Când este „Ziua Domnească” – Apocalipsa 1:10?

Cum ar trebui să interpretăm această expresie?

În cartea Apocalipsa, capitolul 1, versetul 10, apostolul Ioan face o afirmaţie care a dus ulterior la o
controversă teologică, acolo el spune: „În ziua Domnului eram în Duhul...” 1, după o traducere literală, textul ar suna
aşa: „În ziua Domnească am fost în Spirit...”
Cuvântul din greacă mult disputat este „Kyriake”2, care este unic în N.T.3 care este adjectiv dativ feminin singular,
doar în 1Corinteni 11.20, mai apare un adjectiv asemănător, dar nu identic. În restul N.T. apare doar Domnul ca
substantiv, de peste 700 de ori.
La acest pasaj sunt patru variante de interpretare:

1. „Ziua Domnească” este Ziua lui Cristos (ziua venirii Lui).

2. „Ziua Domnească” este necazul cel mare
3. „Ziua Domnească” este sabatul.
4. „Ziua Domnească” este duminica.
Vom analiza cele patru variante şi cu argumentele aferente, pentru a vedea care rezistă argumentaţiei.

1. Este „ziua Domnească” = Ziua lui Cristos (ziua venirii Lui).

Unii teologi susţin că „ziua Domnului” este evident ca fiind ziua revenirii şi a descoperirii Domnului nostru slăvit Isus
Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi corelează acest pasaj cu alte pasaje unde apare „Ziua Domnului”, „Ziua lui Hristos” sau
„Ziua lui Dumnezeu”, în care Isus va veni, şi când va fi ziua de mânie a lui Dumnezeu. Pasajele unde apar aceste
expresii fie în V.T. sau în N.T. sunt: Isaia 2:12; 13:6; 13:9; 22:5; 34:8; 61:2; Ieremia 12:3; 46:10; 50:31; Plângerile
1:12; 2:1; 2:22; Ezechiel 7:19; 13:5; 30:3; Ioel 1:15; 2:1; 2:11; 2:31; 3:14; Obadia 1:15; Amos 5:18; 5:20; Ţefania 1:7;
1:8; 1:14; 1:18; 2:2; 2:3; Zaharia 14:1; Maleahi 4:5; Fapte 2:20; 1Corinteni 1:8; 5:5; 2Corinteni 1:14; 1Tesaloniceni
5:2; 2Petru 2:9; 2Petru 3:10.
Cu alte cuvinte, susţinătorii acestei interpretări susţin că Ioan prin Spiritul, a fost transpus în viitoarea Zi a Domnului,
adică a văzut în viziune ziua venirii lui Cristos.
Însă această interpretare are trei lacune: 1) textul nu spune că Ioan fiind în Spirit, a văzut prin transpunere „Ziua
Domnului”; ci el fiind în Ziua Domnească în Spirit, adică sub inspiraţia Spiritului Sfânt. 2) Expresia folosită aici de
Ioan nu este „Ziua Domnului”, ca şi de pildă în 1Corinteni 5:5, unde apare: „h`me,ra| tou/ kuri,ou”, şi unde Kyriou este
substantiv, genitiv, masculin, singular; ci, „ziua Domnească”, unde „Kyriake”4, este adjectiv, dativ, feminin, singular.
3) Un al treilea argument şi cel mai important, este cel contextual. Dacă acceptăm că interpretarea este următoarea:
„Ioan fiind în Spirit a fost dus de Spiritul (sub inspiraţie) în ziua Domnului” atunci să citim în continuare ce a văzut
sau a auzit el fiind în Spirit:
„Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe. care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel
dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam,
Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea.” M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut
şapte sfeşnice din aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o
haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu din aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca
zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui
era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri
şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca
mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am
fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie, deci, lucrurile pe
care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în
mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice din aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte
sfeşnice, sunt şapte Biserici. Îngerului Bisericii din Efes scrie-i:...” (v.10b-2:1).
Hopa!!! Nici pomeneală de a vedea sau auzi lucruri din Ziua Domnului (Ziua venirii Domnului Isus). Spiritul în care
era nu l-a dus (transpus) în Ziua Domnului, aşa cum susţine această interpretare; ci, Spiritul l-a făcut să audă glasul lui
Isus, să-L vadă pe Isus glorificat, care inspectează cele şapte adunări din Asia Mică, El fiind în mijlocul celor şapte
sfeşnice care reprezintă cele şapte biserici (adunări), spunându-i să scrie cele 7 mesaje către cei şapte îngeri (mesageri,
adică conducători) ai bisericilor. În cap. 2,3 el primeşte aceste mesaje. Apoi în cap. 4, prin Spiritul vede tronul lui
Dumnezeu şi împrejurimile lui. Apoi în cap. 5 vede o scenă din cer în care Mielul primeşte sulul cu cele 7 peceţi
1
Dacă nu se face nici o menţiune, citatele BBiblice sunt luate din Biblia Cornilescu sau Cornilescu revizuită (GBV).
2
Vezi n.s. din traducerea NTTF – 2007, acolo se spune: „domnească - în greacă: Kyriake”. Vezi şi cartea „Apocalipsa verset cu verset”,
de John H. Alexander, unde la p 44 traduce cu: „zi domnească”.
3
Sigla N.T. însemnă Noul Testament, şi V.T. Vechiul Testament.
4
Vezi n.s. NTTF – 2007: domnească - în greacă: Kyriake. Vezi şi cartea Apocalipsa verset cu verset John H. Alexander traduce la p 44 cu:
„zi domnească”.
1
(sigilii), apoi în cap 6-8 vede ruperea celor 7 peceţi, apoi în cap. 8-10, vede sunetul celor 7 trâmbiţe; apoi în cap. 11-19
sunt tot evenimente din timpul necazul cel mare, deci nici nu poate fi vorba de o răpire în viitoarea Zi a Domnului!
Doar începând cu cap. 19, mai exact 19:11-21, se descrie Ziua viitoare a Domnului. La ea se mai face referire în
câteva versete cum ar fi (Ap.6:12-17; 16:14-16), dar aceasta în total, nu reprezintă nici 5% în toată cartea Apocalipsa.
Atunci să ne întrebăm sincer, putem interpreta oare că Ioan în Spirit a fost dus în „Ziua Domnească”? Doar dacă
cartea Apocalipsa, în totalitate, sau măcar în majoritate, ar conţine o viziune despre Ziua viitoare a Domnului, am
putea îndrăzni să acceptăm o astfel de interpretare. Unii însă au lărgit interpretarea, spunând că Ziua Domnului în sens
larg este „necazul cel mare”, oare la acesta se referă Ioan?

2. Este „Ziua Domnească” = necazul cel mare

După unii, apostolul Ioan a fost transpus în necazul cel mare, şi la el se referă când spune: „În ziua Domnului eram
în Duhul...”. Astfel aceştia interpretează că Ioan fiind sub influenţa Spiritului, a fost transpus în zilele de necaz ale
omenirii, numindu-le: „ziua Domnului”. Ei argumentează cu Luca 17:20-30, unde conform interpretării lor,
expresiile: „ziua Fiului Omului” şi „zilele Fiului Omului” sunt parusia (prezenţa) lui Isus, la care se refera Matei
24:3, şi „ziua Domnului” în care a fost transpus Ioan (Ap. 1.10).
Ei mai spun, că daca schimbăm expresiile în „ziua Stăpânului”, putem observa similitudinea cu Ap. 1:10. Apoi sa
observam că începand cu Ap. Cap. 1, expresia „Fiu al Omului” apare cu cateva versete mai tarziu (versetul 13). În
mare marte, adevarata revelaţie pe care Dumnezeu i-a dat-o Fiului Sau implica perioada din jurul necazului cel mare,
inclusiv „Ziua Domnului” sau „zilele Fiului Omului”.
Să analizăm aceste argumente. În Luca 17:20-37, Domnul Isus vorbeşte de mai multe perioade de timp, şi nu de
aceeaşi perioadă. În v.20, Isus este întrebat de farisei, când vine împărăţia lui Dumnezeu? Isus le răspunde că
împărăţia nu vine în aşa fel încât să atragă privirile, El le spune că „Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!”
Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Astfel Isus vorbeşte de împărăţia lui Dumnezeu ca de o
stare existentă atunci, în timpul Lui (vezi şi Romani 14:17). Apoi El vorbeşte de o perioadă de timp, a necazului celui
mare, când creştinii Îl vor căuta pe Isus, şi ar dori să vadă una din „zilele Fiului Omului”, adică din perioada zilelor
Sale pământeşti, când a predicat şi a murit în final pe cruce (v.22,25), dar tot El ne spune că „n-o veţi vedea”. El mai
avertizează ca în necazul cel mare dacă „Vi se va zice: „Iată-L aici, iată-L acolo!” Să nu vă duceţi, nici să nu-i
urmaţi”. Apoi El spune: „Căci, cum iese fulgerul şi luminează de la o margine a cerului până la cealaltă, aşa va fi
şi Fiul omului în ziua Sa” (Luca 17:24). El accentuează despre ziua Sa, ca fiind ziua care va pune capăt perioadei şi
generaţiei, care respinge semnele revenirii Domnului, când spune: „Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul
omului” (Luca 17:30).
Totuşi zilele dinainte de a se arăta Isus, El le numeşte în v.26: „zilele Fiului Omului”. Nu intrăm aici într-o analiză
detailată dacă aceste zile reprezintă doar necazul cel mare, şi respectiv zilele din urmă (după unii e vorba de 7 ani), sau
aceste zile sunt echivalentul prezenţei (gr. parousia) lui Cristos. Însă mai degrabă parousia, este ziua finală a perioadei
numită: „zilele Fiului Omului”, când El va veni şi îşi va manifesta prezenţa (vezi: 2Tesaloniceni 2:1,2,8; 1Ioan 2:28),
decât un echivalent a acestor zile. Prin urmare, „zilele Fiului Omului”, nu sunt echivalente cu „ziua când Se va arăta
Fiul omului”, această ziuă a arătării, reprezintă sfârşitul epocii (vezi: 1Corinteni 1:7,8). Iar problema care se ridică
este simplă, sunt „zilele Fiului Omului” = „Ziua Domnului”?
Răspunsul este la fel de simplu: Nu. „Zilele Fiului Omului” (zilele din urmă sau necazul cel mare) nu sunt
echivalente, nici cu „ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luca 17:30); nici cu „Ziua lui Cristos” (Filipeni 1.6,10;
1Corinteni 1:8); nici cu „Ziua Domnului” (1Tesaloniceni 5:2), şi nici vorbă de a fi echivalente cu „Ziua
Domnească” din Ap. 1.10.
Un argument în plus, este faptul că Ioan nu este transpus fiind în Spirit, în perioada de timp numită: „zilele Fiului
Omului”. De ce spunem aceasta? Deoarece cu toate Apocalipsa cap. 1, Îl compară pe Isus cu „Fiul Omului”, Ioan nu
vede prin revelaţie: „zilele Fiului Omului”; ci, Îl vede pe Fiul Omului din timpul lui Ioan, de la care primeşte mesaje
pentru 7 adunări din timpul lui Ioan, apoi vede o viziune a tronului lui Dumnezeu (Ap. Cap. 4); apoi vede în cap. 5 o
scenă din cer, cum Dumnezeu Tatăl Îi dă Mielului un sul cu 7 sigilii (peceţi). Deci Ioan fiind în Spirit nu vede „zilele
Fiului Omului”, adică necazul cel mare, şi el vede pe Isus cel glorificat, de la care primeşte mesaje. A susţine că Ioan
a fost transpus în „zilele Fiului Omului”, o putem face numai dacă rupem din Biblie, Apocalipsa cap. 1-5! Numai
dacă facem legături arbitrare de texte şi expresii, şi numai dacă nu dorim să recunoaştem că textul indică ziua când
Ioan a primit revelaţia, şi nu o zi pe care Ioan o vede prin revelaţie.

3. Este „Ziua Domnească” = sabatul?

Adventiştii, susţinătorii sâmbetei de diferite nuanţe, susţin că ziua când Ioan a primit revelaţia este sâmbăta, doar
sâmbăta putea fi numită „Ziua Domnească”, Ziua poruncită de Dumnezeu, ca ziuă de odihnă în V.T. Există chiar şi o
versiune a unei Biblii, a unui adventist în acest sens numită: „Clear Word”, a acestui text, care traduce (mai degrabă
parafrazează), după cum urmează: „în dimineaţa de sabat”5. Prin acesta se încearcă să se susţină că Ioan a primit
revelaţia într-o dimineaţă de sabat, dar nu există nici un suport în limba greacă pentru o astfel de traducere; fiind
falsificare inacceptabilă a Cuvântului lui Dumnezeu.

5
Vezi: http://millennium.fortunecity.com/lincoln/666/clearwordbible/clear-word.htm
2
Însă cu toate că în V.T. sabatul6 era poruncit ca zi de odihnă săptămânală, acesta era poruncit în cadrul vechiului
legământ făcut cu Israel prin Moise, şi era un semn, reţineţi, doar între Israel şi Dumnezeu, el ne-fiind valabil pentru
celelalte naţiuni (comp. Exod 31:12-17 cu Psalmul 147:19,20). În plus, în Biblie nicăieri sabatul nu este numit „Ziua
Domnului” sau „zi domnească”. Nicăieri în N.T. ţinerea sabatului (sâmbetei) nu a fost re-poruncit, sau re-introdus ca
poruncă pentru cei care cred în Isus, şi au fost salvaţi prin har (comp. cu Fapte 15:1-30). Prin urmare, Ioan nu putea
numi sâmbăta: „Ziua Domnească”.
Dar dacă „Ziua Domnească” nu este nici sâmbăta, nici „zilele Fiului Omului”, nici Ziua venirii lui Isus, atunci când
este ea?

4. Este „ziua Domnească” = duminica?

Unii teologi susţin o astfel de interpretare, cum că ziua când a primit Ioan revelaţia din Apocalipsa a fost într-o zi de
duminică. În Noua Traducere românească a Bibliei la n.s. se explică: „Denumirea zilei dintâi a săptămânii
(duminică), numită astfel deoarece aceasta a fost ziua în care Isus a înviat; era ziua în care creştinii se adunau
(vezi F.A. 20:7)”. Astfel, duminica devenind spre sfârşitul secolului o zi de închinare, sărbătoare pentru creştini, care
nu mai serbau sâmbăta ca evreii din vechiul legământ; ci, duminica, ziua când a înviat Domnul.
Cu toate acestea, unii teologi combat această interpretare, aducând următoarele obiecţii:
A) Pavel arată în Romani concepţia creştină şi libertatea creştină cu privire la zile: „Pentru că vreunul judecă o zi
deosebită de altă zi, iar vreunul judecă orice zi la fel. Fiecare să fie deplin convins în mintea lui. Cel respectând
ziua, pentru Domnul o respectă, [şi cel nerespectând ziua, pentru Domnul nu o respectă]. Cel mâncând, pentru
Domnul mănâncă, pentru că mulţumeşte Zeului; şi cel nemâncând, pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte
Zeului. ” - Romani 14:5,6 NTTF - 2007.
Aici Pavel arată că unii creştini consideră o zi mai presus decât alta, în timp ce alţii consideră că toate zilele sunt la fel,
el dorind să sublinieze aici libertatea creştină. Însă acest pasaj descrie libertatea creştină, şi nu vorbeşte despre Ziua
Domnească; fie deoarece rânduiala duminicii ca zi specială de închinare, încă nu a fost stabilită în timpul lui; ci, doar
mai târziu; fie aceste pasaj descrie zilele speciale în funcţie de ce hotărăşte creştinul ca individ, pe lângă zilele stabilite
de comunitatea creştină.
În concluzie, în Romani 14, este vorba de ce hotărăşte omul referitor la zile, nu Domnul, sau Biserica călăuzită de
Domnul (comp. cu Fapte 15:28), deoarece Ioan sub inspiraţie vorbeşte de „ziua Domnească”, fără a interpreta că prin
aceasta se încalcă libertatea creştină. El nu putea să facă această aluzie, dacă această zi, era ceva opţional, sau ţinută
doar de către unii creştini; ci doar în cazul în care toţi creştinii din timpul lui Ioan, acceptau o zi de comun acord, ca Zi
a Domnului, pusă deoparte pentru Domnul. Doar în acest caz, Ioan putea face aluzie la această zi, fără a fi necesar a
da explicaţii suplimentare, deoarece toţi creştinii din timpul său, ştiau la ce se referă, şi acceptau de comun acord o zi,
ca fiind „ziua Domnească”.
Astfel aceste pasaje: Romani 14:5,6 şi Ap. 1:10, nu se contrazic, ci ele se complectează.
B) O a doua obiecţie este că dacă spunem că duminica era o zi mai specială de odihnă şi cult, se pune întrebarea, de ce
primii creştini se adunau ZILNIC după cum se menţionează în Fapte 2:46; Fapte 5:42?
În cartea lui Nicolae Moldoveanu - ADEVĂR ISTORIC, DOCUMENTE ŞI DATE DIN ISTORIA BISERICII, 2007,
se spune că aceste mese de dragoste, ce se făceau zilnic, seara, aveau ca o componenta Cina Domnului - spun unii,
alţii neagă şi spun că „frângând pâinea”, înseamnă un alt ritual timpuriu şi nu Cina Domnului. Însă, chiar dacă acea
frângere a pâinii practicată de adunarea apostolică, era „un alt ritual”, dacă suntem sinceri şi nu căutăm „adevărul
nostru” putem observa că apostolul Pavel confirmă, că la început, Cina Domnului se lua cu ocazia acestor mese de
dragoste (agape). Chiar dacă el a făcut o separare între „masa de dragoste” şi „Cina Domnului”, observăm că el nu a
dat porunci ca Cina Domnului să se facă numai duminica, că atunci ar fi ziua de cult; ci, a lăsat har, spunând: „ori de
câte ori” (1Corinteni 11:17-34).
Însă faptul că creştinii, iniţial se adunau în fiecare zi şi frângeau pâinea, iar Cina Domnului nu era legată de o anumită
zi, nu însemnă că ulterior nu s-a pus bazele „zilei întâi a săptămânii” ca fiind o zi mai specială de închinare, şi anume
ziua când a înviat Isus (Ioan 20:19-23).
Voi prezenta în continuare, trei exemple de învăţăturii şi rânduielii bisericii (adunării), care au fost schimbate ulterior,
faţă de primi ani ai creştinismului.
1) La început creştinii trăiau toţi împreună la Ierusalim, ei ca adunare, ca comunitate, aveau bunurile materiale în
comun. Ei primeau banii în funcţie de nevoile lor, aşa după cum considerau apostolii că este corect (Fapte 2:43-47;
4:32-37.
Apoi Dumnezeu a îngăduit o persecuţie descrisă în Fapte 8, care i-a împrăştiat pe creştini în Iudeea în Samaria, tocmai
ca să împlinească cuvântul lui Isus ca a spus în Fapte 1:8: „şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în
Samaria şi până la marginile pământului.”
Dacă la început creştinii trăiau adunaţi doar în Ierusalim, şi avea lucrurile materiale în comun (Fapte 1-7), Dumnezeu
care vroia ca oamenii tuturor naţiunilor să audă Cuvântul Său, i-a împrăştiat (Fapte 8), iar ulterior, ei nu au mai trăit în
comun, nici în ce priveşte bunurile materiale. Deci a avut loc o schimbare de organizare, de mod de viaţă, astfel dacă
în Fapte cap. 1-7, se adunau zilnic, şi frângeau pâinea zilnic, din Fapte 8, ei au trecut la un creştinism, în care nu mai
trăiau în comun. E posibil ca atunci s-au mai târziu, să se fi început să se pună accent pe „ziua întâi a săptămânii”
când se adunau să frângă pâinea (Fapte 20:7), când banii pentru ajutoare se adunau tot duminica (1Corinteni 16:2).

6
Mai multe informaţii despre sabat le puteţi găsi în cartea: „Care este ziua de odihnă?”
3
2) La început biserica (adunarea) era condusă de o ceată a bătrânilor (1Timotei 4:14), după modelul sinagogii
evreieşti. Aceştia erau numiţi atât bătrâni (prezbiteri), cât şi supraveghetori sau păstori (Fapte 20:17,28). Într-o
adunare trebuie să fie mai mulţi bătrâni, nu doar unul; dacă există bărbaţi competenţi, căci în textele Biblice în care se
vorbeşte despre bătrâni (supraveghetori, păstori), se vorbeşte despre ei la plural. Aceasta lasă să se înţeleagă că fiecare
adunare avea mai mulţi păstori (Fapte 14:23; 20:17; Filipeni 1:1; 1Timotei 5:17; Tit 1:5). În Fapte 14:23 ni se spune
că „ei au rânduit prezbiteri în fiecare biserică.”
Doar când se descrie condiţiile calificări pe care trebuiau să le îndeplinească se vorbeşte la singular (1Timotei 3:1). Iar
aceştia până la scrierile lui Ioan, erau prezentaţi peste tot la plural (exemplu: Filipeni 1.1); excepţie este 1Timotei 3:2;
Tit 1:7, când nu vorbeşte de supraveghetorul unei adunări; ci, de supraveghetor în sens generic, când se descrie
calităţile care trebuie să le aibă un supraveghetor. Astfel în concluzie de la cartea Faptele la cartea 2 Petru,
conducătorii adunării erau un grup, numit „ceata bătrânilor” (1Timotei 4:14). Dar aceasta nu însemnă că organizarea
bisericii nu a putut progresa, nu a putut fi schimbată ulterior; şi, chiar acest lucru s-a întâmplat.
În cărţile lui Ioan, biserica (adunarea), era condusă de un singur om (3Ioan 9,10, unde este descris un caz negativ), iar
în Apocalipsa 2.1 el este numit chiar de Isus: „îngerul bisericii”. De unde ştim că îngerul (anggelos = înger, trimis,
sol, mesager) bisericii, este un om şi nu un înger? Deoarece se descriu greşelile lui, şi astfel nu poate fi vorba de un
înger fidel perfect ceresc; şi nici de o ceată de bătrâni numită „înger”, căci se vorbeşte de greşelile lui, la singular (vezi
Ap. 2:2-6; 2:9,10; 2:13-16; 2:19,20; 3:1-4; 8-11; 15-19). Mesajul către fiecare îngeri este unul personal, de la o
persoană (Isus), la alta (conducătorul bisericii).
Istoria confirmă că spre sfârşitul secolului I e.n. s-a trecut la conducerea adunării de către un singur conducător ajutat
de o ceată a bătrânilor, şi de diakoni.
La sfârşitul secolului I e.n. şi la începutul secolul al II-lea e.n. serviciul de supraveghetor (episcop) devine un serviciu
separat de cel de bătrân.
În special spre sfârşitul secolului 1 e.n. din scrierile apostolului Ioan, se observă că adunările de atunci aveau un
conducător mai proeminent. De pildă, în 3Ioan 9,10 se vorbeşte de conducerea lui Diotref; şi chiar dacă aceasta nu a
fost una tocmai bună, înţelegem totuşi că spre sfârşitul secolului 1 e.n. în „ceata bătrânilor” (1Timotei 4:14), exista
un „bătrân” care avea conducerea peste ceilalţi bătrâni. În mod similar, acest aspect reiese şi din Apocalipsa unde Isus
le trimite prin Ioan, scrisori pastorale la şapte îngeri (conducători) ai celor şapte adunări (Apocalipsa 1:11; 2.1; etc.).
Nu ne închipuim că Ioan a scris îngerilor propriu zişi, adică unor spirite, ci cu siguranţă conducătorilor acelor adunări,
care aveau rolul de a veghea asupra lor ca şi îngerii. De asemenea, cuvântul înger are înţelesul de ‘mesager’ sau
‘trimis’ (vezi n.s. Apocalipsa 1:20).
În plus, să nu uităm: creştinismul a fost iniţial o mişcare provenită din iudaism; iar evreii într-o sinagogă, aveau mai
mulţi bătrâni, însă unul era „mai-marele sinagogii” (Marcu 5:35; Luca 8:41,49; 13:14; Fapte 18:8,17). Astfel acest
model, probabil, a funcţionat şi în creştinism; adică adunarea avea o ceată a bătrânilor, dar care avea în frunte, un
bătrân conducător, cel puţin din scrierile lui Ioan, rezultă aceasta (3Ioan 10; Apocalipsa 2:1,8,12,18; 3:1,7,14).
Primul scriitor bisericesc extra-biblic care face o deosebire între episcopi (supraveghetori), şi prezbiteri (bătrâni), şi
diakoni (servitori), ca trei categorii separate de slujitori este Ignaţiu (50-115 e.n.), care trimite o scrisoare creştinilor
din Smirna la începutul sec. al II-lea e.n., foarte aproape de data când Ioan a scris Apocalipsa şi Epistolele.
Din cartea Apocalipsa reiese că Isus a acceptat acest mod de organizare a conducerii bisericii, schimbat faţă de cel din
timpul lui Pavel, cu un singur conducător =înger.
3) Al doilea exemplu de adevăr primit ulterior de biserică, este învăţătura despre mileniu. Biserica până la revelaţia lui
Ioan a crezut că o dată cu venirea Domnului Isus, va avea loc şi judecata finală, şi va începe veşnicia (1Corinteni
15:23-28; 2Timotei 4:1; 2Petru 3:7-13), ei ne-făcând o departajare între venirea care va aduce mileniul de pace, şi
sfârşitul mileniului care va aduce judecata finală + veşnicia, deoarece nu au avut revelaţia despre o mie de ani, ea a
fost primită numai de apostolul Ioan (Ap. 20).
În concluzie, trebuie să înţelegem că creştinismul a progresat de la trăirea în comun, când aveau toate bunurile
materiale în comun (de obşte) prezentată în Fapte cap. 1-7, când se adunau zilnic, când frângeau pâinea zilnic, la un
creştinism care după Fapte 8, nu mai trăiau în comun, şi care deja punea accent pe „ziua întâi a săptămânii” când se
adunau să frângă pâinea (Fapte 20:7), când banii pentru ajutoare se adunau tot duminica (1Corinteni 16:2), şi când
Ioan ulterior spre sfârşitul secolului I., fiind sub inspiraţie numeşte duminica: „ziua Domnească”.
Există dovezi abundente extra-biblice, istorice, din timpul lui Ioan, şi ulterioare, care arată că „Ziua Domnului” (Ziua
Domnească) era duminica. Astfel contextul istoric de atunci, ne poate ajuta să dăm o interpretare corectă acestei
expresii şi să o identificăm corect. Să examinăm aceste surse istorice creştine şi laice:
ÎNTELESUL ISTORIC PENTRU ZIUA DOMNULUI
Scrieri creştine ale primelor 4 secole în unanimitate au numit prima zi a săptămâni (duminica) „Ziua Domnului”:
 Scrisoarea lui Barnabas, aparută cam prin anul 100 e.n., ni-L prezintă pe Dumnezeu spunând: „Sabatele de
acum nu mai sunt după voia Mea, dar (Sabatul) pe care vi l-am dat, este plăcut Mie, căci în el am pus capăt
tuturor ostenelilor, şi la începutul celei de a opta zi am făcut un nou început pentru o lume nouă. Prin
urmare, să sărbătoriţi cea de a opta zi, în care a înviat Hristos, li S-a arătat oamenilor şi apoi s-a înălţat la
cer” Un alt fragment: „Mai mult, Dumnezeu a spus Evreilor, " Nu vreau luni noi, Sabate"... " Aceste Sabate
nu sunt primite de mine, ...Deci noi, Creştini ţinem ziua a opta cu bucurie, zi în care Isus s-a ridicat dintre
cei morţi şi s-a înalţat la cer.” (15:8f, The Epistle of Barnabas, 100AD, Ante-Nicene Fathers, vol 1, pg. 147).
 Ignatius (50-115 e.n.): „Nu vă lăsaţi duşi de învăţături străine, sau de poveşti vechi, care nu sunt de folos.
Pentru că dacă noi încă trăim după legea Evreiască, noi recunoaştem că nu am primit harul...Dacă, deci, cei
4
 care au fost crescuţi în învăţăturile vechi au fost aduşi să aibă o speranţă nouă, ne mai ţinând Sabatul, dar
trăind în ţinerea Zilei Domnului, în care şi vieţile noastre sau ridicat prin El şi prin moartea Lui (pe care
unii nu o recunosc), prin acest secret noi am primit credinţa, şi pentru aceasta noi suferim ca să putem fi
găsiţi ca ucenici a lui Isus Hristos învăţătorul nostru, cum am putea noi trăi separaţi de el pentru care şi
profeţi se uitau la el ca învăţătorul lor, fiind ucenicii lui în spirit?...fiecare prieten a lui Hristos să ţină Ziua
Domnului cu bucurie, ziua învieri, regina şi cea dintâi a tuturor zilelor din săptămână. Esta absurd să
vorbeşti despre Isus Hristos cu limba, şi să te bucuri cu mintea un Iudaism care acum a ajuns la un sfirşit,
pentru că unde sunt Creştini nu poate fi Iudaism... Aceste lucruri vi l-am spus, dragii mei, nu pentru că
cunosc pe vreunul dintre voi să fie în stadiul acesta; dar ca nici unul dintre voi, să nu-l pot apăra cu mâinile
goale, ca nici unul să nu cadă cursă unor învăţături false, dar pentru ca voi să primiţi siguranţa lui Hristos
din plin...” (Ignatius, Epistle to the Magnesians, chp 9. Ante-Nicene Fathers, vol 1, pg 62-63.) Ignaţiu, care
şi-a scris lucrarea sa către creştinii din localitatea Magnesia, prin preajma anului 114 e.n., îi descrie astfel pe
creştini: „Ei nu mai ţin Sabatele evreieşti, ci se închină în Ziua Domnului, în care, prin El şi prin moartea
Lui, ne-a fost dăruită viaţa ...” (The Fathers of the Church, Vol. I: The Apostolic Fathers (New York, 1947),
p.99).
 Pliniu guvernatorul Bitiniei raportează împăratului roman, despre creştini (110 e.n.): „Ei erau în obiceiul de
a se aduna într-o anumită zi înainte de a se face zi, când ei cântau în versuri alternative a imnurilor lui
Hristos, ca şi la un Dumnezeu, şi legaţi între ei cu un legământ ca să nu facă vreun lucru rău, niciodată să
nu facă vreo fraudă, furt, sau curvie, nici-odată să mintă, sau sa nege un adevăr când sunt chemaţi să
mărturisească; după care este în obiceiul lor să se separe, şi să se strângă la o mâncare bună - mâncare
normală şi curată”.
 Didache, (120-180 e.n.): în capitolul 14 găsim îndrumarea următoare: „În Ziua Domnului, când sunteţi
adunaţi, după ce v-aţi mărturisit unii altora păcatele şi v-aţi iertat unii pe ceilalţi, puteţi frânge pâinea
împreună. Să nu îngăduiţi nimănui care este încă în ceartă cu aproapele său să ia parte cu voi, pentru că
lucrarea voastră sa fie sfânta.”
 Epistola Apostolilor (150 e.n.): „Eu (Hristos) am venit în viaţă în ziua a opta care este ziua Domnului.”
 Iustian Martirul (150 e.n.): „Dar Duminica este ziua în care noi ne strângem laolată, pentrucă este prima
zi a săptămâni şi Isus, Mântuitorul nostru în aceeaşi zi a înviat din morţi.” (First apology of Justin, Ch 68).
„Mai mult, toţi aceşti oameni neprihăniţi (cum au fost Adam, Abel, Enoh, Lot, Noe, Melchizedec, şi Avraam)
cu toate că nu au ţinut Sabatele, au fost plăcuţi lui Dumnezeu; şi după Avraam până la Moise...” (Dialogue
With Trypho the Jew, 150-165 AD, Ante-Nicene Fathers, vol 1, page 204) Iustian sau Iustin (cca. 100 - c.165
e.n.), cunoscut si sub numirea de Iustin Martirul din cauza mortii sale pentru Domnul, ne-a lăsat o descriere
deosebit de frumoasa a felului în care obişnuiau creştinii din preajma anului 150 să se închine: „...Îl
binecuvântăm pe Creatorul tuturor, prin Fiul Său, Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt. Iar în ziua de duminică,
toţi cei ce locuiesc la oraş sau la ţară se adună împreună într-un loc şi citesc memoriile apostolilor şi
scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul. Iar după ce a terminat cel care citeşte, conducătorul dă
instrucţiuni verbal şi îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune. Apoi ne ridicăm cu toţii şi ne rugăm şi, aşa
cum am spus înainte, când se încheie rugăciunea, se aduc pâinea şi vinul, iar conducătorul aduce rugăciuni
şi mulţumiri într-un mod asemănător, după puterea lui, iar oamenii consimt, spunând: „Amin”. Pâinea şi
vinul se împart tuturor şi are loc împărtăşirea din elementele cu privire la care s-a mulţumit, iar celor
absenţi le sunt trimise de către diaconi. Cei care pot şi doresc dau ceea ce cred că este potrivit; ce se adună
este dat conducătorului, care îi ajută pe orfani, pe văduve şi pe cei care, din pricina bolii sau din alte motive,
sunt în nevoie, pe cei care sunt închişi şi pe străinii care ne vizitează - într-un cuvânt, are grijă de toţi cei în
nevoie. Dar duminica este ziua când noi toţi ţinem adunarea noastră comună, pentru că este prima zi, în care
Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Isus Cristos, Salvatorul nostru, a înviat din
morţi în aceeaşi zi. Căci El a fost răstignit în ziua dinainte de Saturn (sâmbătă), iar în ziua de după Saturn,
care este ziua soarelui, S-a arătat ucenicilor şi apostolilor şi i-a învăţat aceste lucruri, pe care vi le-am
supus şi vouă spre examinare.” (Apologia I; cap. LXVII).
 Clement din Alexandria (190 e.n.), (comentând despre cele 10 porunci şi semnificaţia Creştină) spune:
„Ziua a şaptea este proclamată ca o zi de odihnă, pregătindu-ne prin înfrânarea de păcat pentru Prima Zi,
adevărata zi de odihna.”
 Bardesanes (200 e.n.): „Cea ce suntem, suntem chemaţi după numele lui Cristos, Creştini. Într-o zi, prima zi
a săptămâni, noi ne adunăm laolaltă.”
 Tertulian (200 e.n.): „Alţii...cred că soarele este Dumnezeul creştinilor, pentru că este bine ştiut că
Duminica este ziua bucuriei noastre.” ( To the Nations 1:133 ) „Pentru noi Sabaturile sunt străine.” ( On
Idolatry, 14:6)4
 Origen (220 e.n.): „Duminica, nici un lucru al lumi nu ar trebui făcut. Dar dacă, tu te abţii de la lucrurile
lumeşti şi te ţii liber pentru lucrurile spirituale, du-te la biserică, ascultă la citirea şi predicarea sfântă,
meditează în lucrurile cereşti.” (Homil. 23 in Numeros 4, PG 12:749)
 Cyprian (250 e.n.): „a opta zi, care este, prima zi după Sabat, şi ziua Domnului.” (Epistle 58, sec 4)
 Eusebius (300 e.n.): „Ei nu au ţinut circumcizia, sau Sabatul, şi nici noi;...pentru că aceste lucruri nu
aparţin Creştinilor". (Ecc. Hist., Book 1, Ch.4) „Ei (sfinţii Vechiului Tetament) nu le-a păsat de circumcizia

5
 corpului, şi nici noi (Creştini). Lor nu le-a păsat de ţinerea Sabatului, şi nici noi. Ei nu s-au ferit de anumite
feluri de mâncare, şi nici nu au considerat ca o distincţie cea ce Moise i-a învăţat să ţină ca un simbol, şi nici
noi Creştini din prezent nu ţinem asemenea lucruri.” (Church History 1:4:8)
 Athanasius (345 e.n.): „Sabatul a fost sfârşitul primei creaţi, ziua Domnului a fost început la al doilea
început, în care el a refăcut şi restaurat cel vechi în acelaşi fel cum a prescris că ei ar trebui să ţină sabatul
în memoria sfârşitului lucrurilor de la început, ca noi să onorăm ziua Domnului ca început în memoria noii
creaţi”. (On Sabbath and Circumcision 3)
 Consiliu din Laodicia (360 e.n.): „Creştini nu ar trebui să treacă la Iudaism şi nu ar trebui să întreţină
ideea sabatului, dar să lucreze în acea zi; ei ar trebui, oricum, în particular să reveleze ziua Domnului, şi
dacă este posibil, să nu lucreze, pentru că noi suntem Creştini.”
 John Chrysostom (Ioan Gură de Aur - 387 e.n.): „Tu eşti în Hristos, ai devenit mădularul Domnului şi eşti
înscris în oraşul ceresc, şi tot în Legea (lui Moise) o ţii? Cum este posibil pentru tine să primeşti împărăţia?
Ascultă cuvintele lui Pavel, că ţinerea Legi dă peste cap Evanghelia, şi învaţă, dacă vrei, cum acestea au
trecut, şi tremură, şi trece peste această groapă. De ce ţii sabatul şi celebrezi cu Evrei?" (Homilies on
Galatians 2:17)
 Constitutia Apostolica (400 e.n.): „Şi în ziua învieri Domnului, care este ziua Domnului, întilniţi-vă cu
smerenie, aducând laudă Lui Dumnezeu care a făcut universul prin Isus, şi care L-a trimis la noi, şi
coborându-se L-a lăsat să sufere, şi l-a înviat din morţi. Dacă nu, ce iertare va cere lui Dumnezeu acela care
nu se adună în ziua aceea...în care se face citirea profeţilor, predicarea Evangheliei, ...ceremonia jertfei,
darul mâncări sfinte.” (Apostolic Constitution 2:7:60)
[sublinierile îmi aparţin].
Unii cercetători au ajuns la această concluzie, că „ziua Domnească”, este duminica, ca fiind ce mai plauzibilă
variantă din cele existente şi cea mai în conformitate cu istoria.
De pildă, în lucrarea „Istoria Bisericii Universale”, de Rămureau, se spune, citez:
„Ziua de cult şi de sărbătoare creştină a fost de la început Duminica, numita „ZIUA DOMNULUI” (he kiriake
hemera) Fapt 20,7; 1Cor 16,2; Apocalipsa 1,10; Didahia 14,1 (anii 50-70 ); Sf Ignatie către Magnesieni,9,1...etc
În acest loc (Fapte 20,7-12) găsim ştirea preţioasă că adunarea şi cultul au avut loc <IN ZIUA INTIA A
SAPTAMINII> adică duminica. În afara de Ierusalim, creştini se adunau pt. frângerea pâinii odată pe săptămână, în
ziua întâi (după calendarul iudaic), care este ziua Domnului, Duminica.
Numele ei de <ZIUA DOMNEASCA>, pe care o găsim in Apocalipsa (1,10) şi în „Învăţătura celor 12 apostoli
(XIV,1), precum şi în ştirea pe care o da Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei, despre creştini în „Scrisoarea către
Împăratul Traian” (111-112), dovedesc că, încă din epoca apostolică, creştinii au ţinut ca zi de sărbătoare
săptămânală, prin cult euharistic şi cu masa obştească, ziua învierii Domnului.
Împăratul Constantin nu a făcut altceva decât le-a permis creştinilor să se roage duminica, adică le recunoaşte
religia lor creştina şi nu o spun eu, ci istorici o spun: „Este bine ştiut că NU împăratul a creat această sărbătoare,
cum cred unii, ci că ea era sărbătorită de creştini încă din epoca apostolică”. (vol. 1 pag 228).
În lucrarea: „Dicţionar Biblic Ilustrat” se trec în revistă mai multe variante, însă se ajunge la concluzia, că expresia:
„Ziua Domnului”, se referă în acest pasaj la duminică, observaţi comentariul:
„ZIUA DOMNULUI. Expresia este găsită numai o singură dată în Scriptură. În Apocalipsa 1:10 Ioan ne
dezvăluie că vedenia din Apocalipsa a avut-o în timpul unei răpiri „în Duhul în ziua Domnului". Aceasta este prima
dată când în literatura creştină este menţionată he kyriake hemera. Construcţia adjectivală sugerează că era un nume
oficial al zilei de închinare a bisericii. În calitatea aceasta apare în mod cert în prima parte a sec. al 2-lea (Ignatius,
Epistle to the Magnesians, 1.67).
Prea puţin sprijin se poate aduce pentru teoria că termenul s-a referit la ziua de Paşte, în afară de cazul în
care se înţelege că fiecare zi a Domnului este o recapitulare a Paştelor.
Trebuie remarcat că teologi de reputaţie cum sunt J. J. Wettstein, G. A. Deissmann şi F. J. A. Hort, printre alţii,
preferă să interpreteze versetul printr-o transportare a lui Ioan, în extazul său spiritual în însăşi marea zi de judecată
(cf. Apocalipsa 6:17; 16:14). J. B. Lightfoot crede că există „motive foarte bune, dacă nu chiar convingătoare"
pentru o asemenea teorie (The Apostolic Fathers, 2, Secţiunea I, Partea a II-a, p. 129).
Majoritatea teologilor, însă, înclină să creadă ca şi H. B. Swete că o asemenea interpretare este străină de
contextul imediat şi contrară uzanţei lingvistice (LXX foloseşte întotdeauna he hemera tou kyriou pentru „ziua
Domnului" profetică: kyriakos nu apare). Prin urmare, ar părea logic să conchidem că după cum este redat locul
exact al vedeniei lui Ioan în v. 9, tot aşa este indicată şi ocazia propriu-zisă în v. 10.
Chiar dacă acceptăm o dată târzie pentru scrierea Apocalipsei (cca. 96 d.Cr.), nu este necesar să presupunem ca şi
Harnack, că expresia he kyriake hemera nu a fost folosită înainte de sfârşitul sec. 1. Se poate ca expresia să fi apărut
încă în anul 57 d.Cr., când Pavel a scris 1Corinteni. În 11:20 este vorbeşte despre kyriakon deipnon („Cina
Domnului"). Este interesant că Pesh. redă aici „ziua Domnului". Dar pare puţin probabil ca termenul să fi fost
folosit în mod curent, deoarece mai târziu în epistolă Pavel foloseşte expresia kata mian sabbatou (16:2)...Este clar
că aici, Domnul" înseamnă Cristos şi nu Dumnezeu Tatăl. Este ziua lui Cristos. Este ziua Lui datorită învierii Sale,
când a fost „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu" (Romani 1:4). McArthur are dreptate când afirmă că acest
titlu derivă din poziţia de Domn a lui Isus Cristos care a fost arătată prin învierea Lui în „ziua întâi a săptămânii"
(Marcu 16:2; vezi A. A. McArthur, The Evolution of the Christian Year, 1953, p. 21). Închinarea creştină este în

6
esenţă o anamnesis (aducere aminte) a evenimentului de la Paşte care a revelat triumful planului de mântuire al lui
Dumnezeu. De aici derivă nota dominantă de bucurie şi laudă.
Prima zi a săptămânii este de asemenea o zi potrivită, întrucât aminteşte de prima zi a creaţiei, când Dumnezeu a
făcut lumină, precum şi faptul că Rusaliile creştine au avut loc într-o zi de duminică. În plus, se poate ca primii
creştini să fi aşteptat întoarcerea Domnului în ziua Sa...” [sublinierile îmi aparţin].
Deşi unică în Scriptura, expresia „kuriake hemera” are o lunga istorie în greaca post-biblica. Asemeni formei
abreviate „kuriake”, ea este o expresie familiara parinţilor bisericeşti pentru prima zi a saptamânii, în timp ce în greaca
modernă „kuriake” este termenul uzual pentru duminica. Echivalentul latin „dominica dies”, este o denumire comuna
pentru aceeaşi zi, şi a trecut în câteva limbi moderne ca spaniola, domingo, franceza, dimanche, ambii termeni
desemnând duminica.
În concluzie, argumentele de ordin lingvistic, contextual, istoric, toate converg spre a susţine că „ziua Domnească”
este duminica. Chiar dacă Apocalipsa 1:10, este doar o aluzie, la această zi, acest text nu conţine o poruncă, însă este
clar că adunările (bisericile) din timpul lui Ioan, nu au avut nevoie de explicaţii suplimentare la expresia: „ziua
Domnească”, ele au înţeles că Ioan se referă la duminică.
Dacă în timpul lui Ioan, lucrurile nu erau stabilite şi conturate, şi dacă de pildă, unele biserici, ţineau sâmbăta, altele
nu ţineau nici o zi pentru Domnul, atunci aluzia lui Ioan, i-ar fi pus în confuzie, însă cu siguranţă că toate bisericile de
atunci, ştiu şi acceptau duminica ca fiind „ziua Domnească”, şi prin urmare Ioan, nu a considerat de cuviinţă să dea
mai multe detalii. Pentru ei era un obicei sfânt de a se aduna duminica, ca pentru evrei închinarea în sinagogă cu
ocazia sabatului.
Să nu uităm că Apocalipsa este ultima revelaţie a Domnului Isus pentru poporul Lui, şi chiar o aluzie în această ultimă
revelaţie, pentru cei sinceri şi atenţi, poate cântări mai mult decât o lege dată prin Moise (legea cu sabatul), sau un
obicei ce l-a avut adunarea (biserica), la început, în Fapte cap. 1-7, când se aduna în fiecare zi.
Noi suntem armata Domnului, şi ca şi la armată, ultimul ordin este cel de care trebuie să ascultăm, nu de ordine mai
vechi, deoarece ordinele mai vechi pot fi revocate, de un nou ordin. Pentru creştinii Apocalipsa reprezintă ultimul
ordin revelat prin Scripturi, deci să acţionăm ca atare.

De ce primii creştini au socotit duminica ca fiind ziua Domnului?

Biserica primară probabil după perioada de trăire în comun (Fapte cap. 2-8), a început foarte repede să se închine
duminica, în ziua întâi a săptămânii, să facă din ea o zi rânduită pentru părtăşie, învăţătură şi frângerea pâinii, un act
de cult7. Motivele sunt următoarele (ele sunt prezentate şi în scrierile patristice):
 În ziua întâi a săptămânii a înviat Domnul Isus, iar ucenici erau adunaţi (Luca cap. 24). În următoarea
duminică ucenici din nou erau adunaţi, Isus s-a arătat atunci lui Toma (Ioan 20:26, vezi NTTF – 2007 n.s.).
 În ziua întâi a săptămânii s-a Duhul Sfânt peste adunarea creştină la Penticosta (Fapte 2:1 comp. cu Levetic
23:15,16), şi atunci primii discipolii adunaţi au primit botezul în Spirit Sfânt.
 În ziua întâia a săptămânii Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric (Geneza 1:2-5)
 În diferite contexte din V.T. ziua întâia, şi ziua opta, apar frecvent, ele pot fi prefigurări profetice, pentru
duminică, care în săptămâna evreiască era ziua întâi a săptămânii, şi respectiv ziua a opta. Texte ce vorbesc
de o zi întâia: Exod 12:15; Levetic 23:24,39; Numeri 1:1,18; 29:1; 33:38; Ezra 3:6; Ezechiel 45:18. Texte ce
vorbesc de o zi a opta: Exod 22:30; Levitic 9:1; 14:23; 15:14; Numeri 6:10; 29:35; 1 Regi 8:66; 2 Cronici 7:9;
Neemia 8:18). Unele sărbători durau 8 zile, acesta poate prefigura săptămâna creştină, de duminică până
duminică (Exod 12:18 comp. cu Numeri 33:3; paştele o zi + 7 zile azimile; Neemia 8:18).
 Ea este ziua când se făcea circumcizia (Levitic 12:3; Luca 2:21; Fapte 7:8); este ziua când vom experimenta
veşnicia, de după mileniu care este a şaptea mie de ani, iar veşnicia va începe cu a opta mie de ani.
 Este ziua când creştinii se adunau (Fapte 20:7); şi când se strângeau banii pentru ajutoare (1Corinteni 16:2).
 Este ziua când Ioan a primit revelaţia (Apocalipsa 1:10), şi pe care prin inspiraţie o numeşte: „Ziua
Domnească”.
 Este ziua când creştinii din sec. II e.n. ca urmaşi ai apostolilor se întruneau pentru a lua Cina Domnului,
pentru a asculta Cuvântul lui Dumnezeu.
De fapt, învierea a fost zi în care Domnul a demonstrat superioritatea Sa faţă de moarte şu Hades. Un text care ne
vorbeşte despre o stare care s-a repetat duminică de duminică, este în Ioan 20. Aici ni se spune că în ziua întâi a
săptămânii (duminica), în ziua învierii, seara, ucenicii erau adunaţi, Domnul li s-a arătat; apostolul Toma însă nu era
cu ei, însă în următoare seară de duminică8, Domnul li se arată din nou (Ioan 20:19,24-26). Iar a treia oară li se arată
lângă marea Tiberiadei, când unii dintre ucenici erau la pescuit (Ioan 21:1-14). Este însă clar că primele două apariţii
au avut loc în prima şi a doua duminică (comp. Ioan 20:19-26 cu 21:14).

7
Expresia „cult” este definit ca fiind: „religie confesiune...” DEX ‚98; „confesiune, credinţă, religie, rit” Dicţionar Sinonime 2002; iar în
Dicţionarul de neologisme 1986: „...Totalitatea ritualurilor unei religii...”; atunci când vorbesc de duminică ca act de cult, mă refer la un
ritual, obicei al credinţei creştine.
8
Isus s-a arătat duminică seara la apostoli (Ioan 20:19), iar după 8 zile, s-a arătat din nou (Ioan 20:26). Calculul pentru cele 8 zile este
următorul, şi începe cu prima zi a săptămânii, duminica seara (prima zi spre sfârşite), când Isus s-a arătat, a şaptea zi este vinerea de la
apus până sâmbătă la apus, a opta zi este de sâmbătă la apus şi până duminică la apus, iar „după opt zile” însemnă duminică seara după
apusul soarelui, când începea a noua zi la evrei, însă în calendarul nostru duminică seara.
7
Un alt exemplu, de închinare duminica, îl găsim în capitolul 20 din cartea Faptele Apostolilor, unde aflăm că Pavel şi-
a pregătit itinerarul în aşa fel, încât să fie prezent la Cina Domnului care se lua în Troa în ziua dintâi a săptămânii. O
atentă studiere a pasajului va scoate la lumină faptul ca Pavel a sosit în Troa luni (probabil luni dimineaţa), şi a plecat
de acolo exact peste o săptămână, adică luni dimineaţa, după serviciul divin de duminică, unde a avut loc frângerea
pâinii şi predicarea Cuvântului (Fapte 20:6-11).
O alta dovadă că Biserica de la început se închina în cea dintâi zi a săptămânii se găseşte în 1Corinteni 16. Pavel îi
îndeamnă pe cei din Corint să facă strângerea de ajutoare în cadrul adunării din aceasta zi, ceea ce induce în eroare
cititorul este că unii traducători au introdus cuvântul „acasă”, ca şi cum banii pentru ajutoare s-au strâns acasă. Însă
potrivit celor mai fidele traduceri, banii s-au strâns în adunare, aşa reiese din context şi din text:
„Iar despre colecta cea pentru cei sfinţi; precum am ordonat adunărilor Galatiei, aşa faceţi şi voi. În prima zi a
săptămânii fiecare dintre voi să pună deoparte, strângând după cum are să câştige; pentru ca nu când am să vin,
atunci să se facă colecte. Iar când am să sosesc, pe cei care aveţi să îi aprobaţi prin scrisori, pe aceştia îi voi trimite
să ducă darul vostru la Ierusalim”. (1Corinteni 16:1-3, NTTF – 2008). Şi în traducerile: NT’ Pascal, CLV, NTR
(2007), TLRC, nu apare cuvântul acasă. Deci ca şi adunările Galatiei şi adunarea din Corint trebuia să facă colecta în
prima zi a săptămânii duminica, de ce? Deoarece adunările de atunci se adunau duminica.
Verbul folosit aici în limba greacă se aplică unei activităţi repetate de „punere de o parte”. Cu alte cuvinte: ei trebuiau
sa colecteze „în fiecare zi dintâi a săptămânii”, pentru ca strângerea să nu se facă în pripă doar atunci când vine Pavel.
Istoria este plina de dovezi care ne arată ca în preajma anului 100 e.n., Biserica creştina se aduna în cea dintâi
zi a săptămânii. Expresia „Ziua Domnească” este folosită şi de apostolul Ioan în Apocalipsa 1:10. Putem spune deci că
avem dovezi ca ziua de închinăciune a Bisericii primare a fost cea dintâi zi a săptămânii, numită de Didache (60 – 80
d.H. sau 120-180 d.H): „Ziua Domnului” (Domini dei = Duminica), de Ignaţiu în anul 114 e.n.: „Ziua Domnului”, de
Barnabas în anul 100 e.n.: „cea de a opta zi”.
Noul Testament nu încearcă în nici un fel să identifice care lucrări sunt potrivite pentru ziua Domnului, sau
„duminica”. El spune însă că un creştin a ieşit de sub robia restricţiilor mozaice şi că el este scutit de forme sau
ceremoniale sabatice.
Nici un scriitor Nou Testamental, nu face asemănarea dintre duminică şi Sabat. Sunt care cred că Ziua Domnului este
echivalentă Sabatului. Sabatul fiind o zi de odihnă pentru Israel, atunci ziua Domnului ar trebui să fie ziua de odihnă a
bisericii. Trebuie spus, că dacă Duminica devine Sabatul Creştin, atunci toate cerinţele despre sabat, din Vechiul
Testament trebuie aplicate la această zi. Nu avem nici o dovadă Biblică pentru a privi Ziua Domnească ca un
echivalent în noul legământ al sabatului. Trebuie menţionat şi faptul că în timpul Imperiului Roman, duminica nu era
o zi liberă. Nu era zi liberă nici pentru creştini şi nici pentru evrei. Astfel sclavi creştini munceau şi în aceea zi, însă
toţi creştini care puteau se adunau dis de dimineaţă pentru închinare şi Cina Domnului.
Prin urmare, creştinii s-au obişnuit să respecte şi ei tot o zi din şapte, după principiul (spiritul) legii, fără însă să ţină
litera legii. O zi, dedicând-o proslăvirii lui Dumnezeu, misiunii creştine şi odihnirii trupului.
În timp ce suntem rezonabili şi ne-legalişti, putem considera că Dumnezeu l-a făcut pe om în aşa fel ca el să aibă
nevoie de o zi de odihna. Dumnezeu, care ţine seama de aceasta nevoie a omului, a instituit în Vechiul Testament o
astfel de zi şi a supus-o la restricţii severe.
Însă sub noua administraţie a lucrării Duhului Sfânt, restricţiile adăugate zilei de odihnă au fost înlăturate, dar aceasta
n-a însemnat ca Biserica n-a considerat de bine (comp. cu Fapte 15:28), să pună de o parte, o zi din şapte pentru
adunarea sfinţilor, pentru proslăvirea Domnului, şi pentru odihna trupului, fără însă a face o lege strictă, fiind sub har
şi sub o lege a libertăţii. Însă respectând o astfel de zi, creştinii din toate veacurile au mărturisit împotriva
secularismului şi împotriva materialismului. Este clar că pe parcursul timpului, s-a căzut în tot felul de extreme
legaliste.
Dacă acceptăm că duminica este o zi ce aparţine Domnului, mai mult ca celelalte zile, deoarece în această zi a înviat
Domnul, şi în această zi a fost înfiinţată adunarea, şi la această zi face aluzie Ioan, când scrie sub inspiraţia Spiritului
Sfânt, atunci vom dedica această zi: Domnului, Celui ce a înviat în această zi şi a înfiinţat adunarea care este trupul
Său în această zi.
Aceasta implică să dedicăm timpul din această zi: Domnului. Dacă oamenii din lume, învăţaţi de fire, când sărbătoresc
ziua unui om, petrec timp cu el, mănâncă împreună cu sărbătoritul, îi aduc cadouri, îi cântă la mulţi ani. În mod
asemănător noi în ziua Domnească ar trebui să petrecem timp cu Domnul, să luăm parte la masa Lui (Cina Domnului);
să adunăm bani pentru lucrarea Lui (1Corinteni 16:2); să Îi cântăm cântări de laudă. Creştinii ţin ziua Domnului de
buna voie (nu ascultând de vreo lege), cu bucurie (nu ca pe o greutate care-i apasă), folosind-o deopotrivă şi pentru
odihna trupului şi pentru înălţarea sufletului. Trebuie spus însă apăsat că în creştinism, respectiv în N.T., nu există
nici un fel de prevederi ceremoniale; şi că, în nici un fel, Cristos nu ne-a schimbat Sabatul, cu toate obligaţiile lui, în
ziua de duminica. Însă continuând ceea ce a fost o practică apostolică, noi credem că trebuie să privim ziua de
duminică, ca fiind Ziua Domnească, o zi a Domnului, în cinstea Domnului şi spre amintirea învierii Sale. Prin urmare,
putem aplica frumosul Psalm 118:22-26: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului
clădirii. Domnul a făcut lucrul acesta: şi este o minunăţie înaintea ochilor noştri. Aceasta este ziua pe care a
făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea! Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă! Binecuvântat să fie
cel ce vine în Numele Domnului! Vă binecuvântăm din Casa Domnului.”
Fie ca următoare zi Domnească, ziua învierii, ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm de ea, să ne
găsească în Casa Domnului!

8
 Persoană de contact: Işfa Alin, Telefon: 0745416808.
E-mail: calea@rdslink.ro www.exm.uv.ro www.calea.uv.ro