritmetică neponderată a ratei inflaţiei înregistrată în cele trei ţări
cu cele mai mici rate ale inflaţiei, dat fiind că aceste rate sunt compatibile cu stabilitatea preţurilor.
2. Evoluţia finanţelor publice :
A. Prevederile tratatului :
a) Articolul 121 alineatul (1) a doua liniuţă prevede următoarele: "caracterul solid al finanţelor publice; acesta rezultă dintr-o
situaţie bugetară care nu cunoaşte un deficit public excesiv în înţelesul articolului 104c alineatul (6)".
b) Articolul 2 al Protocolului privind criteriile de convergenţă menţionat în articolul 121 al tratatului stipulează faptul că
acest criteriu presupune că „în momentul examinării, un stat membru nu face obiectul unei decizii a Consiliului menţionată la articolul
104c alineatul (6) din tratat, privind existenţa unui deficit excesiv în statul membru respectiv”.
B. Procedura privind deficitele excesive :
a) Articolul 104 stabileşte procedura privind deficitele excesive. Conform prevederilor articolului 104 alineatele (2) şi (3),
Comisia Europeană are obligaţia să întocmească un raport în cazul în care un stat membru UE nu îndeplineşte cerinţele în materie de
disciplină bugetară, mai ales dacă: 1. raportul dintre deficitul public planificat sau realizat şi produsul intern brut depăşeşte o valoare
de referinţă (stabilită la 3% din PIB în Protocolul privind procedura referitoare la deficitele excesive), cu excepţia situaţiei în care: 2.
raportul a fost diminuat în mod considerabil şi constant şi atinge un nivel apropiat de valoarea de referinţă; sau 3. depăşirea valorii de
referinţă a fost doar excepţională şi temporară şi respectivul raport rămâne apropiat de valoarea de referinţă;
b) raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de referinţă (stabilită la 60% din PIB în
Protocolul privind procedura referitoare la deficitele excesive), cu excepţia situaţiei în care acest raport scade suficient şi se apropie de
valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.
C. Prevederi suplimentare :
a) Raportul Comisiei examinează în egală măsură dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice de investiţii şi ţine
seama de toţi ceilalţi factori incidenţi, inclusiv de poziţia economică şi bugetară pe termen mediu a statului membru.
b) Comisia poate de asemenea să elaboreze un raport în cazul în care, deşi exigenţele care decurg din aceste criterii au fost
respectate, apreciază că există riscul unui deficit excesiv într-un stat membru. Comitetul Economic şi Financiar are obligaţia sa
avizeze raportul Comisiei.

12
 c) În conformitate cu prevederile articolului 104 alineatul (6), Consiliul UE, hotărând cu majoritate calificată la
recomandarea Comisiei şi ţinând seama de eventualele observaţii ale statului membru vizat, decide, după o evaluare globală, dacă
există sau nu un deficit excesiv.
D. Aspecte procedurale şi aplicarea prevederilor tratatului :
În scopul examinării stadiului de convergenţă, BCE redactează opinii asupra evoluţiei finanţelor publice. În ceea ce priveşte
sustenabilitatea, BCE analizează principalii indicatori ai evoluţiei finanţelor publice în perioada de referinţă, ia în considerare
perspectivele şi problemele cu care se confruntă finanţele publice şi se concentrează asupra legăturii dintre deficit şi evoluţia datoriei.
3. Evoluţia cursului de schimb :
A. Prevederile tratatului :
a) Articolul 121 alineatul (1) a treia liniuţă prevede următoarele: „respectarea limitelor normale de fluctuaţie prevăzute de
mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European, timp de cel puţin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu cea
a altui stat membru”.
b) Articolul 3 al Protocolului privind criteriile de convergenţă menţionate în art.121 alin.(1) din tratat menţionează: "criteriul
de participare la mecanismul ratei de schimb al Sistemului Monetar European, menţionat la articolul 121 alineatul (1) a treia liniuţă
din tratat, înseamnă că un stat membru a respectat marjele normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul ratei de schimb al
Sistemului Monetar European, fără să cunoască tensiuni grave cel puţin pe parcursul ultimilor doi ani dinaintea examinării. În special,
statul membru nu a devalorizat din proprie iniţiativă rata de schimb centrală bilaterală a monedei sale faţă de moneda unui alt stat
membru în aceeaşi perioadă.”
B. Aplicarea prevederilor tratatului :
a) Tratatul face referire la criteriul de participare la mecanismul european al cursului de schimb (MCS până în decembrie
1998; înlocuit de MCS II începând cu luna ianuarie 1999). a) În primul rând, BCE analizează dacă statul respectiv a participat la MCS
II „pentru o perioadă de cel puţin doi ani înainte de momentul examinării”, după cum se precizează în tratat.
b) În al doilea rând, în ceea ce priveşte definiţia „limitelor normale de fluctuaţie”, BCE face referire la avizul oficial formulat
de Consiliul Institutului Monetar European în octombrie 1994 şi declaraţia acestuia publicată în raportul din noiembrie 1995 intitulat
„Progresul pe calea convergenţei”.
c) Avizul formulat de Consiliul Institutului Monetar European în octombrie 1994 prevedea că „banda de fluctuaţie mai largă
a contribuit la asigurarea unui grad mai mare de stabilitate a cursului de schimb în cadrul MCS”, că „în opinia Consiliului Institutului
Monetar European, se recomandă menţinerea acordurilor actuale” şi că „ţările membre trebuie să urmărească evitarea în continuare a
fluctuaţiilor cursului de schimb prin orientarea politicilor lor către asigurarea stabilităţii preţurilor şi reducerea deficitelor bugetare,
contribuind prin aceasta la îndeplinirea cerinţelor formulate în articolul 121 alineatul (1) al tratatului şi protocolul aferent”.
d) În raportul din noiembrie 1995 intitulat „Progresul pe calea convergenţei”, Institutul Monetar European a recunoscut faptul
că „la momentul elaborării tratatului, „limitele normale de fluctuaţie” se situau la ±2,25% în jurul parităţilor centrale bilaterale, în timp
ce o bandă de fluctuaţie de ±6% reprezenta o derogare de la norme. În august 1993, s-a luat decizia de a lărgi limitele de fluctuaţie
până la ±15%, iar interpretarea criteriului, în mod deosebit a conceptului „limite normale de fluctuaţie”, a devenit mai puţin clară”. Tot
atunci s-a propus să se ţină seama de „evoluţia deosebită a cursurilor de schimb din Sistemul Monetar European (SME) începând cu
anul 1993” în realizarea unei analize ex post". În acest context, atunci când se apreciază evoluţia cursului de schimb se pune accentul
pe apropierea cursurilor de schimb de parităţile centrale din cadrul MCS II.
e) În al treilea rând, problema apariţiei unor „tensiuni severe” este în general abordată prin examinarea gradului de deviere a
cursurilor de schimb de la parităţile centrale din cadrul MCS II faţă de euro. Aceasta se realizează utilizând indicatori precum
diferenţialele ratelor dobânzilor pe termen scurt faţă de zona euro şi evoluţia lor, precum şi ţinând cont de rolul intervenţiilor pe piaţa
valutară.
4. Evoluţia ratei dobânzii pe termen lung
A. Prevederile tratatului :
a) Articolul 121 alineatul (1) a patra liniuţă prevede următoarele: „caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru
şi al participării sale la mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor
pe termen lung”.
b) Articolul 4 al Protocolului privind criteriile de convergenţă menţionate în articolul 121 din tratat menţionează
următoarele: „criteriul de convergenţă al ratelor dobânzilor menţionat la articolul 121 alineatul (1) a patra liniuţă din tratat, în cursul
unei perioade de un an înaintea examinării, înseamnă că un stat membru a avut o rată a dobânzii nominală medie pe termen lung care
nu poate depăşi cu mai mult de 2% pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul
stabilităţii preţurilor. Ratele dobânzilor sunt calculate pe baza obligaţiunilor de stat pe termen lung sau a unor titluri comparabile,
ţinând seama de diferenţele dintre definiţiile naţionale”.
B. Aplicarea prevederilor tratatului :
a) În primul rând, în ceea ce priveşte „rata medie nominală a dobânzii pe termen lung” înregistrată pe „o perioadă de un an
înainte de momentul examinării”, rata dobânzii pe termen lung a fost calculată ca medie aritmetică a ultimelor 12 luni pentru care
există date privind indicele armonizat al preţurilor de consum.
b) În al doilea rând, sintagma „a cel mult trei state membre care au obţinut cele mai bune rezultate în domeniul stabilităţii
preţurilor” care este utilizată pentru definirea valorii de referinţă a fost aplicată prin utilizarea unei medii aritmetice neponderate a
ratelor dobânzilor pe termen lung ale celor trei ţări care au înregistrat cele mai mici rate ale inflaţiei. Ratele dobânzilor au fost
calculate pe baza ratelor dobânzilor armonizate pe termen lung, care au fost stabilite în scopul evaluării gradului de convergenţă.
xxx

13
Carta Albă - pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa internă a Uniunii Europene
Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994 a adoptat o strategie de preaderare menită să ajute ţările asociate din Europa
Centrală şi de Est (TECE) să-şi realizeze condiţiile de aderare la UE. Consiliul a definit pregătirea statelor asociate pentru integrarea
în piaţa internă UE ca fiind “elementul esenţial al strategiei care trebuie să permită reducerea diferenţelor” şi a invitat Comisia să
redacteze o Carte Albă. Cât priveşte UE, acest proces prezintă importanţă datorită nevoilor proprii de a face funcţională piaţa internă şi
după lărgirea sa, prin aderarea TECE.
Documentul elaborat de comisie nu este decât un element al strategiei de preaderare, astfel cum a fost stabilită la Consiliul
European de la Essen, decizia politică din decembrie 1994 bazându-se pe două instrumente principale: acordurile de asociere încheiate
de UE cu TECE şi pe de altă parte relaţiile structurate, realizate în baza acestor acorduri de cele două părţi contractante.
Din perspectiva TECE acordurile de asociere au drept obiectiv final crearea condiţiilor de aderare la UE, ele vizând stabilirea
progresivă, între părţi, a libertăţilor economice fundamentale proprii UE, în special crearea pieţei interne, iar pe de altă parte
apropierea legislaţiilor statelor părţi.
Documentul elaborat de Comisie arată că trebuie să se facă distincţia între alinierea la piaţa internă şi aderarea la UE, doar
aceasta din urmă implicând acceptarea, în totalitate a “acquis-ului comunitar”.
Alinierea la piaţa internă presupune un proces complex de transformări pe care TECE trebuie să le realizeze pentru a stabili o
compatibilitate între propria ordine economică, juridică şi politică cu cea existentă la nivelul UE. Strategia UE de preaderare
reprezintă doar un ajutor acordat TECE pentru obţinerea finalităţii prevăzută în Carta Albă, responsabilitatea alinierii la piaţa internă,
cât şi stabilirea propriilor priorităţi pentru diferitele sectoare revenind, în primul rând ţărilor asociate.
În procesul de preaderare UE îşi asumă în principal rolul de a acorda o asistenţă tehnică, în special prin intermediul
programului Phare, în privinţa apropierii legislaţiilor, consolidării reformelor economice, restructurarea industrială, stimularea
schimburilor economice şi comerciale.
Tranziţia TECE către sisteme politice şi economice compatibile cu acelea din UE este un proces complex, el implică o serie
de transformări politico-juridice şi politici macroeconomice coerente, specifice fiecărei ţări în parte, proces în curs de derulare în toate
TECE.
Carta Albă fixează doar o strategie, măsurile concrete de realizare a finalităţii propuse fiind stabilite progresiv de către UE şi
fiecare dintre ţările asociate, în cadrul dialogului politic iniţiat după decembrie 1994.
Capitolul II
CARACTERE GENERALE STATUT ŞI COMPETENŢE
A vorbi despre caracterele generale ale Comunităţilor înseamnă a trata problemele relative la statutul şi competenţele acestora. Ţin de
statutul Comunităţilor chestiunile referitoare la modul de instituire, aderarea sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă, pierderea
calităţii de membru al Uniunii şi personalitatea juridică.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun de largi competenţe de control şi acţiune, competenţele
de tip statal şi de tip internaţional, precum şi de competenţe specifice. Raporturile în cadrul Uniunii între statele membre sunt fie de
integrare, fie de cooperare.
În construcţia comunitară pe trei „piloni”, pentru primul pilon – Comunitatea sunt specifice raporturile
de integrare ce privesc funcţionare pieţei unice şi ele se realizează prin competenţele exclusive şi competenţele
concurente, sau partajate, sau comune. Pilonul al doilea ce priveşte cooperarea în materie de politică externă şi
securitate comună (PESC), cât şi pilonul al treilea ce se referă la cooperarea în materie de justiţie şi afaceri
externe(JAI), din chiar denumirea lor se observă că presupun strict raporturi de cooperare.
Competenţele exclusive sunt cele atribuite de statele membre Uniunii, în aceste domenii statul putând adopta doar un act de
reglementare secundară, prin care fie transpune în dreptul intern o directivă comunitară, fie prin care adoptă norme de punere în
aplicare a unui regulament. Uniunea se bucură de competenţe exclusive doar în 6 domenii ce privesc funcţionarea pieţei unice.
Competenţele concurente, comune sau partajate sunt majoritare şi ele privesc faptul că în unul şi acelaşi domeniu se bucură
de putere de reglementare atât statul cât şi Uniunea. Dacă s-a exercitat puterea de reglementare la nivelul Uniunii, actul astfel adoptat
se aplică cu prioritate în raport cu unul naţional ce are aceeaşi sferă de reglementare, actul naţional putându-se aplica doar în
completarea celui comunitar şi în măsura în care nu contravine acestuia. Competenţele concurente ţin de natura şi finalitatea Uniunii
Europene, puterea de reglementare exercitându-se uneori de către state în cadrul instituţiilor comunitare, fără ca statul să îşi fi pierdut
puterea de reglementare, căci el a dotat cu putere de reglementare Uniunea, în baza principiului atribuirii de compenenţe.
În ceea ce priveşte caracterele generale ale Comunităţilor putem spune că trei trăsături fundamentale le definesc; sunt
organizaţii internaţionale, organizaţii regionale deschise şi organizaţii regionale specializate. Ele se deosebesc fundamental de toate
organizaţiile internaţionale de tip clasic printr-o structură instituţională şi juridică originală şi prin faptul că se fundamentează pe o
integrare economică.
Secţiunea I ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ
Denumirea de Comunităţi, respectiv de Uniune implică arătarea naturii acestei construcţii juridice. Denumirea arată că statele care fac
parte recunosc existenţa unei solidarităţi şi acceptă ca unele dintre competenţele lor, ce ţin de probleme de interes comun să revină
organizaţiei stabilită între ele, dacă aceasta este mai eficientă şi mai profitabilă, în raport cu ceea ce ar putea realiza fiecare stat în
parte.
Contrar federaţiilor sau confederaţiilor care îşi au întotdeauna izvorul în Constituţie - act de drept intern - Comunităţile s-au
născut ca şi orice altă organizaţie internaţională, având la bază tratate semnate de reprezentanţii cu depline puteri ai statelor
fondatoare, tratate ratificate şi intrate în vigoare după principiile clasice ale dreptului tratatelor.

14
 Sub aspect formal, crearea Comunităţilor nu a putut fi decât rezultatul tehnicii oferite de dreptul internaţional. Indiferent de
particularităţile pe care le prezintă Comunităţile, ele sunt înainte de toate organizaţii internaţionale.
Nevoia de a da construcţiei comunitare o cât mai mare supleţe, cât şi pentru a evita eventuale eşecuri s-a impus regula
ratificării separate a celor trei tratate. Uniunea Europeană se bazează pe cele trei Comunităţi care îşi au temeiul în cele trei Tratate
constitutive. Denumirea de Comunităţi desemnează o fuziune instituţională a organelor prin care îşi realizează funcţiile specifice ce
decurg din tratate.
În ceea ce priveşte durata pentru care au fost create Comunităţile observăm că în timp ce Tratatele constitutive CEE şi CEEA
conţin dispoziţia expresă privind încheierea lor pe o perioadă nelimitată în timp, în mod paradoxal Tratatul CECO prevede o durată
limitată de 50 de ani pentru care a fost încheiat. Această dispoziţie intră în contradicţie cu scopul său.
În aceste condiţii, pentru a lămuri caracterul limitat sau nelimitat în timp al Comunităţilor s-a pus, în mod evident, problema
interpretării dispoziţiilor tratatelor. Interpretarea s-a realizat cu ocazia fuziunii organelor comunitare, îndeosebi în anul 1965, AUE
făcând de asemenea referiri la interpretarea tratatelor în sensul caracterului nelimitat în timp al construcţiei europene.
Caracterul nelimitat în timp rezultă din obiectivele şi finalitatea celor trei Comunităţi şi este în concordanţă cu acestea, iar
evoluţia în timp în sensul unificării organelor, a transformării Comunităţilor într-o Uniune susţin pe deplin caracterul nelimitat în timp
al structurilor create şi a tratatelor pe care se bazează.
Aşadar Comunităţile, respectiv Uniunea Europeană reprezintă un organism internaţional constituit după toate regulile
dreptului internaţional public. Limitarea sa geografică la teritoriul Europei îi dă caracterul de organism internaţional regional.
Secţiunea a II-a ORGANIZAŢIE REGIONALĂ DESCHISĂ
Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie regională deschisă, iar acest caracter se analizează în raport de condiţiile de aderare, de
posibilităţile pierderii calităţii de membru, cât şi în raport de relaţiile cu terţii.
În ceea ce priveşte condiţiile de aderare, acestea se referă la două aspecte distincte: condiţii de formă şi procedură şi condiţii
de fond. Vom analiza caracterul de organizaţie regională deschisă tratând în mod succesiv problemele arătate.
A. Aderarea: Condiţii de formă, procedură şi fond
Tratatele constitutive ale celor trei Comunităţi Europene conţin dispoziţii exprese privind aderarea. De aceste norme au
beneficiat în 1973 Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia.
Tratatele constitutive au fost modificate ulterior prin Actul Unic European şi Tratatul de Maastricht, inclusiv cu norme
privind aderarea de care au beneficiat Austria, Finlanda şi Suedia.
Privind cronologic reglementările comunitare putem spune că Tratatele constitutive de la Paris şi Roma precizează în termeni
generali condiţiile de formă şi procedură, fără referiri la condiţiile de fond. De aceea putem spune că până în anul 1994 condiţiile de
formă şi procedură sunt reglementate, de principiu, prin actele constitutive, iar condiţiile concrete ale procedurii de aderare au fost
elaborate cu ocazia diverselor aderări. Până la intrarea în vigoare a Tratatul de Maastricht condiţiile de fond au fost precizate doar în
practică, mai ales de către Comisie.
Principiile generale ale procedurii de aderare sunt precizate de Tratatul CECO art.98, Tratatul CEE art.237 şi Tratatul CEEA
art.205. Cele trei tratate prevăd obligativitatea unei cereri de aderare din partea statului solicitant, adresată Consiliului care decide cu
unanimitate de voturi după primirea avizului din partea Comisiei.
Actul Unic European a instituit şi obligativitatea obţinerii avizului Parlamentului European dat cu majoritate absolută de
voturi, înainte ca organul decizional să se pronunţe asupra aderării.
În privinţa restului dispoziţiilor privind procedura de aderare Tratatul de la Paris conţine reglementări distincte faţă de la
Tratatele de la Roma. Conform CECO, Consiliul fixează cu unanimitate de voturi condiţiile de aderare. Dobândirea calităţii de
membru este un act unilateral al Comunităţii, statul solicitant având doar posibilitatea de acceptare a condiţiilor impuse. După semnare
actul de aderare intră în vigoare în momentul depunerii sale pe lângă Guvernul francez care este depozitarul Tratatului CECO.
Depunerea actului de aderare la Paris se face după ce a fost ratificat. Aceste dispoziţii sunt particulare CECO, dar obligatorii întrucât
aderarea la UE înseamnă aderarea la cele trei Comunităţi pe care se bazează Uniunea şi respectarea actelor fundamentale ale acestora.
Tratatele de la Roma au prevăzut procedura negocierii condiţiilor de aderare şi a transformărilor de realizat în perioada
tranzitorie, de acomodare a ordinii social-economice şi politice din statul aderant cu cea deja existentă în UE. Negocierile se poartă în
Consiliu, pe de o parte de către statele deja membre şi pe de altă parte de statul solicitant, cu participarea Comisiei.
Comisia nu este parte semnatară a actului. Ea participă la negocieri pentru a asigura eficienţa acestora, fiind posibil eşecul
discuţiilor datorită atitudinii ostile a unui stat deja membru. În aceste condiţii, Comisia prezintă propuneri asupra problemelor ce
trebuie luate în discuţie şi soluţionate în cursul negocierilor, fiind un moderator al dezbaterilor dintre părţi, în ultimă instanţă încercând
să găsească o soluţie de conciliere a intereselor în prezenţă. Ne sunt prezente în memorie divergenţele dintre Spania şi Norvegia
datorate conflictelor de interese vis-a-vis de pescuitul în Marea Nordului şi rolul deosebit jucat de Jacques Delors14 ca mediator în
cauză.
Actul de aderare se semnează pe de o parte de statele deja membre, reunite în Consiliu şi statul aderant. Ele intră în vigoare
după ratificarea de către toate părţile contractante, conform procedurilor naţionale de ratificare a acordurilor internaţionale.
Pornind de la experienţa celor 40 de ani de acţiune, Tratatul de la Maastricht (TM) a adus noi reglementări în privinţa
procedurii de aderare. În titlul VII - Dispoziţiile finale, la art.O se reiau regulile de formă şi procedură prevăzute în Tratatele de la
Roma, cu modificările AUE şi adaptate la noul stadiu de dezvoltare a Comunităţilor, iar pe de altă parte în art.F al Titlului I -
Dispoziţii comune sunt prevăzute norme de fond ale aderării la UE. Până la TM condiţiile de fond nu au fost reglementate la nivel de
tratate.
14
Jacques Delors; (1925 - ), economist şi om politic francez născut la Paris, ministru al economiei şi finanţelor 1981-1984; din 1985
preşedinte al Comisiei UE; personalitate marcantă a construcţiei europene în perioada 1985-1994.
15
 Bazele juridice ale negocierilor privind admiterea unui stat ca membru UE sunt date de art.O al TM. Cât priveşte condiţiile şi
criteriile de admitere ele sunt date de dispoziţiile art.F şi art.O ale TM completate cu precizările făcute în practică cu ocazia diverselor
aderări.
În lumina acestor dispoziţii, un stat solicitant trebuie să îndeplinească trei condiţii fundamentale: să aibă o identitate
europeană, să fie un stat de drept democratic şi să respecte drepturile omului. Aşa după cum se arată într-un document de lucru al
Parlamentului European, până în prezent nu există o definiţie oficială a termenului “european”, el înglobează elemente geografice,
istorice şi culturale care contribuie la identitatea europeană.
Uniunea Europeană este un organism regional de integrare economică şi din perspectiva
acestei vocaţii fundamentale factorul economic este hotărâtor în rezolvarea cererii de aderare.
Pentru a fi admis statul solicitant trebuie să aibă o economie de piaţă competitivă şi care să funcţioneze corect, luându-se în
considerare rata inflaţiei, deficitul bugetar şi datoria publică, existenţa unui însemnat sector al economiei private şi a unui cadru juridic
şi administrativ adecvat în sectorul public şi privat. El trebuie să deţină o economie de piaţă reală şi solidă, care să facă faţă în condiţii
de concurenţă pieţei unice europene.
O altă condiţie prealabilă o constituie recunoaşterea şi transpunerea în practică a întregului “acquis” comunitar, adică a
întregului câştig, a întregii dobândiri comunitare în timp, respectiv toate drepturile şi obligaţiile Uniunii şi ale cadrului instituţional.
Statul solicitant trebuie să respecte conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale tratatelor comunitare, să accepte şi să respecte
jurisdicţia şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie; să respecte declaraţiile şi deciziile Comunităţilor, acordurile internaţionale şi acordurile
statelor membre privind Comunităţile.
Statul candidat trebuie să recunoască şi să accepte finalitatea politică a UE ce decurge din realizarea în timp a obiectivelor
comunitare.
Procedura de aderare se compune din două mari aspecte: o procedură comunitară desfăşurată la nivelul a trei instituţii:
Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, cât şi o procedură între state, adică între statele membre şi statul candidat.
Procedura comunitară este deschisă de adresarea cererii de aderare, Consiliului. Acesta hotărăşte asupra deschiderii
procedurii şi cere Comisiei să prezinte consecinţele politice, economice, juridice şi instituţionale ale aderării statului candidat. În acest
sens Comisia va elabora un aviz provizoriu pe baza căruia Consiliul va decide cu unanimitate de voturi începerea negocierilor pentru
aderare.
Negocierile se deschid cu ocazia unei conferinţe interguvernamentale la care participă membrii Consiliului şi statul candidat
la nivelul miniştrilor de externe şi reprezentanţi ai Comisiei. Consiliul nu poate delega funcţia de negociere nici unei alte Instituţii. El
poate doar să ceară Comisiei să stabilească împreună cu statul candidat categorii de probleme şi propuneri de soluţionare a acestora.
Cât priveşte politica externă şi de securitate comună, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne soluţiile se propun de
preşedintele Consiliului.
În acest stadiu al negocierilor Comisia va verifica împreună cu statul candidat corespondenţa legislaţiei comunitare cu cea a
statului solicitant. Eventualele divergenţe sesizate de Comisie vor fi soluţionate la nivelul Consiliului.
Intervenţia Comisiei în această fază a negocierilor are un caracter tehnic. Ea se finalizează cu un proiect de aviz comun
înaintat Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). La acest nivel, proiectul de aviz este analizat şi în raport de propriul
material elaborat de un grup de lucru special constituit de Consiliu, iar COREPER va adopta un aviz comun al statelor membre UE
asupra negocierilor.
Reunit la nivel ministerial, Consiliul va finaliza negocierile. În această fază acordul provizoriu realizat anterior la nivelul
COREPER poate fi confirmat sau se pot purta renegocieri asupra problemelor la care s-au exprimat rezerve, ori există divergenţe.
Consiliul constată închise negocierile pe diferite capitole de probleme, determină intenţiile şi obiectivele politice şi condiţiile generale
ale negocierilor. În acest moment Comisia va elabora avizul definitiv asupra cererii de aderare şi a rezultatului negocierilor. Va fi
elaborat un proiect de tratat de aderare, care împreună cu anexele parte la tratat va cuprinde toate adaptările tehnice pentru perioada de
tranziţie cât şi eventuale derogări temporare. Acest act va fi transmis spre dezbatere Parlamentului European. Pentru a se obţine avizul
Parlamentului trebuie întrunită majoritatea absolută de 314 voturi din numărul total de 626 de membri ai PE.
Ultima etapă a procedurii de aderare o constituie luarea hotărârii cu unanimitate de voturi de către Consiliu. Abţinerea sau
votul împotrivă are ca efect respingerea cererii de aderare. Drept de vot au numai membrii Consiliului. Hotărârea Consiliului este un
act internaţional, dar şi ultima etapă a procedurii comunitare de admitere în UE.
Procedura între state este greu de demarcat de cea comunitară. Procedura între state se referă la faptul că negocierile, sub
aspect politic se desfăşoară între statele deja membre reunite în Consilii şi statul candidat. Comisia este doar un mediator al
negocierilor.
Consiliul are o natură juridică dublă, atât de conferinţă interguvernamentală datorită nivelului la care se reuneşte, cât şi de
Instituţie datorită rolului şi atribuţiilor sale. În faza negocierilor aderării Consiliul se prezintă ca o conferinţă interguvernamentală, în
celelalte momente ale procedurii comunitare se manifestă ca Instituţie.
Semnarea şi ratificarea tratatului ţin în exclusivitate de procedura între state. UE ca persoană juridică nu este parte la tratat, ci
doar statele deja membre şi statul aderant. Ratificarea se face după toate regulile dreptului internaţional public, conform procedurilor
constituţionale ale fiecărui stat parte la tratat. Statele deja membre adoptă procedura ratificării parlamentare, iar statul aderant
ratificarea prin referendum.
Cât priveşte natura juridică a actelor ce intervin în procedura de aderare la UE distingem acte interne şi acte internaţionale.
Sunt acte interne comunitare avizul Comisiei, avizul Parlamentului European ş.a. Sunt acte internaţionale actele privind condiţiile de

16
aderare şi adaptare a tratatelor, hotărâri luate în Consiliu de statele membre şi cel solicitant, tratatul de aderare, actul final al
conferinţei ş.a. Negocierile se angajează la nivelul politic de reprezentare internaţională a unui stat.
Uniunea Europeană se bazează pe cele trei Comunităţi, iar acestea se bazează pe voinţa comună a statelor ce le compun. De
aceea tratatul de aderare este un act internaţional între statele deja membre şi statul aderant.
Experienţa precedentelor extinderi ale UE arată că din momentul depunerii cererii şi până la aderarea propriu-zisă trec de
obicei mai mulţi ani (zece ani până la 23 luni).
În perspectiva anilor 2000 vor fi discutate cererile de aderare formulate de statele central-europene. Consiliul European de la
Madrid din decembrie 1995 a luat decizia politică a purtării tratativelor simultan pentru a se acorda şanse egale ţărilor candidate.
Aceste negocieri complexe reprezintă o tehnică în exclusivitate comunitară şi care asigură, printre altele succesul acestei
structuri instituţionale deosebit de pragmatice. Odată dobândită calitatea de membru, ea este aproape ireversibilă.
Uniunea Europeană cunoaşte doar statutul de stat membru, conform căruia toate statele au aceleaşi drepturi şi obligaţii. Sunt
organizaţii internaţionale care cunosc şi calitatea de membru cu statut special (de ex.UNESCO, OMS) sau care admit existenţa
membrilor de plin drept şi a celor cu drepturi restrânse.
În ceea ce priveşte UE există două posibilităţi: ori eşti membru şi te afli în interiorul ei, ori eşti străin şi te afli în afara ei,
oricare ar fi relaţiile statului respectiv cu UE. În afara Uniunii se află toate statele care beneficiază de statutul de asociere (prevăzut de
art.238 CEE).
Acelaşi Tratat instituie la art.131 un regim special de asociere de care beneficiază doar ţările şi teritoriile care au relaţii
particulare cu statele membre (DOM, TOM, adică Departamentele dincolo de mare sau Teritoriile dincolo de mare) regim special de
asociere care are semnificaţia extinderii jurisdicţiei UE şi asupra unor teritorii aflate geografic în afara Europei. Azi intră în această
categorie specială: Guadelupa, Guiana, Martinica şi Reunion, teritorii aflate sub jurisdicţia Franţei şi cunoscute ca Departamentele de
dincolo de mare (DOM), cât şi alte teritorii.
B. Pierderea calităţii de membru
Tratatele nu conţin nici o dispoziţie privind retragerea sau excluderea din Comunitate, ceea ce înseamnă că nu au avut în
vedere această posibilitate. Tăcerea tratatelor este interpretată în sensul imposibilităţii de denunţare unilaterală a actelor constitutive de
către un stat membru.
Coroborând acest aspect cu cel al duratei nelimitate, jurisprudenţa a interpretat că apartenenţa la Comunităţi este definitivă.
Această regulă corespunde însuşi scopului asumat. Integrarea regională implică în mod necesar că statele se angajează ireversibil
“intuitu personnae”, altfel orice construcţie comunitară ar fi lipsită de finalitate, iar posibilitatea unei retrageri ar pune în pericol însăşi
existenţa Uniunii. Fără această regulă Franţa nu ar fi semnat Tratatele dacă Germania ar fi putut să denunţe unilateral actele
constitutive.
De-a lungul istoriei au existat şi perioade de criză datorate poziţiei obstrucţioniste a unor state, fie în forma refuzului de a
vota sau de a părăsi tratativele (Franţa în anii ’60), fie în forma solicitării de a renegocia aderarea (Marea Britanie în anul 1974).
Aceste atitudini s-au dovedit a fi mai mult forme de presiune exercitată de state asupra Comunităţii, decât intenţii reale de retragere.
Practica ne arată că nu putem însă absolutiza regula dobândirii ireversibile a calităţii de membru. Două exemple sunt în acest
sens.
Primul este cazul Groenlandei. Dobândind în anul 1979 un statut de autonomie internă faţă de Danemarca, al cărui teritoriu
fusese s-a pus problema apartenenţei acestui stat nou apărut la CE. În urma referendum-ului, Groenlanda a hotărât în anul 1984
retragerea din Comunitate. Actul de retragere a fost negociat şi semnat în anul 1985 de Danemarca pentru teritoriul ieşit de sub
jurisdicţia sa şi de celelalte state membre reunite în Consiliu. După 1985 Groenlanda a primit statutul de asociere special, încadrându-
se în situaţia teritoriilor de dincolo de mare.
Al doilea este cazul insulelor Saint-Pierre şi Miquelon considerate teritoriu francez. Redobândindu-şi regimul avut iniţial, de
teritorii dincolo de mare, nu a mai fost nevoie de negocierea unui tratat de retragere, Franţa notificând unilateral organelor comunitare
noul statut al insulelor şi redobândirea de către acestea a regimului de asociere specială prevăzut de art.131 CEE. Aceste două cazuri
particulare confirmă regula ireversibilităţii aderării “intuitu personnae” la UE.
Proiectul Tratatului modificator din 2007 prevede procedura suspendării participării, în sensul că la propunerea motivată a
unei treimi din statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei, pentru încalcarea gravă şi repetată a dispoziţiilor art. ce
ocrotesc valorile Uniunii, cu majoritate calificată, prin decizie, Consiliul poate dispune suspendarea exercitării dreptului de vot pe o
perioadă determinată, prin aceeaşi procedură operând şi revoarea măsurii.
Proiectul Tratatului modificator prevede şi procedura retragerii unui stat din Uniune, cu posibilitatea aderării sale ulterioare.
C. Relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale
Uniunea Europeană întreţine relaţii strânse cu celelalte organizaţii regionale şi internaţionale, amintind în acest sens
raporturile particulare cu Uniunea Europei Occidentale în materie de securitate regională, în lumina Tratatului de la Maastricht şi a
Tratatului de la Amsterdam, raporturile dintre UE şi UEO devenind tot mai strânse şi de importanţă crescută.
Pe plan regional UE participă activ la programele Consiliului Europei, fiind cunoscut faptul că ia parte la lucrările acestui
organism paneuropean independent de statele membre. Raporturile UE cu Consiliul Europei sunt reglementate prin protocoale anexă
la Tratate.
În domeniul economic UE are raporturi strânse cu OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), măsurile
luate de acest organism economic fiind în consens cu direcţiile integrării economice comunitare. Ea a fost membră GATT, iar în
prezent este membră a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), alături de SUA manifestându-se ca “actorii” principali ce
orientează reglementările schimburilor internaţionale în toate domeniile.

17
 Din anul 1994 Uniunea Europeană împreună cu AELS au realizat o zonă de liber schimb cunoscută sub denumirea de Spaţiul
Economic European (SEE). Încurajând politica de dezvoltare regională, în ultimul deceniu UE a susţinut crearea unor forme de
cooperare economică europeană, cum ar fi CEFTA şi Cooperarea Economică la Marea Neagră.
Secţiunea a III-a ORGANIZAŢIE REGIONALĂ SPECIALIZATĂ
A. Personalitatea juridică
Caracterul de organism regional specializat este strâns legat de personalitatea juridică a Comunităţilor. Personalitatea juridică
este expres prevăzută şi conferită prin Tratatele constitutive, ea comportând două aspecte: unul intern şi altul extern.
Sub aspect extern sau internaţional Comunităţile sunt persoane juridice de drept internaţional, persoane juridice de drept
public. Fiecare dintre Comunităţi este dotată cu propria sa personalitate juridică. Organele proprii nu au personalitate juridică, cu
excepţia celor care intră în relaţii directe cu terţii.
Tratatul de la Maastricht, constată că stadiul integrării a devenit tot mai adânc şi între statele membre s-a creat o adevătată
Uniune, ce rezidă pe cele trei Comunităţi (de la acea dată, ulterior două, după Nisa). În construcţia juridică a acestui tratat,
personalitatea juridică a Uniunii Europene rezidă în cea acordată Comunităţilor, transformate structural şi funcţional într-o Uniune.
În raporturile sale externe Comunităţile sunt reprezentate de Consiliu şi Comisie în baza Tratatelor de la Roma şi de fiecare
dintre cele patru organe, după atribuţiile acestora, în baza Tratatului de la Paris.
În raport cu statele membre, cu alte state sau organizaţii internaţionale, Comunităţile sunt persoane de drept public, dotate cu
deplină capacitate juridică. Pe teritoriul fiecărui stat membru, Comunităţilor li se recunoaşte cea mai largă capacitate juridică dată de
fiecare din legislaţiile naţionale.
În aceste condiţii, ele pot dobândi şi înstrăina bunuri mobile şi imobile, valori de orice fel, îşi pot asuma obligaţii şi pot
dobândi drepturile recunoscute persoanelor juridice, pot sta în justiţie. Bunurile, fondurile, averile şi operaţiile fac obiectul unei
protecţii particulare reglementată prin Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor.
Sub aspect intern, aşa cum s-a arătat în precedent, ele pot intra în raporturi juridice cu statele membre, cu persoane juridice şi
persoane fizice resortisanţi ai statelor membre, bucurându-se de protecţie juridică specială pe teritoriul oricărui stat membru.
Ca subiecte de drept privat pot încheia acte juridice de orice natură, pot angaja personal salariat etc. Membrii Instituţiilor,
funcţionarii şi agenţii care reprezintă Comunităţile se bucură de privilegii şi imunităţi doar pentru actele exercitate în calitate oficială
(Protocol art.12).
Curtea de Justiţie într-o hotărâre interpretativă dată la cererea Comisiei şi a Consiliului a decis în 1971 că, în ceea ce priveşte
personalitatea juridică, aceasta vizează în primul rând personalitatea internaţională a Comunităţilor.
B. Conţinutul specializării
Conţinutul specializării este determinat pe de o parte de domeniul sectorial al celor două Comunităţi CECO şi CEEA, iar pe
de altă parte de împrejurarea că toate trei sunt organizaţii economice ce au în vedere în primul rând realizarea unei pieţe comune între
ele.
Mai trebuie precizat că acest criteriu al naturii economice, a scopurilor lor nu trebuie absolutizat, în prezent ele având în
vedere şi scopuri care exced economicului şi anume: mediu înconjurător, cultură, sport, politică externă, justiţie penală, securitate ş.a.
Facem aceste referiri având în vedere atât Actul Unic European, cât mai cu seamă Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la
Amsterdam.
Aceste scopuri denumite de multe ori în Tratate ca fiind subsidiare se circumscriu principiului general al construcţiei
comunitare de satisfacere în condiţii cât mai bune a unui interes comun.
C. Competenţe
Originalitatea construcţiei comunitare constă printre altele în competenţele de care dispun Comunităţile, în modul de atribuire
a competenţelor naţionale şi a celor comunitare. Toate acestea particularizează UE de oricare altă organizaţie internaţională regională.
După caracterul lor le putem clasifica în competenţe de control şi de acţiune.
În ceea ce priveşte prima categorie Tratatele conferă Comunităţilor o competenţă generală de a controla respectarea
obligaţiilor asumate de către statele membre. În principiu Comisia “veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatelor” (art.155 CEE). În
măsura în care ea apreciază că un stat are lipsuri în privinţa respectării obligaţiilor asumate, în baza Tratatului de la Paris, ea va putea
constata aceste lipsuri sau în temeiul Tratatelor de la Roma va declanşa procedura specială privind constatarea lipsurilor. În ambele
situaţii Curtea de Justiţie se va pronunţa asupra cazului dedus judecăţii şi va da o hotărâre obligatorie pentru state.
Tot în categoria competenţelor de control se înscrie şi dreptul de autorizare pe care îl au Instituţiile, cel mai frecvent Comisia,
drept în temeiul căruia se pot aproba sau refuza statelor membre cereri prin care se solicită derogări de la obligaţiile asumate (art.226
CEE).
Competenţele de acţiune sunt cele mai importante şi numeroase şi privesc măsurile pe care Comunităţile le pot lua în vederea
realizării scopurilor pentru care au fost create. Ele sunt prezentate de Tratate sub forma obiectivelor, scopurilor de atins (art.1 CEEA şi
art.2 CECO şi CEE) şi a categoriilor de acţiuni ce trebuie întreprinse în acest sens (art.2 CEEA şi art.3 CECO şi CEE). În mare,
conţinutul art.2 şi 3 CEE a fost prezentat15. Sunt competenţe economice şi sociale, ce corespund caracterul specializat al
Comunităţilor.
După natura lor, le putem grupa în competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip statal sau interne.
Sunt competenţe de tip internaţional cele care privesc dreptul de a culege toate informaţiile şi de a face toate verificările
necesare pregătirii materialelor care vor sta la baza luării unor hotărâri (art.103 CEE). Aceste competenţe de informare şi consultare le
întâlnim şi la organizaţiile de cooperare (de ex.Consiliul Europei, ONU).

15
A se vedea Capitolul I, secţiunea I, pct.B.
18
 În cadrul acestei categorii de competenţe distingem şi puterile acordate Comunităţilor de a coordona politicile şi
comportamentele statelor membre. În realizarea acestor competenţe organele pot emite trei categorii de acte deosebit de importante şi
anume
-recomandări - acte ce se prezintă sub forma unor invitaţii de a urma o anumită conduită şi care nu au caracter obligatoriu
pentru state. De regulă recomandările sunt formulate de Comisie, iar uneori de Consiliu. Tot în categoria recomandărilor intră şi
avizele date de Comisie.
-directive - acte care obligă statele membre, ca în raport cu legislaţia proprie să adopte anumite măsuri care au ca finalitate
integrarea, inclusiv sub aspectul coordonării legislaţiilor naţionale. De exemplu directiva privind TVA a obligat statele membre, ca în
funcţie de organele competente, prin lege sau acte ale guvernului să adopte un regim unitar privind taxa pe valoarea adăugată.
-deciziile - acte cu caracter obligatoriu şi individual emise de Consiliu sau Comisie, prin care se iau măsuri faţă de un stat sau
de o persoană fizică sau juridică comunitară.
Sunt acte de tip internaţional şi cele în exercitarea competenţelor de control, aceste acte putând fi obligatorii sau simple
recomandări făcute statelor membre.
În ceea ce priveşte categoria competenţelor de tip statal sau intern avem în vedere acele situaţii în care Comunităţile îşi
exercită puterile direct asupra resortisanţilor, comportându-se asemenea statului. Intră în această categorie:
-regulamentele care sunt acte ce conţin norme generale şi nu personale ce se aplică direct persoanelor fizice şi persoanelor
juridice ce aparţin statelor membre;
-hotărârile Curţii de Justiţie, în măsura în care îi privesc pe particulari intră tot în această categorie;
-deciziile cu caracter obligatoriu prin care resortisanţii pot fi obligaţi la sancţiuni pecuniare sau nu;
-actele de gestiune administrativă directă ale Instituţiilor sunt tot acte interne, întrucât Comunităţile se comportă ca şi statul în
raport cu persoanele juridice sau fizice de pe teritoriul lor.
Comunităţile pot încheia cu ţările terţe acorduri internaţionale prin care sunt create direct drepturi sau obligaţii pentru
particularii acestor ţări, norme care au caracterul de drept pozitiv în cadrul UE, fiind şi ele acte interne.
Toate aceste categorii de acte sunt particulare acestui organism regional, nu le vom regăsi în nici o legislaţie naţională şi mai
mult la nici un alt organism internaţional. Categoriile de competenţe şi de acte proprii Comunităţilor reprezintă unul din aspectele
importante ale originalităţii construcţiei europene.
Comunităţile ca şi celelalte organisme internaţionale nu dispun precum statul de competenţe nelimitate, ci numai de acelea
care le-au fost atribuite prin Tratatele constitutive. Competenţele atribuite se circumscriu noţiunii de integrare, respectiv de realizare a
unei pieţe comune şi de apropiere progresivă a politicilor economice ale statelor membre.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun practic şi de competenţe funcţionale care corespund
puterilor şi mijloacelor de acţiune acordate în acest sens16.
Particularitatea construcţiei comunitare constă în faptul că nu întâlnim o atribuire generală de competenţe (ca în cazul altor
organisme internaţionale), ci avem competenţe specifice prevăzute expres în Tratatele constitutive, competenţele subsidiare create prin
actele de modificare a tratatelor constitutive şi competenţe implicite create de Curtea de Justiţie în aplicarea şi interpretarea
dispoziţiilor tratatelor.
Doctrina comunitară precizează “competenţele atribuite Comunităţilor sunt subordonate principiului specializării, condiţie de
validitate pentru orice persoană juridică“17.
O problemă deosebit de importantă de lămurit este cea a raportului dintre competenţele naţionale şi cele comunitare.
Analizând dispoziţiile Tratatelor, conţinutul hotărârilor date de Curtea de Justiţie, în lămurirea acestei probleme reţinem următoarele
reguli ce se degajă din ansamblul surselor de drept comunitar;
-conform principiului atribuirii competenţelor, toate competenţele care nu au fost atribuite Comunităţilor rămân rezervate
statelor (art.36 şi 223 CEE). Aşadar în aceste domenii
statele îşi conservă în integralitate puterile “fără ca efectul util al Tratatului să fie în mod major diminuat şi finalitatea sa
compromisă“18;
-în general competenţele atribuite Comunităţilor sunt competenţe concurente în sensul art.72 din Legea fundamentală a
Germaniei, care printr-o normă constituţională a rezolvat astfel raportul dintre competenţele naţionale şi cele comunitare.
-statul îşi rezervă dreptul de a legifera sau de a-şi asuma angajamentele convenţionale cu state terţe atâta timp şi în măsura în
care autorităţile comunitare nu au intervenit încă în domeniul respectiv. Numai exerciţiul efectiv al competenţelor comunitare exclude
progresiv competenţa naţională. Această soluţie este singura compatibilă cu atribuirea de competenţe şi de natură a înlătura riscul unui
vid juridic rezultat dintr-o carenţă legislativă a Comunităţilor;
-sunt câteva domenii în care competenţele sunt exclusive ale Comunităţilor, Curtea de Justiţie statuând că intră în această
categorie: politicile comerciale comune, măsurile de conservare a resurselor biologice ale mării, în cadrul politicilor comune de
pescuit. În aceste domenii măsurile luate de state sunt supuse autorizării şi controlului comunitar, măsurile naţionale referindu-se doar
la aplicarea deciziilor comunitare.
O altă problemă importantă şi care întregeşte regimul competenţelor comunitare este cea a naturii acestora. În acest sens
Curtea de Justiţie a avut de lămurit două aspecte: suntem în faţa unui transfer de competenţe sau a unei atribuiri, acest act este
temporar sau denifitiv?

16
Sunt direcţiile de acţiune prevăzute în art.2 CEEA şi art.3 CEE şi CECO.
17
C.J.CE 30/59 din 23.02.1961, p.46 în Recueil … citat de G.Isaac.
18
Curtea de Justiţie hot.6/64 din 15.07.1964 … citat din G.Issac, p.42.
19
 În ceea ce priveşte raportarea la factorul timp, Curtea a decis că atribuirea competenţelor este ireversibilă şi definitivă, fiind
strâns legată de durata existenţei construcţiei comunitare şi de conceptul de integrare.
Răspunzând la prima chestiune Curtea de Justiţie a arătat că suntem în prezenţa unui adevărat transfer de competenţe de la
statul membru către Comunităţi, “un transfer operat de state, de la ordinea de drept internă în beneficiul ordinei de drept comunitare ...
care antrenează o limitare definitivă a drepturilor lor suverane”19.
Chiar dacă suntem în prezenţa unui act de transfer de competenţe, statul nu şi-a pierdut capacitatea de reglementare, în foarte
rare cazuri competenţa de reglementare fiind exclusiv comunitară, iar de regulă capacitatea de reglementare a statului a rămas
concurentă cu cea conferită Uniunii Europene.
Această soluţie este singura compatibilă cu atribuirea de competenţe, pe diferite categorii de acţiune, lăsând alegerea şi data
în funcţie de oportunitatea şi amploarea intervenţiei comunitare20.
Pronunţându-se asupra raportului dintre competenţele comunitare şi cele ale statelor, Curtea de Justiţie a statuat: “chiar dacă
Comunitatea nu şi-a exercitat competenţa de mai mult timp, statele membre trebuie să menţină sau să ia în cadrul naţional măsuri
apropiate. Chiar dacă ele îşi exercită în continuare propriile competenţe, acest exerciţiu nu este discreţionar. Ele fiind delegate prin
prevederile generale ale tratatelor şi principiile dreptului comunitar, trebuie să adopte dispoziţii naţionale care să nu aducă atingere
liberei circulaţii”21.
Referindu-se la raportul dintre competenţele statale şi comunitare, Curtea de Justiţie a precizat de asemenea că “printre altele,
acţiunea statelor membre este subordonată principiului înscris în art.5 CEE, în sensul că trebuie să evite să împiedice acţiunea
comunitară şi să facă mai dificilă intervenţia sa ulterioară prin măsuri interne. Exerciţiul competenţelor comunitare nu trebuie să facă
mai dificilă elaborarea unei politici comune. Statele trebuie să fie precaute, ca prin reglementări interne să nu compromită realizarea
acordurilor comune”22.
Într-o altă hotărâre, în aceeaşi materie, instanţa comunitară a subliniat şi faptul că “de cele mai multe ori ne găsim în situaţia
în care CE au început exercitarea competenţelor într-un domeniu dat, dar sunt departe de a-l fi epuizat. Statul poate oricând să
intervină în acest domeniu, cu respectarea tratatelor, a principiilor generale şi a obligaţiei de cooperare, adică fără să pună în pericol
obiectivele şi funcţionarea regimului instaurat”23.
Observăm că doctrina şi practica subliniază caracterul competenţelor comunitare de a fi concurente cu cele ale statului, iar cât
priveşte actul de atribuire sau transfer de competenţe s-a exprimat şi opinia că “putem vorbi de un transfer sub condiţie suspensivă a
exerciţiului comunitar.
Pretinsul transfer de competenţe, pentru stat reprezintă mai puţin o veritabilă desesizare şi mai mult o exercitare în comun a
competenţelor, în cadrul unei structuri internaţionale”24.
Tratând despre competenţele comunitare, în literatura de specialitate s-a arătat că, în cadrul atribuirii de competenţe făcută de
tratate, “mai curând, decât de un transfer de competenţe putem vorbi de crearea de competenţe comune state-comunităţi”25.
Pentru a lămuri pe deplin caracterul competenţelor comunitare suntem nevoiţi să arătăm dacă acestea sunt identice, ca natură
juridică cu cele ale statului.
Dacă actul naţional este şi rămâne întotdeauna un act de autoritate, în sensul că el reprezintă o normă de conduită instituită şi
sancţionată de autoritatea supremă reprezentativă a poporului şi unica putere legiuitoare - Parlamentul, actul comunitar este şi rămâne
un act negociat, de natură convenţională, rezultatul acordului de voinţă al statelor membre, reunite în Consiliu.
În susţinerea caracterului negociat, convenţional al actului comunitar aducem următoarele argumente:
-actul comunitar este adoptat de Consiliu, ca reuniune a statelor membre, la nivelul de reprezentare a acestora pe plan
internaţional, în limitele conferite reprezentanţilor desemnaţi ai statelor; puterile lor decurg din suveranitatea naţională, echivalentă cu
plenitudinea competenţelor de reglementare ca act de autoritate iar actul adoptat este un act internaţional încheiat pe cale
convenţională;
-în procedura de aderare la UE se foloseşte în mod expres termenul de negociere (Tratatul de la Maastricht, titlul I, art.F) a
condiţiilor aderării; doctrina comunitară subliniind natura juridică de act convenţional, negociat a actului de aderare la UE;
-UE ca organizaţie internaţională este un subiect de drept derivat care există în limitele şi dispune de competenţele negociate
şi astfel conferite de statele membre, ea are o autoritate derivată şi secundară în raport cu autoritatea statelor membre; puterea de
reglementare de care se bucură este rezultatul acordului ţărilor membre, doar acestea dispun singure de putere proprie de
reglementare;
-UE ca organizaţie internaţională nu dispune de suveranitate proprie, aceasta fiind un element constitutiv al statului, iar actul
de autoritate un atribut exclusiv al suveranităţii de stat;
-în timp ce actul naţional este un act de autoritate a puterii politice constituită în stat, actul comunitar este un act între state, în
limitele competenţelor comunitare, conferite tot de state, doar acestea dispunând de capacitate proprie şi atotcuprinzătoare de
reglementare.

19
C.J.CE 15.07.1964 Aff 6/64 citat în G.Isaac, p.42.
20
Guy Isaac op.cit.p.39.
21
C.J.CE 16.03.1977 Aff 68/76 Rec.515 în G.Isaac, op.cit.p.40.
22
C.J.CE 1.07.1976 Aff 3,4-6/76, Rec.1279 în G.Isaac, op.cit.p.40.
23
C.J.CE 18.05.1977 Aff 111/76 Rec.901, în G.Isaac, op.cit.p.40.
24
Guy Isaac, op.cit.p.43.
25
Henri Lesquillores, citat de Guy Isaac în op.cit.p.43.

20
 Prin competenţele conferite de state Comunităţilor Europene, în timp s-a creat o ordine de drept comunitară, proprie UE şi
integrată în ordinea de drept a statelor membre.
Secţiunea a IV-a ORGANIZAŢIE CU O STRUCTURĂ INSTITUŢIONALĂ ŞI JURIDICĂ ORIGINALĂ
Uniunea Europeană se caracterizează printr-o structură instituţională şi juridică originală,
deosebindu-se în acest sens de organizaţiile internaţionale de tip clasic. Această structură particulară i-a
asigurat succesul.
Din prezentarea evoluţiei istorice a Comunităţilor s-a văzut deja că o structură quadripartidă particularizează Comunităţile. Ea
nu corespunde principiului clasic al separaţiei puterilor, ci din contră cele patru Instituţii reprezintă un corp dinamic, care în
funcţionalitatea lor răspund intereselor în prezenţă şi asigură realizarea finalităţii Uniunii.
Consiliul compus din reprezentanţii guvernelor reprezintă interesele statelor membre şi corespunde într-o oarecare măsură
organelor clasice ale organismelor internaţionale. Se deosebeşte fundamental prin procedura de deliberare (de regulă se cere votul cu
majoritate calificată sau simplă şi nu cu unanimitate) şi prin puterile proprii de decizie, fără a mai fi necesară ratificarea actelor sale de
către statele membre. Acesta este un veritabil element de integrare.
Parlamentul, compus iniţial din delegaţi ai Parlamentelor naţionale, după 1979 din deputaţi aleşi direct de electoratul statelor
membre reprezintă interesul poporului.
Alegerile directe pentru Parlamentul European reprezintă un alt element de integrare, asigurându-i o legitimitate particulară
faţă de alte Instituţii asemănătoare (de ex.Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei). Fiind rezultatul unor alegeri directe, el poate
reprezenta în acest mod voinţa electoratului Uniunii, care legitimează puterea de control şi de decizie proprie.
Comisia cea mai originală Instituţie europeană şi exprimă interesul Comunităţilor. Este independentă de orice autoritate
statală şi dispune de putere de decizie şi control. În realitate este motorul întregii construcţii comunitare, garantul respectării Tratatelor
şi al integrării. Fără îndoială că nu mai găsim acest tip de organ la nici o altă organizaţie internaţională.
Curtea de Justiţie reprezintă interesul dreptului. Ea nu se prezintă ca o jurisdicţie internaţională, ci ca o jurisdicţie internă,
investită de Comunităţi cu toate componentele necesare realizării dreptului şi care cooperează cu jurisdicţiile naţionale, asigurând o
interpretare şi aplicare uniformă a dreptului comunitar.
Acestei structuri quadripartite Tratatul de la Maastricht i-a adăugat a cincea Instituţie. Consiliul European se prezintă sub
forma unei conferinţe la nivelul şefilor de state şi de guverne, organ suprem al Uniunii ce are rolul de a defini politica generală a
Uniunii, luând cele mai importante hotărâri ce privesc existenţa şi evoluţia ei.
Această structură instituţională constituie un veritabil sistem în care echilibrul este realizat prin modul de atribuire a
competenţelor, un sistem dinamic în care se regăsesc laolaltă interesele statelor membre, ale cetăţenilor şi ale Uniunii, guvernat de
respectarea dreptului.
În ceea ce priveşte structura juridică ea este dată de existenţa unei jurisdicţii proprii realizată de Curtea de Justiţie şi
Tribunalul de primă instanţă, de existenţa unui sistem de reguli autonome conţinute în Tratate şi în restul actelor comunitare, ce
formează un sistem coerent. Primordialitatea dreptului comunitar şi aplicarea lui directă sunt trăsături ce particularizează structura
juridică a Uniunii Europene.
Secţiunea a V-a ORGANIZAŢIE BAZATĂ PE INTEGRARE ECONOMICĂ
Comunităţile se particularizează prin faptul că sunt bazate pe un mod particular de integrare economică. Crearea unei pieţe comune,
care prin implicaţiile sale este susceptibilă de a realiza integrarea.
Cele trei Comunităţi au fost create pentru a realiza şi gestiona o piaţă unică între ele, atât sectorială - cărbune, oţel, energie
atomică, cât şi generalizată.
O piaţă comună se poate defini ca o arie geografică unică, substitutivă diversităţii de pieţe naţionale care au fuzionat şi care
este guvernată de aceleaşi reguli ale economiei de piaţă. Ea presupune dispariţia tuturor piedicilor în calea liberei circulaţii a
produselor în interiorul acestei arii geografice unice şi aplicarea unor reguli de concurenţă unice.
Suprimarea barierelor vamale şi a tarifelor naţionale şi aplicarea unui tarif vamal comun în raporturile dintre statele membre
şi statele terţe deosebesc fundamental uniunea vamală specifică pieţei comune de zonele de liber schimb. În cadrul acestora din urmă
produsele circulă liber, dar fiecare stat îşi păstrează propriul regim vamal, pe care îl aplică în mod suveran faţă de produsele de import
sau export. Eliminarea tuturor taxelor şi a contigentărilor cu măsuri protecţioniste precum şi eliminarea tuturor discriminărilor de
natură publică sau privată, bazate pe naţionalitate sunt caracteristice pieţei comune.
Toate acestea au şi atras stabilirea celor patru libertăţi în interiorul pieţei comune: libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor,
a capitalurilor şi a bunurilor, libertăţi care asigură reala şi efectiva integrare economică.
Stabilirea unei pieţe unice calificată de AUE ca o piaţă internă a CE este dată de cele patru libertăţi: libera circulaţie a
produselor, a capitalurilor, a serviciilor şi persoanelor, astfel cum prevede art.2 CEE, mijlocul principal de atingere a finalităţii
tratatelor, dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţii economice în ţările CE.
Pentru a se atinge acest obiectiv, art.3CEE prevede următoarele mijloace:
1.eliminarea între statele membre a drepturilor de vamă şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea produselor, ca şi a
oricăror măsuri echivalente;
2.eliminarea între statele membre a obstacolelor la libera circulaţie a produselor, capitalurilor, persoanelor şi serviciilor;
3.măsuri corespunzătoare privind intrarea şi circulaţia persoanelor în interiorul unei pieţe unice şi interne;
Aceste măsuri priveau stabilirea unei economii de piaţă bazată pe aceleaşi reguli privind concurenţa economică şi eliminarea
obstacolelor izvorâte din reglementările diferite şi cu caracter protecţionist ale statelor membre. El a reprezentat un proces îndelungat
realizat în principal în perioada 1958-1986, continuă pentru unele sectoare economice.

21
 Cât priveşte libera circulaţie a produselor şi capitalurilor observăm un proces îndelungat şi complex, ultima din cele patru
libertăţi realizându-se în forma sa complexă abia în ultimul deceniu, iar acest proces nu este terminat şi nici nu a cuprins întreaga arie
a pieţei unice sub toate mecanismele pe care le implică libera circulaţie a capitalurilor.
În urma Consiliului European de la Bruxeelles din 2 mai 1998, 11 state (fără Marea Britanie, Suedia şi Danemarca, care nu
au înţeles să adere, cât şi Grecia, care a negociat aderarea ulterior, de la 1 ianuarie 2001 devenindu-i opozabil, iar din 2002 aplicându-
se efectiv Tratatul Euro) au fixat parităţile celor 11 monede naţionale între ele, înfiinţând o BCE menită să asigure funcţionarea unei
politici monetare unice.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) şi moneda unică nu puteau fi realizate dacă între statele membre nu s-ar fi stabilit o
liberă circulaţie a banilor, a capitalurilor.
Libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor nu se poate realiza fără libera circulaţie a capitalurilor; adică în oricare din
statele membre un agent economic (societate comercială) trebuie să aibă posibilitatea să investească, indiferent de naţionalitatea sa (se
au în vedere numai resortisanţii comunitari).
Libera circulaţie a capitalurilor implică eliminarea oricăror discriminări de tratament între agenţii economici, în funcţie de
naţionalitatea sau sediul acestora.
În ceea ce priveşte capitalurile, pornind de la Acordul de la Bretton Woods (care a creat în 1944 FMI) tratatele disting între
plăţi curente şi transfer de capital, fiecare dintre ele primind reglementări comunitare distincte.
Curtea de Justiţie (CJCE) a făcut distincţia dintre plăţi curente şi transfer de capital astfel: plăţile curente reprezintă un
transfer de devize care constituie o contraprestaţie într-un contract dat; transferul de capital reprezintă operaţiuni financiare care au ca
obiect plasarea şi investirea unei sume (capital) şi nu remunerarea unei prestaţii.
Pentru UE plăţile curente au fost liberalizate din 1 ianuarie 1962; de ele depinde libera circulaţie a produselor şi serviciilor.
Tratatul CEE, cu modificări, interzice restricţii la plăţile curente între statele membre sau statele membre şi statele terţe. Cu
toate acestea statele membre, în cazuri excepţionale puteau să adopte măsuri care să înlăture libera circulaţie.
Odată cu intrarea în faza a doua a UEM, prin adoptarea monedei unice şi a unei politici financiar-bancară unică, aceste
măsuri excepţionale au fost înlăturate.
Pentru UE transferul de capitaluri a cunoscut o liberalizare progresivă şi prudentă şi acest proces este strâns legat de
libertatea stabilirii întreprinderilor în spaţiul CE. Libertatea investirii capitalului s-a liberalizat abia în 1990, fiind şi prima etapă a UE
şi de stabilire a monedei unice.
Integrarea economică a început sub forma realizării uniunii vamale ce este de esenţa liberei circulaţii a produselor. Prima din
cele patru libertăţi (libera circulaţie a produselor) se bazează pe existenţa unei uniuni vamale, eliminarea restricţiilor cantitative la
schimburile de mărfuri şi măsuri cu efect echivalent în reglementările interne ale statelor membre.
Uniunea vamală (UV) este reglementată de art.9-29 tratat CEE. Uniunea vamală semnifică faptul că între UE şi statele terţe
există un tarif vamal comun, calificat ca un tarif exterior şi comun; în prezent el este reglementat de un cod vamal comunitar în
vigoare din 1992.
UV, pe de altă parte reprezintă interdicţia drepturilor de vamă şi a taxelor echivalente cu drepturile de vamă între statele
membre. Această interdicţie are în vedere astfel orice serviciu pecuniar care priveşte mărfurile, la intrarea şi ieşirea din ţară.
Drepturile de vamă, la export au fost suprimate la 1.01.1962, iar la import la 1 iulie 1968.
Realizarea UV presupune şi interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent. În acest sens se au în
vedere ansamblul regulilor şi măsurilor administrative care exclud total sau parţial importul pentru unul sau mai multe produse,
considerate din punct de vedere al măsurii sau al calităţii lor.
Curtea de Justiţie (CJCE) a precizat că această libertate priveşte limitările cantitative la importul sau exportul de mărfuri,
realizate prin reglementări statale directe sau indirecte. Statele membre trebuie să se abţină de la orice măsuri de contingentări ale
produselor originare din UE.
Aceste măsuri au fost aplicate la export din ianuarie 1962, iar la import din ianuarie 1970.
Art.35 CEE admite derogări de la aceste interdicţii, arătând că “pentru motive de ordine publică, moralitate publică,
securitate publică, protecţia vieţii şi sănătăţii oamenilor, animalelor sau culturilor vegetale, protecţia unei comori naţionale, având o
valoare artistică, istorică sau arheologică sau pentru protecţia proprietăţii industriale sau comerciale pot fi stabilite interdicţii sau
restricţii la importul, exportul sau tranzitul mărfurilor”.
Aceste derogări privesc protejarea unui interes neeconomic şi se aplică oricăror bunuri. Cel mai des întâlnim aceste derogări
în domenii cum sunt: telecomunicaţii naţionale, publicitate televizată, cultură, băuturi şi alte domenii alimentare legate de asigurarea
sănătăţii publice.
Libera circulaţie a capitalurilor şi produselor se realizează continuu prin apropierea legislaţiilor naţionale.
Cât priveşte libera circulaţiei a persoanelor şi serviciilor, ea presupune, pentru resortisanţii statelor membre, dreptul de a se
deplasa liber pe teritoriul comunitar, dreptul de sejour într-un stat membru, altul decât statul de origine, de a se bucura de aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca şi resortisanţii statului pe teritoriul căruia se află, de a avea acces la activitatea economică, a statului pe teritoriul
căruia se află, altul decât cel de origine.
Această libertate implică accesul la munca salariată, cât şi la activităţi nesalariate, care privesc atât indivizii cât şi societăţile
comerciale, în cadrul libertăţii de a-şi stabili sediul şi de a-şi desfăşura activitatea şi libertatea prestării serviciilor în spaţiul comunitar.
Tratatul CEE a stabilit pentru statele membre obligaţia de a elimina restricţiile la libera circulaţie a persoanelor, de a înlătura,
din legislaţiile naţionale, prevederile care restrângeau accesul la diferite activităţi în beneficiul naţionalilor şi care impuneau străinilor
alte condiţii decât naţionalilor pentru desfăşurarea diferitelor activităţi.

22
 Libertatea circulaţiei persoanelor şi serviciilor s-a realizat în perioada 1961-1993. Tratatul de la Amsterdam a luat act de
încheierea acestui proces de tranziţie. Această libertate este guvernată de principiul egalităţii de tratament, libera circulaţie a
salariaţilor, libertatea de a se stabili şi libera circulaţie a serviciilor.
Principiul liberei circulaţii a persoanelor se fundamentează pe cel al egalităţii de tratament prevăzut de art.6 CEE: “În
aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat se interzice orice discriminare pe motiv de naţionalitate”.
Egalitatea de tratament presupune ca în fiecare stat membru străinul comunitar să fie asimilat naţionalului, adică
resortisantului altui stat să i se asigure drepturile şi obligaţiile de care se bucură naţionalul.
Sunt avute în vedere următoarele drepturi:
1- dreptul de reunire a familiei, de care beneficiază soţul/soţia şi copii până la 21 de ani sau cei aflaţi în întreţinerea celui care
cere reunirea familiei; priveşte dreptul copiilor de a avea acces la învăţământul general;
2- dreptul la pregătire profesională (recunoscut după 1985) ce priveşte dreptul la formare profesională, inclusiv studii şi
pregătire pentru o meserie; este susţinut de politici comunitare de formare profesională, prin programe specializate;
3- egalitatea de remunerare, avantaje fiscale şi sociale, protecţie socială şi protecţie juridică identică (se au în vedere cazurile
de accidente auto în care străinii comunitari au dreptul la aceleaşi indemnizaţii ca şi naţionalii, cât şi reglementarea asigurărilor).
De aceste drepturi nu se bucură străinii care nu aparţin statele membre UE.
Libera circulaţie a salariaţilor prevăzută prin art.48-51 tratatul CEE.
A primit aplicare directă după 1968 şi s-a realizat pe baza regulamentelor adoptate de Consiliu privind eliminarea permisului
de lucru pentru resortisanţii comunitari, accesul la un loc de muncă în aceleaşi condiţii de prioritate ca şi pentru naţionali şi tratament
identic cu naţionalii în ceea ce priveşte ansamblul condiţiilor de muncă: salarizare, concediere, şomaj, securitate socială, formare
profesională, drepturi sindicale, avantaje fiscale şi sociale.
Această libertate priveşte şi exercitarea unor sporturi cu caracter profesionist şi a înlăturat reglementările organizaţiilor
internaţionale sau europene în materie (cazul Bosman, CJCE 15 decembrie 1995).
Constituie excepţie de la această libertate locurile de muncă în administraţia publică. Art.48.4 CEE exclude locurile de muncă
ce au o legătură cu activităţi specifice administraţiei publice, pentru că este vorba de exerciţiul puterii publice şi priveşte răspunderea
şi protejarea intereselor generale ale statului.
Aceste derogări privesc funcţiile specifice statului şi colectivităţilor asimilate: forţe armate, poliţie, alte forţe de ordine,
magistratura, diplomaţia, administraţia fiscală, locuri de muncă din ministere generale sau regionale, bănci centrale.
Libertatea de a se stabili priveşte societăţile comerciale, relativ la înfiinţarea şi funcţionarea acestora. Se au în vedere
activităţile nesalariate: înfiinţarea de societăţi comerciale, desfăşurarea activităţii comerciale în aceleaşi condiţii pentru toate
societăţile comerciale naţionale sau ale unui stat comunitar, egalitate de tratament comercial, inclusiv dreptul de a sta în justiţie în
condiţii egale.
Excepţie fac activităţile ce comportă exerciţiul autorităţii publice. Discuţii sunt legate de activităţile profesionale care
participă la exerciţiul unei funcţii publice: avocaţi, notari şi executori judecătoreşti.
Libertatea activităţilor nesalariate priveşte şi recunoaşterea diplomelor. În timp s-a ajuns la o recunoaştere mutuală, cu
reglementări distincte pe sectoare de activitate. Din anul 1988 există un sistem general de recunoaştere a diplomelor.
Accesul la profesii este subordonat posesiei unei diplome sau poate fi legat şi de experienţa profesională, pe domenii de
activitate. În această privinţă şi în prezent există deosebiri de reglementări, mai ales când se cere experienţă profesională legată de o
perioadă îndelungată de timp, onorabilitate, dovezi de sănătate psihică sau fizică, condiţii de moralitate, lipsa condamnărilor penale,
prestarea unui jurământ etc.
Libera circulaţie a serviciilor are în vedere serviciul înţeles drept prestaţii oferite în mod normal în schimbul unei remuneraţii,
în măsura în care nu sunt întrunite dispoziţiile liberei circulaţii a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor.
Această libertate priveşte fie persoana care se deplasează pentru a presta serviciul, fie chiar serviciul prestat care străbate
graniţele (emisiuni televizate). Se realizează în principal prin armonizarea legislaţiilor naţionale, pentru a se permite ca orice
resortisant UE să aibă acces la orice serviciu comunitar.
Principalele domenii de armonizare legislativă în prezent sunt sectorul bancar şi asigurări, transporturi, telecomunicaţii,
audiovizual, pieţe publice.
Integrarea economică are importante implicaţii juridice şi politice, ea presupunând armonizarea sistemelor naţionale de drept
şi elaborarea unor politici comune în cele mai diverse domenii cum sunt comerţ, transporturi, mediu, agricultură, protecţie socială,
combaterea terorismului, politică externă ş.a.
Integrarea economică este suportul integrării sociale, juridice şi politice, ceea ce şi-au şi propus statele membre de la
elaborarea primelor principii (Planul Schumann) şi până la realizarea Uniunii Europene “realizarea unei uniuni din ce în ce mai strânsă
între popoarele europene”.
Toate mutaţiile intervenite în evoluţia Comunităţilor dovedesc că pornind de la o integrare economică bazată pe o solidaritate
de fapt se poate ajunge la o integrare politică.
Fişier Piaţa unică a Uniunii Europene
Tratatul CEE prevede la art.9 că: “Comunitatea va avea la bază o uniune vamală ce va acoperi întregul comerţ cu bunuri şi care va
implica interzicerea tarifelor la importul şi exportul de produse între statele membre, ca şi a altor taxe cu efect echivalent”.
În aplicarea dispoziţiilor Tratatului de la Roma, realizând politica de integrare economică, în iulie 1968 barierele tarifare şi
restricţiile cantitative la comerţul dintre statele membre erau eliminate. Ulterior noi domenii ale pieţii unice au fost încorporate:
achiziţii publice, proprietate intelectuală şi industrială, sistemul de plăţi, protecţia consumatorului, politica concurenţială, politica
fiscală etc.

23
 În anul 1985 CE se angajau într-un proiect amplu de definitivare a pieţei unice europene. “Carta Albă pentru desăvârşirea
pieţei interne” prevedea 282 de măsuri legislative necesare realizării unei pieţe interne a tuturor ţărilor membre. Această politică a
reuşit să transforme 15 pieţe naţionale separate într-una singură.
În anul 1997 Comisia a prezentat Consiliului European de la Amsterdam un “Plan de acţiune pentru piaţa unică“, prioritare
fiind măsurile de îmbunătăţire a funcţionării pieţii unice a celor 15 state membre în vederea introducerii monedei unice Euro.
Realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) va elimina costurile tranzacţiilor şi riscurile legate de cursurile de schimb.
La baza existenţei şi funcţionării pieţii unice stau cele patru libertăţi prevăzute prin Tratatul CEE: libera circulaţie a bunurilor,
a persoanelor, a serviciilor, a capitalului.
Libera circulaţie a bunurilor înseamnă eliminarea controlului la frontierele intracomunitare. În timp au fost identificate şi alte
bariere netarifare, integrarea economică ducând şi la eliminarea treptată a acestora. Se menţin astfel de bariere la libera circulaţie a
bunurilor prin nerecunoaşterea de către state a normelor naţionale în anumite domenii, considerate de regulă strategice şi de sănătate
publică.
Libera circulaţie a persoanelor înseamnă abolirea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate în privinţa angajării, stabilirii
salariilor şi condiţiilor de muncă, cât şi eliminarea controlului identităţii la frontierele intracomunitare. }i această libertate cunoaşte
excepţii în privinţa funcţionarilor publici şi alte cazuri justificate de argumentul securităţii sau sănătăţii publice.
În 1989 statele membre CE au adoptat o Cartă Socială a drepturilor fundamentale ale lucrătorilor, din 1997 la Carta Socială
aderând toate cele 15 state membre, iar Tratatul de la Maastricht conţine un capitol special privind reglementarea drepturilor sociale.
Libera circulaţie a serviciilor, astfel cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Roma, a însemnat că firmelor dintr-o ţară
comunitară le este suficientă licenţa de funcţionare din ţara de origine, pentru a putea opera pe întreg teritoriu UE.
Deşi sectorul serviciilor ocupă în prezent aprox.60% din forţa de muncă din UE, progresele în liberalizarea acestui sector sunt
cele mai mici. Ele s-au realizat îndeosebi după anul 1993 iar în prezent privesc doar serviciile bancare, de asigurări, investiţii,
telecomunicaţii fără telefonie vocală, una din preocupările prezente ale comisiei fiind de a asigura liberalizarea altor servicii cum sunt
electricitatea, audiovizualul şi informarea on-line.
Libera circulaţie a capitalului implică eliminarea controlului asupra tranzacţiilor de capital. Ea trebuie să meargă până la
asigurarea unei concurenţe corecte între ţări cu fiscalitate redusă şi cele cu fiscalitate ridicată. Liberalizarea circulaţiei capitalului, în
timp s-a realizat mai rapid decât restul libertăţilor prevăzute prin Tratatul CEE, ea fiind totuşi parţială, în primul rând datorită
modurilor de impozitare diferite adoptate de statele membre.
În timp, crearea pieţei unice a produs efecte economice şi sociale remarcabile, pentru desăvârşirea pieţei unice ce are o
vocaţie din ce în ce mai mult pan-europeană, comisia propunând ca acţiuni prioritare: pregătirea pieţei unice pentru lărgirea UE cu noi
state membre; finalizarea cadrului legislativ şi eficientizarea lui; urmărirea mai strictă a modului în care legislaţia comunitară se aplică
în statele membre; consolidarea PU ca bază a Uniunii Economice şi Monetare; îmbunătăţirea dimensiunilor sociale ale PU şi adaptarea
ei la schimbările tehnologice (Societatea Informaţională, Reţelele Transeuropene).
- material bibliografic: Piaţa Unică a Uniunii Europene - Delegaţia CE în România, Bucureşti, ianuarie 1999.
*Uniune vamală - zonă de liber schimb
Cooperarea economică poate îmbrăca mai multe forme. Cele mai des întâlnite sunt uniunile vamale şi zonele de liber schimb. Care
sunt diferenţele dintre aceste forme de cooperare economică?
O zonă de liber schimb este creată cu scopul de a apropia economiile statelor părţi. Această apropiere nu înseamnă şi
integrarea economică, adică transformarea economiilor naţionale într-o singură economie, o piaţă unică şi internă a statelor membre.
Zonele de liber schimb au drept obiectiv eliminarea drepturilor de vamă şi a restricţiilor în calea schimburilor dintre ele.
Fiecare stat membru al zonei de liber schimb îşi păstrează propriul tarif vamal şi propria politică comercială.
Printre zonele de liber schimb contemporane amintim: Spaţiul Economic European (creat între Uniunea Europeană şi AELS),
Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS), Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA - creat între Statele Unite,
Canada şi Mexic) Mercosur (zona de liber schimb a statelor din America Latină),Comunitatea Caraibelor (Caricom).
O uniune vamală presupune mai mult decât o zonă de liber schimb. Ea priveşte o integrare economică fără restricţii vamale în
raporturile dintre statele membre.
Ţările membre ale uniunii vamale aplică un tarif vamal comun în raporturile cu terţii şi o politică comercială comună în
privinţa produselor din statele terţe. Tariful vamal comun şi politica comercială comună în raporturile dintre statele membre permit
elaborarea unor politici comune a acestui spaţiu (uniune vamală) în raporturile cu terţii.
Uniunea vamală este o componentă esenţială a integrării economice. Pentru zilele noastre această formă de integrare
economică o întâlnim doar în privinţa Uniunii Europene.

*
Comunităţile europene - coaliţie de interese personale
În ultimul deceniu jumătate din comerţul internaţional se realizează în interiorul CE. Produsul intern brut al statelor membre fac din
UE al doilea bloc economic după America de Nord, iar populaţia depăşeşte sensibil pe cea Nord americană. Din primele 1000 de
întreprinderi din lume UE deţine doar 228 faţă de Japonia cu 310 şi SUA cu 345. Deficitul său tehnologic este în jur de 10,6 miliarde
USD în raport cu Japonia şi SUA. Acest deficit este unul din factorii determinanţi ai deciziei politice de realizarea pieţei unice între
statele membre UE.
Spre deosebire de concurenţii săi, UE se compune din 15 state distincte, a căror populaţie variază între 81.100.000 locuitori
Germania şi 366.000 locuitori Luxemburg. Printre aceste ţări găsim pe cele mai bogate dar şi unele dintre cele mai sărace din Europa.

24
Mai mult, întâlnim regiuni foarte dezvoltate ca Sud-Estul Marii Britanii, Nordul Franţei, zona Ruhr şi Benelux, în timp ce unele
regiuni din Portugalia, Grecia şi landurile Est Germane se află cu mult sub media economică a UE.
În pofida dimensiunilor sale geografice şi economice, în timp UE a pierdut teren în lupta sa cu principalii concurenţi: Asia şi
America. Deşi cheltuielile pentru cercetare şi dezvoltare sunt mai mari decât cele făcute de Japonia şi SUA, eficienţa este mai redusă
la nivelul UE datorită dispersării efortului de susţinere a programelor în domeniu.
Obstacolele la libera circulaţie a bunurilor practicate în mod constant de statele membre (norme de sănătate şi securitate,
specificaţii naţionale, control de calitate, control al mediului ş.a.) au făcut ca multe societăţi multinaţionale să opteze pentru o piaţă
mai lucrativă cum este cea nord-americană.
Politica protecţionistă a guvernelor şi cea a grupurilor de presiune formate din marile industrii au fost piedici la realizarea
unei unificări reale a pieţelor, fapt de care au profitat concurenţii.
Informaţia se completează cu datele prezentate la curs la prelegerea din săptămâna 17-22 noiembrie 2003 şi cu metoda de
analiză urmată în cadrul prelegerii, avându-se în vedere actualizarea consideraţiilor asupra atribuirii de competenţe în raport de art.9
din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa:
-“delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea competenţelor Uniunii are la bază principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
-în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce I-au fost atribuite prin Constituţie de către
statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către acestea. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie
aparţine statelor membre”.
Documente
Anul 1990 este anul reunificării Germaniei şi al integrării fostei RDG în CE. Trei date esenţiale marchează aceste
evenimente: 9.11.1989 căderea “Zidului Berlinului”; 1.7.1990 uniunea monetară realizată între cele două state; 3.10.1990 reunificarea
Germaniei. S-a pus problema aderării RDG la Comunităţi în condiţiile prevăzute de tratate, respectiv art.237 CEE. Această procedură
nu a fost utilizată. Integrarea s-a realizat printr-o serie de texte bazate pe principiul că landurile din Germania de Est devenind părţi ale
teritoriului Germaniei, aparţin astfel Comunităţilor (n.a.Germania de Vest nu a recunoscut niciodată că teritoriile ce au format RDG nu
aparţin Germaniei; Constituţia de la Weimar conţine dispoziţii care au permis această integrare a landurilor est germane). Comisia a
dat regulamentul 1795.90 conform căruia “Republica Democrată Germană este considerată ca făcând parte din Comunitate”. Acest
regulament a intrat în vigoare la 1 iulie 1990 (n.a. deci anterior reunificării Germaniei). Până la unificare, integrarea a fost însoţită de
măsuri provizorii, iar după aceea măsuri tranzitorii au stabilit măsurile necesare acomodării la ordinea comunitară.
Capitolul III DREPTUL INSTITUŢIONAL COMUNITAR
Secţiunea I DREPT COMUNITAR
A. Noţiune
Dreptul instituţional comunitar reprezintă o parte a dreptului rezultat ca urmare a existenţei şi funcţionării Comunităţilor
Europene.
Dreptul comunitar poate fi definit ca ansamblul regulilor juridice conţinute în tratate sau
elaborate de instituţii şi care au ca obiect Comunităţile şi competenţele atribuite acestora.
Dreptul comunitar reprezintă un ansamblu foarte vast de reguli juridice, componentele
sale având corespondent în majoritatea normelor materiale ale sistemelor naţionale de drept.
Putem spune că majoritatea disciplinelor sunt afectate de reglementarea comunitară, existând astfel un drept comunitar vamal,
comercial, bancar, fiscal, social, al concurenţei, al agriculturii, al transporturilor, privind brevetele şi mărcile etc. Toate aceste
discipline nou apărute după crearea Comunităţilor Europene întregesc studiul dreptului în ţările membre.
După natura lor, reglementările comunitare pot fi împărţite în două mari categorii. O primă categorie conţine normele de
drept substanţial, de fond din diferitele domenii (concurenţă, comerţ etc.) şi care formează dreptul material comunitar ce se prezintă
sub forma unui ansamblu de mai multe ramuri de drept, respectiv discipline de studiu (drept vamal comunitar, drept bancar comunitar
ş.a.).
A doua categorie conţine dispoziţiile care guvernează constituirea Comunităţilor, funcţionarea şi controlul lor, sub ultimele
două aspecte referindu-se şi la sistemul izvoarelor de drept şi jurisdicţiile proprii. Aceste norme formează dreptul instituţional
comunitar sau dreptul comunitar general, disciplină de bază studiată şi de noi în prezenta lucrare.
Studiind dreptul instituţional comunitar observăm că el cuprinde norme în majoritate de drept public asemănătoare celor de
drept constituţional, administrativ, internaţional public, fiscal ş.a. din dreptul intern.
Grupând ansamblul normelor relative la constituirea şi funcţionarea Comunităţilor, dreptul instituţional comunitar reprezintă
un drept comunitar general în raport cu disciplinele de specialitate ce conţin normele materiale în diverse domenii şi de aceea studiul
său este prealabil.
În cele ce urmează vom studia structura instituţională a Uniunii Europene, funcţionarea şi controlul Comunităţilor, respectiv
ordinea de drept şi jurisdicţională.
B. Natură juridică
Originalitatea construcţiei comunitare face deosebit de dificilă definirea naturii juridice a dreptului comunitar.
Deşi se prezintă sub forma unei organizaţii de drept internaţional public, Uniunea Europeană prezintă o structură
instituţională şi funcţională, precum şi un mecanism de aplicare a tratatelor şi de realizare a scopului lor, fundamental deosebite de
toate organismele internaţionale.

25
 Normele juridice care reglementează constituirea şi funcţionarea Uniunii Europene sunt norme proprii, de drept intern,
asemenea normelor din sistemele naţionale de drept ale statelor membre, aşa încât putem spune că Uniunea Europeană are propriul său
sistem de drept, un sistem de drept comunitar. Necesitatea viabilităţii construcţiei comunitare a impus această soluţie originală.
Comunităţile s-au născut pe baza unor tratate internaţionale semnate şi intrate în vigoare după toate regulile dreptului
tratatelor.
Regulile dreptului internaţional public prevăd ca următoare etapă executarea tratatelor, aceasta fiind în exclusivitate de
competenţa autorităţilor naţionale ale statelor semnatare. Atât integrarea regulilor de drept conţinute în tratate, cât şi aplicarea efectivă
a acestor dispoziţii sunt în exclusivitate de competenţa autorităţilor publice naţionale. Nu există nici o putere care să poată impune
aplicarea uniformă a dispoziţiilor tratatelor, executarea actelor internaţionale fiind supusă suveranităţii naţionale a statului semnatar.
Din această cauză multe dintre dispoziţiile tratatelor internaţionale nu sunt aplicate de către statele părţi, sau sunt aplicate în
mod denaturat. Nimic nu se poate opune şi nu poate paraliza suveranitatea de stat. Aşa stau lucrurile în dreptul internaţional public.
Pentru a evita această evidentă sursă de eşec, Comunităţile Europene au elaborat o ordine de drept proprie. Instituţii proprii
dotate cu puteri de decizie şi control se comportă ca şi organele naţionale, elaborând acte obligatorii care se aplică direct subiectelor de
drept, aplicând sancţiuni pecuniare etc., toate acestea în temeiul puterii de decizie proprie conferită de statele membre.
Ordinea de drept comunitară este prioritară în raport cu cea naţională a ţărilor membre.
În concluzie putem spune că dreptul comunitar este alcătuit dintr-un ansamblu de norme de drept public (preponderente) şi de
drept privat, norme de drept instituţional şi material şi are o natură juridică proprie, fiind un drept intern al Comunităţilor Europene.
Capitolul IV STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ
Secţiunea I STRUCTURA DE BAZĂ(INSTITUŢIILE)
Tratatele constitutive, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht au creat un sistem de organe proprii, deosebit de
dezvoltat şi diferit de cel al altor organizaţii internaţionale.
Acest sistem este alcătuit din două categorii de organe. Unele calificate ca organe majore şi denumite de tratate Instituţii
formează structura de bază şi au rolul de asigura realizarea întregii construcţii comunitare. Aceste organe sunt Consiliul, Comisia,
Parlamentul European, Curtea de Justiţie şi Consiliul European. Primele patru au fost create prin Tratatele constitutive, iar cel de-al
cincilea prin Tratatul de la Maastricht.
A doua categorie o constituie organele complementare sau subsidiare, care sunt organe specializate pe diverse domenii şi de
multe ori joacă un rol deosebit de important în realizarea funcţiilor Comunităţilor. Intră în această categorie Curtea de conturi,
Comitetul economic şi social, Comitetul reprezentanţilor permanenţi, Banca Europeană de Investiţii, Banca Centrală Europeană ş.a.
Aceste organe sunt create de tratate sau de Instituţii în aplicarea dispoziţiilor tratatelor.
Instituţiile se deosebesc de celelalte organe din caracterele lor:
-membrii Instituţiilor au cea mai mare legitimaţie fiind aleşi de popor sau desemnaţi de guvernele statelor membre;
-numărul de locuri de care beneficiază fiecare stat este desemnat prin acordul comun al acestora şi este conţinut într-un tratat;
-prin tratate au fost investite cu puteri proprii, pe care le exercită în vederea realizării atribuţiilor lor;
-se bucură de o relativă autonomie juridică, administrativă şi financiară, ca expresie a specializării funcţionale.
Fiecare Instituţie are un statut politic şi sociologic distinct, exprimă o legitimitate proprie, are un principiu determinant.
Consiliul reprezintă interesul statelor membre; Comisia reprezintă interesul Comunităţii; Parlamentul reprezintă interesul popoarelor
din statele membre; Curtea de Justiţie interesul dreptului; iar Consiliul European deopotrivă interesul statelor şi Comunităţii prin cei
mai înalţi reprezentanţi ai acestora.
Această structură instituţională nu are nici un corespondent în cea clasică a organelor statului, sau în principiul separaţiei
puterilor în stat. Una şi aceeaşi Instituţie are de regulă atât un rol executiv, cât şi legislativ, iar pe de altă parte nici un organ nu
dispune de o anumită putere în exclusivitate, de regulă rolul decizional şi executiv fiind realizat de cel puţin două Instituţii, care nu
sunt mereu aceleaşi. Spre exemplu Consiliul este un organ atât legislativ cât şi executiv şi împarte puterea executivă cu Comisia şi pe
cea legislativă cu Parlamentul, care este principalul organ decizional în materie bugetară, altfel el având în principiu rolul de a exercita
controlul democratic asupra celorlalte Instituţii.
Această construcţie instituţională corespunde unei concepţii dialectice de realizare a unui corp dinamic, capabil să realizeze
misiunea pentru care a fost creat: integrarea “o uniune cât mai strânsă între statele membre” (art.A Tratatul de la Maastricht).
Astăzi Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, care îi asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor sale
(art.C Titlul I, Dispoziţii comune, TM).
Acest stadiu s-a realizat în timp, fiind rezultatul unui proces de fuziune. Iniţial Tratatele de la Paris şi de Roma au creat fiecare câte
patru Instituţii: un Consiliu, o Comisie, un Parlament şi o Curte de Justiţie.
Prin Convenţia semnată la Roma odată cu Tratatele din 1957 s-a realizat o fuziune instituţională a organelor de control
democratic şi de drept, în urma intrării în vigoare a acestui act funcţionând pentru cele trei Comunităţi un singur Parlament şi o
singură Curte de Justiţie.
La 8 aprilie 1965 a fost semnat la Bruxelles Tratatul privind fuziunea principalelor Instituţii: Comisia şi Consiliul. Actul de fuziune a
intrat în vigoare la 1 august 1967, de la acea dată un singur Consiliu şi o singură Comisie funcţionând pentru cele trei Comunităţi, iar
Înalta Autoritate CECO a încetat să mai existe ca organ comunitar.
Acestor patru organe Tratatul de la Maastricht le-a adăugat Consiliul European, ca expresie a împletirii intereselor statelor
membre cu cele ale Uniunii.
Consiliul, Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie funcţionează în baza Tratatelor constitutive şi a celorlalte acte care le-au
modificat, îşi exercită atribuţiile conferite de aceste tratate pentru fiecare dintre organe, iar Consiliul European funcţionează în baza

26
TM şi îşi exercită atribuţiile conferite de acesta, cât şi de alte acte ale Comunităţilor (anterior noiembrie 1993) sau ale Uniunii
Europene.
În ceea ce priveşte sediul, până în prezent nu s-a ajuns la realizarea unui acord al guvernelor statelor membre cu privire la
acest aspect. Actul Unic European (AUE) a fixat doar sediul Curţii de Justiţie la Luxembourg, arătând pentru celelalte Instituţii că
Luxembourg, Bruxelles şi Strasbourg sunt locurile de lucru provizorii pentru acestea. S-a mai precizat tot prin AUE că Secretariatul
general al Parlamentului European şi serviciile acestuia funcţionează la Luxembourg. Actele privind punerea în aplicare a Uniunii
Economice şi Monetare (UEM) au fixat sediul Institutului Monetar European şi a Băncii Centrale Europene la Frankfurt am Mein.
Sub aspectul regimului lingvistic trebuie precizat că toate cele unsprezece limbi ale statelor membre (daneza, engleza,
franceza, germana, greaca, italiana, olandeza, portugheza şi spaniola, finlandeza, suedeza) sunt limbi oficiale şi limbi de lucru, în
sensul că toate actele sunt redactate în cele unsprezece limbi, iar dezbaterile lucrărilor oricărui organ pot avea loc în acelaşi regim
lingvistic. În ceea ce priveşte actele Uniunii, versiunea în fiecare din cele unsprezece limbi are caracterul de act original, iar
interpretările rezultate ca urmare a deosebirilor de sens din diferitele limbi se fac prin confruntarea diferitelor versiuni, stabilindu-se
sensul ce rezultă din această operaţie logico-juridică.
În ceea ce priveşte regimul lingvistic în materie jurisdicţională, Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie făcând
aplicarea unei prezumţii juris et de jure a statuat acelaşi regim ca cel arătat anterior.
Secţiunea a II-aCONSILIUL
În cadrul sistemului instituţional, după configuraţia care i-a fost dată, Consiliul se prezintă ca un organ interguvernamental ce
reprezintă interesul statelor membre. Deşi Tratatele nu prevăd nici o ierarhie între Instituţii, Consiliul deţine totuşi un rol dominant.
Regulile ce privesc constituirea şi funcţionarea sa sunt conţine în articolele 2-8 din Tratatul de fuziune (TF) din 1965, cât şi în
Regulamentul intern elaborat de Consiliu în aplicarea art.5 TF.
A. Constituire
Consiliul este format din reprezentanţii statelor membre. Fiecare guvern deleagă unul dintre membrii săi (art.2 TF). Această
dispoziţie implică următoarele aspecte:
a) doar persoanele care au calitatea de membru al guvernului unuia dintre statele membre pot sta în Consiliu. Calitatea de membru
al guvernului este analizată în raport de normele constituţionale ale fiecărui stat. Statele nu pot delega pentru Consiliu un înalt
funcţionar, oricare ar fi rangul său, dacă nu are calitatea de membru al guvernului;
b) fiecare stat are dreptul doar la un reprezentant;
c) în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor Consiliului, statele pot delega membri ai guvernului cu atribuţii corespunzătoare
problemelor ce fac obiectul dezbaterilor;
d) Consiliul se prezintă sub forma unei Instituţii unitare.
Date fiind compunerea Consiliului, în mod uzual el a fost numit Consiliu de Miniştri.
Ca organ interguvernamental, Consiliul funcţionează în forma sa normală ca o reuniune a miniştrilor de externe ai statelor
membre. În această formă el se reuneşte cel puţin odată pe lună, dezbătând problemele de politică generală ale Uniunii, miniştrii de
externe fiind consideraţi principalii reprezentanţi ai guvernelor în raporturile externe ale statelor.
În funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi, Consiliul se poate reuni şi la nivelul miniştrilor de resort pe domenii:
agricultură, transporturi, finanţe etc. În această situaţie îmbracă forma unui Consiliu specializat.
Practica delegării miniştrilor de resort a pus în evidenţă apariţia unei lipse de coerenţă şi unitate, care a prejudiciat politica
generală a Comunităţilor. De multe ori miniştrii de resort aveau în vedere interesele particulare ale domeniului respectiv, fără a ţine
cont de politica internă şi externă a statului, în complexitatea ei, ajungându-se astfel la promovarea unor politici care erau în dezacord
cu politica generală a statului şi cu cea comunitară. Faţă de această situaţie s-a luat măsura reunirii Consiliului, pe cât posibil la nivelul
miniştrilor de externe.
Compus din reprezentanţii guvernelor, Consiliul este o Instituţie comunitară care se prezintă şi sub forma unei conferinţe
interguvernamentale cu caracter diplomatic, tocmai datorită rangului la care este constituită.
Integrarea economică, politică şi juridică care este finalitatea construcţiei comunitare face ca această conferinţă
interguvernamentală să se deosebească fundamental de cele de tip clasic din cadrul organizaţiilor internaţionale. Particularităţile
constitutive şi funcţionale îi dau în primul rând caracterul de organ propriu al Uniunii Europene.
B. Funcţionare
Funcţionarea Consiliului este reglementată de Regulamentul intern din 1979, elaborat de această Instituţie în aplicarea art.5 din
Tratatul de fuziune de la Bruxelles.
O primă categorie de norme sunt cele care privesc prezidarea Consiliului. Prin rotaţie, fiecare stat membru asigură
Preşedinţia Consiliului pentru o perioadă de 6 (şase) luni. În funcţie de circumstanţe, cu totul excepţional, preşedinţia se schimbă la
fiecare 1 ianuarie şi 1 iulie.
Ordinea în care statele se succed la preşedinţia Consiliului este prestabilă printr-un tratat negociat de statele membre. Ultimul
tratat a intervenit o dată cu aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei şi s-a stabilit următoarea succesiune: 1966 - Italia, Irlanda; 1997 -
Olanda, Luxembourg; 1998 - Marea Britanie, Austria; 1999 -Germania-Finlanda; 2000 - Portugalia, Franţa; 2001 - Suedia, Belgia;
2002 - Spania, Danemarca şi primele şase luni ale anului 2003 - Grecia.
Tratatele i-au conferit Preşedintelui atribuţii mai mult secundare şi de ordin procedural. Realul statut al Preşedintelui
Consiliului a fost conturat de practică, atribuindu-i un rol intern în principal manifestat în raporturile cu Parlamentul European în
domeniul relaţiilor externe ale Uniunii.
O a doua categorie de norme priveşte regimul sesiunilor. Consiliul se reuneşte la convocarea preşedintelui Comisiei.
Sesiunile Consiliului sunt destul de frecvente şi uneori lungi.

27
 Pentru fiecare sesiune, preşedintele stabileşte o ordine de zi provizorie, care este înaintată membrilor Consiliului şi Comisiei
cu cel puţin 14 zile înainte de începerea sesiunii. Ordinea de zi provizorie conţine problemele de dezbătut la cererea unuia dintre
membrii Consiliului sau Comisiei, documentaţia aferentă (ce trebuie înaintată cu cel puţin 16 zile înaintea dezbaterilor), şi dacă este
cazul problemele asupra cărora preşedintele, delegaţiile sau Comisia pot cere votul Consiliului.
Ordinea de zi definitivă este hotărâtă de Consiliu la începerea sesiunii. Pentru înscrierea altor probleme se cere unanimitatea
exprimată prin vot.
Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise. Doar membrii Comisiei au dreptul de a participa şi de a lua cuvântul în afara
membrilor Consiliului.
Hotărârile sunt luate doar de membrii Consiliului. Asupra problemelor mai puţin importante şi când a intervenit un acord
prealabil între reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei, hotărârea este luată tot de Consiliu, dar fără noi dezbateri.
A treia categorie de norme priveşte regimul deliberărilor şi al votului.
Ordinea de zi provizorie este împărţită în două părţi A şi B. Sunt înscrise la partea A problemele asupra cărora nu mai sunt
necesare dezbateri, hotărârea luându-se direct. Asupra acestora s-a realizat deja un acord în cadrul Comitetului reprezentanţilor
permanenţi (organ auxiliar al Consiliului). Cu privire la punctele înscrise la partea A, membrii Consiliului sau ai Comisiei îşi pot
exprima opinia înainte de luarea hotărârii, fără ca aceste opinii să modifice acordul prealabil realizat. Opiniile sunt consemnate în
procesul-verbal al reuniunii sau în declaraţii care au caracterul de rezerve la hotărârea luată.
Dacă, la cererea unui membru al Consiliului sau al Comisiei sunt necesare dezbateri asupra uneia dintre problemele din
partea A, în acest caz punctul respectiv se retrage de pe ordinea de zi, dacă nu se hotărăşte altfel în Consiliu.
Punctele înscrise în partea B a ordinii de zi sunt cele care necesită dezbateri. Dacă, în urma dezbaterilor nu se realizează un
acord, problema respectivă va fi înaintată Comitetului reprezentanţilor permanenţi spre a fi analizată în cadrul acestui organ şi a se
încerca realizarea acordului la nivelul său, după care va fi din nou înaintată Consiliului pentru a lua o hotărâre.
Consiliul va proceda la vot la iniţiativa preşedintelui. Votul se dă într-o anumită ordine prevăzută în Regulament. Majoritatea
cerută pentru adoptarea actului este în funcţie de distincţiile făcute de tratat, Consiliul cunoscând trei modalităţi de vot: cu
unanimitate, cu majoritate calificată şi cu majoritate simplă.
Votul cu majoritate simplă reprezintă dreptul comun, fiind cerut în cele mai multe cazuri asupra cărora decide Consiliul.
Votul cu unanimitate are în prezent un câmp mai restrâns de aplicare, date fiind modificările aduse prin Actul Unic European.
Acest tratat a menţionat votul cu unanimitate în domenii constituţionale sau quasiconstituţionale (de ex. modificarea Tratatelor,
primirea de noi membri), uneori în domeniul armonizării legislaţiilor naţionale şi în privinţa respingerii unei propuneri a Comisiei.
Votul cu majoritate calificată este un sistem absolut particular U.E., el fiind gândit după următorul principiu: să nu se dea
statelor mai mici un rol prea mare, dar nici să nu fie “strivite” de cele mai puternice.
În lumina Tratatelor de la Roma s-a elaborat un sistem ponderal de vot ce are la bază un criteriu democratic, politic şi
economic care a făcut ca fiecărui stat să i se acorde următoarele voturi: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, câte 10 voturi
fiecare; Spania 8 voturi; Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia câte 5 voturi fiecare; Austria, Suedia câte 4 voturi fiecare; Danemarca,
Finlanda şi Irlanda câte 3 voturi fiecare şi Luxemburg 2 voturi.
Majoritatea de 2/3 a fost stabilită la 62/87 voturi, iar în unele materii se cere ca cele 62 de voturi să provină de la 10 ţări
membre.
În aceste condiţii cei “cinci mari” nu pot lua o hotărâre care să fie defavorabilă celorlalte state, dacă nu au de partea lor cel
puţin două state din categoria celor mai mici evident, dar nu din categoria celor foarte mici cu care nu pot obţine majoritatea de 62. Pe
de altă parte “cei mici” nu vor putea impune soluţia lor “celor mari” pentru că nu dispun decât de 39 de voturi şi în aceste condiţii
trebuie să aibă de partea lor cel puţin “trei mari”.
În perspectiva aderării de noi state la UE se pune problema redefinirii “minorităţii de blocaj” întrucât se observă că va creşte
considerabil numărul statelor “mici” care devin majoritare în raport cu cele mari şi pot bloca iniţiativa politică a acestora.
Consiliul European ale căror lucrări s-au finalizat cu semnarea la 26 februarie 2001 a Tratatului de la Nisa (ratificat ulterior
de statele membre) cu privire la lărgirea Uniunii Europene cu până la 27 de state în perioada 2004-2009 a adoptat hotărâri privind
reprezentarea statelor la nivelul Uniunii în sensul negocierii numărului de locuri acordat fiecărui stat în cadrul fiecărei Instituţii şi
organ complementar cât şi numărul de voturi.
În ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată, după aderarea celor 12 state din Centrul şi Estul Europei, începând cu 1
noiembrie 2004, dată de la care va intra în vigoare Tratatul de la Nisa, cele 345 de voturi vor fi repartizate astfel: Germania, Marea
Britanie, Franţa, Italia - 29 de voturi, Spania, Polonia - 27 voturi, România - 14 voturi, Olanda - 13 voturi, Grecia, Cehia, Belgia,
Ungaria, Portugalia - 12 voturi, Suedia, Bulgaria, Austria - 10 voturi, Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania - 7 voturi,
Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg - 4 voturi, Malta - 3 voturi.
Hotărârile pot fi adoptate la nivelul Consiliului dacă au fost exprimate 258 de voturi pentru din totalul de 345 provenind de la
două treimi din numărul statelor membre. La cererea oricărui membru al Consiliului poate fi verificată reprezentativitatea votului
pentru, el trebuind să corespundă unei majorităţi de 62% din populaţia totală a Uniunii. Dacă această condiţie nu este îndeplinită
hotărârea nu poate fi adoptată.
În Declaraţia privind majoritatea calificată şi minoritatea de blocaj într-o Uniune lărgită, statele membre au convenit că pe
măsura extinderii UE minoritatea de blocaj va evolua de la un procentaj inferior celui prezent ajungând până la max.73,4%,
minoritatea de blocaj neputând depăşi 91 de voturi.
Se observă că în lumina Tratatului de la Nisa în procedura majorităţii calificate se dă întâietate criteriului demografic prin
raportare atât la populaţia statelor membre şi viitoare membre (cele 12 state candidate) cât şi în raport de populaţia UE. Acest

28
mecanism complex de vot a înlocuit cu timpul votul cu unanimitate din multe domenii, fiind una dintre pârghiile reuşitei construcţiei
comunitare.
Tratatul de la Lisabona arată că , Consiliul exercită împreună cu Parlamentul European funcţia legislativă şi bugetară , el
defineşte politicile Uniunii şi coordonează întreaga activitate. Consiliul este compus din căte un reprezentant pentru fiecare stat
membru, în rang de ministru şi care angajează guvernulprin votul său. Consiliul hotărăşte cu majoritate califiată, afară de cazurile în
care tratatele dispun altfel. De la 1 nov. 2014 majoritatea calificată este dată de 55% din membrii Consiliului care trebuie să provină
din cel puţin 15 state a căror populaţie trebuie să fie de 65% din cea a Uniunii. Minoritatea de blocaj este de 4 membrii ai Consiliului,
în absenţa căreia o horărâre se consideră adoptată.
Tratatul de la Lisabona mai arată că CM se reuneşt în două formaţiuni de lucru, corespunzător funcţiilor sale, de afaceri
generale în care îşi exercită funcţia legislativă şi afaceri externe în care îşi exercită funcţia politică în relaţiile internaţionale. Se
propune ca prezidarea prin rotaţie să fie pentru un mandat de un an.
Quorumul cerut la nivelul Consiliului este de 14 membri prezenţi din numărul total de 27 membri. Întregul conţinut al
dezbaterilor este consemnat într-un proces-verbal care este un act intern al Consiliului, nu este deschis publicităţii, se păstrează în
arhivele acestei Instituţii, având acces la el doar persoanele care au participat la lucrări.
O categorie aparte de norme sunt cele care privesc organele auxiliare. În activitatea sa, Consiliul este asistat de mai multe
servicii sau organisme. Dintre acestea distingem:
-secretariatul general - organism ce asigură baza logistică, reuneşte un număr foarte mare de funcţionari, fiind condus de un
secretar general.
Secretariatul general este compus din mai multe direcţii şi servicii, dintre care rolul principal îl joacă Serviciul juridic. Sediul
secretariatului general este stabilit la Bruxelles. El este subordonat Preşedintelui, asigurând permanenţa şi stabilitatea acestei funcţii.
-Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) care este cel mai important dintre comitetele ce funcţionează pe lângă
Consiliu. COREPER îşi are originea în delegaţiile permanente pe care statele le-au instalat la Bruxelles în momentul intrării în vigoare
a tratatelor.
Iniţial COREPER a fost reglementat prin regulamentul intern al Consiliului şi abia prin Actul Unic European a primit o
consacrare la nivel de tratat. Art.5 AUE dispune: “un comitet format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre are ca sarcină să
pregătească lucrările Consiliului şi să execute mandatul ce i-a fost încredinţat de acesta”.
În cadrul COREPER fiecare stat are un reprezentant permanent cu rang de ambasador şi un reprezentant adjunct cu rang de
ministru plenipotenţiar. Aceştia sunt ajutaţi în activitatea lor de experţi.
COREPER se prezintă ca un organ de dialog şi control politic. Dialogul dezvoltă două categorii de relaţii. Pe de o parte în
cadrul COREPER reprezentanţii fiecărui stat se fac purtătorii de cuvânt ai interesului statului propriu, încercând să convingă pe ceilalţi
membri de justeţea poziţiei sale, iar pe de altă parte ei reprezintă pe lângă autorităţile naţionale poziţia COREPER, aducându-le la
cunoştinţă conţinutul problemelor dezbătute, punctele de vedere afirmate etc. În aceste condiţii putem spune că este un organ în cadrul
căruia se elaborează politica comunitară dusă de state, aparte de politica proprie elaborată de Comisie.
COREPER este şi un organ de control politic pe care îl exercită asupra soluţiilor date de experţi. De multe ori, înainte de a se
lua o hotărâre se fac ample lucrări de analiză cu caracter tehnic de către aparatul de experţi proprii. Conţinutul politic al soluţiilor
tehnice este elaborat de reprezentanţii permanenţi ai fiecărui stat.
- alte comitete specializate pe domenii, dintre care rolul cel mai important îl joacă Comitetul monetar şi Comitetul special
agricol, dată fiind poziţia deosebită pe care cele două domenii o deţin în cadrul politicilor comunitare.
C. Atribuţii
Rolul şi atribuţiile Consiliului sunt date de evoluţia în timp a acestei Instituţii în lumina a trei acte fundamentale: Tratatul de
la Paris, Tratatele de la Roma şi Tratatul de la Maastricht.
În lumina Tratatului CECO, Consiliul putem spune că avea un rol secundar în raport cu Înalta Autoritate care era principala
Instituţie comunitară. El avea rolul de a armoniza acţiunile Înaltei Autorităţi, de stabilire a politicii economice, era un organ de
coordonare şi consultare şi nu un organ de decizie, această funcţie aparţinând Înaltei Autorităţi.
Tratatele CEE şi CEEA au modificat radical această repartizare a atribuţiilor între Instituţii, Consiliul devenind principalul
organ legislativ al Comunităţilor, această putere împărţind-o de data aceasta mai mult cu Parlamentul European şi mai puţin cu
Comisia.
În lumina Tratatelor de la Roma el devine în primul rând un organ legislativ şi în al doilea rând unul executiv. Rolul de a
asigura coordonarea politicilor economice aparţine tot Consiliului.
Tratatul de la Maastricht, dând calitatea de Instituţie Consiliului European, o investeşte şi cu atribuţia de a asigura integrarea
şi de a elabora orientările politice generale ale Uniunii. O parte din atribuţiile majore sunt transferate Consiliului European, acesta
fiind strâns legat în activitatea sa de cea a Consiliului (de Miniştri), aşa după cum se va vedea şi în secţiunea VI a prezentului capitol.
În lumina reglementărilor arătate, Consiliul are următoarele atribuţii:
-constituie principalul organ legislativ, actele sale (directive şi regulamente) aplicându-se direct subiectivelor de drept pe care
le are în vedere;
-atât în raporturile externe, cât şi în cele interne se manifestă şi ca un organ executiv, cu atribuţii care tradiţional revin
guvernelor. În relaţiile cu statele terţe el reprezintă Uniunea, încuviinţează purtarea negocierilor, dă Comisiei mandat să îl reprezinte în
raporturile externe şi la negocieri. Când participă ca subiect de drept public la lucrările diferitelor organizaţii internaţionale (ONU,
OMC, FMI etc.) Uniunea este reprezentată de preşedintele Consiliului. La negocierile pentru aderarea la UE Consiliul joacă rolul
hotărâtor;

29
 -în materie bugetară elaborează proiectul de buget şi participă alături de Parlamentul European la o procedură complexă de
elaborare a bugetului în forma sa definitivă şi de adoptare a lui ( vezi precizări la PE );
-are atribuţia de a coordona acţiunile statelor membre şi alături de Consiliul European participă la elaborarea politicilor de
integrare economică, politică, juridică definind linia politică generală. Această atribuţie şi-o exercită prin mijloace proprii putând
elabora acte obligatorii sau simple recomandări în vederea realizării finalităţii construcţiei comunitare;
-în rare cazuri prevăzute de Tratatul CECO, Consiliul are şi atribuţii de consultare şi tutelă, fiind abilitat să dea avize şi
autorizări în câteva domenii particulare (fixarea taxelor de prelevări peste 1%, preţuri maximale şi minimale ş.a.).
Cu toate modificările aduse de TM putem spune că acest organ nu şi-a pierdut rolul deosebit de important în structura
instituţională a Uniunii Europene.
D. Procesul de luare a deciziilor
În cadrul UE procesul de luare a deciziilor este foarte complicat şi el implică participarea mai multor organe: Comisia -
principal organ cu iniţiativă legislativă; Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor - organe consultative; Parlamentul
European - organ democratic cu rol consultativ şi uneori codecizional; Consiliul - principalul organ decizional.
Procesul de luare a deciziilor este deschis de Comisie care elaborează propunerea legislativă din proprie iniţiativă, la
iniţiativa Parlamentului sau a Consiliului. Ea înaintează propunerea spre consultări Consiliului. La rândul său Consiliul va trimite
acest act spre avizare Comitetului Economic şi Social sau Comitetului Regiunilor. Aceste organe complementare, în funcţie de
competenţele atribuite prin tratate vor examina propunerea legislativă şi se vor pronunţa printr-un aviz, act cu caracter consultativ.
Dacă la nivelul Consiliului se adoptă o poziţie comună asupra propunerii legislative, actul va fi înaintat spre avizare
Parlamentului European, care are un termen de trei luni pentru a se pronunţa asupra acestui act. Dacă Parlamentul adoptă propunerea
cu majoritate absolută, actul va fi înaintat Consiliului. Acesta va decide asupra propunerii legislative. Dacă o propunere legislativă este
respinsă sau amendată ea va fi retrimisă Comisiei, care o va reexamina ţinând cont de punctul de vedere exprimat de Parlament. După
aceea actul va fi înaintat Consiliului reluându-se procedura legislativă.
În cazul în care o propunere legislativă este respinsă de două ori de Parlamentul European, AUE a hotărât că ea nu poate fi
adoptată de Consiliu decât cu unanimitate de voturi.
Articolele 189 CEE şi 161 CEEA prevăd că în temeiul competenţelor de care dispun Consiliul şi Comisia pot emite directive,
pot adopta decizii, pot să facă recomandări sau să dea avize. De asemenea Consiliul poate emite regulamente.
Regulamentul este un act aplicabil statelor membre fără a mai fi necesară ratificarea din partea acestora. El are putere de lege
şi are întâietate faţă de legile naţionale.
Directivele sunt acte obligatorii pentru statele membre care, prin mijloace legislative naţionale trebuie să adopte acte cu
putere obligatorie şi cu finalitatea prevăzută în directivă, lăsându-se la latitudinea statului alegerea mijloacelor naţionale de atingere a
scopului comunitar.
Decizia este un act obligatoriu cu caracter individual şi se adresează fie unui stat, fie unei persoane fizice sau juridice.
Deciziile care impun obligaţii financiare sunt executorii în faţa Curţilor naţionale. Recomandările şi avizele sunt acte consultative care
exprimă poziţia instituţiei care le-a emis.
Puterea legislativă în cadrul UE aparţine în principal Consiliului. Comisia are putere legislativă în aplicarea regulamentelor
emise de Consiliu, mai ales în domenii de ordin tehnic. Parlamentul European deţine rol legislativ în materie bugetară, alături de
Consiliu.
Alături de puterea legislativă o importanţă deosebită o are jurisprudenţa comunitară în realizarea dreptului. Rolul Curţii de
Justiţie este de a interpreta şi aplica dreptul comunitar şi de aceea această Instituţie este cel puţin la fel de importantă ca şi organele
legislative sau executive.
Secţiunea a III-a COMISIA
Cea mai originală dintre Instituţii este cu evidenţă Comisia. Organ cu o fizionomie cu totul aparte, cu o identitate şi
personalitate proprie în cadrul structurii instituţionale, Comisia exprimă interesul Comunităţilor independent de statele membre. Deşi
nu mai are rolul dominant avut de Înalta Autoritate, Comisia rămâne în continuare “motorul”, construcţiei comunitare.
A. Compunere şi statutul membrilor
Regulile privitoare la organizarea şi funcţionarea Comisiei, inclusiv cele privind compunerea şi statutul membrilor ei sunt
prevăzute de articolele 9-19 din Tratatul de fuziune (TF) şi de Regulamentul interior elaborat de această Instituţie. Acestor acte li se
adaugă unele dispoziţii conţinute în Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, iar în privinţa
Regulamentului intern, la forma sa iniţială din 1963 trebuie să avem în vedere toate modificările ulterioare, acte ce dau Comisiei o
fizionomie proprie.
În organizarea, compunerea şi funcţionarea sa, acest organ este guvernat de două principii: colegialitate şi unitate de
administrare.
În privinţa compunerii, art.10 TF a stabilit următorul principiu: doar cetăţenii aparţinând unui stat membru pot fi membri ai
Comisiei; fiecare stat are dreptul la cel puţin un reprezentant, fără ca numărul membrilor aparţinând unui stat să fie mai mare de doi.
Aceste reguli sunt imperative.
În baza acestor dispoziţii compunerea Comisiei după anul 1995 a fost următoarea: Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania, fiecare câte
doi membri, iar celelalte zece state fiecare câte un membru, astfel încât numărul total a fost de 20.
În baza Tratatului de la Nisa fiecare stat are dreptul la un membru, numărul membrilor Comisiei neputând fi mai mare de 27
oricâte state vor adera în timp. În aceste condiţii se pune problema reprezentării prin rotaţie. După aderarea de 1 mai 2004, până la
sfârşitul anului s-au menţinut regulile Tratatelor iniţiale iar de la 1 noiembrie 2004 fiecare stat are dreptul la un membru astfel încât

30
numărul lor este în prezent de 27. Compunerea paritară a Comisiei a fost dictată de păstrarea caracterului de eficienţă sporită a
Instituţiei.
Fiecare membru propus de un stat pentru a face parte din Comisie trebuie să obţină acordul guvernelor tuturor celorlalte state.
Veto-ul exprimat de cel puţin un stat nu îi dă dreptul să facă parte din Comisie.
Compunerea Comisiei, ca şi modificarea acesteia sunt supuse hotărârii Consiliului care decide cu unanimitate de voturi.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut pentru Comisie şi noua procedură a investiturii în funcţie de către Parlamentul European.
Considerăm că această nouă procedură acordă o mai mare legitimitate Comisiei, membrii săi fiind astfel numiţi în funcţie şi cu acordul
popoarelor din statele membre, nu doar cu acordul guvernelor. În plus această procedură întregeşte dispoziţiile ce privesc
responsabilitatea, care era deja prevăzută de TF şi întărită ulterior de AUE. Investitura în funcţie dată de Parlament justifică pe deplin
şi răspunderea în faţa acestuia.
După Tratatul de la Amsterdam preşedintele Comisiei este ales direct de Parlamentul European, dispoziţie ce completează
controlul politic al Parlamentului asupra Comisiei.
Considerăm că această nouă dispoziţie întăreşte şi rolul de legislator al Parlamentului European, adâncind interdependenţa
dintre Instituţii şi situând pe o treaptă superioară echilibrul dinamic al puterilor de care acestea dispun în temeiul atribuţiilor conferite
de tratate. În ambele proceduri (cea în faţa Comisiei şi cea în faţa Parlamentului) investitura are un caracter colectiv.
Mandatul membrilor Comisiei a fost de patru ani, iar prin TM a fost stabilit la cinci ani pentru a coincide cu cel al membrilor
Parlamentului. Mandatul poate fi reînnoit fără limită. Actualii membri ai Comisiei au fost investiţi în ianuarie 1995 iar mandatul lor
expiră la finele anului 1999.
Acest mandat poate fi scurtat fie pentru întreaga Comisie, fie pentru un membru al său în următoarele situaţii:
a) pentru întreaga Comisie dacă s-a adoptat o moţiune de cenzură de către Parlament şi în acest caz Comisia este demisă în
bloc;
b) pentru unul dintre membrii Comisiei în caz de deces, în cazul unei demisii voluntare sau din oficiu. Demisia din oficiu este
pronunţată de Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei, faţă de oricare dintre membrii care nu şi-a respectat atribuţiile
funcţiei sau a comis o greşeală gravă. În toate aceste cazuri de scurtare individuală a mandatului, noul membru ales va sta în Comisie
doar până la expirarea mandatului celui pe care l-a înlocuit, evident putând participa ulterior la noi proceduri de formare a Comisiei.
Membrii Comisiei au un statut particular subsumat principiilor de independenţă, moralitate şi competenţă. Ei trebuie să fie
indenpendenţi de statele care i-au propus în funcţie, nu pot primi nici accepta nici un fel de îndrumări, de influenţe din partea nici unei
autorităţi naţionale sau a altor organisme internaţionale. În aceste condiţii ei nu pot fi membri ai nici uneia dintre celelalte Instituţii şi
nici ai Parlamentelor naţionale.
Membrii Comisiei sunt independenţi şi faţă de persoanele juridice private (nu pot reprezenta societăţi comerciale, alte
întreprinderi etc.), în general sub aspect patrimonial, funcţia poate fi compatibilă doar cu cea de cadru universitar (în fapt, marile
personalităţi ale dreptului comunitar au avut sau au calitatea de membru al Comisiei).
Încălcarea acestui statut atrage declanşarea procedurii de demisie din oficiu. Conform art.10 TM membrii Comisiei lucrează
în interesul general al acestei Instituţii. În lumina acestor dispoziţii şi statele membre se angajează să nu influenţeze în nici un fel
membrii Comisiei în exercitarea funcţiilor lor.
La investirea în funcţie membrii Comisiei depun un jurământ prin care se angajează solemn să respecte pe toată durata
mandatului statul şi obligaţiile asumate. Faţă de acest statut comisarii Uniunii Europene se bucură de un prestigiu deosebit.
Tratatul de la Lisabona prevede ca din anl 2014 Comisia să funcţioneze ca un colegiu format din preşedinte, înaltul
reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi politica de securitate şi un număr de membri egal cu 2/3 din numărul statelor
membre, ce este decis de Consiliul European, membrii fiind aleşi cu unanimitate de Consiliul de Miniştri, pe baza unui sistem de
rotaţie egal între state.
Tratatul de reformă acordă un rol politic sporit preşedintelui şi înaltului reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi
politica de securitate, ce are rangul de vicepreşedinte al Comisiei este numit cu majoritate calificată de Consiliul European şi
prezidează reunniunile Consiliului pentru politică externă, reprezentând Uniunea în raporturile cu terţii alături de Preşedintele
Consiliului European.

B. OrganizareOrganizată după principiul colegialităţii şi a unităţii de administrare, Comisia se compune din membrii
care sunt ajutaţi în activitatea lor de numeroase servicii şi organe auxiliare.
Comisia se reuneşte în prezenţa membrilor săi, lucrând ca un organ colegial condus de un preşedinte şi şase vicepreşedinţi.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii Comisiei după aceeaşi procedură în faţa Consiliului. Mandatul lor în
funcţie poate fi reînnoit.
Dispoziţiile privind mandatul celor două funcţii pot fi modificate doar de Consiliu, cu unanimitate de voturi.
Tratatele au atribuit vicepreşedinţilor rolul de a-l înlocui în funcţie pe preşedinte în situaţia în care acesta este împiedicat să o
exercite, iar preşedintelui i-au atribuit un rol mai mult protocolar şi administrativ. Practica a completat rolul său conferindu-i un
important rol politic. Atribuţiile administrative au în vedere convocarea şi conducerea reuniunilor iar cele protocolare calitatea de a
reprezenta Comisia în raporturile externe.
Rolul politic al preşedintelui Comisiei este întărit în prezent de dispoziţia Tratatului de la Amsterdam conform căreia
nominalizarea acestuia se face cu acordul Parlamentului European.
În ceea ce priveşte rolul politic sunt relevanţi cei 10 ani (1 ianuarie 1985 - 31 decembrie 1994) de preşedinţie a Comisiei
exercitaţi de Jacques Delors. Când a venit în funcţie, comunităţile se aflau după o perioadă de 5 ani în care nimic nou nu se realizase.
În faţa sa se aflau trei proiecte: o piaţă unică, o uniune economică şi monetară şi o uniune politică. A optat pentru realizarea conţinută

31
în proiectul cunoscut sub denumirea “Delors I”. Întărirea puterilor exercitate de Comisie prin AUE a permis punerea în practică cu
succes a acestui plan.
Progresele rapide obţinute în realizarea Pieţei unice au încurajat preşedintele J.Delors în promovarea celei de a doua
iniţiative: o Uniune Economică şi Monetară. Strategia acestui plan este conţinută în proiectul cunoscut sub numele “Delors II”.
Consiliul european de la Hanovra din iunie 1983 a luat act de trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară
Europeană, iar o comisie condusă de Jacques Delors a fost desemnată să realizeze proiectul de Uniune Economică şi Monetară, proiect
transpus în practică în 1990. Cea de a doua etapă a acestui plan o constituie realizarea Băncii Centrale Europene. Acest organ
comunitar este prevăzut şi de Tratatul de la Maastricht şi este plasat sub conducerea Consiliului European şi a Consiliului
guvernatorilor băncilor centrale naţionale.
Noile politici promovate în anul 1994 de scădere a ratei şomajului, crearea de noi locuri de muncă şi de deschidere către
statele din Centrul şi Estul Europei sunt tot opera unui program Delors, aşa încât putem spune că tot ceea ce au realizat Comunităţile
în ultimii 10 ani sunt într-o măsură mai mare sau mai mică opera acestei personalităţi a vieţii politice internaţionale, care prin persoana
sa a făcut să crească în mod considerabil rolul şi prestigiul funcţiei de Preşedinte al Comisiei UE. De fapt, în ansamblul său Comisia
este alcătuită din personalităţi ale vieţii politice şi economice internaţionale.
De la 23 ianuarie 1995 funcţia de Preşedinte al Comisiei a fost preluată de Jacques Santer, fost prim-ministru al
Luxemburgului pentru un mandat de 5 ani. Priorităţile noului Preşedinte al Comisiei sunt: o economie puternică, creatoare de locuri de
muncă, dar în acelaşi timp solidară; o politică externă şi de securitate comună; reforma instituţiilor UE.
În perioada 1999- 2004 funcţia de preşedinte al Comisiei a fost deţinută de Romano Prodi, fost şi actual prim-ministru al
Italiei, iar din anul 2004 Preşedintele Comisiei este José Manuel Durao Barroso, fost prim-ministru al Portugaliei, ultimele doua
mandate fiind grele, în contextul relaţiilor internaţionale actuale, dar exercitate cu rezultate bune pentru Europa, ce îşi afirmă cu mai
multă putere interesele pe plan mondial. La sfârşitul anului 2009, José Manuel Durao Barroso a fost ales pentru un al doilea mandat în
funcţia de preşedinte al Comisiei.
În activitatea ce o desfăşoară fiecare membru al Comisiei are în subordinea sa unul sau mai multe organe auxiliare.
Sub autoritatea preşedintelui se află Secretariatul general, organul ce are ca misiune coordonarea întregii activităţi şi
asigurarea relaţiilor curente cu celelalte Instituţii. Sub aspect administrativ el este condus de un secretar general.
Ca organe auxiliare de lucru pe diferite sectoare specializate, Comisia este organizată în divizii, direcţii, direcţii generale,
servicii şi oficii. Se mai pot constitui comitete şi grupuri de lucru. Toate aceste organe auxiliare se află sub autoritatea unui comisar.
Acest aparat auxiliar este foarte vast, spre exemplu numai numărul direcţiilor generale este de 22. Sub aspectul funcţionarilor, aparatul
Comisiei este cel mai mare în raport cu celelalte organe, fiind alcătuit din mii de funcţionari şi salariaţi, sediul acestor organe auxiliare
fiind la Bruxelles şi Luxembourg.
C. Funcţionare
Regulile privind funcţionarea sunt reglementate în mod particular de Regulamentul intern al Comisiei ce stabileşte un regim
guvernat de principiul colectivităţii şi responsabilităţii solidare în faţa Parlamentului European.
Comisia se întruneşte cel puţin o dată pe săptămână şi poate organiza şi şedinţe ad-hoc ori de câte ori este nevoie. Pentru ca
dezbaterile să poată avea loc şi să se pronunţe un vot valabil la lucrări trebuie să fie prezenţi cel puţin 14 din membrii Comisiei.
Şedinţele se desfăşoară cu uşile închise. Când sunt discutate probleme mai delicate nu pot participa la şedinţă decât comisarii,
iar în afara acestui caz la lucrări pot participa funcţionarii responsabili pe domenii, anume invitaţi la lucrări pentru a da toate relaţiile
necesare în faţa membrilor Comisiei, precum şi secretarul general.
Drept de vot au doar membrii Comisiei.
Comisia se convoacă de către Preşedinte, care stabileşte ordinea de zi şi conduce lucrările.
În principiu hotărârile nu pot fi luate decât de Comisie, în şedinţă, cu quorum-ul cerut iar actele astfel adoptate pot fi
regulamente, decizii sau propuneri (avize).
Pentru a evita o încărcare prea mare a reuniunilor s-a adoptat sistemul procedurii scrise şi delegarea de semnătură. În ceea ce
priveşte procedura scrisă, ea se foloseşte în situaţia problemelor asupra cărora nu sunt divergenţe şi nu sunt de importanţă prea mare.
În reuniunile şefilor de cabinete ai celor 20 comisari se va elabora un dosar complet asupra problemei respective şi acesta va
fi trimis spre studiu fiecărui comisar. Asupra problemei respective fiecare membru al Comisiei va da răspunsul său în scris şi dacă nu
s-a cerut de către niciunul dintre ei dezbateri, hotărârea va fi luată pe baza poziţiei exprimate în scris.
O a doua excepţie o constituie delegarea de semnătură.De la regula conform căreia hotărârile se pot lua numai în Comisie, ele
fiind actele acestui organ colegial, în domenii ce ţin de administrarea curentă şi de gestiune, Comisia poate delega un membru al său,
care are responsabilitatea unui sector specializat, ca în numele Comisiei să ia măsurile necesare pentru desfăşurarea normală a
activităţii curente. Asupra acestor acte Comisia are drept de control. Astfel de acte s-au adoptat deseori în cazul politicii agricole
comune, de ordinul a mii de acte pe an.
Cum s-a mai arătat, Parlamentul European, în urma unei moţiuni de cenzură adoptată cu majoritate absolută de voturi poate
obliga Comisia să demisioneze în bloc. De la înfiinţarea Comunităţilor Europene şi până în prezent nu s-a înregistrat un astfel de act,
deşi în ianuarie 1999 Parlamentul European a cerut demisia în bloc a Comisiei.
D. Atribuţii
Tratatele Constitutive, îndeosebi cele două Tratate de la Roma definesc atribuţiile conferite Comisiei, în lumina cărora
primeşte un rol fundamental: de a exprima interesul comunitar şi de a asigura realizarea lui.
În temeiul art.155 CEE şi art.124 CEEA, în vederea asigurării funcţionării şi dezvoltării pieţei comune Comisia are
următoarele atribuţii:
-veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat, cât şi a dispoziţiilor luate de instituţii în temeiul acestuia;

32
 -formulează recomandări sau avize, în materii care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta le prevede expres sau ea le
consideră necesare;
-dispune de o putere de decizie proprie şi participă la formarea actelor Consiliului şi ale Adunării, în condiţiile prevăzute în
prezentul tratat;
-exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le stabileşte.
Putem spune că Tratatele i-au conferit acestui organ un rol politic general care îi dă caracterul de promotor al construcţiei
comunitare.
Comisia are în primul rând importantul rol de a elabora dreptul. Ea este principalul iniţiator legislativ, la propunerea sau cu
autorizarea ei, Consiliul ia toate hotărârile; la fel şi Parlamentul în materiile în care are putere de decizie.
Comisia are şi un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de tratate, actele sale având direct o putere executorie
asupra subiectelor pe care le au în vedere.
Comisia are un important rol de control care corespunde misiunii de a veghea la respectarea tratatelor. Ea îşi exercită acest
rol atât faţă de Consiliu cât şi de statele membre, putând declanşa “procedura de carenţe” faţă de Consiliu şi “procedura de lipsuri”
faţă de state, iar faţă de particulari poate dispune sancţiuni sub forma amenzilor în cazul în care se constată nereguli în aplicarea
tratatelor.
Faţă de rolul şi atribuţiile pe care le are, Comisia se prezintă drept un garant al interesului general comunitar.
În realizarea triplului rol conferit Comisia se bucură de o eficientă putere de informare şi prevenţie pe care o exercită atât în
raport cu statele cât şi cu participanţii. Statele membre au obligaţia de a aduce la cunoştinţa Comisiei toate situaţiile de drept şi de fapt,
precum şi toate măsurile pe care le au în vedere relativ la aplicarea tratatelor. Instituţiile au şi ele această obligaţie.
Corelativ acestei obligaţii Comisia poate face toate verificările privind respectarea şi aplicarea tratatelor.
Acelaşi regim se aplică şi particularilor. În plus, faţă de aceştia se pot lua măsuri executorii, cele mai dese fiind sancţiunile
aplicate ca urmare a încălcării regimului concurenţei.
Comisia este abilitată de a încuviinţa faţă de state măsurile derogatorii de la aplicarea tratatelor, măsuri pe care statele le pot
cere doar în perioada de tranziţie şi privesc transformările ce trebuie să le realizeze în ordinea economică, politică şi juridică internă.
Aceste acte sunt în principiu rare.
Exercitându-şi rolul de principal iniţiator legislativ, Comisia reprezintă forţa motrică a integrării europene. Tratatele i-au
conferit acest drept pentru quasitotalitatea domeniilor de acţiune.
Comisia dispune de puteri autonome în privinţa politicii concurenţei, a conducerii şi administrării politicilor comune
(agricultură, transport etc.), administrarea diverselor fonduri şi programe UE, cât şi a celor prevăzute pentru ţările asociate.
Dată fiind componenţa sa, permanenţa activităţii, faptul că dispune de cel mai vast şi complex aparat tehnic şi logistic,
Comisia este cel mai important organ executiv şi de gestiune.
În executarea atribuţiei de a veghea la respectarea tratatelor şi a actelor Consiliului, Comisia dispune de cele mai eficiente
mijloace ce se concretizează în proceduri speciale şi adoptarea de acte obligatorii cu forţă executorie faţă de aceste subiecte.
Tratatele de la Roma i-au conferit tot sub aspect executiv largi competenţe în gestiunea administrativă a politicilor
comunitare, în gestiunea financiară a acestor politici şi în gestiunea fondurilor speciale (fondul social european, fondul european de
dezvoltare, fondul pentru orientare şi garantare agricolă ş.a.).
Alături de Consiliu, Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu terţii, iar practica delegării puterii de reprezentare
în favoarea Comisiei a făcut să crească rolul acesteia în raporturile externe ale UE.
Secţiunea a IV-a PARLAMENTUL EUROPEAN
Pentru a răspunde principiilor democraţiei reprezentative, alături de interesele guvernelor şi cel al Comunităţii trebuie să fie
satisfăcute şi interesele cetăţenilor, iar singurul organ care o putea face era un parlament constituit după reguli cât mai apropiate de cel
al parlamentelor naţionale.
Prin crearea Parlamentului European ca Instituţie de bază care reprezintă interesul poporului, ulterior prin elaborarea
procedurilor pentru organizarea de alegeri directe s-a dat satisfacţie principiului democratic evocat.
Întreaga evoluţie a reglementărilor ce privesc regimul acestui organ, inclusiv modificările aduse prin Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam Tratatul de la Nisa, precum şi proiectul Tratatului modificator din 2007 de la Lisabona pun în
lumină două tendinţe de principiu: să se dea o cât mai mare legitimitate şi să crească rolul său, astfel încât în timp să poată îndeplini
funcţiile unui parlament naţional. Această evoluţie înseamnă un grad din ce în ce mai mare de integrare, inclusiv sub aspect politic.
A. Compunere
Stabilirea numărului de locuri pentru Parlament şi repartizarea acestora între statele membre este o problemă destul de
delicată. Ea trebuie să ţină seama de următoarele considerente:
-alegerile directe implică o creştere a numărului de reprezentanţi aleşi pentru acest forum democratic;
-trebuie să se aibă în vedere eventualitatea lărgirii sale, urmare a aderării de noi state;
-numărul total trebuie să asigure o bună funcţionare a Instituţiei, să nu creeze un mecanism greoi, ineficient;
-numărul de locuri acordat fiecărui stat să nu fie atât de mic încât statele mai puţin populate să nu-şi poată exprima opţiunea
politică a electoratului.
În aceste condiţii Parlamentul “celor 15” în anul 1995 număra 626 membri repartizaţi astfel: Germania, 99 de locuri, Franţa,
Italia şi Marea Britanie câte 87 de locuri; Spania 64 de locuri; Olanda 31 de locuri; Belgia, Grecia, Portugalia câte 25 de locuri, Irlanda
15 locuri şi Luxembourg 6 locuri. Criteriul demografic este baza negocierii numărului de locuri acordate fieicărui stat. Spre exemplu,
după reunificarea Germaniei, demografic acest stat se află pe primul loc (81.100.000 locuitori), Italia (57.700.000 locuitori), Franţa

33
(57.500.000 locuitori) şi Marea Britanie (57.500.000 locuitori). Olanda (15.700.000 locuitori) este cea mai populată dintre ţările
mijlocii sub aspect demografic din cadrul UE.
După acest an, urmare politicilor naţionale demografia statelor membre cunoaşte alte cote, dar care nu au adus şi modificări
pentru norma de reprezentare. De ex. politica de imigraţie adoptată pentru a compensa scăderea ratei natalităţii a făcut ca Franţa să
aibă în prezent o populaţie de peste 62.000.000 locuitori, creşteri cunoscând şi Germania (82.000.000), Marea Britanie (59.600.000) şi
Italia (58.000.000).
Tratatul de la Amsterdam din iunie 1997, modificând Tratatele constitutive a fixat la 700 numărul maxim de membri ce îl
poate avea Parlamentul European, în perspectiva aderării de noi state la UE.
Tratatul de la Nisa prevede că în perspectiva extinderii UE cu până la 27 de state membre, numărul de locuri în Parlamentul
European va fi maxim de 732 repartizate astfel: Germania 99 locuri, Marea Britanie, Franţa, Italia 72, Spania, Polonia 50, România
33, Olanda 25, Grecia, Belgia, Portugalia 22, Republica Cehă, Ungaria 20, Suedia 18, Bulgaria, Austria 17, Slovacia, Danemarca,
Finlanda 13, Irlanda, Lituania 12, Letonia 8, Slovenia 7, Estonia, Cipru, Luxemburg 6, Malta 5. În cazul extinderii Uniunii Europene
cu mai mult de 27 de state se va reconsidera numărul de locuri acordat fiecărui stat fără a se depăşi numărul total de 732. Prin tratatul
de aderare pentru România au fost negociate 35 de locuri, iar pentru Bulgaria 18, din numărul total negociat de 736 de locuri.
Tratatul ce reformează construcţia comunitară, astfel cum a fost gândit iniţial prin Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa, renegociat în octombrie 2007 prin Proiectul de Tratat de modificare a Tratatelor Uniunii Europene şi Comunităţilor
Europene arată că Parlamentul European exercită împreună cu Consiliul funcţia legislativă şi bugeteră, funcţia de control politic şi
consultativă, alege preşedintele Comisiei. În ordinea reglementării, PE este prima dintre instituţii.
Reprezentând cetăţenii Uniunii, el se compune din 750 de membrii, reprezentarea statelor fiind proporţional degresivă, nici
un stat neputând avea mai mult de 86 şi mai puţin de 6 membri. Se înţelege că astfel Germania va avea 86 locuri, Malta 6, iar prin
Rezoluţia PE de renegociere aprobată de Consiliul European din octombrie 2007 România va avea 33 de locuri din următorul mandat,
2009. Atribuţiile codecizionale şi de control politic cresc evident.
B. Proceduri electorale
Iniţial deputaţii au fost desemnaţi de către Parlamentele naţionale din rândul membrilor acestora, pe criteriul
reprezentativităţii politice. Deşi tratatele prevăzuseră principiul alegerilor directe, ele au fost posibile doar după realizarea condiţiilor
necesare punerii în practică a acestei proceduri.
Actul intervenit la 20 septembrie 1976 a întărit acest sistem, primele alegeri universale şi directe având loc în anul 1979, fiind
urmate de cele din 1984, 1989, 1994 şi 1999.
Alegerile directe din anii 1979, 1984 şi 1989 s-au desfăşurat după următoarele reguli:
-fiecare stat organizează alegerile după regimul electoral naţional, rezultatul alegerilor fiind stabilit conform legii electorale
naţionale;
-fiecare persoană cu drept de vot este îndreptăţită doar la un vot (în raport de teritoriu nu poate vota de mai multe ori în ţări
diferite);
-alegerile se organizează după un calendar general stabilit de Comunităţi;
-data alegerilor este fixată de fiecare stat membru, în funcţie de acest calendar general;
-urnele de vot nu se dezvelesc înainte de terminarea ultimei alegeri;
-dacă una din procedurile naţionale prevede votul cu două scrutinuri, primul dintre ele va trebui organizat în perioada fixată
de Comunităţi.
Diversitatea de regimuri naţionale electorale este foarte mare. Spre exemplu, vârsta electorală variază de la 18 la 25 de ani;
majoritatea statelor prevăd scrutinul proporţional, iar Marea Britanie scrutinul majoritar uninominal cu un singur tur; regimul listelor
de vot şi al regulilor de numărare a voturilor diferă de la ţară la ţară etc. În aceste condiţii diversitatea regimurilor naţionale a ridicat
unele probleme la alegerile pentru Parlamentul European.
În anul 1982 a fost adoptat de Parlament “proiectul de procedură electorală uniformă“ care prevedea că în fiecare stat
membru trebuie să se recunoască dreptul de vot resortisanţilor celorlalte state membre, dacă aceştia sunt rezidenţi de cel puţin 4 ani.
Se mai prevedea respectarea reprezentării proporţionale în cadrul regional dat şi adaptarea regimurilor electorale din Franţa şi Marea
Britanie la cele din celelalte ţări membre, având în vedere că aceste două state prezentau sistemele cu cele mai mari particularităţi.
Acest act a premers Tratatului de la Maastricht care a introdus cetăţenia europeană ca statut politico-juridic ce dă printre
altele, dreptul de vot pentru alegerile generale pentru Parlamentul European, cât şi pentru alegerile locale tuturor resortisanţilor
statelor membre, rezidenţi pe teritoriul acestor state, indiferent de naţionalitate (a se înţelege cetăţenie conform dreptului nostru).
Alegerile din 1994, 1999 şi 2004 au avut loc după această procedură care tinde să apropie cât mai mult sistemul naţional şi
astfel să dea Parlamentului European legitimitatea unui parlament naţional.
C. Statutul parlamentarilor
Tratatele constitutive, actul din 1976, dispoziţiile prevăzute în legislaţiile naţionale privind statutul membrilor parlamentului
dau configuraţia acestei calităţi.
Durata mandatului este de 5 ani şi are un caracter reprezentativ, votul fiecărui deputat este personal şi individual. Actele
evocate mai sus împreună cu Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor definesc statutul parlamentarilor.
Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu cea de membru al oricărei alte Instituţii precum şi a
organelor auxiliare mai importante; este de asemenea incompatibilă cu cea de membru al unui guvern naţional. Din reglementarea dată
rezultă că nu există incompatibilitate faţă de calitatea de membru al unui parlament naţional. În fapt, 9/10 din deputaţii Parlamentului
European au şi calitatea de membri ai legislativului naţional, situaţie care pune în evident profit Instituţia, datorită politicii europeiste
promovată în acest mod în parlamentele naţionale.

34
 D. Organizare şi funcţionare
Organizarea şi funcţionarea sunt guvernate de regulile stabilite în regulamentul intern, dispoziţiile fiind asemănătoare cu cele
din dreptul parlamentar naţional.
Organele proprii de conduce sunt Biroul şi Biroul lărgit. Biroul se compune din: Preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori
aleşi pentru un mandat de 2 ani şi jumătate iar, Biroul lărgit cuprinde în afara membrilor Biroului şi preşedinţii grupurilor politice.
Alegerea Preşedintelui se face după o procedură cu majoritate absolută, scrutin exprimat în trei tururi. Primii doi candidaţi
rămaşi după cel de-al treilea scrutin vor participa la turul patru în urma căruia se va decide în final alegerea preşedintelui. Rolul său
este mai mare decât cel obişnuit al preşedinţilor camerelor unui parlament naţional.
Alegerile vicepreşedinţilor se fac după aceeaşi procedură în două tururi de scrutin, la cel de-al treilea participând primii 28 de
candidaţi rămaşi în cursă, aceştia alegându-se în final cei 14 vicepreşedinţi.
Chestorii sunt aleşi după aceeaşi procedură şi ei au un vot consultativ în cadrul biroului.
Biroul lărgit are atribuţii interne importante, în special în ceea ce privesc relaţiile cu celelalte Instituţii şi organele auxiliare,
cu organele diferitelor organisme internaţionale; el are calitatea de a elabora propunerea de proiect bugetar al Comunităţilor.
Ca formaţii de lucru, Parlamentul European este compus din grupuri politice, comisii permanente, comisii temporare, comisii
de anchetă şi delegaţii interparlamentare.
Grupurile politice sunt alcătuite pe principiul afinităţilor politice. Numărul minim pentru constituirea unui grup politic este de
23 dacă deputaţii aparţin unui singur stat, de 18 dacă aparţin la 2 state şi 12 dacă aparţin la 3 sau mai multe state.Un deputat nu poate
face parte decât dintr-un grup politic. Grupurile politice joacă un rol deosebit, ele au dreptul de iniţiativă, timpi de intervenţii la
dezbateri, locuri în comisiile parlamentare ş.a. Pentru desfăşurarea activităţii se bucură de un personal auxiliar-tehnic şi de localuri şi
dotări.
O altă formaţie importantă de lucru o constituie comisiile permanente organizate pe domenii. În cadrul ultimului mandat au
figurat 18 comisii permanente dintre care exemplificăm: comisia politică; comisia pentru agricultură, bugetară, economică, monetară
şi politică industrială; comisia juridică şi protecţia drepturilor omului; comisia pentru relaţii economice externe; comisia pentru
energie; comisia pentru transporturi şi turism etc.
Fiecare deputat este membru plin al unei comisii şi membru supleant al alteia. Membrii comisiei se aleg pentru un mandat de
2 ani şi jumătate ce poate fi reînnoit. Numărul şi denumirea comisiilor sunt fixate printr-un act intern al Parlamentului, la începutul
fiecărui mandat. Comisiile permanente îşi desfăşoară activitatea între sesiuni, după un program prestabilit.
Comisiile temporare al căror mandat este de maxim 12 luni sunt create printr-o decizie a Parlamentului, act în care se arată
durata mandatului şi atribuţiile.
La cererea a cel puţin un sfert din membrii săi, Parlamentul poate constitui comisii de anchetă, al căror număr de membri nu
poate fi mai mare de 15 şi al căror mandat nu poate fi mai lung de 9 luni. Membrii acestor comisii sunt aleşi la propunerea Biroului,
dintre candidaţii propuşi de grupurile politice, iar alegerea lor se face ţinând cont de spectrul politic al Parlamentului. Instituţia mai
poate constitui delegaţii interparlamentare desemnate de grupările politice şi ale căror competenţe sunt determinate printr-un act intern
de Parlament.
Reuniunile urmează în mare regimul parlamentar clasic. Perioada cea mai lungă şi corespunzătoare mandatului este
legislatura. Anual Parlamentul se reuneşte într-o sesiune, iar perioadele efective de lucru sunt sesiunile lunare. În mod tradiţional
Parlamentul îşi începe sesiunea în a II-a zi de marţi a lunii martie din fiecare an. Parlamentul se convoacă la iniţiativa Biroului lărgit şi
în mod excepţional de Preşedinte, la iniţiativa Comisiei sau a Consiliului.
Biroul lărgit stabileşte ordinea de zi după consultările avute de Preşedinte cu grupurile politice şi comisiile permanente.
Ordinea de zi definitivă se hotărăşte de Parlament prin vot. Consiliul şi Comisia pot asista la deliberările privind ordinea de zi.
Reuniunile Parlamentului sunt deschise publicului. Regulile privind discuţiile şi deliberările sunt aceleaşi ca în reglementările
naţionale.
Quorumul este de o treime din numărul total al membrilor, iar votul absolut personal este în principiu deschis. Hotărârile se
iau cu votul a două treimi din cei prezenţi.
Parlamentul nu are drept de iniţiativă legislativă, dar are drept de iniţiativă politică, actele sale fiind temei al procedurii de
reglementare iniţiată de Comisie.
În funcţia colegislativă adoptă regulamente, decizii şi directive, în cea consultativă adoptă rezoluţii şi avize.
În cadrul fiecărei şedinţe se redactează un proces-verbal în care sunt consemnate toate aspectele (discuţii, deliberări etc.) iar
acest act se publică în termen de o lună în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE).
E. Atribuţii
Tratatele constitutive, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, prin atribuţiile conferite
Parlamentului European i-au dat rolul de organ consultativ, de cooperare şi decizional. Linia politică începută după 1957 a fost de a
lărgi atribuţiile şi evident de a mări rolul acestei Instituţii.
Ca organ de control politic îşi exercită această putere în raport cu Comisia, Consiliul şi Consiliul European, aspecte deja
evocate în secţiunile precedente ale capitolului.
Parlamentul dispune de o reală putere decizională în materie bugetară. Este cea mai importantă atribuţie, doar în acest
domeniu fiind egalul Consiliului ca organ legislativ. Procedura bugetară este destul de complicată, atribuţiile în această materie fiind
împărţite între cele două Instituţii, aşa încât să se creeze un echilibru între ele, în final hotărârea bugetului Comunităţilor fiind opera
celor două organe. Pentru venituri votul final se dă de Consiliu iar pentru cheltuieli de Parlament, bugetul devenind executoriu sub
semnătura Preşedintelui PE.

35
 Parlamentul are un rol codecizional alături de Consiliu şi uneori chiar de Comisie în proceduri de consultare (alături de
Consiliu) în proceduri de coordonare (alături de Comisie) cât şi în proceduri de cooperare (alături de Consiliu sau de ambele) în
domenii particulare determinate în Tratate. Parlamentul European are un rol decizional alături de Consiliu în materia relaţiilor externe
ale UE.
Cele mai importante acte prin care au fost sporite puterile acordate Parlamentului European sunt Actul Unic European,
Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. Actul Unic European (AUE) a prevăzut că dacă Parlamentul respinge cu
majoritate de voturi pentru a doua oară o propunere legislativă, Consiliul o va putea adopta doar cu unanimitate. Parlamentul are
dreptul de a interpela în scris şi oral, Comisia şi Consiliul, poate iniţia procedura de demitere în bloc a Comisiei, se pronunţă prin aviz
asupra cererilor de aderare la UE şi asupra acordurilor de asociere şi comerciale încheiate de Uniune.
Tratatul de la Maastricht a dat Parlamentului dreptul la codecizie alături de Consiliu în anumite domenii ce privesc piaţa
unică, dreptul de a cere Comisiei să înainteze anumite propuneri legislative, de a numi un Avocat al poporului împuternicit să
primească reclamaţii împotriva Instituţiilor şi organelor UE.
Tratatul de la Amsterdam a întărit şi mai mult rolul codecizional al acestei instituţii, atribuindu-i această putere în domenii
cum sunt: libertatea de deplasare a lucrătorilor, piaţa unică, protecţia mediului înconjurător, reţele transeuropene, protecţia
consumatorului, educaţie, cercetare, statistică etc.
Actul de modificare a CE din 1997 a întărit şi rolul politic al Parlamentului, nominalizarea Preşedintelui Comisiei fiind
supusă aprobării Parlamentului, iar la încheierea şedinţelor Consiliului European, preşedintele în exerciţiu al acestei instituţii prezintă
concluziile lucrărilor în faţa Parlamentului.
Putem spune că, în esenţă, el rămâne un organ de control democratic al celorlalte Instituţii şi codecizional alături de Consiliu,
fără a avea rolul unui Parlament naţional.
Secţiunea a V- CURTEA DE JUSTIŢIE
După fuziunea din 1957 o singură Curte de Justiţie reprezintă interesele dreptului la nivelul structurii instituţionale a Uniunii
Europene.
Constituirea, funcţionarea şi atribuţiile sale sunt determinate prin cele trei Tratate constitutive şi prin Protocoalele privind
statutul Curţii care sunt anexe la tratate; prin Regulamentul de procedură elaborat de Curte şi adoptat cu unanimitate de voturi de
Consiliu după primirea avizelor consultative din partea Comisiei şi a Parlamentului; aceste acte de bază fiind completate de
Instrucţiunile pentru grefier elaborate de Curtea de Justiţie.
Modificând Tratatele constitutive, Actul Unic European a mai adăugat Curţii de Justiţie un al doilea organ jurisdicţional.
Tribunalul de primă instanţă, fără a fi o nouă Instituţie îndeplineşte alături de Curte aceeaşi misiune, reprezentând acelaşi interes.
Tratatul modificator din 2007 propune realizarea unui sistem, denumit generic Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, alcătuit
din Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele specializate, instanţe comunitare ce judecă toate ratione materiae , fără a exista o
ierarhie între ele şi instanţele naţionale ce realizează dreptul comunitar, judecând tot ratione materiae.
A. Compunere şi statutul membrilor
Curtea de Justiţie este compusă din judecători şi avocaţi generali, cărora li se adaugă un grefier asistat de adjuncţi.
De la începutul anului 1995 Curtea de Justiţie este formată din 15 judecători şi 9 avocaţi generali, toţi fiind numiţi de
Consiliu, prin acordul comun al statelor membre. După aderarea celor 10 numărul judecătorilor a crescut la 25 după regula că fiecare
stat are dreptul la un judecător.
Iniţial Curtea a fost compusă din 7 judecători şi 2 avocaţi generali, numărul lor modificându-se cu prilejul aderării unor noi
state. În timp s-a conturat regula ca fiecare stat să fie reprezentat cel puţin de un judecător, iar cei “5 mari” să fie reprezentaţi de un
judecător şi un avocat general. Acest principiu este menţinut şi prin Tratatul de la Nisa.
Numărul judecătorilor şi avocaţilor generali din compunerea Curţii de Justiţie se stabileşte printr-un act al Consiliului dat cu
unanimitate de voturi, pe baza cererii formulate de Curte.
Prin reformele intrate în vigoare după 2004, fiecare stat are dreptul la un judecător, ceeace face ca azi CJCE să numere 27 de
judecători. Numărul avocaţilor generali a rămas la 8 iar Tratatul modificator din 2007 propune majorarea la 11, ei fiind aleşi printr-un
sistem de rotaţie.
Funcţia de judecător este aceeaşi ca şi în toate legislaţiile naţionale şi jurisdicţiile internaţionale, neexistând probleme în
calificarea rolului său. Particulară pentru jurisdicţia comunitară este funcţia de avocat general.
Ea nu are echivalent în nici o altă jurisdicţie naţională, iar sub aspect internaţional se apropie doar cu cea întâlnită în cadrul
Curţii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg(CEDO), organ jurisdicţional al Consiliului Europei.
Conform art.166 al.2 CEE, avocaţii generali sunt însărcinaţi să prezinte public, cu deplină imparţialitate şi independenţă,
concluzii motivate asupra cauzelor deduse în faţa Curţii de Justiţie, în vederea asistării acesteia în realizarea misiunii sale.
Examinând statutul membrilor, cât şi dispoziţiile particulare privind Tribunalul de primă instanţă putem preciza în plus că
avocaţii generali sunt magistraţi, dar această magistratură are un rol bine definit prin tratate şi celelalte acte ce reglementează
organizarea şi funcţionarea Curţii.
Toate reglementările arătate anterior dovedesc că tratatele au înţeles să doteze Uniunea cu o jurisdicţie de tip intern şi nu de tip
internaţional.
În ceea ce priveşte statutul judecătorilor şi avocaţilor generali, principial el are rolul de a asigura deplina independenţă şi
continuitatea în activitate.
Membrii Curţii sunt aleşi dintre personalităţi ce prezintă toate garanţiile de independenţă, iar sub aspect profesional răspund
cerinţelor pentru exercitarea celor mai înalte funcţii în magistratură, în raport de dispoziţiile legislaţiilor naţionale ale statelor care i-au

36
propus. Ei sunt jurişti de competenţă notorie. Sub aspect moral şi profesional statutul este acelaşi ca şi al judecătorilor Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani, o reînnoire parţială intervenind la fiecare 3 ani.Această dispoziţie
face ca numirea membrilor Curţii să fie un act de o deosebită importanţă, personalitatea acestora influenţând pentru foarte multă
vreme evoluţia jurisprudenţei comunitare şi în ultimă instanţă interpretarea, realizarea şi aplicarea dreptului, de care depinde însuşi
realizarea scopului construcţiei comunitare.
Funcţiile de judecător şi avocat general sunt incompatibile cu exerciţiul oricărei funcţii politice sau administrative, precum şi
orice activitate cu titlu profesional, remunerată sau nu, care ar afecta independenţa, cu excepţia celei de cadru universitar.
La începutul mandatului judecătorii şi avocaţii generali depun un jurământ în cadrul unei şedinţe solemne.Ei beneficiază de
imunitate de jurisdicţie pe toată durata mandatului, imunitate ce nu poate fi ridicată decât de Curte în urma unei hotărâri dată cu
unanimitate, în absenţa persoanei în cauză.
B. Organizare
La fiecare trei ani, judecătorii aleg din rândul lor un Preşedinte al Curţii pentru un mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit. La
procedura de alegere a preşedintelui şedinţele şi deliberările în camera de consiliu, iar sub aspect jurisdicţional poate să ia măsuri pe
cale de ordonanţă.
În principiu Curtea se reuneşte în plen. Pentru uşurarea misiunii sale şi accelerarea judecării cauzelor, tratatele au prevăzut
posibilitatea constituirii de camere compuse din 3 sau 5 membri. În prezent funcţionează şase camere: două compuse din 5 judecători
şi patru din 3 judecători.
După anul 1974 competenţa camerelor s-a lărgit continuu, devenind regula. Şedinţele în plen sunt din ce în ce mai rare şi au
loc doar când se dezbat cauze de importanţă deosebită, la cererea statului sau a persoanei interesate şi numai după ce Curtea însăşi a
hotărât reuniunea sa în plen pentru cauza respectivă. Camerele sunt desemnate anual de Curte, atât sub aspectul numărului, cât şi al
componenţei lor. Curtea alege anual preşedinţii camerelor şi desemnează un prim avocat general pentru fiecare cameră.
Curtea numeşte pentru o perioadă de 6 ani un grefier.Atribuţiile sale sunt mult mai mari decât cele din jurisdicţiile naţionale.
El are atribuţii de ordin judiciar şi administrativ. În temeiul atribuţiilor de ordin judiciar el asistă Curtea şi membrii săi în exercitarea
funcţiilor acestora: primirea, transmiterea, precizarea de documente; asistarea la şedinţe; răspunde de serviciile de arhivă şi în mod
special de publicarea Culegerii de practică (jurisprudenţă) care redă textul integral al hotărârilor şi ordonanţelor.
În temeiul atribuţiilor de ordin administrativ, sub autoritatea Preşedintelui asigură administrarea serviciilor Curţii. În
activitatea sa grefierul este asistat de mai mulţi adjuncţi.
Fiecare judecător şi avocat general este asistat personal de doi referenţi, de aceeaşi naţionalitate cu magistratul, jurişti
calificaţi, doctori în drept şi dependenţi doar de magistratul pe care îl asistă. Referenţii constituie cabinetul fiecărui membru al Curţii şi
desfăşoară o activitate deosebit de importantă de informare şi documentare, îndeosebi activitatea referenţilor de pe lângă avocaţii
generali este deosebit de laborioasă, dat fiind rolul acestor membrii ai Curţii.
C. Atribuţii şi funcţionare
Curtea de Justiţie este investită cu misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor
(art.31 CECO, art.164 CEE, art.136 CEEA).
După natura lor distingem două mari categorii de atribuţii: consultative şi jurisdicţionale.
Curtea este abilitată să emită în unele proceduri particulare avize şi deliberări, acte care în general nu sunt obligatorii şi au un
caracter consultativ, deciziile în materiile respective fiind luate de alte organe. Aceste cazuri sunt rare pentru că în principiu atribuţiile
Curţii sunt jurisdicţionale.
A doua categorie de atribuţii este foarte vastă şi diversificată, înglobând toate modalităţile de control contencios. După
crearea Tribunalului de primă instanţă o parte din atribuţii au fost preluate de acesta, aşa încât în prezent distingem trei categorii de
competenţe:
a) de a interpreta şi a aprecia asupra validităţii, competenţă exercitată la cererea jurisdicţiilor naţionale şi care reprezintă un
important instrument de cooperare între jurisdicţia comunitară şi jurisdicţiile naţionale;
b) de a judeca în fond în materie de legalitate şi reparaţii;
c) de a executa control judiciar asupra hotărârilor date în primă instanţă de Tribunal.
Curtea desfăşoară o activitate permanentă, cu excepţia vacanţelor judecătoreşti, al căror calendar este fixat prin regulamentul
de procedură.
Quorum-ul de 7 judecători este obligatoriu pentru şedinţele în plen şi de 3 judecători pentru camere. Curtea nu poate delibera
valabil decât într-un număr impar de membri (art.15 Statut). Preşedintele nu are un vot majoritar.
Art.16 Statut prevede că o parte nu poate invoca nici naţionalitatea unui judecător şi nici absenţa din complet a unui judecător
naţional pentru a cere modificarea completului Curţii sau a camerei.
Deliberările au loc în camera de consiliu, doar în prezenţa judecătorilor. Dacă nu există un consens, hotărârea se va lua cu
majoritate de voturi, începându-se cu exprimarea soluţiei celui mai tânăr membru al completului. Hotărârea nu va menţiona dacă s-a
dat cu majoritate sau cu unanimitate şi nici opinia separată nu se arată în hotărâre. Această regulă s-a conturat după lungi controverse.
Se consideră că în acest mod se asigură reala independenţă a judecătorilor atât faţă de autorităţi cât şi faţă de opinia publică care are
tendinţa de a face mereu legătura între soluţie şi naţionalitatea celui care a dat-o.
Această soluţie asigură şi integrarea sistemelor naţionale de drept, găsirea unui compromis, a unei soluţii acceptate de toţi,
fapt care duce implicit şi la sporirea autorităţii hotărârilor Curţii de Justiţie.
D. Procedură

37
 În privinţa caracterelor sale generale, procedura în faţa Curţii de Justiţie este contradictorie, publică, mixtă şi inchizitorie,
evident mai puţin în materie consultativă.
Procedura se compune din două faze obligatorii: una scrisă şi alta orală. Faza scrisă începe cu adresarea cererii de chemare în
judecată către grefa Curţii, prin scrisoare recomandată. Cererea trebuie să conţină numele părţilor, obiectul litigiului, o prezentare
sumară a situaţiei de fapt şi a argumentelor de drept, precum şi concluziile, pretenţiile finale ale reclamantului. Cererea trebuie
adresată Curţii în termenul prevăzut de tratate pentru fiecare cale de atac.
După primirea cererii, aceasta este înregistrată într-un registru special şi preşedintele Curţii va desemna un judecător raportor
care va urmări îndeaproape desfăşurarea cauzei respective. Cererea va fi comunicată părţii adverse care are un termen de o lună pentru
a pregăti apărarea şi a prezenta care are un termen de o lună pentru a pregăti apărarea şi a prezenta un memoriu în acest sens. După
acest termen, de regulă fiecare parte are dreptul de a depune un memoriu suplimentar, respectiv din partea reclamantului o precizare a
pretenţiilor sale în raport de apărările pârâtului, iar din partea pârâtului un memoriu suplimentar, în apărare la această precizare. În
majoritate cazurile se întâlnesc două memorii scrise formulate de fiecare dintre părţi.
După închiderea fazei scrise, preşedintele va fixa data la care va avea loc şedinţa, acest act deschizând procedura orală în faţa
Curţii.
Faza orală conţine: citirea raportului de şedinţă de către judecătorul raportor, pledoariile părţilor, urmate de concluziile
avocatului general. De regulă raportul de şedinţă este comunicat din timp părţilor şi în această situaţie nu mai este citit în public. După
prezentarea concluziilor avocatului general, Curtea se retrage pentru a delibera. Deliberările se finalizează cu redactarea hotărârii care
va fi citită în şedinţă publică.
Între cele două faze poate exista o a treia, care este o fază de instrucţie. În aceste condiţii Curtea poate ordona probe cum
sunt: expertize, luarea unor declaraţii testimoniale, cercetări la faţa locului, depunerea unor acte suplimentare, sau Curtea poate să
ceară ca părţile să răspundă asupra anumitor probleme şi să îşi precizeze anumite pretenţii.
Procedura astfel arătată este contradictorie, publică, mixtă şi inchizitorie.
Procedura în faţa Curţii de Justiţie are şi trăsături specifice în ceea ce priveşte reprezentarea părţilor, regimul lingvistic,
cheltuielile judiciare şi forma hotărârilor.
În ceea ce priveşte reprezentarea părţilor ea este obligatorie în faţa Curţii, pentru orice tip de cauză. Instituţiile comunitare
sunt reprezentate de agenţi care sunt în general membrii ai serviciilor juridice proprii, iar statele sunt reprezentate de funcţionari
specializaţi aparţinând Ministerului Afacerilor Externe. Particularii persoane fizice sau juridice sunt reprezentaţi obligatoriu de
avocaţi. Curtea nu are un barou propriu şi poate pleda în faţa acestei instanţe un profesionist având naţionalitatea unui stat membru,
care are dreptul de a exercita avocatura şi a pleda în faţa instanţelor de judecată în raport de legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte domiciliul părţilor, acesta este în mod obligatoriu la Luxembourg. În aceste condiţii statele membre
figurează cu domiciliul la sediile reprezentanţelor diplomatice de pe lângă Marele Ducat de Luxembourg, iar persoanele fizice şi
juridice de drept privat figurează cu domiciliu ales la locuinţa unei persoane de încredere luxemburgheză, de cele mai multe ori
această persoană fiind avocatul care reprezintă interesele în cauză. Toate actele şi documentele se comunică la domiciliul astfel arătat.
Regulamentul de procedură conţine şi dispoziţii speciale în privinţa regimului lingvistic. Toate cele 23 limbi oficiale sunt
limbi de procedură. Judecătorii şi justiţiabilii trebuie să înţeleagă şi să se facă înţeleşi în limba care le este cea mai obişnuită.
Actele, expertizele, depoziţiile martorilor pot fi redactate în oricare dintre limbile oficiale, iar judecătorii, avocaţii generali şi
avocaţii părţilor se pot exprima în oricare din cele 21 limbi. Această dispoziţie cunoaşte totuşi o precizare: pentru fiecare cauză doar
una din limbile oficiale este reţinută ca limbă de procedură. Ea se determină astfel: în toate cazurile în care nu este parte o Instituţie,
limba de procedură va fi limba pârâtului, indiferent că acesta este stat sau o persoană de drept privat; când pârât este o Instituţie,
reclamantul va alege în mod liber limba de procedură.
Odată limba de procedură aleasă, toate actele de procedură se vor desfăşura în această limbă, toate documentele, memoriile,
concluziile şi pledoariile vor fi scrise şi susţinute în această limbă. Ordonanţele şi hotărârile se redactează în limba de procedură aleasă
şi doar ea constituie versiunea oficială, celelalte versiuni în alte limbi având valoare de traduceri. Grefierul răspunde de traducerea
tuturor documentelor şi a hotărârilor.

38