Adevăr şi Simulare

de Mihai Caragiu
Cotidianul "Lumina", Duminică, 9 Mai 2010

"Unul din principalele avantaje ale

creierului pare să fie capacitatea lui de
a mânui idei vagi, insuficient
definite", spre deosebire de acţiunea
maşinilor de calcul, care "sunt aproape
incapabile să-şi programeze ideile în
cazul ideilor neprecise" (N. Wiener,
1964). Încercări de a depăşi această
"insuficienţă" a maşinii, menţionată de
Wiener, au existat. La noi, notabilă a
fost ideea avansată de Gr. Moisil,
aceea de a construi un calculator "în
baza trei", conceput astfel încât dialogul om-calculator să poată fi îmbogăţit prin
includerea unor valori precum "îndoielnic" sau "problematic", intermediare între
adevăr şi fals. Cu referire la logica multivalentă investigată la un nivel algebric de
matematicianul român, Solomon Marcus a apreciat că originalitatea ei constă în
faptul că "reţine din structura conceptelor vagi nu atât aspectul impreciziei, cât pe
acela al nuanţării", deschizând posibil către o logică a judecăţilor de valoare.

Se cunoaşte raportarea viziunii matematice a lui Grigore Moisil la gândirea

matematicianului L. A. Zadeh, descoperitorul conceptului de "mulţimi vagi", cel ce
a impus o distincţie între "random-ness" (concepţia probabilistică a valorii logice)
şi "fuzzy-ness" (concepţia nuanţată asupra acestei valori).

Entuziasmul de început care a marcat istoria ciberneticii şi a informaticii s-a

temperat cu trecerea timpului, odată cu avansul luat de experiment. Astăzi, de
pildă, este lipsită de suport credibil o afirmaţie precum cea făcută de Bruno Munari
în 1938, când a lansat Manifestul maşinismului, el pretinzându-se a fi constructorul
unei "maşini care produce artă", în mod instrumental şi artificial.

Gânditorul Petre Botezatu arăta că "de la judecată (fapt psihologic) ne-am ridicat la
propoziţie (formaţie pur logică), de la aceasta la forma propoziţională şi de aici la
formă (formal) în general". Astfel s-a ajuns la limbajul formalizat, cu pretenţii de
metodologie universală, care este indiferent la valoarea de adevăr referenţial. D.
Farcaş a sesizat în acest sens pericolul unui proces invers: în loc ca maşina să se
apropie de om, "cei ce utilizează calculatorul încep să gândească precum maşina".

În arta permutaţională, să remarcăm faptul că hazardul este o condiţie sine qua non,
procesului creator al artistului îi ia aici locul procesul de hazard. După cum s-a
remarcat (d. ex. Ana M. Codrescu, "Maşina şi procesul de creaţie artistică"),
"random-distribution (random hazard) joacă un rol de prim rang în arta
ordinatorului". Permutaţia şi algoritmul sunt pentru maşina programată operaţii sau
condiţii de operare, în procesul de simulare a unui act creator uman. "Suntem deci
în situaţia când ordinatoarele, prin simulaţii şi metoda cibernetică a analogiilor,
permit simularea, reproducerea, printr-un fel de "iteraţie a gândirii"" (Idem).

Când ordinatorul reconstituie o imagine pe baza unui program, el nu o creează,

căci creaţia umană presupune existenţa unei psihologii, şi la acest nivel, a unei
stringenţe motivaţionale de ordin psihic - opusă hazardului - care dirijează selecţia
valorică. Mai mult decât atât, în orizont fenomenologic, receptorul de artă
interacţionează prioritar cu "transcendenţa operei de artă" (ca semn obiectiv), cu
universul psihic din spatele semnelor, care constituie fundalul uman sine qua non
al existenţei acestora. Cum spunea filosoful Merleau-Ponty, figura umană implicită
sau explicită este secretul prim şi ultim al oricărui act de expresie, originea şi
finalitatea acesteia. Or, maşina de simulat artă ne propune un "semn" fără viaţă şi
fără chip, fără rădăcini într-o geneză spirituală veritabilă şi, ca atare, existent în
afara unui orizont de raportare în profunzime.

Emulii neocartezianismului maşinii tind, din contră, să reducă adevărul la o "ştiinţă

a manipulării", la ceea ce poate fi reconstituit la ordinator, astfel încât se pretinde şi
revizuirea scării valorilor - vechiul concept de "adevăr" devine, pentru ei, "gradul
de similitudine" (Ab. Moles). Dacă adevărul trimite la om şi la ceea ce e originar,
"gradul de similitudine", eludând cauza, se cantonează - prin procedeele de
simulare - în exterioritatea efectului, ignorându-i filiaţia adâncă, temeiul
motivaţional sigur.

Experimentarea prin arta permutaţională a esteticii aplicate e interesată să

descopere reguli ştiinţifice, matematizabile, ale creaţiei, ignorând de regulă faptul
că arta, ca act de creaţie, exprimă omul întreg şi inefabil, necuantificabil după nici
o regulă strictă. Mai mult: contrar aparenţelor, rigoarea formei artistice e cel mai
ades incompatibilă cu procedeele structurale de analiză care pornesc de la parte
pentru a reconstitui întregul. Metoda reconstrucţiei e, din punct de vedere genetic,
chiar contrară actului creaţiei, comparabil cu o geneză vie, impulsionată de intuiţia
originară şi organică a întregului. În acest punct, darul artistic se întâlneşte cu
misterul vieţii ca dar al lui Dumnezeu, originar şi ireproductibil prin manipulări
tehnologice.
E de remarcat faptul că principiul pur operaţionalist (analitic în formă şi materialist
în fond) "ceea ce construim este bazat pe ceea ce am descompus" în teologie şi în
creaţia artistică autentică se răstoarnă, aici unde, dimpotrivă, "ceea ce poate fi
construit este bazat mai ales pe ceea ce nu poate fi descompus". S-a spus, de ex., că
producţiile pseudo-Brahms, similare cu falsele diamante, nu au nici o valoare.

Părintele Ghelasie a atins o problemă crucială a raportului între teologie şi ştiinţă,

vizând posibilitatea sau imposibilitatea "de a reconstitui regresiv" cauza (Întregul)
din artificiala punere în mişcare a efectului (însumarea părţilor). El arată că simpla
mişcare a efectului nu poate genera cauza şi că nici o manipulare la nivel fizic nu
poate ţine loc de Act creator.