Sunteți pe pagina 1din 139

MACROECONOMIE

Introducere

Economia politică este o știință care studiază[ sistemul activităţilor economice interdependente. Ea contribuie la pregătirea fundamentală a viitorilor economişti, înlesnind cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea adecvată a noţiunilor economice. Economia politică este un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economică, o reflectare a acestei realităţi. Ea studiază comportamentul oamenilor în activitatea de producere a bunurilor economice cu resursele limitate de care dispune, având atât un caracter teoretic cât şi practic. Deoarece activitatea economică analizată se desfăşoară într-un cadru natural şi social instituţional determinat, Economia Politică este concomitent o ştiinţă natural–spirituală şi o ştiinţă socială. Ca ştiinţă social-umană, ea studiază economia în complexitatea şi interferenţele ei dinamice, extinzând criteriul eficienţei economice şi asupra vieţii sociale şi dezvoltând legăturile cu celelalte ştiinţe social-umaniste (istoria, sociologia, antropologia etc.) Economia politică are un caracter obiectiv, chiar dacă studiază fapte, aspecte ale comportamentului uman. Judecăţile de valoare pe care le implică studierea comportamentului uman pot fi obiective. Ele ajută la evaluarea faptelor, argumentelor în favoarea unor idei care sunt rezultatele cercetării economice. Ştiinţa economică s-a dezvoltat cu succes şi este obiectivă, chiar dacă unii cercetători nu au fost întotdeauna obiectivi şi au susţinut puncte de vedere în contradicţie cu dovezile existente. Dar faptele nu pot fi mult timp ignorate. Ele trebuie să se reflecte în teoriile economice acceptate, ceea ce generează progres ştiinţific. Economia politică studiază comportamentul uman în legătură cu alocarea resurselor limitate pentru atingerea unor obiective concurente, dinainte stabilite. Ea are ca obiect de studiu ce se produce, cât, cum şi pentru cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate. Economia politică abordează economia ca un tot, unele probleme fiind privite din unghiul lor microeconomic, iar altele din cel macroeco- nomic. Ea are două mari componente: microeconomie şi macroeconomie. Microeconomia analizează comportamentul agenţilor economici individuali şi relaţiile dintre ei ocazionate de producerea şi vânzarea bunurilor. Cuvântul “microeconomie” vine din grecescul “mikros” care înseamnă “mic” şi semnifică faptul că disciplina se ocupă cu studiul activităţii econo- mice de pe poziţiile firmei. Microeconomia studiază, de pe poziţiile firmei, fenomene, procese economice, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul şi formulează principii şi metode pentru fundamentarea deciziilor economice. Ea analizează comportamentul agentului economic în condiţiile concurenţei de pe piaţă şi reliefează principii pentru adaptarea acestuia la cerinţele pieţei.

În cadrul microeconomiei,în cele 10 capitole ale cursului, se investighează aspecte cum sunt: confruntarea cererii cu oferta, formarea preţurilor, combinarea factorilor de producţie, diferite forme de concurenţă etc.

Microeconomia are caracter explicativ şi normativ. Caracterul explicativ este determinat de obiectivul disciplinei de a explica comportamentul agenţilor economici. Astfel, microeconomia trebuie să explice:

modul cum reacţionează agenţii economici la semnalele recepţionate din mediul economic; semnificaţia economică a combinării factorilor de producţie; modul cum reacţionează la modificarea costurilor, preţurilor etc. Caracterul normativ este determinat de obiectivul disciplinei de a studia şi reliefa cele mai eficiente modalităţi de realizare a producţiei, distribuţiei şi consumului de bunuri economice. Macroeconomia este parte a teoriei economice care analizează economia în ansamblul ei, componentele mari ale economiei, variabilele globale interdependente, care determină o anumită evoluţie a ei. Cuvântul “macroeconomie” vine din grecescul “macros” care înseamnă mare, semnificând că disciplina studiază economia în ansamblul ei. Macroeconomia studiază:

diferitele categorii de pieţe; sferele activităţii economice, producţia, repartiţia, schimbul, consumul şi relaţiile dintre ele; ocuparea forţei de muncă; marile dezechilibre–inflaţia şi şomajul; indicatorii macroeconomici etc. Printre problemele studiate de macroeconomie, în cele 10 capitole ale cursului, se află:

mecanismul de funcţionare a economiei libere de piaţă; interdependenţele dintre variabilele macroeconomice; echilibrul şi dezechilibrul economic în vederea fundamentării ştiin- ţifice a deciziilor de politică macroeconomică. Studiul economiei naţionale se face în corelaţie cu economia mondială şi cu mediul înconjurător, reliefând influenţele diverşilor factori. Economia politică are o importanţă deosebită pentru pregătirea viitorilor economişti. Fiind un specialist cu pregătire economică superioară, economistul analizează fenomenele şi procesele economice, tendinţele lor caută modalităţi şi mijloace de ridicare a eficienţei economice, urmăreşte prognozarea şi optimizarea raportului resurse-nevoi, astfel încât nevoile nelimitate să fie satisfăcute cât mai bine cu ajutorul resurselor limitate. Disciplina contribuie la dezvoltarea capacităţii de a fundamenta şi explica deciziile luate .Economistul trebuie să participe la fundamentarea ştiinţifică a deciziilor economice care să contribuie la o evoluţie favorabilă a vieţii economice. Criteriul de bază pentru aprecierea calităţii actului de conducere îl constituie rezultatele obţinute de firmă. Menţinerea competitivităţii unei

2

firme impune abordarea unei atenţii sporite resurselor umane. Multe dintre firme au devenit foarte puternice deoarece au acordat o atenţie deosebită folosirii resurselor umane şi materiale pe baza unui plan strategic corelat cu cerinţele pieţei. Economistului îi revine un rol deosebit în cunoaşterea cauzelor rezultatelor obţinute. Parcurgerea disciplinei îi ajută pe viitorii economişti să întocmească o lucrare de cercetare ştiinţifică, care să poată fi publicată în Revista de Ştiinţe Economice a UPG. Nota obişnuită la lucrare are o pondere de 20% la nota finală. Evaluarea însuşirii disciplinei se face prin examinare scrisă. Disciplina contribuie la dezvoltarea capacităţii de a relaţiona cu alţi colegi şi de a lucra în echipă. Economiştii trebuie să studieze mecanismul economiei de piaţă, să-i descopere virtuţile, dar şi deficienţele pentru a le înlătura pe acestea din urmă şi a valorifica avantajele lui, lucrând alături de alţi specialişti. Îndeplinirea rolului care revine economistului presupune depăşirea unor greutăţi legate de insuficienţa resurselor, birocraţie, indisciplină, insuficienţei legislative. Prin depăşirea lor, printr-o soluţionare fructuoasă a problemelor, economiştii au prilejul de a arăta valoarea şi importanţa socială a muncii pe care o desfăşoară. Ei trebuie să găsească soluţii eficiente din punct de vedere economic, social şi ecologic, care să stea la baza creşterii economice. În prezent, o importanţă deosebită capătă realizarea unei dezvoltări sustenabile, ,ceea ce înseamnă o utilizare raţională a resurselor pentru a se satisface cerinţele de viaţă a generaţiilor actuale şi viitoare, în condiţiile protejării mediului înconjurător .

Capitolul 1 PIAŢA MUNCII

Introducere:

Un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale este piaţa muncii, pe care se fac tranzacţii cu factorul muncă. Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi nego- ciază purtătorii cererii şi ofertei de muncă; ea se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii de comunicare, prin intermediul cărora se stabilesc condiţii pentru angajarea salariaţilor, se negociază salariile, se influenţează mobilitatea forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc. Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale.

Obiective:

Cunoaşterea componentelor principale ale pieţei muncii,cererea şi oferta, şi a factorilor de influenţre a acestora. Performantele obţinute de o firma depind de gradul de asigurare cu resurse umane, alături de resursele materiale şi financiare, precum şi de eficacitatea folosirii lor. Un subsistem al economiei de piaţă concurenţiale este piaţa muncii, pe care se fac tranzacţii cu factorul muncă. Piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care se întâlnesc şi nego- ciază purtătorii cererii şi ofertei de muncă; ea se prezintă ca un sistem de mijloace şi relaţii de comunicare, prin intermediul cărora se stabilesc condiţii pentru angajarea salariaţilor, se negociază salariile, se influenţează mobilitatea forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc. Ea este o piaţă derivată, care primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generează efecte care se regăsesc în toate sectoarele economico-sociale. Piaţa muncii este cea mai reglementată piaţă şi înregistrează influenţe din partea mai multor factori. 1

Cuprins:

1. Piaţa muncii ………………………………………………………….5

1.1. Oferta de muncă

1.2. Cererea de muncă…………………………………………… 7

5

1 Ioan Done: „Specificul pieţei muncii” în Salariul şi motivaţia muncii - Editura Expert, Bucureşti, 2000

4

1.1. Oferta de muncă

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat, care posedă aptitudinile fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, deţin sau caută un loc de muncă salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat. Ea este formată din totalitatea salariaţilor, la care se adaugă persoanele apte de muncă aflate în căutare de locuri de muncă salariate, cum sunt: şomerii, absolvenţii diverselor instituţii de învăţământ etc. Mărimea ofertei de muncă este influenţată de diverşi factori, cum sunt:

dimensiunea salariului; gradul de independenţă economică al indivizilor; durata muncii; cantitatea de bunuri şi servicii dorite a fi achiziţionate de individ; sistemul de educaţie şi formare profesională; securitatea ocupării etc. Oferta de muncă se află în relaţie pozitivă cu salariul, fiind mai mare când preţul muncii este mai mare şi mai mică atunci când acesta este mai redus.

Salariul

i mai mic ă atunci când acesta este mai redus. Salariul Oferta de munc ă Fig.10.

Oferta de muncă

Fig.10. Curba ofertei de muncă.

Oferta de muncă poate fi uneori perfect inelastică. De exemplu, în cazul unei ramuri economice care utilizează în exclusivitate forţă de muncă strict specializată, care nu poate fi găsită pe termen scurt, are o ofertă perfect inelastică. Salariile sunt plăţi către lucrătorii care au contracte de angajare, şi nu instrumente de reglare fină a cererii şi ofertei curente de muncă. Ele nu sunt modificate pentru a se asigura egalitatea cererii cu oferta de muncă. În economia reală există tendinţa ca angajaţii să primească salarii nomi- nale constante, sau care nu oscilează proporţional cu creşterea sau reducerea cererii pentru produsele firmei. Efectele modificării cererii pentru produsele firmei se reglează prin fluctuarea profitului şi a ocupării. Contractele de angajare, care stabilesc salariile nominale pe o perioadă de câţiva ani, acţionează pentru realizarea tendinţei amintite. Dobândirea capitalului uman specific firmei şi creşterea experienţei în muncă sunt de natură să încurajeze angajarea pe termen lung, în ciuda faptului că s-a dovedit că productivitatea lucrătorilor creşte rapid, pe măsură ce se

ştigă experienţă, atinge un vârf, după care scade pe măsură ce înaintează în vârstă.

Pe termen lung, conform teoriei, lucrătorii sunt plătiţi în medie cu valoarea produsului lor marginal. Când sunt tineri, lucrătorii primesc un salariu mai mic decât valoarea produsului lor marginal, iar când se apropie de pensie, un salariu mai mare decât valoarea produsului lor marginal. Salariul, ca preţ al muncii, nu fluctuează pe termen lung pentru a elimina şomajul. El se stabileşte în funcţie de „climatul economic” pe termen lung. Firmele nu schimbă preţurile şi salariile ca răspuns la fiecare fluctuaţie minoră a cererii, deoarece schimbarea ar fi costisitoare şi ar necesita timp. Ele preferă să menţină preţurile constante, atunci când cererea se modifică într-o mică măsură şi să modifice volumul producţiei şi numărul de angajaţi, ca răspuns la schimbarea cererii. Acordarea salariilor în funcţie de productivitatea lucrătorilor contribuie la ridicarea eficienţei activităţii economice. Dacă lucrătorii sunt bine plătiţi, ei vor depune, de cele mai multe ori, eforturi mai mari, iar costurile pierderii locurilor de muncă sunt ridicate. Dacă salariile sunt atât de scăzute încât lucrătorilor le este indiferent dacă rămân sau îşi pierd locul de muncă, productivitatea muncii lor va fi mai redusă. Salariile mai mari pot îmbunătăţi productivitatea muncii, deoarece permit o alimentaţie sănătoasă şi o îmbunătăţire a stării de sănătate generală a lucrătorului. Îmbunătăţind starea de sănătate a lucrătorului, productivitatea lui marginală poate fi înaltă. Salariile mărite sunt şi un stimul pentru indivizi de a investi în propria educaţie şi de a se califica pentru a-şi mări şansele de angajare. Sindicatele puternice, care ştiu să negocieze, pot contribui la creşterea salariilor sau pot împiedica scăderea lor. De regulă, sindicatul reprezintă interesele membrilor săi, din care, majoritatea sunt angajaţi. El nu apără neapărat interesele celor care nu sunt angajaţi. De regulă, salariaţii doresc sporirea salariilor, chiar dacă aceasta va diminua perspectivele de angajare ale şomerilor. În unele state, sindicatele negociază la nivelul firmei, în altele, la nivelul ramurii economice sau al întregii economii. În cazurile în care negocierea este descentralizată, sindicatele pot face presiuni pentru a obţine salarii mai mari pentru angajaţi, fără a se gândi la efectele asupra ocupării. În cazul în care negocierea este centralizată, sindicatele negociază în numele tuturor lucrătorilor angajaţi sau având potenţialul de a fi angajaţi. Oferta de muncă este influenţată şi de gradul de independenţă economică al indivizilor. Dacă este ridicat numărul persoanelor care nu au alte venituri pentru a trăi, sau au venituri insuficiente, atunci şi oferta de muncă este mai mare. Alt factor care influenţează oferta de muncă este durata muncii. Timpul de care dispune o persoană poate fi împărţit în timp de muncă şi timp liber. Fiecare individ optează pentru o anumită distribuţie între timpul de muncă şi timpul liber. Efectul de venit este tendinţa unei persoane salariate de a înlocui timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel ridicat, care-i permite să aibă un nivel de trai apropiat de aspiraţiile lui.

6

Acest efect presupune că individul se bucură de o putere de cumpărare mai mare, ca urmare a unor venituri mai mari, el putându-şi procura mai multe bunuri, inclusiv mai mult timp liber. Pentru persoana în cauză, utilitatea marginală a timpului liber este superioară utilităţii marginale a bunurilor ce le obţine cu salariul suplimentar. Efectul de substituţie este tendinţa unei persoane salariate de a înlocui o parte din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar, pentru a obţine un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte, anumite persoane caută să lucreze mai multe ore, deoarece pentru ele utilitatea marginală a salariului este superioară celei a timpului liber. Efectul de substituţie stimulează o persoană să lucreze mai mult timp, iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin timp. Oferta de muncă este influenţată şi de volumul bunurilor şi serviciilor economice pe care îl consumă sau doreşte să-l consume un om. Procurarea unui volum sporit de bunuri necesită venituri mai mari, care pot fi obţinute prin angajare. Bunurile economice cumpărate sunt componente ale consumului privat, alte componente ale acestuia fiind bunurile consumate ce provin din producţia proprie. 1 Sub aspect numeric, oferta de muncă reflectă interesul omului de a compara investiţiile făcute pentru asimilarea capitalului uman, cu veniturile pe care le va obţine în viitor. Sub aspectul calităţii, oferta de muncă reflectă dorinţa omului de a investi în capitalul uman. Creşterea numărului persoanelor care investesc în capitalul uman conduce la creşterea ofertei de muncă. În general, oferta de muncă are caracter relativ rigid, exprimând concurenţa imperfectă de pe piaţa muncii. Caracterul rigid este determinat de acţiunea unor factori economici, teritoriali, demografici, profesionali. Factorii economici, teritoriali vizează mobilitatea teritorială redusă a factorului muncă, datorită efortului bănesc pe care îl presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentului de mediu economico- social, chiar dacă beneficiază de avantaje economice mai mici. Factorii demografici, profesionali vizează mobilitatea profesională redusă a factorului muncă, datorită calificării necorespunzătoare, stării de sănătate, vârstei etc.

1.2. Cererea de muncă

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează într-o economie de piaţă concurenţială, într-o perioadă de timp exprimată prin numărul locurilor de muncă. Ea este o cerere derivată, rezultând din condiţiile de producţie, şi este formată din locurile de muncă ocupate de salariaţi şi din locurile de muncă neocupate, fie pentru că au fost părăsite de cei ce le ocupau, fie pentru că sunt nou create.

1 Lazăr Cornel: Demografie şi statistică socială - Editura PrintEuro, Ploieşti, 2002, pag.228

Salariul

Salariul Curba cererii de munc ă Oferta de munc ă Fig.11. Curba cererii de munc ă

Curba cererii de muncă

Oferta de muncă

Fig.11. Curba cererii de muncă.

Cererea de muncă se află în relaţie negativă cu salariul, firma angajând mai multă muncă dacă salariile sunt mici şi invers. Cererea de muncă are o anumită elasticitate dacă se îndeplinesc condiţii, cum sunt:

produsul final are cerere elastică; munca poate fi înlocuită cu altă muncă; capitalul poate fi substituit cu muncă; costurile salariale deţin o pondere mare în costurile totale. Elasticitatea cererii de muncă în funcţie de salariu se caracterizează prin rigiditate, asigurarea cu forţă de muncă trebuind să ţină cont de regula de optimizare a profitului şi anume: angajarea factorului muncă se face până când se ajunge la egalitatea dintre productivitatea marginală a muncii şi preţul acesteia. Evoluţia cererii de muncă depinde, în primul rând, de evoluţia cererii de bunuri economice, care condiţionează dinamica activităţii economice. Creşterea cererii de muncă înseamnă crearea de locuri de muncă, ceea ce necesită timp; prin urmare, se apreciază că pe termen scurt cererea este neschimbătoare, iar pe termen lung evoluţia cererii este determinată îndeosebi de ritmul de creştere economică.

8

Întrebări de autoevaluare| 1Ce reprezintâ piata muncii?

2 Ce este oferta de muncâ?

3 Care sunt prcipalii factori care influenţeazâ oferta de muncâ?

4 Ce este efectul de venit? Dar efectul de substituţie?

5 Ce este cererea de muncâ?

6 Care sunt principalii factori de influenâ ai cererii?

 

Bibliografie:

1.

BAL ANA

Economii în tranziţie - Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti,

 

1997.

2.

BARI ION

Economia mondială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.

3.

BĂCESCU MARIUS, BĂCESCU ANGELA

Macroeconomia, Editura All, Bucureşti, 1993.

4.

BEZBAKH PIERRE

Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

5.

BLANG MARK

Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.

6.

BREMOND J.,

Dicţionar economic şi social,

GELEDON A.

Editura Expert, Bucureşti, 1995.

7.

BUCUR ION

Echilibrul economic şi ocuparea resurselor de muncă în România, Editura Bucura Mond, Bucureşti, 1997.

8.

CIUCUR DUMITRU, POPESCU CONST.

Tranziţia prin criză, Editura Eficient, 1991.

9.

CONSTANTINESCU

Dileme ale tranziţiei la economia de piaţă,

N.N.

Editura Economistul, Bucureşti, 1992.

10

CONSTANTINESCU

Reforma economică în folosul cui ?,

N.N.

Editura Economistul, Bucureşti, 1993.

11

CONSTANTINESCU

Teoria valorii muncă şi lumea

N.N.

contemporană, Editura Politică, Bucureşti,

 

1984.

12

CONSTANTINESCU

Probleme ale tranziţiei la economia de

N.N.

piaţă în România”,Editura Fundaţiei

coordonator

“România de Mâine” Bucureşti, 1997.

13

CREŢOIU GHE., CORNESCU VIOREL, BUCUR ION

Economie politică, Casa de editură şi presă Şansa”SRL, Bucureşti, 1993.

14 DOBROTĂ NIŢĂ coordonator

15 DONE IOAN

16 DRUCKER PETER F.

17 ENACHE CONSTANTIN

18 GILBERT ABRAHAM FROIS

19 GOGONEAŢĂ CONST. GOGONEAŢĂ AURA

20 KEYNES J.M.

21 LAZĂR CORNEL

22 LAZĂR COSTINEL, GORINCU GHE., ENACHE LIANA

23 LIPSEI RICHARD, CHRYSTAL K. ALEC

24 MANOLESCU GHE. coordonator

25 MURGESCU C.

26 MURGU N.

Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995.

Salariul şi motivaţia muncii, Editura Expert, Bucureşti, 2000.

Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

Probleme ale reproducţiei forţei de muncă, Editura Politică, Bucureşti, 1975.

Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

Economie politică. Teorie micro şi macroeconomică. Politici economice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1995.

Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a banilor şi a dobânzii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.

Demografie şi statistică socială, Editura Printeuro, Ploieşti, 2002

Teorie economică generală, Editura Economică, Bucureşti, 1993.

Economie pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1996.

Procese şi politici macroeconomice ale

tranziţiei, Editura Economică, Bucureşti,

1995.

Mersul ideilor economice la români, vol.I-

II, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1987,1990

Economia de piaţă - o mare invenţie a societăţii umane, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.

10

27 DR.PERŢ STELIANA

28 POSTOLACHE

TUDOREL

29 PRAHOVEANU EUGEN

30 PUIA ILIE

31 RUGINĂ ANGHEL

32 SMITH ADAM

33 SPINEANU ULM

34 ŞTEFAN GHEORGHE

35 ŞTEFAN GHEORGHE

"Piaţa muncii în perioada de tranziţie între ocupare şi şomaj. Mecanisme şi politici de ajustare a cererii şi ofertei de muncă" în Piaţa muncii în România, în perioada de tranziţie. Mecanisme şi politici de ocupare a forţei de muncă şi combatere a şomajului, Academia Română, Bucureşti, 1992.

Economia românească în sec.XX, Editura Academiei Române,

Bucureşti,1991.

Economie politică – fundamente de teorie economică, Editura Eficient, Bucureşti, 1996.

Permanenţe economice româneşti, Bucureşti, 1992.

Principia Oeconomica, Editura Academiei Române,

Bucureşti,1993.

Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra cauzelor şi naturii ei, vol.I-II, Editura Academiei Române, 1965.

Încotro…România 2000 ?, Editura Mondograf, Constanţa, 1995.

Economie de piaţă – legităţi şi mecanisme, Editura Inter-Media, Bucureşti, 1992.

Fundamente economice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.

Capitolul 2 PIAŢA MONETAR - FINANCIARĂ

Introducere:

Piaţa monetar-financiară facilitează tranzacţiile cu activele monetar- financiare în economie. În funcţie de termenul în care se derulează tranzacţiile, piaţa monetar-financiară are două părţi: piaţa monetară şi piaţa financiară. Piaţa monetară are ca obiect tranzacţiile realizate pe termen scurt, iar piaţa financiară, tranzacţiile pe termen lung. Piaţa monetară este o secţiune a pieţei, care are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici, şi de

a regla cantitatea de monedă în economie. Preţul specific acestei pieţe este rata dobânzii.

Obiective:

Cunoaşterea conţinutului pieţei monetar- financiare,a principalelor tipuri de instituţii specifice acestei pieţe.

Piaţa monetar-financiară facilitează tranzacţiile cu activele monetar- financiare în economie. În funcţie de termenul în care se derulează tranzacţiile, piaţa monetar-financiară are două părţi: piaţa monetară şi piaţa financiară. Piaţa monetară are ca obiect tranzacţiile realizate pe termen scurt, iar piaţa financiară, tranzacţiile pe termen lung. Piaţa monetară este o secţiune a pieţei, care are rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici, şi de

a regla cantitatea de monedă în economie. Preţul specific acestei pieţe este rata dobânzii.

Cuprins:

2. Piaţa monetar – financiară…………………………………………… 9

2.1. Instituţiile monetar – financiare

12

2.2. Cererea şi oferta de monedă…………………………………

15

2.3. Pieţe de capital………………………………………………

20

2.4. Funcţionarea pieţelor de capital……………………………….24

2.1. Instituţiile monetar - financiare

Sectorul monetar şi financiar al unei economii include instituţii specializate, care concentrează cererea şi oferta de monedă. Dintre aceste instituţii, un rol important revine băncilor. Ele au apărut cu multe secole în urmă şi îndeplineau, la început, rolul de a păstra valorile mobiliare depuse de clienţii lor şi de a efectua plăţi solicitate de aceştia. Forma modernă de organizare şi de funcţionare a unităţilor bancare a fost prefigurată de Banca din Amsterdam (1609) şi apoi de Banca Angliei (1694). Treptat, activitatea

12

băncilor s-a amplificat şi diversificat, prin apariţia instituţiilor financiare şi societăţilor de asigurări. Băncile îndeplinesc atât funcţii clasice, cât şi funcţii moderne. Funcţiile clasice sunt de două categorii: active şi pasive. Funcţiile active constau în:

acordarea de credite persoanelor fizice şi juridice care dovedesc bonitate financiară; gestionarea conturilor deponenţilor; fondarea de societăţi comerciale pe acţiuni; crearea de titluri financiare proprii etc. Funcţiile pasive constau, în principal, în operaţiuni macroeconomice:

coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională; reglarea creditului sub diversele sale forme; crearea de putere de cumpărare suplimentară, prin transformarea depunerilor la vedere în credite pe termen lung; ierarhizarea proiectelor economice de afaceri pe care le va stimula cu credite etc. Într-o economie cu piaţă concurenţială, băncile pot fi: de emisiune sau comerciale.

a. Banca de emisiune (Banca Centrală sau Banca Naţională) realizează

funcţii la nivel macroeconomic, cum sunt:

emisiunea şi reglarea masei monetare; prevenirea dereglărilor profunde în funcţionarea mecanismului bancar; autorizarea şi supravegherea agenţilor care operează pe piaţa monetar- financiară; realizarea de servicii proprii băncilor comerciale. De regulă, într-o ţară există o singură bancă de emisiune. În Regatul Unit această bancă este denumită Banca Angliei; în Statele Unite este

Sistemul Federal de Rezerve; în Franţa este Banque de France; în Germania este Bundesbank.

b. Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate,

care pun la dispoziţia agenţilor economici bani-capital, pe baza resurselor monetare atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea conturilor din economie şi toate conturile agenţilor economici. Băncile comerciale se împart în bănci de depozit şi bănci ipotecare. Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au nevoie de pe piaţa monetară, prin depunerile pe termen scurt ale clienţilor lor. Băncile ipotecare îşi procură mijloacele necesare prin emisiu- nea de titluri şi obligaţiuni ipotecare.

În economia cu piaţă concurenţială, pe piaţa monetară funcţionează, pe lângă bănci, şi alte instituţii, cum sunt:

a. cooperativele de credit;

b. fondurile de pensii;

c. societăţile de asigurări;

d. societăţile de investiţii.

a. Cooperativele de credit sunt asociaţii de persoane constituite în

vederea acordării de sprijin financiar membrilor asociaţi, angajaţi la aceeaşi firmă. Ele nu funcţionează pe principiul creditului. Sumele care depăşesc cheltuielile sunt distribuite membrilor, fie prin acordarea unor dobânzi

adiţionale la depozite, fie prin acceptarea unui rabat al dobânzii, pentru membrii debitori.

b. Fondurile de pensii reprezintă programe de pensii finanţate de

guvern sau de agenţi economici privaţi în beneficiul angajaţilor lor, care sunt gestionate, îndeosebi, de către departamente ale companiilor de credit ipotecar sau de companiile de asigurare pe viaţă. Fondurile de pensii investesc, în principal în obligaţiuni, acţiuni, ipoteci şi valori imobiliare. c. Societăţile de asigurări sunt instituţii care garantează asiguratului, în schimbul unei prime de asigurare, despăgubirea integrală sau parţială, în cazul producerii unui eveniment pentru care s-a asigurat (incendiu, furt,

secetă etc.). Ele plasează resursele mobilizate şi necheltuite în alte instituţii financiare, încasând dobânda.

d. Societăţile de investiţii sunt instituţii care se mai numesc şi

fonduri mutuale şi care acceptă să preia fonduri băneşti de la indivizi şi să le folosească pentru a cumpăra acţiuni, obligaţiuni pe termen lung sau pe termen scurt, emise de diferite firme sau instituţii guvernamentale.

Obiectul pieţei monetare este masa monetară. Aceasta se compune din:

disponibilităţi monetare propriu-zise (bani cash, bani gheaţă, bani lichizi), care reprezintă instrumente monetare cu lichiditate perfectă; disponibilităţi semi-monetare (bani proximi), care reprezintă instrumente monetare ce pot fi transformate în monedă propriu-zisă, dar nu au lichiditate perfectă. Masa monetară cuprinde agregatele monetare M1, M2, M3 şi L, consti- tuite prin gruparea instrumentelor băneşti care au aceeaşi lichiditate. Agregatul monetar M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns. El cuprinde numerarul (moneda divizionară şi biletele de bancă), precum şi depozitele bancare la vedere operabile prin cecuri. Agregatul monetar M2 reprezintă masa monetară în sens larg. El cuprinde în plus faţă de M1 depunerile la termen din băncile comerciale, care pot fi schimbate în lichiditate prin emisiune de cecuri cu preaviz. Această componentă reprezintă lichiditate secundară sau quasi-monedă. Agregatul monetar M3 cuprinde în plus faţă de M2 alte active, cum sunt: bonuri de economii, depuneri în monede străine convertibile, bonuri de tezaur etc. Agregatul monetar L cuprinde în plus faţă de M3, economiile depuse la termen şi alte plasamente negociabile, titlurile de valoare emise de agenţii nonbancari.

Pe piaţa financiară se folosesc diverse instrumente monetare.

a. Biletele de trezorerie sunt instrumente de îndatorare a statului pe

termen scurt. Ele sunt o componentă a datoriei interne. În momentul emisiunii sunt achiziţionate de agenţii economici şi de populaţie. După emisiune, titlurile sunt tranzacţionate pe piaţa secundară.

14

b. Cecurile reprezintă înscrisuri bancare emise de o firmă ce se obligă

să plătească o anumită sumă la scadenţă şi sunt trimise unei bănci spre acceptare.

c. Certificatele de depozit negociabile reprezintă înscrisuri emise de

băncile comerciale pentru a atesta existenţa fondurilor în depozite. Prin aceste titluri se stipulează că deponenţii vor primi anual dobânzi de o

anumită mărime, iar la maturitatea depozitului, acestora li se va restitui suma iniţială. Băncile răscumpără unele certificate înainte de maturitate, motiv pentru care sunt numite certificate de depozit negociabile.

d. Eurodolarii reprezintă depozite la termen, exprimate în dolari,

efectuate la bănci străine sau la filiale ale băncilor americane din străinătate. e. Acordurile de răscumpărare reprezintă titluri care atestă împrumuturile pe termen scurt (uneori numai 24 de ore) acordate agenţilor economici, guvernului sau altor entităţi economice, de către băncile comerciale

sau alte instituţii financiare.

2.2. Cererea şi oferta de monedă

Masa monetară poate fi abordată ca stoc şi ca flux. Masa monetară ca stoc reprezintă ansamblul instrumentelor monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici nonfinanciari dintr-o ţară la un moment dat, destinate cumpărării de bunuri economice, plăţii datoriilor, formării economiilor în scopul realizării de investiţii sau de alte plasamente. Masa monetară ca flux reflectă produsul dintre dimensiunea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a banilor din economia naţională în decurs de un an. Cele două aspecte ale masei monetare înlesnesc înţelegerea conţinutului forţelor pieţei monetare, cererea şi oferta de monedă.

Cererea de monedă

Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare necesare pentru ca banii să-şi îndeplinească funcţiile lor la un moment dat (ca stoc) sau într-un orizont de timp în medie (ca flux). Cererea de bani este determinată de diferite motive, explicate de şcoala clasică de gândire economică şi de şcoala keynesiană cu varianta sa modernă. Conform concepţiei clasice, cererea de monedă în termeni reali este proporţională cu volumul total al schimburilor intermediate efectiv de monedă şi invers proporţională cu viteza de rotaţie a monedei. Conform concepţiei neokeynesiene, cererea de bani este generată de trei motive diferite: motivul tranzacţional, motivul precauţional şi motivul speculativ.

a. În termeni reali, în concepţia clasică, cererea de monedă depinde,

în primul rând, de volumul total al schimburilor intermediate efectiv de

monedă şi de viteza de circulaţie a acesteia.

în care:

M =

Py

V

M este masa monetară; Py = cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor la un anumit preţ; V = viteza de circulaţie a banilor, respectiv numărul mediu de acte de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o monedă. Mobilul tranzacţional al cererii de bani are la bază faptul că majori- tatea tranzacţiilor necesită bani. Banii trec de la consumatori la firme, ca plată pentru bunurile şi serviciile produse de către firme; ei trec de la firme la angajaţi, ca răsplată pentru serviciile oferite de lucrătorii firmelor. Sumele de bani care sunt deţinute pentru a permite finanţarea unor astfel de fluxuri sunt numite sume de tranzacţie. Evaluarea cererii şi ofertei de monedă necesită cunoaşterea puterii de cumpărare a banilor. Aceasta exprimă cantitatea de bunuri economice care poate fi cumpărată cu o unitate monetară, într-o perioadă dată. În al doilea rând, cererea de monedă este determinată de amploarea creditului de consum, respectiv de raportul dintre vânzările pe credit şi plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada corespunzătoare.

b. În concepţia neokeynesiană, cererea de monedă depinde, pe

lângă elementele enunţate, şi de intensitatea înclinaţiei spre lichiditate.

Rata de lichiditate relevă raportul dintre mărimea medie anuală a masei monetare şi mărimea tranzacţiilor economice intermediate de monedă.

Înclinaţia spre lichiditate se întemeiază pe:

mobilul venitului; mobilul afacerilor; mobilul precauţional; mobilul speculativ.

a. Mobilul venitului exprimă înclinaţia populaţiei de a păstra asupra

ei bani cash pentru a executa cheltuielile anticipate pe termen scurt.

b. Mobilul afacerilor exprimă păstrarea unei cantităţi de monedă în

vederea unor plasamente mai profitabile în viitor.

c. Mobilul precauţional exprimă prudenţa posesorului de monedă, care

doreşte să fie pregătit pentru depăşirea unor situaţii neprevăzute. Indivizii şi

firmele ţin sume de bani ca o precauţie împotriva apariţiei unor ,,crize de bani gheaţă”, survenite atunci când plăţile sunt anormal de crescute.

d. Mobilul speculativ exprimă înclinaţia posesorilor de monedă

(indivizi şi firme) de a deţine nişte bani cash, ca o măsură de protecţie împotriva incertitudinii inerente legate de preţurile activelor financiare. Cererea de bani poate fi abordată ca cerere pentru sume reale de bani şi cerere de bani nominali. Cererea de bani reali este numărul de unităţi de putere de cumpărare pe care publicul doreşte să o păstreze sub forma unor sume băneşti. Ea se determină prin raportarea cererii de bani nominali la indicele general al preţurilor sau la indicele preţurilor bunurilor de consum. Cererea de bani provine de la:

firme, societăţi comerciale, în scopul finanţării activităţii lor economice; trezorerie sau tezaur, pentru finanţarea bugetului de stat; instituţii financiar-monetare, pentru a obţine creditele de care au nevoie;

16

populaţie, în vederea realizării unor programe economico-sociale proprii.

Oferta de monedă

Oferta de monedă reflectă punerea în circulaţie de monedă nouă, de către instituţii monetare specializate. Oferta îşi manifestă existenţa atunci când resursele monetare ies din depozitele băncii de emisiune şi ale altor instituţii emitente şi încetează să existe atunci când resursele respective revin în depozitele emitentului. Oferta de masă monetară (M i ), în sistemele monetare moderne, este făcută de banca centrală şi băncile comerciale. Banca Naţională oferă numerarul, iar băncile comerciale creează monedă scripturală şi diverse instrumente monetar-financiare. Masa monetară se modifică în sensul creşterii sau scăderii ei. Creşterea masei monetare are următoarele cauze:

sporirea volumului valoric al bunurilor economice expuse vânzării; acoperirea deficitului bugetar pe calea intervenţiei băncii centrale, la intervenţia trezoreriei; scăderea vitezei de rotaţie a banilor; convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională; retragerea de monedă din circulaţie de către agenţi economici sau populaţie. Metodele folosite pentru creşterea masei monetare sunt diverse, precum:

acordarea de credite de către orice bancă; reducerea ratei legale de rezervă. Rezerva obligatorie reprezintă un anumit procent din disponibilităţile monetare existente la orice bancă şi care nu poate fi utilizat în scopul acordării de credite, fără aprobarea expresă a băncii centrale. Când se reduce masa monetară, cresc posibilităţile băncilor de acordare a creditelor şi invers; schimbarea monedelor valutare străine pe monedă naţională. Oferta monetară evoluează în relaţie inversă în raport cu dinamica ratei dobânzii.

Rata

dobânzii

d 2

d 0

d 1

O 2 O 0 O 1 M 2 M 0 M 1 Cantitatea de
O 2
O 0
O 1
M 2
M 0
M 1
Cantitatea de

monedă oferită

Fig.12. Curba ofertei de monedă.

Din fig.12 rezultă că atunci când cantitatea de monedă oferită (M) creşte, rata dobânzii (d') scade şi invers. Băncile comerciale creează bani atunci când oferă un împrumut

(creează un depozit) şi, concomitent, se distruge o cantitate egală de bani de cont, când un împrumut se restituie băncii, adică se revine la situaţia anterioară creării depozitului. Moneda creată de băncile comerciale este un multiplu al rezervei iniţiale sau al bazei monetare. Coeficientul care arată câtă monedă se creează de băncile comerciale pentru fiecare u.m. numerar, se numeşte multipli- catorul banilor. El se mai numeşte multiplicatorul monedei scripturale sau multiplicatorul creditorului. Pentru controlul şi reglarea ofertei monetare se folosesc mai multe pârghii, cum sunt: scontarea, rescontarea, rata rezervelor obligatorii, operaţiunile deschise pe piaţă, persuasiunea monetară.

a. Scontarea este operaţia prin care banca comercială plăteşte

purtătorului unui efect de comerţ, înainte de scadenţă, suma înscrisă pe titlul respectiv, mai puţin un comision (taxă). Băncile comerciale creează prin această operaţie bani de cont.

b. Rescontarea este operaţia prin care banca centrală cumpără de la o

bancă comercială un efect de comerţ, înainte de scadenţă, plătind suma

înscrisă pe el, mai puţin un comision. Prin această operaţie, banca centrală creează rezerve monetare excedentare.

c. Rata rezervelor obligatorii este folosită pentru modificarea ofertei

monetare. Când banca centrală vrea să mărească oferta monetară reduce rata rezervelor obligatorii şi invers.

d. Operaţiunile deschise pe piaţă constau în vânzarea de obligaţiuni

de către banca centrală, rezultând o diminuare a ofertei monetare şi în cumpărarea de obligaţiuni de către banca centrală, ceea ce determină sporirea ofertei de bani.

e. Persuasiunea monetară constă în avertismente transmise de

autoritatea monetară privind efectele expansiunii sau restrângerii excesive a creditului bancar asupra economiei sau sistemului bancar.

Piaţa monetară este în echilibru atunci când, la o anumită mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu cererea de monedă (vezi fig.13).

18

Rata

dobânzii

d’

Oferta de monedă (O) E Cererea de monedă (C) M E Masa monetară
Oferta de
monedă (O)
E
Cererea de
monedă (C)
M E
Masa monetară

Fig.13. Stare de echilibru pe piaţa monetară.

Creşterea cererii de monedă într-o perioadă determină creşterea masei monetare şi a ratei dobânzii, influenţând şi punctul de echilibru (vezi fig.14).

Rata O dobânzii 0 E 1 d 1 ’ C E 1 0 d 0
Rata
O
dobânzii
0
E
1
d
1 ’
C
E
1
0
d
0 ’
C
0
Cantitatea
M 0 M 1

de monedă

Fig.14. Mutarea punctului de echilibru, ca urmare a măririi cererii de monedă.

Creşterea ofertei de monedă determină scăderea ratei dobânzii şi sporirea masei monetare tranzacţionate pe piaţă. Reducerea ofertei de monedă determină creşterea ratei dobânzii şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă (vezi fig.15).

Rata

dobânzii

d

d

1

0

C 0 O 1 O E 0 1 E 0 Cantitatea M 1 M 0
C
0
O
1
O
E
0
1
E
0
Cantitatea
M 1 M 0

de monedă

Fig.15. Mutarea punctului de echilibru, ca urmare a măririi ofertei de monedă

Politica monetară caută să influenţeze activitatea economică, utilizând instrumentele disponibile băncii centrale: oferta monetară, ratele dobânzii, cursul de schimb. Când rata dobânzii se reduce, creşte cererea de monedă, dar se diminuează oferta de monedă. Reducerea ofertei de monedă determină creşterea ratei dobânzii şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă. Mecanismul de corelare a cererii şi ofertei de monedă prin sistemul bancar, care manevrează rata dobânzii, face ca echilibrul pieţei monetare să fie complex şi dinamic.

2.3. Pieţe de capital

Piaţa de capital este piaţa pe care se tranzacţionează titluri financiare cu o durată mai mare de un an, cum sunt: acţiunile, obligaţiunile şi titlurile de ipotecă. Aceste titluri sunt active financiare. Activele reprezintă bunuri care au capacitatea de a genera venituri în viitor. Ele pot fi fizice şi financiare. Activele fizice reprezintă o parte a patrimoniului unei firme, constând din elemente de capital fix şi circulant, bunuri de folosinţă îndelungată etc., care generează venituri în viitor, sub formă de profituri, rente, chirii etc. Activele financiare reprezintă depozite monetare şi semi-monetare, implicit titluri financiare pe termen scurt sau lung, care generează în viitor venituri sub forma dobânzilor, dividendelor etc. Pieţele de active financiare sunt acelea în care se tranzacţionează acţiuni, obligaţiuni, bilete la ordin, ipoteci şi alte drepturi obţinute asupra unor active reale.

1. Activele financiare pot fi clasificate după mai multe criterii:

din punct de vedere al duratei de valabilitate, distingem:

20

o

active financiare pe termen scurt, care asigură plasamente pe perioade mai mici de un an (titluri comerciale, certificate de depozit, bilete de trezorerie);

o

active financiare pe termen lung, care asigură plasamente pe

perioade mai mari de un an sau fără termen (acţiuni, obligaţiuni); din punct de vedere al venitului pe care îl aduc, distingem:

o

active financiare cu venituri fixe (acţiuni privilegiate şi obligaţiuni);

o

active financiare cu venituri variabile (acţiuni ordinare).

Piaţa capitalului poate fi împărţită, în funcţie de principalele titluri financiare tranzacţionate, în:

a. piaţa acţiunilor;

b. piaţa obligaţiunilor;

c. piaţa tipurilor de ipotecă.

a. Pe piaţa acţiunilor se tranzacţionează sistematic acţiuni. Acestea

sunt titluri financiare pe termen lung, care demonstrează contribuţia posesorului la capitalul social al societăţii comerciale pe acţiuni. Valoarea nominală a acţiunii apare înscrisă pe titlul în cauză şi reprezintă o parte a capitalului social al societăţii respective. Posesorul de acţiuni primeşte anual o parte din profitul disponibil al societăţii pe acţiuni, numit dividend. Acesta este proporţional cu numărul de acţiuni deţinute şi cu mărimea profitului disponibil al societăţii pe acţiuni.

Din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă, acţiunile pot fi privilegiate sau ordinare. Acţiunile privilegiate dau dreptul la un dividend fix, care este plătit înaintea dividendului pentru acţiuni comune. Acţiunile comune dau dreptul deţinătorului lor legal să obţină un dividend variabil, în funcţie de mărimea profitului societăţii pe acţiuni.

b. Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, care are o

valoare nominală egală cu suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către deţinătorul acesteia (creditorul). Emitentul este delegat să plătească deţinătorului, la termenul stabilit (scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual, semestrial), până la scadenţă, o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii. Obligaţiunile sunt emise de firme mari, de stat, de unităţi ale administraţiei locale. O obligaţiune este o promisiune scrisă de a restitui o anumită sumă de bani (capital de bază) la o anumită dată viitoare (de obicei între 5 şi 10 ani de la data emiterii) şi de a plăti, în acelaşi timp, nişte sume regulate (cuponul). Data răscumpărării este numită data de scadenţă. Printre cumpărătorii de obligaţiuni se află societăţile de asigurări, fondurile de pensii, organizaţiile nonprofit.

Emisiunea de obligaţiuni de stat este o cale de acoperire a deficitelor bugetare. Aceste obligaţiuni sunt cumpărate de societăţi comerciale, instituţii financiare şi nonfinanciare, persoane fizice, investitori străini.

c.

Ipoteca este un titlu de valoare care atestă că o persoană fizică sau

juridică a împrumutat de la o bancă specializată o sumă de bani, pe care a garantat-o cu proprietăţile achiziţionate (imobile, terenuri). Piaţa titlurilor de ipotecă este piaţa titlurilor financiare emise pentru a evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţiilor de proprie- tăţi cu care sunt garantate împrumuturile respective. Cumpărătorii de titluri de ipotecă sunt reprezentaţi de bănci comerciale, societăţi de asigurare, fonduri mutuale.

2. Investiţia în active financiare presupune o analiză privind mărimea

ştigului care poate fi obţinut. În acest scop se folosesc criterii, cum sunt:

a. randamentul activelor financiare pe termen lung sau câştigul potenţial;

b. riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung;

c. lichiditatea activelor financiare pe termen lung.

a. Randamentul activului financiar pe termen lung reprezintă venitul

preconizat a fi generat de activul financiar în raport cu preţul lui. Randamentul unei obligaţiuni (R o ) se calculează pe baza raportului procentual dintre dobânda plătită de emitentul obligaţiunii şi preţul de piaţă

al acesteia (P):

Ro =

Dobândă

P

×100

Randamentul unei acţiuni (R a ) se calculează după relaţia:

Ra =

Dividendul

P

×100

Investiţia în active de capital financiar este rentabilă atunci când randa- mentul este mai mare sau cel puţin egal cu rata dobânzii de pe piaţă (d'):

R a d'

R 0 d'

Analiza câştigului potenţial al activelor financiare se poate face şi prin determinarea valorii prezente şi compararea acesteia cu preţul de piaţă (costul) titlului financiar (P). Valoarea prezentă este valoarea actuală a unor venituri viitoare şi se determină după formula:

unde:

V

p

n

V

t

=

t = 1

(

1 + d

)

t

,

V p este valoarea prezentă;

V t

= venitul anual realizat sub formă de dobândă sau dividend;

d'

= rata dobânzii de pe piaţă;

n

= numărul anilor.

22

Avându-se în vedere că obligaţiunile sunt răscumpărate de emitent la scadenţă, la valoarea lor nominală, valoarea prezentă a unei obligaţiuni se determină după relaţia:

V

p

o

n

=

t =1

V

t