Leoiaca tanara, iubirea

*tema si viziune*
Neomodernismul este o orientare care isi face simtita prezenta in perioada anilor 60-70, dupa
un deceniu numit de Marin Preda obsedantul deceniu in care literature, ideologizata politic,
fusese practice anulata ca forma de manifestare libera a spiritului uman. In acesti ani, poezia se
reintoarce la sursele si scopurile sale fundamentale. Este o peroada a redescoperirii sentimentelor, a
sensibilitatii si a emotiei estetice.
Poetii perioadei respective refac legaturile cu lirica moderna interbelica, cu lirismul pur,
redescopera puterea metaforei, profunzimile fiintei, si marile intrebari ale acesteia. Se cultiva acum
ironia si autoironia, spiritul ludic, reprezentarea abstractiunilor in forma concreta. La nivelul limbajului,
poezia se intoarce inspre sine, cautand noutatea expresiei poetice, incecand sa se redefineasca.
Rezultatul este uneori ambiguizarea limbajului, aparenta de nonsens si de absurd, ceea ce pune cititorul
in ipsotaza unui cautator de sensuri ascunse.
Poezia Leoaiaca tanara, iubirea cumuleaza o serie de trasaturi ale neomodernismului. Lirismul
pur este valorificat prin asumarea perspectivei profund subiective a eului. Tema iubirii exprima
intimitatea si profunzimea fiintei, improtanta recuperarii lumii prin sentiment. Metafora este principalul
instrument de configurare a viziunii subiective originale asupra trairii interioare. Evolutia sentimentului
este redata ludic, printr-un joc al concretizarii deimensiunii abstracte a acestuia, la care contribuie
imaginile insolite, asocierile neasteptate. Expresia poetica, desi nu este inca ermetica, este novatoare si
surprinzatoare, contribuirea uneori la ambiguizarea sensurilor.
Cei doi termeni din titlu apartin unei multimi disjuncte, deci fara intersectare, ci doar ca o
trecere care permite nasterea unei imagini pe locul unirii celor doua lumi diferite: una a
concretului(leoaica) si alta a abstractului(iubirea). Primul trimite la frumusete, ferocitate,
salbaticie, libertate, instinctualitate. Adjectivul tanara sugereaza vitalitatea, agilitatea. Toate acestea
sunt transferate lexemului iubire, printr-o comparatie eliptica si inversata: iubirea ca o leoiaca
tanara, avand simultan valente metaforice.
Prima secventa genereaza un efect de soc lectorului si marcheaza o ruptura, mai intai din punct
de vedere formal, printr-un enunt izolat de restul discursului poetic: Leoiaca tanara, iubirea / Mi-a sarit
in fata, in care leoiaca, in pozitie de subiect, se asociaza iubirii printr-o apozitie.
Primul vers, metafora incompleta a iubirii situeaza sentimentul in sfera de semnificatie a fortei, a
agresivitatii, dar si a elegantei si nobletei. Dinamismul celui de-al doilea vers trebuie pus in relatie cu
caracterul fortuit, brusc cu care irupe iubirea in viata omului.
Primele momente ale receptarii snetimentului sunt asociate cu alte imagini ale agresivitatii,
respectiv ale socului provocat de contact: Ma pandise-n incordare / Mai demult. / Coltii albi mi i-a
infipt in fata, / m-a muscat, leoaica, azi de fata. Versurile sugereaza caracterul premediatat al iubirii,
sufletul fiind mereu disponibil de a se indragosti, dar neputand constientiza momentul. Panda,
asteptarea camfulata presupune intentie. Panda este urmata de seductie. Coltii infipti induc ideea
efectelor devoratoare pe care iubirea le are asupra identitatii sinelui. Muscatura nu provoaca durere, ci
determina trasnformare, metamorfozare. Ultimul vers al secventei conoteaza ideea ca rana provocata de
iubire nu poate fi ascunsa, sintagma de fata definind omul. Reluarea ritmica in fata, in fata, de
fata, aparent o redudanta a textului, motiveaza schimbarile de stare ce se vor petrece. Socul expresiv
este dat si de fragmentarea ideii la nivelul versificatiei. Izolarea versului mai demult concentreaza
ideea asupra pandei, asupra pregatirii momentului. Iubirea asteapta parca din atemporalitate implinirea
comuniunii cu fiinta. Intreaga secenta este deci centrata pe ideea iubirii fulgeratoare si a modificarii
sufletesti survenite, semn ca omul nu poate trece nepedepsit pe langa iubire.
A doua secventa a poeziei surprinde o dubla transfigurare, a fiintei invadate de sentiment si a
lumii, receptata prim prisma noii identitati a fiintei. Ca intr-un puzzle, lumea se recreeaza, reiterand

metaforic momentul genezei: in jurul meu, natura se facu un cerc, de-a-dura, cand mai larg, cand mai
aproape, ca o strangere de ape. Nu este vorba doar de o reconfigurare, ci de o reconstructie al carui
rezultat este modificarea fundamentala a perceptiei realului. Traind sentimentul superior al iubirii, eul
devine un centrum mundi. Astfel, eul este proiectat in afara timpului, contempland o noua geneza.
Cercul, imagine simbolica a perfectiunii, dar si a eterneireversibilitati, anticipeaza imaginea finala a
unei recuperari neintrerupte a sentimentului. De fapt, eul indragostit percepe lumea ca dintr-un vartej,
contrarurile fiind estompate, nu se mai disting ca altadata. Comparatia (ca o strangere de ape)
filtreaza imaginea eminesciana din cuibar rotind de ape suferandu-se capacitatea genezica a iubirii.
Fiinta absurda isi abandoneaza simturile distincte, initial pentru a le unifica: Si privirea-n sus
tasni, / curcubeu taiat in doua, si auzul o-ntalni/ tocmai langa ciocarlii. Saltul privirii inspre inalt este
simultan cu inaltarea auzului, intr-o miscare ascensionala care are ca punct terminus un loc imaterial, al
cantecului si al zborului: tocmai langa ciocarlii. Simturile inaltate presupun iesirea fiintei din sine,
din timpul material, oricum sfasiat. Metafora curcubeului taiat in doua ambiguizeaza sensurile, prin
pluritatea deschiderii sale: simbol biblic al armoniei si al impacarii, curcubeul taiat este si imagine a
unitatii multiplicate. Taierea sa in doua poate fi vazuta ca o ruptura intre simturi, inaintea unificarii
acestora. La fel de bine poate viza relatia dintre spatiul launtric si lumea din afara. Decupajul
(privirea-n sus tasni) angajeaza meditatia spre conditia umana limitata de o exterioritate ultima,
inaccesibila n-sus nelamurit.
Ultima secventa este centrata pe ideea transformarii raportului dintre eu si sine: Mi-am dus
mana la spranceana / la tampla si la barbie, / dar mana nu le mai stie. Verbul la perfectul compus
sugereaza ideea ca, odata consumata iubirea, pierduta fiind, eul incearca inutil sa se regaseasca.
Miscarea circumscrie o jumatate de cerc, semnca in absenta iubirii omul este imperfect sau o jumatate
de inima, semn ca omul nu se poate intregi decat prin iubire. Enumeratia suprinde aici imaginea
metonimica a simturilor: spranceana (preia semnificatia ochiului ca simbol al cunoasterii), tampla
(simbol al gandirii), barbia (preia semnele gurii, simbol al senzualitatii si al comunicarii). Eul nu mai
are perceptia clara a realitatii, nici a propriei fiinte. Receptarea durerii se face acum afectiv: aluneca-n
nestire / pe-un desert in stralucire, / peste care trece-alene / o leoaiaca aramie / cu miscarile viclene /
inca-o vreme, / si-nnca-o vreme.... Verbele la prezentul etern (aluneca, trece) induc ideea
persistentei iubirii in sufletul omului, iar un desert in stralucire devine simbol al unui univers inefabil
al cunoasterii. Epitetul cromatic aramie sugereaza maturizarea survenita in urma consumarii acestui
sentiment. Miscarile viclene trimit la ideea ca omul este mereu in pericol de a se indragosti, iubirea
neputand fi controlata. Repetitia (inca-o vreme, / si-nca-o vreme) puncteaza ideea ca iubirea ca forma
a spiritului invinge timpul conferind profunzime vietii. Poetul opereaza la nivelul metagrafelor,
punctele de suspensie potentand ideea de continuitate, de permanenta a iubirii.
In concluzie, poezia Leoiaca tanara, iubirea a lui Nichita Stanescu propune un mod de
receptare profund subiectiv a sentimentului iubirii, inteles ca modalitate de a fi a eului in lume.
Apartinand lirismului subiectiv, poezia situeaza omul indragostit in centrul unui univers pe care il
reconstruieste din temelii. Noutatea viziune poetice, surprinzatoare asocierii metaforice, concretizarea,
prin limbaj, a unor abstractiuni, uneori ambiguitatea sensurilor dau acestei poezii o nota neomodernista
evidenta.
Dupa parerea mea, este un dintre cele mai frumoase poezii, nu de iubire, ci despre iubire,
sentiment fara de care suntem atat de muritori si atat de pamanteni. Poezia Leoiaca tanara, iubirea
propune insa, un mod de a fi salvator, care constituie si mesajul sau ascuns, iubirea ne face
nepamanteni si nemuritori.