C

harles Baudelaire ramne primul mare poet modern, modern n acceptiunea secolului nostru.
Venind sa exemplifice o estetica noua, nescrisa nca, dar mprastiind fulguratii stranii din toate scrierile lui de pna
atunci, Florile Raului (1857) au marcat momentul istoric ncepnd de la care, n planul conceptelor, arta s-a desprins de
frumos, urtul devenind izvor de inspiratie pentru artist. Dintr-o data, problematica poeziei s-a tulburat si s-a mbogatit. Daca
pna la Baudelaire arta nu putea sa existe fara frumos, n timp ce frumosul putea sa existe n afara artei, ca frumos
natural, cu Baudelaire, arta capata un statut de suzeranitate, dispunnd de frumusete, dar putndu-se dispensa de ea. n
optica poetului, urtul reveleaza nsusiri sensibile la lucrarea artei, aceasta noua categorie estetica avnd nu mai putina
importanta dect frumosul n exprimarea adevarului vietii. Fara a decurge exclusiv din urt, estetica lui Baudelaire impunea, n
fond, o norma a bunului simt, ocultata de-a lungul vremii de morala curenta, care, n numele unei elevatii desprinse de
realitatea omeneasca, si ndeparta privirile de la sondarea abisurilor nu totdeauna delectabile si pure ale sufletului ...
Chiar daca psihologica, arta se consacra exterioritatii si n sensul respectarii tacite a unor interdictii ce delimitau launtrul sfsiat de
disperare al omului, n care pasiuni nvalmasite, batai de aripi albe si negre, spaime existentiale, vicii devastatoare, nebunii
mocnite contribuie la definirea naturii umane nu mai putin ca frumusetea, armonia si spiritul naltarii. Att n Florile Raului, ct si
n scrierile sale de estetica, Baudelaire repudiaza problematica sensibilitatii medii si si ndreapta interesul spre cele doua
categorii morale extreme: binele si raul, cerul si prapastia, angelicul si diavolescul, tulburarea si echilibrul, urtul si
frumosul, prabusirea si naltarea, durerea si extazul, viciul si puritatea. El parcurge ntreaga distanta pe care se astern
faptele sufletesti ale omului, exprimndu-le ntr-o totala si izbitoare sinceritate. Acesta e adevaratul spirit baudelairian si
el implica o ntelegere filosofica a artei; ceea ce s-a impus nsa n timp a fost impresia baudelairiana, trezita si ntretinuta mai
mult de unul din polii acestei dualitati, polul raului si al urtului, ce lovea mai mult inertia sensibilitatii artistice de pna la
el dect binele si frumosul, aflate, ntr-un fel, n firea lucrurilor. Asa se explica faptul ca pna azi persista ideea, n buna
masura falsa, ca poeziaStrvul e mai baudelairiana dect Invitatie la calatorie sau Metamorfozele vampirului dect naltare.
si tot impresia baudelairiana a facut ca multi traducatori ai Florilor Raului, si nu numai romni, sa caute echivalente lexicale
si stilistice potrivite mai mult laturii sumbre, corespunzatoare, prin cromatica, tensiunii n negativ a conceptelor, cu alte cuvinte,
sa faca o traducere mai concreta si mai pitoreasca pe care, extinznd-o si asupra laturii luminoase, au denaturat-o,
realiznd un fel de mbracare a nudului ... Se deplasa astfel noutatea baudelairiana din zona conceptuala n cea a
surprizei plastice a lexicului, de care poetul nu era n mod deosebit interesat, asa cum vom vedea mai departe. Or, tocmai
n echidistribuirea spiritului sau ntre cei doi poli, n curajul si forta de a exprima artistic urtul si frumosul, raul si binele, elevarea
si prabusirea sufleteasca, sta eroismul lui Baudelaire si nu e deloc ntmplator faptul ca poetul si gasea predecesori n
Beethoven, Byron si Poe.
Baudelaire ofera exemplul cel mai timpuriu si mai puternic de ceea ce numim sensibilitate moderna n creatia artistica. De la
nceput, el a hotart sa priveasca separat creatia si separat arta, restrngnd-o pe aceasta din urma la sfera unei maiestrii sustrase
zbuciumului omenesc fundamental. Fara sa nege maiestria, el nu cauta s-o reprezinte, ci s-o supuna nsusindu-si-o si so depaseasca. ntr-adevar, Baudelaire este un maestru al poeziei franceze si universale, dar o poezie a sa, privita ca piesa de
maiestrie, poarta nti de toate urma trecerii prin foc: fascineaza prin oxizi misteriosi, prin cenusa savant reticulata dupa fuziune,
printr-o dulceata a prozodiei ce nu-i urmarea unei rabdatoare slefuiri, ci a mpietririi fluiditatilor incandescente atunci cnd se
rac 727o1410h esc. Impresia aceasta o ntlnim si la Eminescu, ilustrata mai mult de asonanta, n general de
efortul aproximarii prin omofonii, ceea ce-l apropie de spiritul stilistic al poeziei populare ... Baudelaire ironiza, cnd subtil, cnd explicit,
poticnirea n maiestrie. Maestrul si prietenul sau, orict de mare, Thophile Gautier, caruia i sunt dedicate, cu atta
deferenta, Florile Raului, este totusi, n ochii sai, un poet impecabil, ceea ce vrea sa nsemne - n sensul etimologiei latine - fara nici
un pacat, adica tocmai poet al acestei arte; Victor Hugo, caruia Baudelaire i nchina mai multe tablouri pariziene, e "un artizan
mai mult corect dect creator", iar n excelenta poezie a lui Thodore de Banville ar vrea sa auda totusi "discordantele muzicii de
sabat" si "schelalaielile ironiei, aceasta razbunare a nvinsului" ...
Creatia adevarata transcede artei, e o libertate pura, dobndita dupa ce spiritul s-a nstapnit pe arta. Mai mult dect arta, creatia
priveste adevarul trairii si nu se realizeaza dect atunci cnd trairea e zguduitoare, iar marturisirea ei patetica si totala. Cum ar fi
putut atunci Baudelaire sa fie poet impecabil, cnd izvorul zguduirii e pacatul nsusi, iar al patetismului, nevoiaimperioasa de a-l
destainui!? ... Creatorul cauta pna n cele mai stinghere cotloane ale sufletului, rar spalate de lumina gndului, si se exprima cu o
sinceritate ndeobste traumatizanta pentru morala convenabila si pentru simtirea grijuliu ferita de sngerari,
amndoua acestea nfratite, nu de putine ori, n pactele fatarniciei ... Infernul lui Baudelaire nu e negru, ci transparent, iar
coborrea n mlastinile lui fermentate nu cere un efort mai mare dect naltarea spre puritatile paradisiace ... "Nu s-a
ncarcat cu crime secrete ..." spunea un filosof modern despre poet.
Intelectualismul este un alt element care asigura caracterul modern al artei lui Baudelaire. Dar nu un intelectualism n sensul
cultivarii laturii abstracte a gndirii, ci al luciditatii nemodulate de amagirile si iluziile sensibilitatii, dispusa la trucaje si
absolviri ce contravin franchetei poetului hotart sa exprime adevarul despre sine. Ca n unele straluminari ale artei
arhaice, a exprima recunoaste, n cazul lui Baudelaire, etimologia primara a termenului, aceea a latinescului exprimere,
adica a face sa iasa prinapasare. Ideea arata un conflict. De altfel, poetul nsusi spune despre adevarurile pe care arta lui le
rosteste ca sunt rodul "apasarii unei odioase tiranii". Aceasta opresiune creatoare face ca opera de arta sa fie urmarea
reflectivitatii spontane, straina de orice tendentiozitati ori tezisme, ce reduc opera de arta la a fi anexa unor idei cu valoare
de prejudecata. Oroarea fata de teza nu-l mpiedica pe artist sa utilizeze n constructiile sale conceptul. Dimpotriva, poetulgnditor l foloseste din plin n Florile Raului, nct chiar conceptul e cel care le confera un anume grad de decolorare.
Pentru a face din concepte personaje ntr-un libret amenintat de monotonia piesei, de cele mai multe ori cu un singur erou

principal, poetul, el le grafiaza adesea cu majuscula initiala: Plictisul, Viciul, Pacatul, Prostia etc., ori Natura,
Adevarul, Frumusetea, Eternitatea, Speranta, Trezirea etc. Poetul ntrebuinteaza astfel de concepte, dincolo de care se afla
trairi cutremuratoare, ca pe adevarate jaloane ale unei estetici de o puternica marca personala.
Aceasta arta intelectuala e demonica, nsa nu printr-un program, ci prin miscarea ei cea mai launtrica. Ea poarta blestemul
de a fi mereu noua, de a anula experienta convertita n binele pe care l reprezinta stiutul, cu punctele lui de reazim ce
ngaduie clipa de ragaz si multumirea. Resortul ce-i asigura perpetua noutate este revolta si nu e ntmplator faptul ca Florile
Raului au un capitol ce poarta acest nume, Revolta, plasat naintea capitolului Moartea. Revolta, sinonim sufletesc al negarii ...
Esenta artei sta, dupa Baudelaire, n revelatie. Arta trebuie sa tulbure fara contenire prin inedit, sa scoata sufletul din echilibrul
stabil si sa-l plaseze n echilibrul metastabil, pururi amenintat, sensibil lucrarii Diavolului. O opera de arta trebuie ori sa fie noua, ori,
daca e beletristica, sa ofere noutatea la fiece lectura, ca si cum aceasta s-ar savrsi sub lumina unei tot alte hermeneutici, altfel
ramne o abstractie comuna si goala, opera a unui imens plictis. Dar revelarea esentelor nu e de ajuns pentru a da statut
artei; mai trebuie sa existe un element care sa le nege pe masura ce ele se afirma, altfel arta s-ar reduce la o simpla opera de
arheologie spirituala. Acest element este demonismul. El le contrazice esentelor revelate de arta caracterul etern, opunndule perisabilul, si le contrazice caracterul spiritual, opunndu-le rictusurile carnii muncite de patimi. Demonismul confera
viata operei. Exista permanent un "sarpe galben" cuibarit n suflet, ce zice nu la orice da, ce se opune nevoii de certitudine,
ce altereaza armonia ndata dupa mplinirea ei, ce strabate n raspar toate structurile sufletesti n sedimentare si tulbura
ataraxia rvnita de sufletul omenesc.
Prin demoniacul viziunii, Florile Raului completeaza imaginea dramatica a omului oferita de romantism, sporind
ponderea tragismului. Eroul baudelairian nu numai ca strabate gheena suferintei, printr-o simpla deplasare nspre infern, cum
o face n poezii ca Beatrice ori Metamorfozele vampirului, sau dinspre infern, ca n Binecuvntare saunaltare, ci
gazduieste n nsusi sufletul lui infernul, ca pe o condamnare pe viata. Osndirea capata valoarea unei dimensiuni a profunzimii,
vector ce zadarnic s-ar mai intersecta cu deplasarile pe orizontala, ntr-un sens sau altul, ale evenimentelor soartei sale:
viitorul sau reveriile privitoare la trecut. Eposul vietii este inutil n acest caz. Deznadejdea izvoraste din descoperirea sufletului
fixat pe vesnicie n spatiul suferintei. Timpul si miscarea sufleteasca pe care acesta o creeaza l-au parasit: poetul e
abandonat deznadejdii. Mintea straluceste, dar sufletul e ranit. "E mai greu sa-l iubesti pe Dumnezeu dect sa crezi n el
- scrie Baudelaire n unul din cele trei proiecte de prefata la Florile Raului. Dimpotriva, e mai greu pentru oamenii secolului
nostru sa creada n diavol dect sa-l iubeasca. Toata lumea l simte si nimeni nu crede n el. Sublima subtilitate a
Diavolului". Pendularea scriitorului ntre Dumnezeu si Diavol are la origine o timpurie si paradoxala pozitie sufleteasca fata de
viata. O spune singur n Jurnale: "nca de copil am simtit n inima doua simtaminte contradictorii, oroarea de viata si extazul vietii".
Sila de viata nsa a trecut naintea extazului, acesta rarefiindu-se pna la a disparea. Urmare a luciditatii dezbarate pna si
de cea mai slaba irizare a iluziei, urtul a cotropit sufletul poetului, asemeni celui mai mare rau cu putinta, asa cum singur o
afirma n finalul poeziei, Cititorului. Urtul e trait fie ca pustiu, deci n orizontalitate, fie ca abis, deci n verticalitate: infinitul perceput
n doua dimensiuni... Urtul e sentiment, nu absenta a sentimentului, nu indiferenta, nu apatie. "Ceea ce numiti indiferenta e
numai resemnarea disperarii" - spune Baudelaire ... Apatia e o decuplare de viata prin atrofia receptorilor pentru ea; n cazul
lui Baudelaire, urtul e urmarea unei sensibilitati consumate, un alt fel de a numi viata parcursa, extinderea unui punct final,
de aceea urtul e asociat, n viziunile sale, mortii. Dezgustul e nca n viata; urtul nsa e deja viata moarta." Aceasta carte
- scrie poetul despre Florile Raului - va ramne ca o marturie a dezgustului si a scrbei mele de toate cele". nsa a trebuit o
mare forta a dezgustului pentru ca aceasta capodopera a liricii universale sa fie scrisa si - e de presupus - o scadere a bucuriei
vietii pna aproape de extinctie: se stie ca poetul a facut o tentativa de sinucidere si a hranit multa vreme gndul ei. Paradisurile
artificiale traite de el erau - dincolo de semnificatia lor metafizica - o forma de a mai face ca bucuria vietii sa plpie, ele fiind totusi
o dublura de viata, o iluzie de viata, un substitut de viata ... Abia cnd zona dezgustului a fost strabatuta, placerea de viata
nvinsa si sentimentul urtului rotunjit, i apare poetului tara de dincolo de negura: creatia. Traversnd cercurile multiple
ale infernului propriu, el si poate lua revansa prin forma superioara de viata care este creatia, sinonim al libertatii pure si
consacrare ntru singuratatea absoluta. "Cnd voi fi inspirat dezgust si oroare tuturor - va scrie n Rachete - voi fi cucerit
singuratatea". nca din adolescenta ncepuse acest program, experimentat mai nti pe propriii sai parinti, trezind n generalul
Aupick, tatal sau vitreg, dezgust si ura, iar n inima doamnei Aupick, mama sa, un amestec de groaza si iubire tandra ...
Sentimentul singuratatii e asociat de Baudelaire cu ideea de geniu, de aceea geniul e osndit la incomunicabilitate, cta vreme
pentru fiintele de obste comunicabilitatea este o conditie sine qua non, asigurnd rosturile Venerei Pandemia,
procreatoarea, din filosofia platonica. O noteaza poetul nsusi: "Gustul de nenvins al prostitutiei n inima omului, din care
ia nastere groaza de singuratate. Vrea sa fie doi. Omul de geniu vrea sa fie unul, deci solitar. Gloria este sa rami unul si
sa te prostituezi ntr-un fel aparte". (Inima mea asa cum este, XXXVI). Genialitatea mprumuta nsusiri celui numit cu un termen
englezesc dandy, om modern ce se cuvine sa traiasca detasat si sa doarma n fata oglinzii - simbol al trecerii reflexiei n
reflectie. Opus femeii, el stie sa separe sufletul de trup, sa traiasca abstract ntr-o frumusete a lui si a lumii sale, departndu-se
de conditia naturalului, abominabil n optica poetului-filosof ... Singuratatea baudelariana era totusi un elaborat mintal, nu o
nevoie sufleteasca. Charles Asselineau spune ca Baudelaire nu suporta sa stea nici macar o ora singur si si scria
deseori articolele avnd pe cineva alaturi, care putea chiar sa doarma, numai sa existe acolo ... Desele altercatii si
mpacari cudragostea vietii lui, mulatra Jeanne Duval, o atesta. De altfel, nici pe planul mentalului aceasta singuratate nu putea
atinge desavrsirea, deoarece poetul nu se putea desprinde total fata de cei carora le inspira dezgust: i trebuiau, chiar daca i
detesta. Ruperea completa de ei ar fi nsemnat pierderea unei piese importante din mecanismul de producere constanta a
simtamintelor de dezgust. Prezenta celor ce-i primeau ura i era, n felul acesta, necesara. Stimulativa pentru sufletul lui
dezgustat, existenta lor era, pe de alta parte, de natura sa nu-l satisfaca pe creatorul nsetat dupa o detasare franca si
descoperind voluptati n zbor: poezia naltare o atesta, dupa cum si antinomia continuta n titlul Spleen si ideal. E nca un
argument plednd n favoarea pendularii - chiar daca inegale - a lui Baudelaire ntre bine si rau ... Libertatea n care se
imagineaza este izvorul orgoliului sau si al celor trei mari rele de care se plnge: plictisul, incomunicabilitatea si senzatia
de abis. "Moral si fizic, am avut totdeauna senzatia abisului: nu numai abisul somnului, dar si abisul faptei, al visului, al
amintirii, al dorintei, al regretului, al remuscarii, al frumosului, al numarului", noteaza n Jurnale. Abisul l fascineaza si-l aspira n
infinitul lui: "Sa-ti masuram abisul !" - i striga el mortii n finalul celui mai lung poem al Florilor Raului, Calatoria. Clamarile poetului

prabusit n abis se ndreapta totusi spre Dumnezeu, "unica iubire" a poetului, si acesta este ntelesul sonetului De profundis
clamavi, a carui monotonie terna e asigurata de repetitii neadmise de codul acestei poezii cu forma fixa, dar necesare
sisemnificative, prin saracirea si decolorarea pe care le produc, pentru exprimarea sentimentului de abis: "soare fara caldura
(sau de gheata)" se repeta de doua ori, "noapte" de trei ori, "groaza" de doua ori ...
Urtul este pentru Baudelaire mai mult dect un superlativ al locului comun; e o matrice psihica al carei relief a fost tocit pna la a
fi ras de catre disperare, devenind un suport pe care nu se poate construi nimic din ce-a fost, constiinta torturanta a unei mari
absente. l descrie singur n Gustul de neant: bezna fara speranta, resemnare a sufletului prabusit ntr-un somn de bruta, istovire a
sufletului incapabil sa mai iubeasca, nghitire de catre Timp. E cel mai general sentiment al poetului, proiectie universala a
sensibilitatii sale: "Privesc de sus planeta si nu rvnesc un loc ...". Oricum, urtul ramne si o exacerbare a banalului, iar
Baudelaire, ca o reactie mpotriva lui, cere artei sa fie noua, surprinzatoare, bizara. La realizarea impresiei de bizar contribuie si
faptul ca arta adevarata, o metafizica exprimata sensibil, are, n optica lui Baudelaire, caracter ezoteric, deci enigmatic si
revelabil numai celor initiati ori spiritelor cu o experienta de viata depasind acceptiunile comune. Frumosul, avnd totdeauna
o latura care scapa, e bizar. Frumusetea e severa, lipsita de familiaritate, si nu distreaza, ci raspndeste un aer tare si rece de
Olimp. Troneaza ca o zeitate n azur, insensibila si nemiscata de suferinta umana ori de lacrimile firii sentimentale. Sfinx
de nenteles, frumusetea are asprimea unor peisaje imaginate exclusiv din piatra, parcurge toata distanta dintre infern si
paradis, ramnnd - prin oricte avataruri omenesti ar fi antrenata - cu o inima de zapada.
Frumusetea are o esenta contradictorie, ea venind deopotriva din cer si din prapastie, din Dumnezeu si din Satana, fiind
deopotriva izvor de binefacere si de crima (Frumuseteasi Imn frumusetii) ...
Frumusetea aparea astfel ca un element al demiurgicului, neschimbator si fix, distribuit n toate entitatile lumii, cu att mai
ncremenit cu ct mai ndeaproape l amintea pe Creator. "Nu credea dect n imuabil", scrie Thophile Gautier
despre Baudelaire si gasim aceasta precizare esentiala pentru ntelegerea poetului gnditor si estetician ... n cazul Florilor
Raului, impresia de bizar este ntarita si de faptul ca ideea de rau mbraca forma frumoasa, trezind n cititor aprehensiuni legate
de intuirea diavolescului. Viataconferita prin arta artificialului, puterea de a imprima impresia de prezenta absentei, decolorarea
otravitoare ori coloritul ucigas al cartii, sinceritatea ce se consuma pe sine pna la a se metamorfoza n exhibitie ntaresc si ele
bizareria baudelairiana. "Arta moderna - scrie Baudelaire n eseul Thodore de Banville - are o tendinta esentialmente demonica.
si mi pare ca aceasta parte infernala din om, ce-i ofera placerea de a si-o explica lui nsusi, creste din zi n zi, ca si cum Diavolul
s-ar amuza facnd-o sa sporeasca prin procedee artificiale". Arta bizara e o emanatie a artistului bizar, extrapolat sensibilitatii si
ntelegerii unanime. El este un permanent revoltat. O clipa de ragaz n revolta ngaduie sensibilitatii generale sa
metabolizeze bizareria, atenundu-i nsusirile definitorii si aneantizndu-i identitatea, ngaduie vigorilor vitalului sa-l
napadeasca pe eternul revoltat, restructurndu-l prin normele utilului si ale eficientei, att de abhorate de poet, l sileste la
integrare n dumnezeiasca armonie universala, supremul unison ce exclude bizareria ... Revolta si bizarul sunt o garantie a
noului. Triumful amndurora nseamna biruinta asupra locului comun - orict de frumos sau de patetic ar fi el exprimat prin folosirea armelor constituite de surpriza, originalitate si ndrazneala. Monotonia si surpriza sunt necesitati eterne ale sufletului
omenesc - scrie Baudelaire ntr-unul din proiectele de prefata la Florile Raului - si ele sunt satisfacute n poezie de ritm si rima.
Aceasta dualitate a poeziei este, asadar, urmarea unei dualitati existente n sufletul omenesc. O viziune asemanatoare o
ntlnim si n privinta frumosului, unde dialectica baudelairiana justifica noul prin etern. Frumusetea, scrie poetul, contine
un element etern, invariabil, extrem de greu de determinat, si un element relativ, circumstantial, legat de epoca, de gust, moda,
morala, pasiune ... Fara acest al doilea element, primul ar fi inapreciabil, neadaptat si neapropiat naturii umane.
Dualitatea artei este o consecinta fatala a dualitatii omului.
*
Florile Raului au venit cu un stil propriu, corespunznd mai degraba unei vieti a ideilor, sincere si forte, dect consumarii
vreunei experiente stilistice aparte.
Dimpotriva, fidelitatea lor fata de lirica franceza de la Ronsard ncoace e remarcabila, dar violent contrastanta prin noutatea
ideilor carora le dau expresie si care i ndemna pe tinerii Verlaine si Mallarm sa-l salute pe autorul lor ca un novator. Pe buna
dreptate Sainte-Beuve facea, n 1857, remarca - necesara dar nu suficienta - dupa care Baudelaire petrarchizeaza asupra
oribilului. Poetul nu a fost interesat n inventia prozodica si mai ales lexicala. Exista chiar o anume indiferenta pentru
limba ca element plastic, dar nu indiferenta pentru limba ca muzica. Rima e comuna, ca la Bacovia, uneori chiar stearsa,
strofa are nsa o muzicalitate structurala, o suplete si un aer de desavrsit surprinzatoare, ngaduind la citire apofonii
potrivite simtamntului dominant al cartii, acela de melancolie stenica ori deznadejde barbateste traita ... Se pare ca si n
vorbirea obisnuita acest "dandy ratacit n boema", cum l vedea Thophile Gautier, modifica fonemele n timbru si n
intensitate, dnd frazei un profil particular: "si masura frazele, nu folosea dect termenii cei mai cautati si pronunta
unele cuvinte ntr-un fel aparte, ca si cum ar fi voit sa le sublinieze ori sa le dea o importanta misterioasa. Avea n glas italice si
majuscule initiale ...". Dupa saracia lirismului secolelor XVII si XVIII, Florile Raului au surprins contemporaneitatea printr-o
lirica bogata si noua, vibranta, dar orchestrata de catre sobrietate. Gustul pentru morbid si macabru, lauda sterilitatii, careia i
corespundea un concept estetic, si nclinarea poetului - remarcata cel dinti de Charles Asselineau - de a dramatiza abstractia,
paradisurile artificiale ce nu-s dect o umbra a umbrei fericirii, atractia pentru putrid, proiectarea n fantastic, reveria neagra,
demoniacul si autoflagelarea sunt dispozitii sufletesti si teme ce nu puteau dect sa nvioreze stilul obosit al naintasilor, chiar
daca poetul le prelua, intacta, prozodia.
Desi Florile Raului prezinta o anume estompare a detaliului sufletesc, prin sporirea densitatii psihologice a evenimentului luat drept
subiect, trasatura stilistica cea mai nsemnata a liricii lui Baudelaire ramne aticismul, epitet ce ntruneste n el puritatea,
precizia, finetea si concizia. Baudelaire sta departe de asiatismul retoric-redundant, cum i-am spune noi astazi, de care-l acuza

Brutus pe Cicero ... Interesant e faptul ca nsesi unele oscilari pe care le implica semantica termenului sunt ilustrate de poezia lui.
Astfel, aticismul presupune, deopotriva, eleganta si concizie; totusi, stilul atic e mai mult elegant dect concis - ceea ce ntr-adevar
se poate spune despre stilul lui Baudelaire. n acceptiunile lui mai moderne, aticismulexprima si o anumita familiaritate plina de
spirit, ceea ce iarasi e perfect adevarat pentru Baudelaire si nu contravine impresiei de detasare pe care de multe ori o
lasa lirica lui. Poezii ca Remuscare postuma, Biet suflet singuratic, Diseara ce vei spune ..., Invitatie la calatorie, Causerie,
Cntec de toamna, Moesta et errabunda, Unei cersetoare roscate, Caderea serii, La doica generoasa ce-o gelozeai n viata ...
etc. au un aer de dulce familiaritate. De altfel, se pare ca n discutii Baudelaire punea pe primul plan viata lucioasa a ideii, n
a carei oglinda se reflectau prea putin intimitatile ... "n conversatia lui metafizica - scria Thophile Gautier despre prietenul sau, pe
care-l gasea sobru, ca toti muncitorii - Baudelaire vorbea mult despre ideile lui, foarte putin despre sentimentele si de loc despre
actiunile lui". Obsesia logicului, specifica naturilor preocupate peste firesc de eul propriu, se regaseste si n Florile Raului si
anume n stilul lor complicat si savant, ingenios si plin de nuante, stilul matur al decadentei obsedate de ideea perfectiunii si n
care "cel din urma cuvnt al Verbului este somat sa exprime tot" (Thophile Gautier) si unde absolut totul este sau pare a fi
urmarea unui determinism vadit ori abscons. Claritatea si constructia ramn marile iubiri ale lui Baudelaire. n tara ideala,
totul nu e dect ordine si frumusete, calm, lux si voluptate (nvitatie la calatorie) ... Asa cum nota acelasi
Thophile Gautier, ntmplatorul si confuzul erau cei doi dusmani ai lui, exclusivism pe care tnarul sau admirator, Paul Verlaine, avea
sa nu-l mpartaseasca . Prin aceasta dispozitie a spiritului, Baudelaire ramne circumscris clasicismului si se izoleaza de
simbolismul caruia i va fi, prin alte laturi, cel mai de seama precursor.
*
Raul, neavnd existenta n sine si, deci, nefiind principiu ontologic, subzista n om prin vointa acestuia. Cultivarea lui este opera a
vointei. Fiind n fond un artificiu, el coincide, n cazul lui Baudelaire, cu apetenta lui pentru artificial, sporind-o. Grefat pe sufletul
sau prin suferinta, raul prospera si nfloreste, mpingndu-l spre moarte, asa cum dezvoltarea binelui l ducespre viata. Or, fapt
este ca nclinarea poetului pentru rau este mpletita cu gustul pentru suferinta, zbucium si moarte, exact cele trei forme
personale ale raului n filosofia patristica.
Baudelaire si asuma responsabilitatea mortii, privita ca nimicire totala a existentei, printr-un act logic si deliberat: alegerea caii
raului. El vrea raul, desi stie ca raul piere odata cu stingerea vointei care l-a produs. Contrar nsa celor spuse de poetul nsusi,
care si descoperea constiinta n rau, o data muscat de voluptatea trairii raului, el nu mai poate si nu mai vrea sa dea
napoi, ci vrea sporita aceasta voluptate, aceasta jubilare n negativ, mai mult a simturilor, dect a constiintei. Daca n structura
raului exista o participare ct de ct a constiintei, aceasta se ntmpla din cauza dorintei de razbunare prin rau: "Am nevoie de
razbunare, asa cum un om obosit are nevoie de o baie" (Inima mea asa cum este). si, cum excelenta razbunarii sta n
razbunarea pe sine nsusi, el ncepe cu aceasta culme vindicativa si o proclama n poezia Heavtontimorumenosul. Tendinta de
diabolizare arazbunarii pe sine se observa si din coborrea acestei locutiuni eline, folosite de Terentiu n una din comediile sale, la
conditia de substantiv comun articulat, deci la conditia multiplicitatii celui ce se pedepseste pe sine nsusi, proliferarea raului suprem
fiind opera de creatie eminamente satanica, omul servind principiului de autodistrugere doar ca instrument ... A-ti
produce suferinta - spune J.-P. Sartre - nseamna att a poseda ct si a crea, a crea raul, poetul fiindu-si propriul martor si calau
... El vedea nsa legatura dintre victima si calau ca fiind de natura sexuala, dar si extragea elementele necesare pentru
analiza genezei raului din biografie, din Inima mea asa cum este sau din alte jurnale. Or, ntr-o perfecta armonie ntre
titlu si continut, Florile Raului sunt suficiente pentru a-l reprezenta pe Baudelaire ca poet al starilor inverse trairilor
ndumnezeitoare ce definesc binele ...
Poetul nu-si reproseaza nimic siesi si nici lui Dumnezeu, raul fiind opera sa proprie, creatia sa. El simte ca un crestin ca nu
Dumnezeu este cauza raului, ci omul nsusi. Traind raul, poetul nu-l huleste pe Creator, ct l lauda pe Satana, ramnnd
permanent circumscris n ordinea crestina, aceea prestabilita de divinitate. O clipa daca ar fi devenit ateu, tot esafodajul sau de idei si
simtiri s-ar fi prabusit, poetul trebuind sa-si ia o alta identitate si ncepnd - probabil - sa construiasca pe o conventie. Fara
punctele cardinale maniheiste, binele si raul, nu ar mai fi existat universul baudelairian asa cum ni-l comunica Florile Raului.
Binele si raul sunt matricile pe care psihologia baudelairiana a cladit un univers perfect rational, n care, daca raul
sporeste, binele, n orice caz, nu este reprimat: ideologia satanica lipseste cu desavrsire, astfel ca Florile Raului sunt mai
curnd un breviar liric dect un catehism. Cu tot elogiul adus de poet luciditatii, Florile Raului nu sunt att un elaborat
al mintii, ct o emanatie a psihologiei. Elogiul luciditatii exprima n fond nostalgia dupa o luciditate pierduta. Luciditatea ar veni sa
compenseze scufundarea n psihologie, n propriul eu. E firesc, astfel, ca sentimentul dominant sa fie cel de pustiu, de urt, de
spleen si dezgust. La o cuprindere de ansamblu a Florilor Raului, cititorul simte ca armatura de idei e tare, dar palida,
dupa cum palida este perceperea lumii exterioare de catre poetul turmentat sub obsesia puternicelor viziuni ale lumii
launtrice. Or, tocmai aceste palori ideatice sunt potentate prin zvcnirea unor imagini frapante, asimilate mai greu de sufletul
si ntelegerea curenta ale cititorului, care le ntmpina cu inertia unei alte experiente lirice. Nimic mai deconcertant si, cu
toate acestea, mai unitar ca Florile Raului. ntelegerea justa a acestei situatii paradoxale obliga cititorul profund sa
reconstituie universul baudelairian. Cum coerentei semantice a textului i corespunde o desavrsita coerenta a
universului, acest cititor va descoperi ca bizareria se subtiaza pna la disparitie ...
Baudelaire nmulteste cu nca unul ceata ngerilor cazuti, carora li se nnegresc aripile, dar nca zboara si creeaza n sens
demiurgic inversat. El nu traieste drama luciferica generala, ci o drama individuala. Nu-l intereseaza geneza raului absolut, de
aceea nu e filosof, si nu se ntreaba, ca Origen, de pilda, daca raul e un principiu ontologic sau daca Dumnezeu a creat raul fortat de
caderea n pacat a omului. El e obsedat mai mult de propria-i psihologie absorbanta si generatoare de rau, dect de
metafizica raului. Daca ar fi oglindit raul cu mintea, ar fi fost filosof; oglindindu-l nsa cu simtirea, e artist. Numai rasadit pe simtire
raul poate sa nfloreasca. Floarea este exact imaginea evenimentului senzorial suprem, apogeul expansiunii aparatului de
proliferare a raului. E simbolul biruintei autoproliferarii independente de o vointa din afara, rupta nti de toate de vointa lui
Dumnezeu. ntr-un anumit fel, care e numai al lor,Florile Raului sunt un cntec de biruinta a omului definit prin pacat, om
dezdumnezeit, mplinind natura omeneasca pentru care fericirea edenica e o fictiune, n cazul cel mai bun o amintire, n nici

un caz o speranta ... Este cntecul libertatii tragice a omului desprins activ de Dumnezeu, sngerndu-si talpile n spinii vietii.
Gustul lui e si el liber, nu mai estedirectionat moral: din a-toate-vazator, el a devenit a-toate-cunoscator, cunoscator mai
nti al suferintei.
Nu e locul sa cercetam aici radacinile raului trait si cntat de Baudelaire, daca e un rau metafizic ori de sorginte biografica, daca e
livresc sau structural. n orice caz, lasnd la o parte probabilitatea determinarii genetice, poetul a trait experienta raului nca din
copilarie: trauma sufleteasca resimtita la casatoria mamei cu un "strain", tocmai de catre el, care - urmnd expresia lui
Sartre - se considera fiu de drept divin, caruia nsa noua legatura matrimoniala i-a pngarit caracterul sacru al dragostei
materne; pedeapsa ce a urmat nghitirii unui bilet strecurat de un coleg n timpul orelor; legatura cu Sara, soldata
cu repercusiuni veneriene, infectia luetica etc. Astfel, chiar daca ar fi existat vreo componenta constitutionala n trairea si
savurarea raului, componenta capatata, de obrsie psihologica, a fost apreciabila. Ea s-a grefat pe un gust nnascut pentru
singularizare, pentru bizar si macabru. Baudelaire simtea cu att mai mult nevoia de a se decupa de ambianta cu ct
aceasta se structura mai mult. Elementele ordinii noi prin care societatea se nalta erau dictate de consumarea ordinii
precedente si nu de negarea ori de rasturnarea ei. Uzufructuar voluptos al evolutiei, el era revolutionar numai n nostalgiile
diabolice, nu si n viziuni care sa priveasca viitorul obstei; izolat n plasma densa a eului propriu, Baudelaire nu a
manifestat nici o nclinare de a schimba ordinea vremii sale, ci doar dispozitia fundamentala de a o ataca, n timp ce
o respecta, trimitndu-si ieremiadele negre de pe tarmul solid de unde i arata lumii abisurile n care se poate prabusi ... Original n
toate, pozeur de cursa lunga si nu de circumstanta, i placea sa debiteze monstruozitati - dupa expresia lui Henry de la Madelne
- si sa-si scandalizeze prietenii, att prin fapte ct si prin teoretizari. Asamblate, acestea au creat o veritabila estetica a
uimirii, menita mai mult sa zguduie dect sa darme, mai mult sa surprinda dect sa ndurereze, mai mult sa
declanseze sincope n armonii dect sa produca haos. n felul acesta, Baudelaire e un razvratit si nu un revolutionar. Individualist la
culme, poetul e un obsedat de sine si nicidecum un profet, deoarece lumea i este indiferenta. O proiectie a acestei stari sta n
grija lui pentru forma desavrsita, de la vestimentatie la prozodie. Politetea lui era fara cusur; o nsotea o detasare
melancolica si o oarecare raceala. Politetea e acomodarea formei personale la forma de obste, tatonarea reciproca a
formelor fara a se pune n legatura prin miez. Atunci cnd poetul formula o asertiune, aceasta ntr-att avea
nfatisarea sentintei si a paradoxului, nct parea alonja unei malitii, impresie pe care o lasa n general omul care vorbeste, dar
nu comunica. Leconte de Lisle i povestea Elenei Vacarescu ca Baudelaire avea exact aerul unui preot malitios. Dandysmul poetului
era menit sa introduca mai mult un stil al elegantei singularizate dect un cod al comportamentului, dovedindu-se astfel
mai mult o chestiune de estetica dect de morala ... nsa domeniul cel mai nsemnat n care se vadeste gustul poetului
pentru forma ramne poezia.

*
Era un singular. nca din tinerete, mai mult nvins dect derutat de unele experiente precoce de viata, are revelatia
ndreptatirii de a oscila preferential pe axa binelui si a raului, batnd mai mult spre polul acestuia din urma. O face traind ntro anume idealitate a raului, netranspusa n fapte de viata, ci numai ntr-o schita a lor, traind n tlcul satanic, n nostalgia
predicii malefice, n rasturnarea sensului inertiilor morale si n paradigmele razbunarii. Extravagantele, dandysmul,
cheltuielile fabuloase, erotismul oarecum heterodox, practica hasisului, sunt forme ale unei revolte menite sa zguduie, nu sa
disloce. Astfel, Florile Raului, ramnnd fidele ideii de norma morala, sunt mai curnd elegii vindicative dect discurs
satanic. Ele au venit sa colonizeze, n secolul lor literar, continentul rarefiat al Raului cu fantasmele unui suflet biciuit, dar tare. Creatia
n negativ devineobsesia prin care exploreaza partea ascunsa a lumii, face ca imaginarul sa nfloreasca si sa scoata fructe ce se vor
coace la lumina clorotica a lunii, racorite inutil de batai negre de aripi ... Transcenderea aparentelor si accesul la
imaginar reprezinta forme ale unei eliberari, abia prin ele putndu-se realiza grandoarea tragica a eului sau. n felul
acesta, Baudelaire poate fi privit ca moment de prabusire a mimesisului si numai asa poate fi nteles faptul ca poetul nu se
poate regasi n natura, parametru psihologic familiar si definitoriu pentru romantici si, n general, pentru omul obisnuit.
Sfidarea palpabilului, abandonarea lumii ndelung si rostuit sedimentate, n favoarea inventiei hazardate, scufundarea n imaginar,
caderi ndeobste, sunt pentru el naltari care i ofera posibilitatea de a-si lua marea revansa, creatia ... Liber n fata ei ca
nimeni altul, era firesc sa se simta singur si inutil; totusi, creatia nsemna o concesie adusa binelui, binele facnd parte
din ordinea utilului si implicit din ordinea demiurgica, pe care Baudelaire o refuza, fara sa-i nege existenta. Poetul a trait sfsietor
aceasta contradictie; atrnnd de poezie "ca un copil de poala mumii", cum spune Al. Philippide, vrednicul lui talmacitor n
romneste, el si deteriora libertatea pe masura ce si-o crea ... Era un mecanism diavolesc de autontretinere fara ragaz, prin
care poetul percepea infinitul. Vieti paralele, insatietatea ntru creatie si insatietatea ntru placere, n care Sartre vedea
formedeviate ale gustului pentru infinit, ele justifica bestialitatea malefica a unor viziuni din Florile Raului, voluptatea
morbida si cntecul viciului. n ntelegerea lor, temele acestea cer cunoasterea filosofiei poetului, neformulata ca atare
n Florile Raului, dar vadita n anumite parti ale lor, n biografie si n unele carti, publicate sau ramase n proiect,
ca Spleenul parizian, Paradisuri artificiale si Jurnale intime, cu ciclurile lor Rachete, Igiena, dar mai ales Inima mea asa
cum este. Rupta de contractul subnteles cu exigenta si cu darurile permanente ale realitatii, aceasta miscare sufleteasca fara
contenire i hranea un orgoliu uscat, orgoliu nebun, n masura n care individul individual nu se acorda cu individul social,
distrugator ntruct si gasea combustie n razbunare, deci n ura, menit unei fatuitati exasperante si sterile. Poetul idolatrizeaza
luciditatea tocmai pentruca reflexia n oglinda constiintei lui nu este o dreapta masura; proiectiile sale psihanalitice
sunt marea, nimicirea, oceanul, infernul, abisul, neantul, disperarea ... El se creeaza pe masura ce se distruge, fara contenire, cu o
placere sadomasochista, descoperind un limbaj al sau, atenuant n exprimarea crimei si aprins n glorificarea torturii.
Configuratia adncurilor lui intoxicate de sine, neprimenite prin altul, se converteste n semne, simboluri si concepte care
se astern n afara prin reprezentari ale dezagregarii. Amestecul macabrului cu senzualitatea, asocierea iubirii cu obsesia
mortii, femeia privita maniheist, ca amestec de impuritate diabolica si candoare ngereasca, lipsita de putinta de a separa
cerintele sufletului de cerintele trupului, preferinta pentru femeia frumoasa, dar de o intelectualitate precara, existenta la
urma urmei involutiva, femeia provocatoare, violent afisata, insolenta, iar uneori ntepenita de atribute ale masculinitatii,
ca Sisina, de pilda, reprezinta gustul baudelairian n privinta femeii. Aceasta evolueaza n spectacolul vietii rupta de
timpul poetului, care nu-si poate restabili cu ea unitatea, nu se poate justifica pe pamnt si nici nu se poate regasi n

vreuna din ofertele eternitatii; ea ramne legata de evanescent, de insezisabil, de flash-ul secundei (Unei trecatoare), n
ultima instanta de moarte, de diavolesc, de parerea de rau ... Doua paralele care vin si pleaca n infinit, justificnd
deopotriva disperarea, ura, iubirea si blestemul poetului, iar nu imnul unui timp ori al unei vesnicii comune. Finalul
sonetului Unei trecatoare este edificator n aceasta privinta: - O, tu, pe care te-as fi iubit! striga Baudelaire n urma
eternei trecatoare ... Raul a lucrat printre fulguratiile frumusetii, nostalgia nu-si are remediu, blestemul opereaza n ordinea
metafizica a raului fara nsa a usura sufletul, poetul gaseste n femeie negasirea, neantul, plictisul, oroarea abisului, gaseste
clipa, nu timpul, si nici macar clipa lui ... Prin ea i se reveleaza un univers afectiv pendulnd ntre secret si interzis, n
care grozavia are mai mult valoare de simbol al unei lumi ce-l fascineaza, dar la care nu accede, dect valoarea unei
placeri. Iar daca acesta din urma l cuprinde uneori, ea este lipsita de fiorul de elevatie pe care l presupune placerea; sa se
observe, n acest sens, faptul ca Baudelaire cnta n Florile Raului aproape exclusiv voluptatea, placerea extrema, o
jubilatie senzoriala aparte, din care mna diabolica a eliminat tresaririle naltarii ... ngerul e prabusit, adica naltat invers, astfel
nct sa se regaseasca n vastitatile lumii rasturnate: moartea, raul, infernul, plictisul, ura, groaza, crima, desfrnarea, haosul,
nebunia, boala, uitarea, razbunarea, febra, cainta, nimicirea, remuscarea. Starile acestea suntexprimate prin entitati lexicale
ce vadesc, desi puternice, o anume devitalizare, pe care o capata cuvntul n drumul lui de la particular spre general, de
la substantivul pur la sinecdoca, de la notiune la categorie. Ele apar grafiate de multe ori cu majuscula initiala, n felul de a scrie al
celor obsedati maniacal, tradnd existenta unor dominante psihice traite filosofic, adica abstract, dar exprimate plastic, prin
mijloacele artei cuvntului. Nemultumit de sine nsa perfect adaptat eului propriu, Baudelaire afiseaza n Florile Raului o
indiferenta suverana fata de entitatile omenesti aflate n alcatuire, crestere sau ecloziune, fata de nflorirea ntru bine. Daca
ar fi existat o articulare a artistului cu ofensiva vietii, el ar fi desavrsit o lucrare morala avnd ca termeni utilul si
seamanul, amndoi refuzati de poet, ar fi fost smuls din imaginar, din gratuitate si din liberul arbitru, marea miza a spiritului
sau. Oroarea lui ramne fapta, atractia se ndreapta spre masca. si n pozitiv si n negativ. Masca arata un sens, nu
etaleaza un fapt de viata consumata, ba dimpotriva, l ascunde. Netraita ca fapt, viata se cere razbunata si, n cazul
poetului, razbunarea nu se nfaptuieste printr-o industrie a raului, ci prin nostalgia lui, nostalgie scuzata - n fata
exigentelor Demiurgului, pe care Baudelaire l recunoaste, ca orice discipol luciferic -, scuzata prin creatie. Creatia i ntareste
existenta hipotonica si dezabuzata, justificnd un spirit osndit la tortura fara sfrsit. Avnd la ndemna mastile raului,
Baudelaire le opune binelui ce-si desfasoara alaturi lucrarea. nradacinarea n rau - prin voluptatea pe care raul i-o procura - l
extrapoleaza binelui. Astfel, existenta lui Baudelaire pare o osndire la monotonia unui paralelism, netulburat de
conflictul intersectiilor. Pustiul unei astfel de vieti nu poate fi rupt dect prin accidentele ntru rau, adica prin tot ce face ea
pentru ca raul sa nfloreasca: acesta este ntelesul oximoronului Florile Raului, "carte atroce", dupa cum singur si-a
caracterizat-o autorul, care spune ca si-a pus n ea toata inima, toata tandretea, ntreaga religie(travestita), toata ura ... Miza
lui Baudelaire este una psihologica: nflorirea ca remediu al pustiului vietii; daca miza ar fi fost una mentala, pe artist lar fi interesat mai curnd roadele dect florile Raului ...
Problemele acceptarii binelui s-ar fi pus daca Baudelaire nu ar fi trait de timpuriu adnci ncercari ale raului si daca n-ar fi
avut si o anumita nclinare de a gasi placeri n starile morbide si n tristete. Primirea binelui l-ar fi obligat nsa la a se implica
ntr-o structura morala, la umoarea egala a coerentei etice, l-ar fi silit la subsumare si asumare. n opera de subsumare
nsa l-ar fi mpiedicat orgoliul, iar n cea de asumare, simtul prea viu al libertatii personale, pe altarul careia a jertfit toata
viata ... Straniu amestec, n sufletul lui Baudelaire, de refuz al autocoercitiei si de acceptare fara crcnire a masurilor coercitive
impuse din afara, suportate pna la masochism ... Aceasta convietuire paradoxala este ilustrata pe de o parte de trama de idei
a Florilor Raului, una din cele mai libere carti ale poeziei universale, si pe de alta de procesul ce i s-a intentat, n care poetul s-a
supus autoritatii sacrosante a judecatorilor, recunoscndu-si vinovatia: vinovatul - spune Sartre despre poet - are o functie
n universul teocratic si el beneficiaza de drepturi: dreptul la blam, la pedeapsa, la pocainta, ntr-adevar practici sufletesti ale
lui Baudelaire. Coercitia din afara venea sa-i valideze si mai mult violarea legii morale pe care o savrsea prin scris. Astfel,
supusenia lui detinea si valoarea unei subtile tehnici diabolice de a obtine si mai mult ceea ce, n adncul launtrului sau,
avea din plin ... Coercitia i reducea libertatea n sensul instantei judecatoresti, dar i-o sporea n sensul curentilor din
plasma lui sufleteasca. Judecatorii osndeau o carte ncercnd sa-i limiteze puterea de iradiere, n timp ce le scapa sufletul
poetului, si mai liber n lucrarea lui. Judecatori de carti si nu de suflete ... Ei nu erau instanta a poetului, ci a semenilor lui, asa
ca poetul - cu exceptia fricii de amenda - poate nu avea de ce sa se sinchiseasca prea mult. Mntuirea prin seaman suprema norma a vietii crestine - i strnea un simtamnt penibil, ca, n general, orice idee sociala: cel ce nu se putea privi
dinafara, din neputinta desprinderii de eul propriu, n-avea de ce sa participe la fapte de progres moral si sa se patrunda de
jubilatiile pe care le presupun sociabilitatea, daruirea pentru altul si uitarea de sine.
Individualist absolut, de unde si o anume monotonie disperata a spiritului sau, lipsit de interes pentru societate, dar fara repulsie
fata de ea, Baudelaire e nsetat de uitare, nsa de o uitare metafizica, substitut al mortii sau, n cel mai bun caz, prabusire
ntr-o perplexitate care sa-i odihneasca spiritul pe care i l-a istovit contemplarea de sine. Asa i se explica inadaptabilitatea, cnd traita
conflictual, cnd suportata de o apatie aproape letargica, contrastnd cu personalitatea lui foarte bine conturata. Se
adauga, la inadaptabilitatea lui, distanta fata de om, pe care sentimentul de sila o dicteaza ct mai mare, n timp ce
spaima de singuratate sufleteasca o doreste ct mai redusa. Pe aceasta din urma o atesta tonul de destainuire calda din
attea poezii, din care e suficient sa amintim Parul, Moesta et errabunda, Invitatie la calatorie etc. ct si scrisori, cum
este cea trimisa din Belgia la 3 februarie 1865 doamnei Paul Meurice, n care o asigura ca mizantropia nu-i vine din vreo
trasatura rea a firii, ci dintr-o sensibilitate prea vie si dintr-o nclinare de a se scandaliza prea usor ... n sfortarile de a-si crea
singuratatea sociala, poetul folosea drept arme ironia, sarcasmul, autocalomnia, n speranta ca va spori crusta calcara a
izolarii de vulg. n scrisoarea de mai sus, poetul relateaza prietenei sale din Paris cum, exasperat de a fi totdeauna
crezut, raspndeste zvonuri calomnioase despre sine nsusi: ca si-a omort tatal, dupa care l-a mncat, ca se afla n serviciile
secrete ale Frantei, ca are prietenii particulare etc. si - culmea! - este crezut ... Deopotriva truc si dorinta irezistibila de a
surprinde, acest comportament i-a creat o faima de mistificator, mai ales printre belgienii mai simpli si mai creduli dect
francezii. Asa se face ca, ndata dupa moarte, un contemporan, mile Leclercq, scria despre poet ca "nu avea nici convingeri,
nici bun simt, nici entuziasm sincer. Poza ca om religios si viata lui - pe care o povestea fara rusine - protesta n ntregime
mpotriva misticismului pe care l etala" ...

Izvorul bizareriilor sale trebuie cautat, asadar, nu numai n fire, ci si n reflexele izolarii, care coincideau cu gustul de singularizare,
justificat prin constiinta de singularitate. Ele au avut drept efect, n planul sensibilitatii, o atrofie a imediatetii perceptive.
n poezie, aceasta l va apropia de clasicism si se va fixa ca o surdina pe corzile acelei sensibilitati propice simbolismului, care
ncepea sa vibreze n el ...

*
Charles Baudelaire sta drept n fata secolului XX. Cutremuratoare, dar de un adnc echilibru interior, Florile Raului ramn
deschise acestui secol zbuciumat si paradoxal, care pune n cumpana nsasi existenta fiintei umane. Omul e tot mai izolat, pe
masura ce oamenii se amesteca, sentimentul planetar l expune n fata unui cosmos care-l lasa si mai singur siabandonat
exterioritatilor, forme ale civilizatiei extreme coexista cu barbaria, tabuurile sociale prevaleaza asupra celor morale, se consuma
experiente pe care omenirea le-ancercat n repetate rnduri de-a lungul timpului, alegndu-se din ele numai cu scepticism si
descurajare. Cresterea vitezei si a frecventei de intersectie n toate formele de miscare umana toceste sensibilitatea si
demonetizeaza valoarea creatoare a registrului mediu al sensibilitatii, crescnd-o pe aceea a extremelor; n sfrsit, n secolul
nostru sporeste deruta estetica si simtul moral se anemiaza. Arta urmeaza ndeaproape secolul: o caracterizeaza intelectualismul
si brutalitatea, neatrnarea de frumos si ermetismul, exacerbarea laturii de spontaneitate, aversiunea pentru elaborare si
indiferenta pentru maiestria artistica - latura n care Baudelaire nu s-ar regasi ... Experiment spiritual, ea exprima mai putin
sensibilitatea: spiritualul s-a emancipat de sub tutela sensibilitatii si inima nu mai pulseaza n arta. Arta e mai putin a orei
de reverie sau a visului si mai mult a fundalului zbuciumat al vietii. Ea pune omul n situatia de a se regasi n absurdul ori
aneantizarea careia i da chip, ea l atrage cu ametelile vltorii, n timp ce-l nstraineaza prin nedumerirea pe care i-o
trezeste. Arta i exprima conditia descumpanitoare si tragica. Depasind dicteul sensibilitatii, imaginatia rafineaza si extinde
universul artei, dar risca sa-l saraceasca spiritual si sa nu-l mai reprezinte n sinceritatea simpla a inimii - prima lui
realitate.
Suflet cariat de dureri, disperat de el nsusi, obosit de pendularea ntre extazul si sfsierile viciului, dar nazuind spre
puritate fara a accepta vreo norma a purificarii, Baudelaire raspunde multor exigente ale veacului nostru. Dar poate ca
veacul nu a urcat nca pna la el, caci omul, etern cautator de rost, nca nu si-a descoperit complet neantul si zadarnicia,
iar izvorul durerii si al disperarii lui continua sa-si sporeasca nvolburarea .