Romantismul

Romantismul este un important curent literar si artistic, aparut in Anglia, Franta si

Germania in prima parte a secolului trecut, ca opozitie la clasicism. Romanticii
preconizau o literatura inspirata din realitatile nationale, din traditii folclorice, din istorie
si chiar din miturile si legendele unor popoare indepartate; sustineau valorile
sensibilitatii, ale individului, ale naturii; incercau sa elibereze creatia artistica de
rigiditatea canoanelor si a conventiilor clasice, dand totodata acces in paginile romanelor,
a pieselor de teatru sau in versurile poeziilor unor personaje si probleme ce reflectau
epoca de dupa Marea Revolutie Franceza din 1789.
Acest curent invata scriitorii si poatii sa se inspire din istoria nationala si din
creatia folclorica specifica tarii lor.Personajele romantice sunt eroi exceptionali in
imprejurari exceptionale, construite adesea pe principiul antitezei si putand evolua pe
parcursul operei in ceea ce priveste trasaturile lor de caracter.
Astfel, principalele caracteristici ale romantismului drept curent literar pot fi
rezumate prin:cultivarea sensibilitatii si fanteziei creatoare, complexitatea personalitatii
umane, evaziunea in trecut, istorie, vis, contemplarea naturii infatisata sub lumina culorii
locale, interesul pentru folclor, prezenta unor personaje provenind din toate mediile
sociale, eroii extraordinari ai operelor epice fiind pusi sa actioneze in imprejurari
extraordinare, totul fiind intr-o libertate deplina de creatie.
Marii reprezentanti internationali ai acestui curent, Novalis, J.L. Tieck, E.T.A.
Hoffmann, G.G. Byron, P.B. Shelley, A. Lamartine, A. de Vigny, V. Hugo, G. Leopardi,
A. Puskin, M. Lermontov, E.A. Poe, A. Petrofi, A. Mickiewicz au realizat adevarate
caodopere ale literaturii romantice, in proza sau in versuri.
Romeo si Julieta, probabil cea mai cunoscuta poveste de dragoste din istoria
lumii, scrisa in 1594 este o tragedie in cinci acte, care are la baza o poveste reala,
petrecuta in secolul al XIV-lea.
Intriga acestei tragedii o constituie intalnirea Julietei cu Romeo. La inceput cei
doi nu isi cunosc identitatea , nestiind ca apartin celor doua familii vrasmase din Verona.
Ca dovada a puternicelor sentimente putem observa ca cei doi trec cu usurinta peste
obstacolul social si peste ura crancena ce era prezenta intre familiile lor timp de mai multi
ani. Romeo si Julieta traiesc o poveste de dragoste plina de romantism si declaratii
incarcate afectiv care emotioneaza pana si cel mai critic cititor. Sentimentele ce ii unesc ii
fac sa uite complet de rostul lor in famiile de care apartin, astfel incat Julieta uita ca inima
sa este deja vanduta altui fecior predestinat de domnul Capulet spre ai fi sot pana la
moarte.
Romeo este o figura romantica tragica. Incepe prin a fi un tinar superficial si
sfirseste prin a se implica intr-o relatie complexa, careia i se sacrifica.
Julieta, membra a familiei Capulet, este foarte tinara, are doar 14 ani. Ea este crescuta de
Doica, care ii este prietena, confidenta si mai mult, mama. De-a lungul piesei Julieta se
bizuie pe ea in situatiile cele mai dificile. Doamna Capulet, mama biologica a Julietei, nu
ii este apropiata. Cind Julieta atinge virsata maritisului, vrea sa o casatoreasca cu Paris,
netinind cont de sentimentele ei. Julieta incearca sa-i vorbesca dar mama ei nu vrea sa o
asculte si ii spune ca se va marita cu Paris chiar si cu sila.
.Julieta evolueza pe parcursul piesei transformindu-se intr-o femeie independenta.
Primul semn este impotrivirea in fata parintilor la casatoria cu Paris. La sfirsitul piesei
tinara Julieta se trezeste si il gaseste pe iubitul sau Romeo mort. Pentru ca nu vrea sa
traiesca fara el, se sinucide.
Nuvela Sarmanul Dionis e o constructie epica cuprinzatoare. Dateaza din
vremea studiilor la Viena si a fost publicata în Convorbiri Literale în 1972.
Titlul nuvelei este sugestiv. Epitetul Sarmanul marcheaza destinul personajului,
tipul tânarului intelectual, romantic, neadaptat, cu un destin romantic si o situatie de
exceptie. Sarmanul Dionis dezbate soarta tragica a omului superior a omului de geniu
într-o societate ostila adevaratelor valori spirituale, societate care încearca sa se detaseze,
refugiindu-se în vis. Autodidact, pasionat de filozofie si de lectura cartilor vechi, încearca
sa descifreze niste carti bizantine de astrologie, împrumutate de la anticar. Modesta sa
lumânare se consuma, dar el continua lectura la lumina lunii si zareste în casa vecina,
prin fereastra deschisa, o tânara îmbracata în alb cu chip delicat, feciorelnic, o noua
Ofelie.
Încercând sa descifreze semnul astrologic al cartii se transpune în vremea lui
Alexandru cel Bun sub chipul calugarului Dan, elevul unui dascal din Socola. El îi
marturiseste acestuia ca are revelatia de a fi trait într-o lume moderna cu numele de
Dionis. Acesta îl încurajeaja sa continue aceasta experienta (motivul metempsihozei).
Continuând aceasta aventura, Dan se detaseaza de propria-i umbra, fapt care-i releva ca
sufletul sau a fost cândva zooastru (cel care facea ca sufletele sa se mute din loc). La
îndemnul umbrei pleaca într-o calatorie cosmica împreuna cu iubita sa Maria, fiica
boierului Mesteacan. Pamântul e prefacut într-un margaritar pe care-l atârna la salba
iubitei sale (motivul umbrei si al dedublarii).
Traiul pe care-l duce alaturi de iubita sa îl face sa traiasca ca-n paradis. Visul lui
e tulburat de un triunghi în care se afla un proverb arab stravechi pe care nu-l poate
descifra (motivul visului). Reuseste în cele din urma. Dezleaga aceasta enigma care le
face relativa fericirea. Dan are revelatia fetei si credinta ca el este stapânul lumii, însusi
Dumnezeu.
Aceasta cugetare profanatoare îl pierde, îi anuleaza puterea magica si îl readuce
la conditia initiala de pamântean. Trezit, Dionis realizeaza ca a adormit adânc în gradina
plina de mireasma florilor. La fereastra casei vecine zareste chipul blând al tinerei pe care
o identifica cu Maria visurilor sale. Îi trimite o scrisoare în care îi marturiseste pasiunea si
din surescitare cade într-un lesin adânc. Tutorele Mariei îi vine în ajutor si îl îngrijeste în
timpul bolii.
În 1827, în prefata la drama Cromwell, Victor Hugo se impunea ca teoretician al
romantismului, definind libertatea literaturii în alegerea temei, în promovarea atitudinilor
de revolta contra tiraniilor si de solidaritate cu popoarele angajate în lupta pentru
libertate, în orientarea catre contactul direct cu viata de unde sa se împrospateze. Eroii
dramelor sale sunt însufletiti de idei înaltatoare, de patriotism (Ruy Blas), de idealul
libertatii (Cromwell si Hernani), de iubirea materna (Lucretia Borgia).
Mizerabilii. Eroul central si totodata pivotul în jurul caruia se articuleaza
planurile narative este Jean Valjean, al carui destin tragic s-a transformat iremediabil într-
un cosmar, atunci cînd, pentru ca a furat o pîine, a fost condamnat la ocna. Chiar si dupa
zece ani de temnita grea, el este silit sa se ascunda sub false identitati de prigoana
neobosita a politistului Javert, incapabil sa vada dincolo de lege complexitatea sufletului
omenesc. Convins de misiunea sa, de inspiratie dantesca, de a face din realitate un infern,
romancierul structureaza în succesiunea scenelor epice aven-turile prin care trece eroul
pentru a-si salva viata si pentru a o ocroti pe Cosette – fiica unei prostituate, salvata de el
din casa lui Thénardier, unde era supusa la un regim inuman - pe care o considera propria
sa fiica. Fara a fi un razbunator si fara a încerca sa se substituie justitiei omenesti sau
divine, Jean Valjean îsi urmeaza existenta zbuciumata pe drumul unei continue
ascensiuni spre absolutul etic. Firul biografiei sale este însa împletit cu alte destine,
înscrise si ele în contextul aceleiasi epoci, ceea ce transforma constructia într-o adevarata
fresca sociala.
Înconjurat de personaje din toate mediile sociale, Jean Valjean are de depasit
obstacole care tin de istorie sau de natura duala a omului, oscilând ca fiinta între bine si
rau; drumul sau, desi presarat adeseori cu înfrângeri, este ascendent si triumfator în
ordine morala. Astfel, Javert, cel care l-a vânat întreaga viata, va fi salvat de fostul ocnas
din mâinile insurgentilor în luna iunie a sângerosului an 1832. Sanctiunea morala pe care
o primeste fostul politist sta sub semnul unei moralitati deasupra comunului.
Nemaiputând urma calea de a-l prigoni pe salvatorul sau, dar neavând nici puterea de a
rezolva conflictul cu propria constiinta, Javert se va sinucide, dând astfel mesajului o
noua valoare morala, în aceleasi împrejurari, Jean Valjean îl va salva de la moarte si pe
Marius de Pontmercy, fiul unui ofiter bonapartist si iubitul Cosettei. Acesta o va
îndeparta ulterior cu cruzime pe Cosette de binefacatorul comun, pentru ca, într-o ultima
lovitura de teatru, sa se regaseasca toti la patul de suferinta al fostului ocnas, care se
stinge din viata linistit, împacat cu sine.
Romanul lui Hugo îsi confirma grandoarea si prin aceea ca abordeaza marile
probleme ale secolului sau, cauzele degradarii umane sub apasarea societatii. Eroii
exprima, prin portretele lor, binele sau raul social, si Valjean, Fantine, Cosette, Gavroche,
Marius, domnul Myriel, Thénardier sau Javert se plaseaza în limitele moralei sau în afara
ei, caci, asa cum observa J.H. Hunt, "asemenea tip de personaj nu este decât o idee
învesmântata în carne, un gând sau un sentiment".