ARGUMENT

Progresul în istoria mântuirii, determinat de Revelaţie, este un progres în

cunoaşterea şi realizarea sensului existenţei noastre în Dumnezeu ca comuniune
directă şi desăvârşită cu Absolutul ca persoană şi, în El, cu toate persoanele semenilor
noştri ; este un progres în cunoaşterea şi realizarea planului de mântuire al lui
Dumnezeu.
Corespunzător cu acesta , Revelaţia este opera Fiului şi Cuvântul lui
Dumnezeu după al cărui model a creat omul, întrucât şi Fiul îşi are originea în Tatăl
şi răspunde chemării Lui; dar este şi opera Duhului Sfânt ca cel ce ne spiritualizează
continuu întărindu-ne tot mai mult în libertatea iubitoare eliberată de automatismul
naturii.
Progresul în asemănarea omului credincios cu Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu, se realizează prin aceea că El Însuşi ne vine prin istoria Revelaţiei tot mai
departe. Apoi, luând El Însuşi chipul nostru ca să îl refacă unindu-l cu Sine ca model,
ne ridica până la deplina actualizare a noastră prin înviere şi înălţarea umanităţii
noastre asumate de El, ca bază a învierii şi a înălţării noastre. Este în acelaşi timp un
progres, spiritualizarea noastră, fără de care nu vom putea învia întru slavă şi nu ne
vom putea înălţa la cer . Aceasta împreună - lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu şi a
Duhului Sfânt se poate observa întâi în Revelaţie până la încheierea ei în Hristos şi
apoi prin Biserică şi apoi prin Scriptură şi prin Tradiţie.
Biserica nu e numai singura care înţelege Scriptura şi Tradiţia ca exprimare
vie si dinamică a puterii lui Hristos – ţinta noastra finală- ci şi singura care pune în
actualitate această putere , sau căldura ei prin sensibilitatea umană produsă de Duhul
Sfânt.
Dialogul viu al Bisericii cu Hristos se poartă în mod principal prin Sfânta
Scriptură si Sfânta Tradiţie . Sfânta Scriptură este una din formele prin care se
păstrează Revelaţia în eficienţa ei, ca apel al lui Dumnezeu în continuare. Ea este
expresia scrisă a Revelaţiei împlinite în Hristos.
Tradiţia e permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Conţinutul
Scripturii primit prin credinţa ce se transmite de la Apostoli în comunitatea Bisericii,
nefiind produs omenesc, ci fiind insuflat de Duhul Sfânt, trebuie pe
de o parte păzit, pe de alta adâncit în întelesurile lui nealterate, primite de la
Apostoli.Conţinutul Scripturii se vrea cunoscut, aplicat şi trăit intr-o tot mai mare
adâncime , pentru ca însuşi conţinutul Revelaţiei care este Hristos cel necuprins, se
vrea cunoscut şi însuşit tot mai mult şi iubit , tot mai intens.
Tradiţia actualizează acest dinamism al Scripturii fără să-l altereze, fiind ea
însăşi o aplicare şi o aprofundare continuă a conţinutului ei.
Întrucât Revelaţia proiectează ţinta ei finală în învierea obştească şi în
comuniunea eternă cu Persoana infinită a lui Hristos şi în desăvârşirea în ea – ţinta
spre care înaintăm şi prin eforturile noastre în relaţiile mereu înbunătăţite între
oameni, iar această ţintă e arătată în mod concentrat în Scriptură.

1
I. Revelaţia divină şi căile ei de transmitere
Revelaţia dumnezeiască este acţiunea prin care Dumnezeu, treptat şi în diverse
moduri, S-a descoperit pe Sine ca sens al creaţiei, pentru că omul şi, prin el creaţia
întreagă, să ajungă la împlinirea scopului pentru care au fost aduse la existenţă.
Deoarece lumea întreagă se întemeiază pe raţiunile (gândurile) dumnezeieşti,
create fiind prin Logos, şi pentru că omul e după chipul lui Dumnezeu, nici omul şi
nici lumea nu se pot defini şi împlini decât în şi prin Logosul lui Dumnezeu.
Descoperirea divină este necesară întrucât existenţa şi sensul acesteia vin de la
Dumnezeu, iar cunoaşterea acestui sens, indispensabil desăvârşirii ontologice şi
personale a omului, se realizează prin primirea revelaţiei. De aceea, înţelegem că
Dumnezeu nu îi vorbeşte omului despre Sine pur şi simplu, ci Se descoperă ca sens
de a fi al acestuia.
Fără revelaţia dumnezeiască, omul şi lumea ar exista iraţional. Dacă logica
obişnuită caută să dea sens vieţii şi universului – căci, după M. Eliade, sensul vieţii
omului este acela de a conferi un sens existenţei , toate îşi recapătă sensul autentic în
lumina revelaţiei. Fără revelaţia divină, omul se limitează la propria imagine
subiectivă despre lume şi viaţă, pierzând contactul cu realitatea. Numai în lumina
revelaţiei, care se identifică cu Hristos, omul si lumea se regăsesc împlinindu-se
reciproc prin urcuşul comun spre Dumnezeu.
Trebuie să precizăm că teologia ortodoxă, în spiritul Sfintei Scripturi si al
Sfintilor Părinţi, afirmă că iubirea lui Dumnezeu faţă de noi nu are limite. Dumnezeu
S-a descoperit, S-a dăruit în întregime omului – pentru că nu aflăm în El ,,umbră’’ a
invidiei sau egoismului -, însă noi suntem incapabili să primim tot ceea ce El a
revelat. Ceea ce este creat nu-L poate cuprinde pe Cel necreat, însă omul poate
înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu, pe măsura integrării sale tainice în fericita viaţă
a Sfintei Treimi. Numai astfel înţelegem cuvintele Sfântului Pavel: acum cunosc în
parte, dar atunci voi cunoaşte deplin. (I Cor., 13, 12).1
Opera revelatoare a lui Dumnezeu S-a realizat în două moduri, natural şi
supranatural, după cum le numeşte gândirea teologică. Dincolo de complexitatea
modurilor şi de diversitatea formelor în care s-a realizat, revelaţia este una. Temeiul
acestei unităţi, este Hristos Logosul Creator şi Mântuitor al lumii, prin care Tatăl S-a
exprimat în actele creatoare şi în istoria mântuirii, sensul ei fiind conţinutul comun al
celor doua căi ale descoperirii dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a realizat în două
moduri opera Sa revelatoare, prin fiecare dintre ele a comunicat aceeaşi informaţie,
astfel încât nu se poate afirma inferioritatea vreunuia.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că : ,,amândouă legile, cea a firii şi cea
scrisă sunt de cinste egală şi învaţă aceleaşi lucruri şi nici una nu are mai mult sau
mai puţin decât cealaltă’’ (Ambigua, 26).2 Se poate spune, însă, că revelaţia
supranaturală are un caracter mai explicit, fiind mai accentuate şi punând în lumina
mai clari pe cea naturală care are un caracter mai implicit.

1
Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, Teologia Dogmatică Ort, Ed.IBMBOR,vol.I.
2
Ibidem, pag. 39-40.
2
 a) Calea naturală a revelaţiei

Primul mod în care Dumnezeu S-a descoperit omului este chiar facerea lumii.
Crearea din nimic a universului prin Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, adică
prin Fiul şi în Duhul, coincide cu imprimarea, în cosmos, a unei peceţi raţionale, cu
plasticizarea sau concretizarea planului sau preexistenţa în mintea lui Dumnezeu
Tatăl, cu revelarea intenţiei divine în ce priveşte lumea şi, deci, descoperirea sensului
ei. ,,În acest sens, cosmosul nu numai a fost adus la existenţă, ci şi impregnate cu
informaţie, logică şi frumuseţe. Toate vorbesc despre Dumnezeu şi prin toate
vorbeşte Dumnezeu pentru că în toate sunt imprimate raţiunile sau gândurile
Cuvântului lui Dumnezeu, Fiul’’3 Toate acestea le mărturiseşte şi Psalmistul inspirat
de Duhul : Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.
Ziua spune zilei cuvânt si noaptea vesteşte nopţii ştiinţa. (Ps. 18, 1-4). Sfântul
Apostol Pavel întăreşte şi adânceşte cuvântul acestuia: Cele nevăzute ale lui
(Dumnezeu) de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adica veşnica Lui putere
şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare. (Rom. 1, 20). De asemenea
Sfântul Atanasie cel Mare spune că : întreaga făptură, prin ordinea şi armonia ei,
arată că din carte şi strigă pe Stăpânul şi Făcătorul ei. (Sf. Atanasie, Contra elinilor,
p.34)’’4
,,Noi considerăm că raţionalitatea cosmosului e o mărturie a faptului că el e
produsul unei fiinţe raţionale, căci raţionalitatea, ca aspect al realităţii menite să fie
cunoscută, este inexplicabilă fără o raţiune conştientă care o cunoaşte de când o face
sau chiar înainte de aceea şi o cunoaşte în continuare concomitent cu conservarea ei.
[…] Pe de altă parte, cosmosul însuşi ar fi fără sens împreună cu raţionalitatea lui,
dacă n-ar fi dată raţiunea umană care să-l cunoască pe baza raţionalităţii lui. În
credinţa noastră, raţionalitatea cosmosului are un sens numai dacă e cugetat înainte de
creare şi în toată continuarea lui de o fiinţă creatoare cunoscătoare, […] fiind adus la
existenţă pentru a fi cunoscut de o fiinţă pentru care a creat şi, prin acestea, pentru a
realiza între sine şi acea fiinţă raţională, un dialog prin mijlocirea lui. Acest fapt
constituie conţinutul revelaţiei naturale.’’5
Revelaţia naturală arată, aşadar, pe Dumnezeu ca izvor de viaţă, Creator,
Atotputernic, Atotîntelept, şi Atotştiutor. ,,E o simetrie şi o continuitate evidentă între
atotputernicia, înţelepciunea şi atotprezenţa proniatoare divină, pe de o parte, şi
originea creată, raţionalitatea şi dependenţa lumii de Dumnezeu, pe de alta.
Revelaţia prin creaţie îl arată pe om a fi solitar şi consubstanţial cu universul, parte a
întregului şi microcosmos, dar şi conştiinţă a întregului , capabil să cuprindă prin
contemplaţie lumea în mintea sa, urcând spre Dumnezeu prin raţiunile din făpturi.
Având aceeaşi raţiune teocentrică de a fi, omul, urcă spre Dumnezeu prin lume, iar
lumea aceasta urcă spre Dumnezeu prin om.’’6

3
Ibidem, pag. 43.
4
Ibidem, pag. 47
5
Pr. Prof Univ. Dr. Dumitru Popescu & Diacon Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, p.16
6
Idem, p.23
3
 b) Calea supranaturală a revelaţiei

Al doilea mod în care Dumnezeu S-a descoperit omenirii este dialogul direct şi
personal, care presupune istoria ca spaţiu al întâlnirii, în care Dumnezeu se exprimă,
explicit prin cuvinte. Revelaţia dumnezeiască în istorie nu e o repetiţie fără sens a
adevărului spus de la început prin creaţie, ci are rostul de a reformula, de a explica şi
aprofunda ceea ce Dumnezeu a spus prin făpturi, deoarece raţiunile cosmosului sunt
mai greu de descifrat.
În fapt, la început, starea deplin normală a lumii, revelaţia naturală nu era
desparţită de cea supranaturală – Adam primeşte de la Dumnezeu poruncile de a păzi
şi lucra Edenul şi de a nu gusta din pomul oprit, urmate de exerciţiul contemplativ al
punerii numelor vieţuitoarelor (Fac. 2, 15-20).
Dacă în situaţia originară relevaţia prin dialog avea rostul unei oglinzi pentru
informaţia oferită prin creaţie, ea a devenit cu atât mai indispensabilă după căderea
omului. ,,Acesta ieşit din comuniunea cu Dumnezeu, nu a mai reuşit să privească
lumea cu ochii lui Dumnezeu (Sf. Maxim, Ambigua, 29), devenind incapabil să
citească raţiunile din făpturi, în condiţiile în care însăşi făptura a încetat să mai fie o
icoană fidelă şi transparentă a Creatorului, rezonanţa căderii fiind cosmică.’’7
Dacă nu ar fi întervenit păcătul primului om, natura sa şi cu lumea însăşi ar fi
înaintat, în mod firesc, spre ţinta de desăvârşire eternă în Dumnezeu, întărindu-se în
comuniunea cu El încă de pe pământ. Dar întrucât această înaintare nu mai are
posibilă nici lui, nici lumii, fără Revelaţia supranaturală, aceasta a venit ca o scăpare
a naturii noastre din slăbiciunea în care a căzut. ,,Datorită revelaţiei supranaturale,
Persoana supremă, ţinta finală a omului, şi calea de înaintare spre Ea sunt cunoscute
de aceasta în mod clar, cum ar fi cunoscute prin stăruirea lui în revelaţia naturală:
căci, peste natură, este proiectată, acum, lumina Revelaţiei supranaturale.’’ Sf.
Maxim Mărturisitorul precizează că revelaţia naturală a fost de aceeaşi valoare cu cea
supranaturală pentru sfinţi, adică pentru cei ce s-au ridicat la o vedere a lui
Dumnezeu, asemenea celei din Revelaţia supranaturală. Dar, din cele spuse, rezultă,
în acelaşi timp, că ,,după slăbirea omului prin păcat revelaţia supranaturală e necesară
pentru punerea în lumină deplină a revelaţiei naturale.’’8
Cuvântarea lui Dumnezeu în istorie s-a desfăşurat într-o direcţie generală către
toate popoarele, prin descoperiri sporadice, discontinue a lui Dumnezeu în diverse
tradiţii religioase şi într-o direcţie specială, către Israel, în mod continuu şi organizat,
prin acumulari şi aprofundări succesive. În direcţia specială se disting mai multe
etape:

• de la Adam la Noe;
• de la Noe la Avraam;
• de la Avraam la Moise;
• de la Moise la Hristos.
Aceste trepte sunt marcate prin legăminte, promisiuni, dialoguri si minuni.
Ultima etapă, cea mai importantă, s-a desfăşurat între legământul dintre
Dumnezeu şi vechiul Israel prin Moise (Vechiul Testament) şi legământul dintre
7
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu & Diacon Doru Costache, Op. cit., p.26-27
8
Credinţa Ortodoxă, p.11

4
Dumnezeu şi noul Israel, Biserica, prin Hristos (Noul Testament). Sf. Grigorie
Teologul arată că ,,două schimbări evidente s-au făcut în cursul veacurilor, care s-au
arătat şi ca două legăminte şi cutremure ale pământului, pentru a se face lucrul
cunoscut. Una a fost mutarea de la idoli la Lege şi alta de la Lege la Evanghelie’’
(Cuvântarea a cincea teologică, 25). Etapele descoperirii dumnezeieşti stau în strânsă
unire gravitând în jurul tainei lui Hristos. Aceasta se vede mai evident în ce priveşte
Vechiul şi Noul Testament astfel încât Fericitul Augustin afirmă: ,,Vechiul
Testament se descoperă în cel Nou, iar Noul Testament se ascunde în cel Vechi.’’
,,Toate acestea s-au concretizat în tema împărăţiei lui Dumnezeu care, prin Fiul Său,
coboară iubitor şi mântuitor în lume, pentru ca omul creat după chipul Lui, restaurat
să ajungă la asemănarea cu El, ridicând în şi cu Sine creaţia care suferea împreună cu
el. Aşadar Hristos este originea, conţinutul şi scopul revelaţiei; în El care este
„plinirea Legii şi a prorocilor”, se încheie revelaţia supranaturală.”9
Dar aceasta nu înseamnă că – prin însuşi conţinutul ei – Revelaţia
supranaturală nu poate fi activă mai departe. „Ca Dumnezeu venit în maxima
apropriere de noi, ca om ridicat prin unirea cu Dumnezeu într-o persoană, la suprema
înălţime […] Hristos începe lucrarea de extensie a stării realizate în El, la noi toţi.”10
Această revelaţie în acţiune, este mărturisită, fixată, păstrată şi transmisă de Sfânta
Biserică, pe cele doua căi: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

II. Despre Sfânta Tradiţie. Sensurile cuvântului Tradiţie

Cuvântul tradiţie derivă din latinescul tradition, tradare (gr.Παραδοσις), care

înseamnă transmitere mai departe, predare. În sens profan, prin el se înţelege
,,totalitatea învăţăturilor, datinelor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale
moştenite de la o generaţie la alta.”11 În spiritualitatea creştină, tradiţia, scrisă cu t,
transmite rânduieli disciplinare, obligatorii numai în aceasta calitate, nu neapărat
condiţionând mântuirea în chip absolut. ,,În sens teologic, în dogmatică, Tradiţia
scrisă cu T, fiind izvor de credinţă, transmite adevăruri de credinţă obligatorii pentru
mântuire.”12
În acest sens Tradiţia bisericească este corpul doctrinelor, canoanelor şi
practicilor (de ex: cinstirea Duminicii, legile bisericeşti etc.), care au fost transmise
din generaţie în generaţie , de-a lungul secolelor în Biserică. Dar, nu trebuie să ne
limităm la a considera Tradiţia doar un set de norme sau standarde care iau formă în
afara centrului spiritual al Bisericii. ,,Astfel, tradiţiile se dezvoltă din activitatea
Bisericii şi nu sunt departe de structura ei, […] mai degrabă mărturia creştină şi
Tradiţia sunt, adesea, sinonime. Aşadar, ceea ce numim noi Tradiţie este o noţiune
lărgită, incluzând nu doar normele şi obiceiurile Bisericeşti, ci însuşi conţinutul
acestor norme şi obiceiuri. Tradiţia este atît structură cât şi proces.”13
Aceasta o subliniază şi părintele Dumitru Stăniloae: ,,Tradiţia din punct de
vedere ortodox nu constă numai dintr-o sumă de învăţături teoretice ale Revelaţiei
necuprinse în Sfânta Scriptură, transmise printr-o comunicare intelectuală, ci într-o
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.I, p.12
10
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu & Diacon Doru Costache, Op. cit., p.28
11
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu & Diacon Doru Costache, Op. cit., p.30-31
12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p.22
13
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu & Diacon Doru Costache, Op. cit., p.31-33
5
transmisie a unor învăţături practice despre mântuire, din generaţie în generaţie, prin
însăşi aplicarea lor practică […] Tradiţia nu e, deci, numai memoria teoretică a unor
învăţături ale lui Hristos, nescrise în Sfânta Scriptură, ci şi trăirea continuă cu El şi
în El prin Duhul Sfânt. Mai ales aceasta este Tradiţia…”14
Modul în care Hristos ni se comunică prin Duhul Sfânt şi modul în care trăim
cu El şi în El, sau condiţiile ce ni se cer ca să trăim cu El şi efectele ce le are această
trăire cu El, moduri, pe care le-a aplicat Biserica încă din timpul Apostolilor, nu sunt
descrise în mod direct în cele patru Evanghelii şi foarte puţin în Faptele Apostolilor,
în cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel şi în cele 7 Epistole ale altor
Apostoli. Modurile acestea le-a păstrat Biserica prin Tradiţie, ca pilduitoare şi
normative pentru toate timpurile, ele reprezentând cea mai mare parte a Revelaţiei
continuate prin Apostoli, sau singura aplicare practică a Revelaţiei corespunzatoare ei
şi capabilă să facă Revelaţia deplin roditoare. ,,Tradiţia e deci Revelaţia sau Hristos
cel mântuitor trăit în cursul generaţiilor în modul corespunzator ei. Traditio est
Christum vere tradere et in Christo vere vivere.”15
Tradiţia are, deci, două sensuri:
a) totalitatea modalităţilor de trecere a lui Hristos în viaţa
umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de
sfinţire şi propăvăduire;
b) transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la
generaţie.
Părintele G. Florovski afirma: ,,Dar Apostolii au predat şi Biserica a primit prin
succesorii lor episcopii, nu numai o învăţătură, ci şi harul Sfântului Duh”16. În esenţă,
Tradiţia este neîntreruperea vieţii dumnezeeşti, permanentă prezenţă a Sfântului Duh.
Descoperirile dumnezeieşti, săvârşite treptat, au fost receptate, păstrate şi
mereu interpretate de Biserică, constituindu-se nu doar într-o sumă de învăţături, ci,
mai ales, în cadrul privilegiat al oricărei experienţe autentice cu Dumnezeu. Tradiţia
înseamnă, astfel, transmiterea şi aprofundarea adevărului relevant în comunitatea de
viaţă şi iubire dumnezeiască a Bisericii. De aceea Sfânta Tradiţie este, în acelaşi timp,
dezvoltare liniară, extensivă şi intensivă aprofundare a Adevărului în Biserică.
Desigur, ca formă de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti supranaturale,
Sfânta Tradiţie , sau Tradiţia Apostolică, are drept conţinut întreaga învăţătură a
Apostolilor, primită de ei prin viu grai de la Hristos însuşi în timpul celor trei ani şi
jumătate de activitate publică. În cuprinsul Tradiţiei apostolice intră şi o serie de
structuri harice ale Bisericii, întemeiate de Hristos şi care vin de la Hristos prin Sfinţii
Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile şi ierarhia bisericească sacramentală,
precum şi anumite orânduieli privind viaţa Bisericii şi a membrilor ei.
Sfânta Tradiţie s-a păstrat, în epoca apostolică, prin viu grai şi prin practica
Bisericii, dar începând cu veacul al II-lea, numeroase învăţături şi practici ale ei
s-au fixat în scris într-o serie de documente (monumente). Într-un răstimp de opt
veacuri, conţinutul Tradiţiei apostolice a fost fixat de Biserică în opt ,,izvoare”:
1. Simbolurile de credinţă (apostolic, niceo-constantinopolitan si
cel atanasian);
2. Cele 85 de canoane apostolice;

14
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p.37
15
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran & Arhid. Prof. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, p. 68
16
I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală., Traditie libertate în spiritualitatea ortodoxă, p.144
6
 3. Definiţiile dogmatice si canoanele celor 7 Sinoade ecumenice
şi ale celor 9 sinoade locale (aprobate de Sinodul VI Trulan);
4. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;
5. Definiţiile dogmatice împotriva ereziilor;
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi;
7. Cultul divin, oglindit în cărţile de cult şi, îndeosebi, cele trei
Sfinte Liturghii;
8. Iconografia, arhitectura şi mărturiile istorice şi arheologice
referitoare la credinţa creştina apostolică.

Mai putem adăuga la acestea şi mărturisirile de credinţă mai noi ale Bisericii,
catehisme şi alte lucrări în care se oglindeşte Tradiţia (reasumată şi actualizată).
,,Dacă fiind inspiraţia ei integrală, Sfânta Scriptură este documentul tradiţional
cu autoritatea cea mai mare, înţeleasă fiind ca Tradiţie intensificată. Biserica priveşte,
însă, şi în ansamblul celorlalte mărturii, cu aceeaşi atenţie, văzând Tradiţia ca
Scriptură lărgită. Trebuie să repetăm că încrederea pe care Biserica o are faţă de
Scriptură şi de Tradiţie provine din conştiinţa ca în ambele suflă acelaşi Duh al
Adevărului prin care Biserica însăşi trăieşte.”17

III. Argumente din Sfânta Scriptură despre Sfânta Tradiţie

Sfânta Scriptură a Noului Testament este plină de mărturii mai mult sau
mai puţin directe care argumentează în favoarea Sfântei Tradiţii, începând cu Însuşi
Mântuitorul Hristos care trimite pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască prin viu grai
Evanghelia: Mergeţi în toată lumea propovăduiţi Evanghelia la toată făptura... De
asemenea, Sfinţii Apostoli ne-au transmis Învăţătura Mântuitorului atât pe calea
Sfintei Scripturi, cât şi pe calea Tradiţiei Apostolice. Cuvintele Sf. Apostol Pavel:
Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predanii!e pe care le-aţi învăţat fie prin
cuvânt fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15), Sf. Ioan Gură de Aur le tălcuieşte
astfel: ,,De aici e limpede că (Apostolul) nu toate le-a dat în scris, ci multe pe cale
nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credinţă, încât
socotim Tradiţia Bisericii vrednică de crezare. E tradiţie, nu cerceta mai mult”.18
Misionari şi, deci, călători, Sfinţii Apostoli străbăteau provinciile şi oraşele grăind, nu
scriind. Scopul, condiţiile şi necesităţile misiunii lor impuneau aceasta. Pe bază de
predică s-au ridicat comunităţile creştine. Pentru a crede oamenii trebuiau să audă:
Cum vor crede în Cel despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?
zice Sfântul Apostol Pavel (Rom. 10, 14). De asemenea le aminteşte prezbiterilor din
părţile Efesului, adunaţi la Milet: Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că
timp de trei ani n-am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare
dintre voi... (F. Ap.20, 31).
Sfântu1 Ioan în a III-a Epistolă îi scrie lui Gaiu: Multe lucruri aveam să-ţi
scriu; totuşi nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei. Ci nădăjduiesc să te văd în
curând şi atunci vom grăi gură către gură. (III Ioan 13, 14). Rezultă deci că autorii
Sfintei Scripturi, în scrierile lor adresate unor comunităţi creştine sau unor persoane,
17
Arhiep. Hrisostom de Etna & Ep. Auxentie de Foticeea, Scriptură şi tradiţie, p. 36
18
Pr. Prof. D.D. Stăniloae, Primirea Tradiţiei în timpul de azi din punct de vedere ortodox, ,,Studii Teologice”, nr. 1-2,
ian.-feb., 1975, p. 5
7
nu le-au prezentat acestora întreaga învăţătură creştină pe care le-o propovăduiseră
mai înainte prin viu grai, sau aveau de gând să le-o propovăduiască, ci le-au scris
acestora spre a le da lămuriri în problemele care se iviseră între timp şi interesau
comunitatea lor locală, dar ,,modul obişnuit şi comun de a le preda învăţătura şi de a-i
feri de rătăciri era predica orală sau vorbirea˝gură către gură”.19
Mai mult, în unele locuri ale Scripturii, autorii redau învătături şi fapte care nu
provin decât din Tradiţie. Astfel, Sfântu1 Apostol Pavel se adresează prezbiterilor din
jurul Efesului, în Milet cu următoarele cuvinte: Toate vi le-am arătat..., aducându-vă
aminte de cuvântul lui Iisus, că El a zis:,, Mai fericit este a da decât a lua”. (F. Ap.
20, 35), iar în a II-a Epistolă către Timotei zice: După cum Iannes şi Iambres s-au
împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului... (II Tim. 3, 8). Tot
astfel Sfântul Apostol Iuda, în Epistola sa scrie: Dar Mihail Arhanghelul, când se
împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndraznit să
aducă judecată de hulă, ci a zis:,,Să te certe pe tine Domnul!” (Iuda, 9), iar mai jos
spune: Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam a proorocit despre aceştia, zicând:
Iată a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă judecată împotriva
tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut
fărădelege, şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşi netemători de
Dumnezeu le-au rostit împotriva Lui". (Iuda, 14-15) Aceste locuri nu-şi află
corespondent nicăieri în Scriptură Vechiului Testament ceea ce înseamnă că, fie
aparţin unor scrieri care s-au pierdut cu mult înainte de vremea Sfinţilor Apostoli şi
au ajuns până la ei prin Tradiţia orală, fie n-au fost niciodatä scrise şi s-au transmis de
la săvârşire doar prin Tradiţie.
,,Predanie” apostolică este numită propovăduirea orală fie împreună cu scrisul,
fie singură. Vă laud fraţilor, — scrie Apostolul corintenilor — că vă aduceţi aminte
de toate ale mele şi ţineţi predaniile precum vi le-am dat. (I Cor. 11, 2)20 Autoritatea
învăţăturilor predate verbal şi egală cu a celor fixate în scris rezultă şi din alte locuri
din Sfânta Scriptură: 0, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te
de vorbirile deşarte... (I Tim. 6,20). Ţine dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care
le-ai primit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Iisus Hristos. (I Tim. 1,
13). Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la
cine ai învăţat. (II Tim. 3, 14). Aceste predanii sunt ,,Evanghelia” pe care le-a vestit
Apostolul:”Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o[…] cu ce
cuvânt v-am binevestit-o...” (I Cor. 15, 1). Propovăduirea o numeşte Apostolul
,,Evanghelia” sa (Rom. II, 16; II Cor. 4,3; II Tes. 2, 14; II Tim. 2, 8), şi accentuează
că ea a fost cuvânt cu putere şi cu Duh Sfânt şi adeverire multă. (I Tes. 1,5).
Evanghelia sa o identifică Apostolul cu propovăduirea lui Iisus Hristos (Rom. 15,
19; I Cor. 2, 12; 10, 14; Gal. 1, 7-9), este Evanghelia descoperită lui de Iisus Hristos
(Gal. 1, 11-12).
Sfântul Apostol Ioan scrie în prima sa Epistolă: ceea ce aţi auzit de la început
în voi să rămâna. (I loan 2, 24), iar Sfântul Apostol Petru spune în a II-a Epistolă:
Ca să vă aduceţi aminte de cuvintele cele mai înainte grăite de sfinţii prooroci şi de
porunca Domnului şi Mântuitorului, dată prin apostolii voştri. (II Petru 3, 2)
Învăţătura Apostolilor reprezintă deci învăţătura Mântuitorului şi trebuia respectată ca
învăţătură a Mântuitorului. Sfinţii Apostoli nu se mulţumeau şi nu puteau doar să
binevestească Evanghelia, adică să înveţe pe credincioşi şi luau şi unele hotărâri sau
19
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p.45
20
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu & Diaconu Doru Costache, Op. Cit., p. 50-5123
8
măsuri pentru organizarea Bisericii şi a vieţii creştinilor. Asemenea hotărâri au fost
cele luate de Apostoli împreună cu prezbiterii în Sinodul de la Ierusalim (F. Ap. 15,
2, 6, 22, 29) care au avut caracter obligatoriu pentru toţi creştinii: Şi cum treceau prin
cetăţi (Pavel şi Timotei), le dădeau învăţătură să păzească hotărârile rânduite de
Apostoli şi de prezbiterii din Ierusalim. (F. Ap. 16, 4) Aceste hotărâri sunt numite
dogme în sensul de hotărâri obligatorii. Ele nu se găseau prevăzute în învătăţura
Mântuitorului, dar erau în spiritul ei, pentru buna vieţuire a creştinilor.
Prin urmare, pe lânga propovăduirea evangheliei, Sfinţii Apostoli chibzuiau cele
privitoare la organizarea Bisericii. Se ştie ca ei au botezat (F. Ap. II, 38, 41; VIII, 12,
10, 47-48; XVI, 15, 33; XVIII, 8) şi-au pus mâinile pe credincioşi (F. Ap. 8, 17); au
hirotonit diaconi (F. Ap. 6, 6), preoţi (F. Ap. 14, 23) şi episcopi (II Tim. 1, 6); că au
săvârşit frângerea pâinii (F. Ap. II, 42, 46; XX, 11); că au introdus ţinerea Duminicii
ca zi de adunare creştina de cult (F. Ap. 20, 7; I Cor. 16, 2), că au luat măsuri
disciplinare (F. Ap. 5, 3-10; I Cor. V, 5, 13). Asemenea măsuri, care priveau
organizarea, cultul, viaţa morală şi disciplina Bisericii, nu erau prescrise formal de
Mântuitorul, dar erau fireşti şi necesare comunităţilor creştine şi bunului lor mers.
Sfinţii Apostoli au alăturat deci hotărârile şi măsurile lor privitoare la constituţia
Bisericilor şi la viaţa credincioşilor, învăţăturii creştine propriu-zise, adică doctrinei
şi moralei evanghelice, şi le-au cuprins împreună cu acestea în ,,predania” lor. În
acest sens, Sfântu1 Apostol Pavel scrie tesalonicenilor: Vă poruncim, fraţilor, în
numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de tot fratele ce umblă fără
rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi. (II Tes. 3,6).
Pe aceste învătături, hotărâri, porunci şi sfaturi s-a întemeiat organizaţia şi viaţa
Bisericii, pe temelia pusă de Apostoli s-a dezvoltat ea apoi în cursul vremii, creştinii
ţinând cu sfinţenie predania Apostolilor, adică învăţătura şi tradiţia creată. Că
predania era transmisibilă şi că ea trebuia ţinută de urmaşi, dovedesc dintru început
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de
faţă, acestea le încredinţează la credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii.
(II Tim. 2,2)
După Sfinţii apostoli, conducătorii Bisericii, puşi şi îndrumaţi de ei, au păstrat
şi au transmis predania cu învăţătura şi cu orânduirile ei practice. Organizaţia, cultul,
prezentarea doctrinei, catehizarea, controlul vieţii morale, s-au dezvoltat şi precizat,
s-au potrivit pe măsura Bisericii, deoarece ea nu putea să rămână la formele
începătoare, puţine şi simple de la început. De altfel, Biserica a crescut şi evoluat într-
o anume măsură chiar în vremea Sfinţilor Apostoli, aşa încât la sfârşitu1 epocii
apostolice, înfăţişarea ei era alta decât în anii dintâi. ,,Ei au lăsat urmaşi la
conducerea Bisericii care au păstrat şi încredinţat mai departe învăţătura şi practica
apostolică altora, prin succesiune neîntreruptă până în zilele noastre.”21
Din cele spuse mai sus se poate vedea cu uşurinţă, că însăşi Sfânta Scriptură
mărturiseşte în suficiente locuri despre Sfânta Tradiţie, despre dezvoltarea ei din
predania apostolică şi de asemenea despre faptul că Sfânta Tradiţie nu numai că nu e
contrarie Scripturii, dar stă la începutul ei şi o continuă şi reactualizează mereu în
viaţa Bisericii.

21
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran & Arhid. Prof. loan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, p.70

9
 IV. Aspectele Sfintei Tradiţii

Aluatul Împărăţiei lui Dumnezeu este amestecat cu frământătura omenească şi

ceea ce este neschimbător stă la un loc cu ceea ce e schimbător şi trecător. Păzind
ceea ce trebuie, Biserica rămâne de-a pururi aceeaşi şi viaţa ei în Duhul nu cunoaşte
adăugire sau micşorare. Tradiţia, find curentul de viaţă al Bisericii, stă în strânsă
legătură cu valorile şi năzuinţele spre desăvârşire ale credincioşilor.
Credinţa şi morala creştină sunt neschimbătoare, ca roade ale descoperirii
dumnezeieşti, dar Biserica a lucrat continuu pentru desăvârşirea sufletească a
credincioşilor, aşa cum ne arată istoria Bisericii încă de la apariţia creştinismului.
Prin urmare, Tradiţia, în înţelesul creştin al cuvântului, nu înseamnă încremenire în
forme moarte omeneşti, ci doar păstrarea nestricată a adevărului descoperirii
dumnezeieşti, izvor nesecat de desăvârşire.22

a)Aspectul statornic

Este evident, din cele spuse mai sus, ca dinamica aprofundării şi transmiterii e
dublată de aspectul statornic al Tradiţiei sau de fidelitatea Bisericii faţă de adevăr;
Această fidelitate a Bisericii lui Hristos e consecinţa ultimă a faptului că
identificându-se cu persoana Mântuitorului, adevărul Bisericii este acelaşi în veci;
Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr., 13, 8) Referindu-se la aspectul
statornic al Tradiţiei, părintele Dumitru Stăniloae spune: “Tradiţia sau identitatea
cunoaşterii lui Hristos stă în experierea continuă, aceeaşi şi mereu nouă a iubirii Lui
mai presus de cunoştinţa şi de orice limită [...] Aşa trebuie să înţelegem raportul între
permanentizarea Revelaţiei încheiate în Hristos şi noutatea ei continuă manifestată
prin Tradiţie, a cărei bază e dată de Apostoli [...] De aceea Tradiţia nu se poate
schimba sau lepăda, căci o schimbare sau lepădare a ei echivalează cu o ciuntire a
Revelaţiei, a aplicării ei în deplinătatea şi autenticitatea ei şi aceasta ar însemna o
ciuntire a Bisericii”.23
Hristos e soluţia Bisericii pentru orice problemă ridicată de contextele diverse.
Părintele Justin Popovici exprimă foarte precis desăvârşirea şi imuabilitatea lui
Hristos-Adevărul, afirmând: ,,cele mai esenţiale cerinţe şi necesităţi ontologice ale
fiinţei omeneşti au fost satisfăcute odată pentru totdeauna în Persoana Dumnezeului-
Om Iisus Hristos. Pentru ca la toate exigenţele şi nevoile spiritului omenesc care
privesc lumea de dincolo de om Dumnezeul-Om răspunde, ca Dumnezeu, în chip
omenesc, în timp ce la toate exigenţele şi necesităţile spiritului omenesc care privesc
lumea din jurul omului şi de sub om acelaşi răspunde, ca om, în chip dumnezeiesc”24
De aceea, putem afirma că Biserica predica mereu acelaşi lucru, însă mereu altfel.
,,În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăşi, în acelaşi înţeles, în
aceeaşi idee... Se poate adăuga formă, înfăţişare, distincţie, totuşi firea rămâne
aceeaşi”(Vincenţiu de Lerin,Commonitonium).25

22
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran & Arhid. Prof. loan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, p.70
23
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stäniloae, Op. cit., vol.1, p.47
24
Pr. Dr. Sterea Tache, Op. cit., p.29
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Op. cit., vol. I, p. 44
10
 Interesantă în acest sens este şi opinia arhimandritului Eusebius Stephanou,
care vede Tradiţia ca ,,având un înteles dublu, adică unul larg şi unul restrâns:
tradiţia exterioară şi, respectiv, tradiţia interioară”. Tradiţia interioară susţine el, nu
este nimic altceva decât ,,experienţa Bisericii în comuniunea mântuirii, în continuitate
istorică neîntreruptă de la Pogorârea Duhului Sfânt până în prezent.” Acest sens al
Tradiţiei (care defineşte aspectul statornic, n.n.), scrie el ,,nu este atât de mult faptul
şi procesul de a transmite sau de a lăsa moştenire Scriptura, cât este însăşi Credinţa,
aşa cum a fost ea propovăduită de Apostoli, aşa cum a fost trăită de Biserica istorică
şi transmisă ca moştenire de la o generaţie la alta.” Pe de altă parte ,,tradiţia
exterioară” (care defineşte aspectul dinamic n.n.) este ,,acumularea dezvoltării
formelor şi a expresiilor exterioare pe care cinstirea şi disciplina generală din viaţa
Bisericii le-au luat în decursul timpului”, ,,practicile liturgice, întrebuinţările,
formele, obiceiurile Bisericii”, mai pe scurt, ,,faptele” şi ,,procesele” prin care
Scriptura este lăsată moştenire. Acestea nu au atributele fixe ale tradiţiilor interne şi
Scripturii (adică ,neschimbătoare de-a lungul istoriei”), dar ,,pot fi supuse unor
schimbări diferite în sensul evoluţiei de la o perioadă la alta...”. Tradiţiilor
exterioare, susţine el, aparţin scrierile Părinţilor, Crezurile şi Hotărârile Sinoadelor,
care sunt ,,articulări” ale tradiţiilor interioare, reprezentând ,,etape ale verbalizării a
ceea ce Biserica posedă ,,în taină” (dintotdeauna, n.n.). (Eusebiu A. Stephanou, Belief
and Practice in the Orthodox Church, p. 13-14)”26
Aşadar, cele două aspecte ale Tradiţiei, dinamic şi statornic, nu sunt două segmente
istorice ale dezvoltării acesteia ci o însoţesc dintotdeauna şi putem încheia referirea la
ele concluzionând: ,,Această Tradiţie bisericească ce creşte din Tradiţia apostolică şi
rămâne în cadrul ei, ca Tradiţie dinamică şi identică (cu ea însăşi, n.n.) în acelaşi timp
ca Tradiţie al cărei dinamism se hrăneşte din sursa stabilă a Tradiţiei apostolice sau
din Hristos cel integral descris şi comunicat prin ea,înaintează pe un drum ale cărui
jaloane sunt date virtual în Tradiţia apostolică, ca sumă a modurilor esenţiale de
comunicare a Persoanei lui Hristos.”27

b) Aspectul dinamic

Toate documentele Sfintei Tradiţii (canoane, definiţii dogmatice, mărturisiri de

credinţă, scrieri ale Sfinţilor Părinţi s.a.), atestă şi exprimă viaţa, tensiunea continuă
de-a lungul timpului, din sânul Tradiţiei şi exprimă, în primul rând, aspectul dinamic
al acesteia. Fiecare context istoric, geografic şi cultural constituie o provocare la
adresa Bisericii, care, potrivit mandatului său dumnezeiesc (Mat., 28, 18-20), trebuie
să predice neîncetat adevărul revelat. Teologia, funcţie şi parte a Tradiţiei Bisericii,
are datoria ,,să asume fără încetare mediul cultural al unei epoci, ca să poată
înrădăcina Adevărul revelat în mintea omului contemporan ei, pentru ca revelaţia
divină, în Hristos şi în Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt, să transfigureze omul şi
creaţia, să aducă roadele renaşterii noastre spirituale şi morale.” (Dumitru Popescu,
Ortodoxie şi contemporaneitate, p. 6-7)
Această dinamică a Tradiţiei presupune reformularea şi aprofundarea
26
Idem, p. 44,49
27
Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu & Diacon Doru Costache, Op. cit., p.53
11
permanentă a adevărului, înnoirea formelor de expresie ale acestuia, ca mesaj al
Bisericii către fiecare context cultural, schimbător în sine şi punând alte probleme.
Tradiţia se articulează, astfel, în timp şi spaţiu, săvârşind mereu în Duhul lui Hristos
- taina întrupării cuvântului revelat spre transfigurarea minţilor, spre ridicarea
omenirii în planul Împărăţiei lui Dumnezeu. Practic dinamica Tradiţiei se realizează
atât în Biserică, prin experimentarea continuă a relaţiei cu Hristos, până ce vom
ajunge toţi asemenea Lui (Ef. 4, 10-16; I loan 3, 2), cât şi dinspre Biserică spre lume,
prin asumarea diverselor situaţii, în cadrul relaţiei dintre Biserică şi lume, relaţie în
care lumea e o Biserică în devenire, iar Biserica e o lume actualizată. ,,Devenirea
eclesială a lumii solicită această dinamică permanentă a Tradiţiei Bisericii; lumea nu
poate deveni ceea ce trebuie, adică Biserica, dacă Biserica lui Hristos nu coboară
permanent spre ea pentru a o asuma, a-i restitui sensul şi a o înnoi. În acest sens,

începând chiar de la Cincizecime, când a dăruit Apostolilor să vorbească limbile

lumii, Duhul Sfânt asumă cultura şi condiţiile sociale.”28 În acest sens, Serghei
Bulgakov spune: ,,Pentru aceasta Tradiţia nu este ca o carte, care ar fixa un anumit
moment din dezvoltarea Bisericii, ci ca o carte care se scrie mereu. Tradiţia se
continuă mereu şi acum, nu mai puţin ca mai înainte, trăim în Tradiţie şi o creem. Şi,
cu toate acestea, Tradiţia sfântă a trecutului există pentru noi ca un prezent; ea trăieşte
ca atare în viaţa noastră proprie şi o reînsufleţim în conştiinţa noastră ...“ Progresul
înregistrat de aspectul dinamic al Tradiţiei vizează îmbogăţirea conştiinţei religioase,
prin aprofundarea conţinutului revelaţiei, fără ca prin aceasta să se înţeleagă
promovarea de noi adevăruri.
Dezvoltarea Tradiţiei, zice Vincenţiu de Lerin, nu înseamnă schimbarea ei,
ci ,,o amplificare în ea însăşi”. ,,Dezvoltarea continuă a Tradiţiei este pe de o parte
ceea ce cuprinde Scriptura, iar pe de alta este o punere în lumină a sensului bogat şi
unitar al Revelaţiei consemnate în esenţă în Scriptură. Ea se dezvoltă prin forma
scurtă a Crezurilor, dar şi prin forma desfăşurată a lucrărilor sfinţitoare ale Bisericii şi
a explicărilor Scripturii din cursul istoriei Bisericii, pe baza predicii integrale a
Apostolilor, care a rămas ca Tradiţie apostolică.”29
Prin dezvoltarea şi adâncirea Tradiţiei, deci, noi căpătăm o înţelegere din ce în
ce mai limpede a învăţăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceasta o arată şi Fericitul
Augustin zicând: ,,ieri înţelegeai mai puţin, azi înţelegi mai mult, maine cu mult
mai mult. Creşte în tine lumina lui Dumnezeu Cel de-a pururi desăvârşit.” Aceste
învăţături ajung să fie formulate de Biserică în mod solemn prin sinoade Ecumenice,
sau prin propovăduire constantă a aceloraşi adevăruri dumnezeieşti, în Dogme, care
sunt scurte formule de credinţă, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.
“Deci explicarea apostolică, deşi rămâne în esenţă aceeaşi, are un principiu
dinamizator în ea. Esenţa este Hristos ca Dumnezeu-Om, ca împlinire a umanităţii în
El prin înviere şi unirea culminantă cu Dumnezeu. Dar infinitatea divină ce se
comunică prin El umanităţii se cere mereu explicată, pentru că mereu se progresează
în experienţa şi înţelegerea ei: Înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, să puteţi
înţelege împreună cu toţi sfinţi care este lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi
înălţimea, şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă, ca plini
să fiţi de toată plinătatea lui Dumnezeu. (Ef. 3, 18-19).”30
28
Prof. Teodor. 25’ Prof. Teodor. M. Popescu, Op.cit., p 231
29
Pr. Prof. Univ. br. Dumitru Popescu & Diacon Doru Costache, Op. cit., p.51-52
30
Pr. Dr. Sterea Tache, Op. cit., p.29
12
 Criteriile Sfintei Tradiţii

Dacă Tradiţia s-a păstrat şi transmis pe cale orală, nu e de mirare dacă, alături de
învăţăturile adevarate, au încercat să se strecoare şi unele false tradiţii, unele apărute
din pietismul unor creştini, iar altele fiind semanate de eretici care încercau, pe baza
lor, să-şi justifice ereziile. La începuturi, acestea au stat la baza multor cărti
apocrife,care s-au răspândit printre creştini. Credincioşia Bisericii faţă de adevăr s-a
manifestat şi se manifestă, printr-o grijă continuă şi printr-un control a ceea ce
reprezintă autentic şi apostolic în credinţă şi în viaţa creştină.
,,Acest control înseamnă decantarea Tradiţiei, eliminarea din corpul ei a tuturor
părţilor neconforme întregului, fapt evident în istoria Sinoadelor ecumenice şi
locale.”
Sfântul Vicenţiu de Lerin, pledând în favoarea autorităţii unite a Scripturii şi
Tradiţiei, nu minimalizează problema unui apel simplu la Tradiţie, ci o defineşte prin
celebra frază: Teneamus quod ubique, quod semper, quod ad omnibus creditum est,
zicând ,,În biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ţinem, care s-a
crezut pretutindeni, totdeauna, de toţi […] Lucrul acesta va fi aşa, dacă urmărim
universalitatea, vechimea şi consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta,
anume dacă mărturisim că singura această credinţă este adevărată, pe care întreaga
Biserică o mărturiseşte pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc
de acele înţelesuri, pe care se ştie că le-au practicat sfinţii înaintaşi şi Părinţii noştri.
Vom urma şi consensul, dacă, chiar în vechime, ţinem definiţiile şi părerile tuturor
sau aproape ale tuturor preoţilor şi învăţătorilor deopotrivă’’.
Aşadar, ca urmare a acestui principiu, Tradiţia adevărata trebuie să împlinească
urmatoarele condiţii :
*Conţinutul ei să fi fost crezut dintodeauna de Biserică,
începând cu Biserica Veche ;
*Conţinutul ei să fi fost crezut în toate Bisericile creştine
(Ortodoxe) de pretutindeni ;
*Conţinutul ei să fie la fel consemnat de către Părinţii şi
scriitorii bisericeşti sau de cea mai mare parte dintre ei.

Pe scurt, Vicenţiu de Lerin face apel la ceea ce părintele G.Florovski

categorizează drept ,,antichitate ‘’ şi ,,consens’’ în definirea şi verificarea Tradiţiei.
Tradiţia pentru a fi adevărată şi universală, trebuie nu numai să reflecte doar
vederile ,,anticilor ‘’, ci trebuie să refacă drumul până la un conses între antici, şi
trebuie să triumfe chiar şi astăzi ca adevăr sobornicesc. Părintele G.Florovski susţine
că Sfântul Vincenţiu apelează la ,,mintea comună a Bisericii’’ în calitate de centru al
Tradiţiei,
care ,,minte a Bisericii soborniceşti’’ este expresia consensului transmis din vechime
prin Părinţii Bisericii şi ,,adevărata înţelegere a adevăratului creştin’’.
În acest sens scrie şi Sfântul Irineu de Lyon : ,,Biserica după ce a primit
[…]această propovăduire şi această credinţă, măcar că e răspândită în toată lumea, le
păstrează cu grijă, ca şi cum ar locui într-o singură casă. De asemenea ea crede
Apostolilor şi Ucenicilor acestora, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă.
Ea predică acestea în armonie cu Apostolii, învată şi transmite ca şi cum ar avea o
13
singură gură. Deşi în lume limbile sunt deosebite, puterea Tradiţiei e una şi aceeaşi.
După cum soarele, zidirea lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi
propovăduirea adevărului se arată pretutindeni şi luminează pe toţi oamenii care vor
să vină la cunoştinţa adevărului. Nici cel tare în cuvânt dintre Întâistătătorii
Bisericilor nu va putea spune altceva, decât aceste învăţături, căci nimeni nu este mai
presus de Învăţătorul său (Mat. 10, 24 ;Lc. 6,40 ),nici cel slab nu va putea împuţina
Tradiţia. Credinţa fiind una şi aceeaşi, nici cel care e în stare să vorbească mult
despre ea nu o sporeşte nici cel ce vorbeşte mai puţin nu o împuţinează’’ (Sf.Irineu,
Contra ereziilor 3,24,1).31

VI. Raportul dintre Sfânta Scriptură şi

Sfânta Tradiţie

Înainte de a face orice consideraţie asupra acestor probleme, o remarcă de

ordin principal merită să fie reţinută :Biserica posedă propria ei viaţă, care este Iisus
Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu, Care şi-a făcut « cort pentru noi’’.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie aparţin acestei vieţi. Biserica nu face altceva decât
mediază şi prelungeşte prin ele curentul de iubire, torentul de har, care tâşneşte din
propria ei comuniune cu Hristos. Hristos Însuşi ni se comunica prin ele, sau devine
transparent. Biblia şi Tradiţia, formează o oglindă în care se reflectă chipul lui
Hristos. Putem spune că între cele două moduri ale Revelaţiei divine supranaturale,
există un întreit raport :
- de unitate ;
- de complementaritate ;
- de egalitate ;

1. Unitatea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie reprezintă două moduri ale aceleeaşi

Revelaţii dumnezeieşti. Biserica Ortodoxă a expus aceasta doctrină în definiţiile sale
ecumenice, în simbolurile şi mărturisirile sale de credinţă. Astfel, în Mărturisirea
Ortodoxă a lui Petru Movilă, din anul 1642, Biserica învaţă:’’Creştinul ortodox
trebuie să primească de adevarat şi neîndoios că toate articolele credinţei ecumenice
ale Bisericii Ortodoxe sunt date de Domnul nostru Iisus Hristos, prin Apostolii Săi,
lămurite şi întărite de Sinoadele ecumenice; el trebuie să creadă în acelea, precum
porunceşte apostolul zicând:’’Deci, dar, fraţilor staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe
care le-aţi primit, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră’’(II Tesaloniceni 2, 15).
Din aceste cuvinte reiese că articolele credinţei au autoritatea şi întărirea lor din
Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Dumnezeiească în înterpretarea dată în doctrina
Sinoadelor ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie
constituie cele două forme autentice sau căi prin care ni s-a transmis Revelaţia divină,
îndreptarul credinţei noastre. Prin faptul că atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta Tradiţie
31
Credinta Ortodoxă, p.35

14
cuprind Revelaţia divină, între amândouă exista o legătură strânsă. Revelaţia divină
fiind unitară nu poate să existe contrazicerii între Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.32
Tradiţia, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, nu este nici o parte din
adevărurile Revelaţiei necuprinse în Scriptură, nici numai conştiinţa Bisericii, ca să se
poată scoate din ea Dogme nesprijinite pe Sfânta Scriptură. Ea este o formă sau un
complex de forme ale aceleiaşi Revelaţii, care este cuprinsă ca într-o altă formă, şi în
Sfânta Scriptură.33
Vorbind despre unitatea Sfintei Scripturi, Sfântul Irineu arată ca ea este condiţionată
de unitatea obiectului ei, prin care se arată orânduirea mântuirii noastre, sau
exprimându-se cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel ‘’ Taina cea din veci ascunsă
neamurilor, iar acum descoperită Sfinţilor Săi’’ (Coloseni 1,26 ).Aceasta înseamnă că
Sfânta Scriptură nu numai ca vorbeşte despre acelaşi lucru despre care vorbeşte şi
Tradiţia Apostolică, ci este, de asemenea, expresia deplină şi perfectă a adevarului
descoperit de Dumnezeu.34
Rămâne un punct sigur stabilit, netăgăduit de nimeni şi anume că Sfânta
Tradiţie a precedat Scriptura şi că Scriptura însăşi este punerea în scris a unei părţi
din această Tradiţie Sfânta sau cum zice teologul protestant Oscar Culman, ,,a părţilor
principale din Tradiţie’’35
Unii dogmatişti ortodocşi nu ezita să considere izvoarele vechiului Testament ca
ale Noului Testament (acele logia despre care vorbeşte Papia) drept o Tradiţie
concentrată iar Sfânta Scriptură o Tradiţie scrisă.36
2. Complementaritatea dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Sfânta Tradiţie completează şi lămureşte Sfânta Scriptură, de aceea faţă de

aceasta ea este completivă şi explicativă. Exemple de Tradiţie completivă : cele nouă
cete îngereşti : numirile şi ordinea lor ierarhică ; diverse erurgii în legatură cu
Tainele : împărtăşirea copiilor îndată după botez ; invocarea Sfinţilor ; cinstirea
icoanelor ; şi a moaştelor ş.a. Exemple de Tradiţie explicativă : colegialitatea
apostolică ; ierarhia bisericească sacramentală ; naşii la botez şi la nuntă ; ritualul
săvârşirii tainelor, etc.
Cuprinzând aceeaşi Revelaţie dumnezeiască între Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie este o leg[tură foarte strânsă. Cele spuse şi cuprinse în Sfânta Scriptură sunt
confirmate şi explicate în Sfânta Tradiţie. Sfinţii Părinţi aveau conştiinţa că Sfânta
Tradiţie a întregit unele prevederi ale Sfintei Scripturi, mai ales în latura liturgică,
rituală şi în cea organizatoric-administrativă. Raportul dintre Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie este atât de indisolubil, încât nu se poate concepe una fără alta şi, de
altfel, nici nu pot fi înţelese şi adâncite una fără alta, căci cei care au trăit cu adevărat
cuvântul lui Dumnezeu – unii dintre ei ca părinţi apostolici, fiind ucenicii direcţi ai
apostolilor – sunt un preţios ajutor în înţelegerea textului scripturistic, contribuind la
continuarea tradiţiei Bisericii. Fără mărturia Sfintei Tradiţii, Sfânta Scriptură ar
rămâne izolată şi lipită de cea mai autoritativă, mai veche şi mai vrednic de crezare
mărturie a Bisericii şi ar ajunge să fie insuficient sau rău înţeleasă, în locurile în care
32
Arhiep. Hrisostom de Etna & Ep. Auxentie de Foticeea, Op.cit., p.77
33
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., vol. I, p. 46
34
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu & Diacon Costache, Op. cit., p.53
35
Credinţa Ortodoxă, p. 37
36
Arhiep. Hrisostom de Etna & Auxentie de Foticeea, Op. cit., p.51

15
ea se exprimă prea scurt sau prea sumar. Sfântul Apostol Petru însuşi ne atrage
atenţia că în toate epistolele Sfântului Apostol Pavel ‘’sunt unele lucruri cu anevoie
de înţeles pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte
scripturi, spre a lor pierzare’’(II Petru 3, 16). Noi avem nevoie deci, de ajutoare şi
acestea nu pot fi oricare şi acelea care sunt mărturia conştiinţei Bisericii întregi.
Sfânta Tradiţie constituie tocmai expresia mărturiei Bisericii apostolice.37

Sfântul Vasile cel Mare spune :’’Cine a învăţat prin scris ca cei ce nădăjduiesc
în numele Domnului nostru Isus Hristos să se însemneze cu semnul crucii ? Ce
scriere ne-a învăţat să ne întoarcem spre răsărit atunci când ne rugăm ? Ce sfânt ne-a
lăsat în scris cuvintele de chemare a Sfântului Duh pentru prefacerea pâinii şi a
vinului Euharistiei ? Nu din tradiţie tăcută şi tainică ? Ce cuvânt ne-a învăţat ungerea
cu undelemn ? Iar cufundarea omului de trei ori de unde este ? Celelalte în legătură
cu botezul ? Nu sunt oare din acestea învăţături nepublicate pe care părinţii noştri le-
au păstrat sub tăcere, fără iscodire, ca unii ce învăţaseră bine acest lucru : păstrarea în
tăcere măreţiei sfinte a tainelor ? La fel Apostolii şi părinţii care au stabilit la început
aceleaşi în legătură cu biserica, au păstrat taina lor în ascuns şi în tăcere, demnitatea
lor.’’38
Determinaţi mai ales, de ceea ce spune Sfântul Vasile cel Mare, în tratatul său
‘’Despre Sfântul Duh’’şi trăgând concluzii asupra problemei dacă Sfânta Tradiţie este
şi completivă şi întregitoare ori numai explicativă de Sfânta Scriptură, marea
majoritate a dogmatiştilor ortodocşi, învaţă că Sfânta Tradiţie are rol de tâlcuitoare a
Scripturii ; rolul de întregitoare îl exercită ea, mai ales în domeniul cultic şi
organizatoric.39
Socotim din punct de vedere ortodox că Sfânta Tradiţie este faţă de Sfânta
Scriptură explicativă si completivă. A admite rolul ei de întregitoare a Sfintei
Scripturi, ar însemna, poate să aprobăm puncte de vedere care susţin că se pot crea
dogme noi care nu sunt cuprinse în Scriptură.

3. Egalitatea dintre Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Învăţăturile transmise şi păstrate în Sfânta Tradiţie au aceeaşi valoare şi

importanţă ca şi cele cuprinse în Sfânta Scriptură, deoarece ele provin din aceiaşi
descoperire dumnezeiască. Cele scrise de Sfântul Apostol Pavel tesalonicenilor
dovedesc indiscutabil acest adevăr :’’Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră ‘’.(II
tesaloniceni 2, 15). Aşadar, tot ce a predicat Apostolul Pavel prin viu grai
Tesalonicenilor are aceiaşi valoare ca şi ceea ce le-a transmis în scris, prin epistolă.
Autoritatea învăţăturilor predate verbal şi egală cu a celor fixată în scris rezultă şi din
alte locuri din Sfânta Scriptură, precum :(I Timotei 6, 20 ) , (II Timotei
2,2 ;3,4)Acelaşi Apostol numeşte Tradiţia’’dreptarul învăţăturilor sănătoase’’(II

37
Credinţa Ortodoxă, p. 33
38
Protos. Justinian Cârstoiu, Sfânta Scripturâ şi Sfânta Tradiţie, căi de transmitere a Revelaţiei divine, în B.O.R., nr. 7-
12, 1998, Bucureşti, pag. 331-334
39
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Tradiţie, definirea noţiunii şi întinderea ei, în ,,Ortodoxia’’, nr. 1, 1964,
Bucureşti, pag. 88

16
Timotei 1,13), îndemnându-l pe Timotei să-l păzească cu multă grija (I Timotei 6,
20).40
Tradiţia, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, nu e nici o parte din adevărurile
Revelaţiei, necuprinse în Scriptură, nici numai conştiinţa Bisericii, ca să poată scoate
din ea dogme nesprijinite pe Scriptură. E o formă, sau un complex de forme ale
aceleaşi Revelaţii care e cuprinsă ca într-o altă formă şi în Sfânta Scriptură. Dar ea
are totuşi valoarea ei, egală cu a Scripturii, pentru că deşi nu e izvor autonom de
dogme, ajută la înţelegerea autentică a Scripturii şi e un nou mod prin care ne devine
eficace Revelaţia.41
La textul paulin, II Tesaloniceni 2,15, Sfântul Ioan Gură de Aur, comentează
‘’De aici e limpede că (Apostolul) nu le-a transmis pe toate prin scrisoare, ci multe pe
cale nescrisă. Şi cele scrise şi cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credinţă încât
socotim tradiţia Bisericii vrednică de crezare. E Tradiţie, nu cerceta mai mult.’’42
În privinţa raportului dintre Scriptură şi Tradiţie, putem spune în general, ca el
este unul de completare şi de interpretare reciprocă : acelaşi Duh Sfânt inspiră Sfânta
Scriptură şi asistă Biserica, atunci când sancţionează, în dogme, Sfânta Tradiţie,
aceeaşi Biserică primeşte Vechiul Testament pe temeiul autorităţii Mântuitorului şi a
Sfinţilor Apostoli, discerne cărtile vrednice de a intra în canonul Noului Testament şi
sancţionează în dogme învăţăturile cu adevarat revelate. Atât Sfânta Scriptură cât şi
Sfânta Tradiţie formează Revelaţia dumnezeiască. Şi totuşi e o nuanţă, nedefinită
încă, aproape imperceptibilă, de deosebire între ele. Aceasta rezultă din mai multe
fapte :
a) Autoritatea Sfintei Scripturi se exercită şi în cazul unei singure
afirmaţii a unui adevăr revelat : Cine ar îndrăzni să conteste un adevăr scripturistic
numai pentru faptul că e enunţat o singura dată ? – să tacă tot trupul …’’ căci
Domnul a grăit.
În Sfânta tradiţie, Dumnezeu nu vorbeşte direct, împreună cu profetul, ci
vorbeşte omul, care dă mărturie despre adevăr şi poate greşi şi pe care Biserica le
confirmă prin glasul majoritaţilor fiilor ei (consensul Sfinţilor Părinţi), prin sinoade
sau prin acel ‘’consensus Eclesiae dispersae’’ : ‘’Unu testis, multus testis !’’ La
Sfânta Scriptură nu se pune chestiunea şi a numărului, la Sfânta Tradiţie, dimpotrivă,
se pune factorul acesta fiind preponderent.
b) Sfânta Scriptură a fost dată prin inspiraţia a cărui autoritate
acreditează şi înviorează Biserica ; din mulţimea scrierilor şi obiceiurilor Tradiţiei,
Biserica primeşte o parte în virtutea infailibilităţii ei şi ea îşi exercită necontenit
acest drept de discernământ între diferitele scrieri şi obiceiuri prin asistenţa Duhului
Sfânt.
c) Biserica însăşi a dat importantă excepţională faptului că o carte a
Tradiţiei face sau nu parte din canon ; se cunoaşte lupta care s-a dat, pentru sau contra
epistolei către Evrei, Apocalipsei, Pastorul lui Herma sau a celui ‘’Comma Ioanis’’.
Dacă ea ar fi considerat în epoca primară oricare operă a tradiţiei egală întru totul cu
a Sfintei Scripturi, această luptă nu s-ar fi dat.
d) Acest fapt este uşor de lămurit dacă reflectăm la aceea că, pe când
tradiţia este dată câteodată la un interval de zeci de generaţii, care s-au interpus între

40
Prof. Oscar Culman, după Prof. Nicolaie Chiriţescu, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii, în ,,Ortodoxia”, nr. 3-4, 1963,
Bucureşti, pag. 369
41
Prof.. A. Roşca, Op. cit. pag. 77
42
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Op. cit, pag 36
17
adevărul revelat, aşa cum a fost dat în stare pură şi întru expunerea lui, Biblia ne redă
cuvântul lui Dumnezeu filtrat prin vorbirea unui organ omenesc, de-a dreptul.
e) Faptul că Biserica alege şi confirmă una dintre manifestările acestei
Revelaţii, pe aceea pe care o consideră că singura autentică, arată că Biserica a
constatat starea de amestecare în care se găseşte datul revelat pus cu cel omenesc,
pur, adică cu interpretări personale, pe care Biserica nu le recunoaşte ca ale sale.
Amintim că în această problemă, rezolvată practic de Biserică, dar nu
teoretică (inversul situaţiei cu Canonul Vechiului Testament), rămâne însă un punct
nelămurit în Teologia ortodoxă. Hristu Andrutos împreună cu A. Antoniades le
considera absolut egale, pe când St. Zankow, D. Balanos si Sergiu Bulgakov,
subordonează Sfânta Tradiţie Scripturii. Acesta e adevărat numai în concret ; în
abstract luate adică în totalitatea lor, ele sunt de egală insemnatate. În privinţa
faptului dacă Tradiţia şi completează, şi nu numai interpretează şi explică Sfânta
Scriptură, avem de observat că Sfinţii Părinţi aveau conştiinţa că Sfânta Tradiţie a şi
completat unele prevederi ale Scripturii, acţiune evidentă mai ales în domeniul
liturgic- ritual şi administrativ-canonic. Din punct de vedere dogmatic nu s-a putut
constata până azi o completare a Sfintei Scripturi adusă de Sfânta Tradiţie, afară de
unele precizări şi formulări noi ; ea a dezvoltat numai cele expuse pe scurt în Sfânta
Scriptură.43

VII. Raportul dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

privire interconfesională

43
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Op. cit., pag. 36
18
 1. Invăţătura Romano-Catolică
În cea mai mare parte este identică cu cea ortodoxă deoarece ea învaţă despre cele
două moduri de fixare, păstrare şi transmitere a revelaţiei, însă Romano-Catolicii se
deosebesc de Ortodoxie prin câteva probleme:
a) Cu referire la Sfânta Scriptură:
Ediţia oficială aprobată de Sinodul de la Trident este ediţia Vulgata care are câteva
lucruri greşite; până la Reforma lui Luther mirenii nu aveau voie să citească Scriptura
ci doar să o asculte, însă după Luther şi Romano-Catolicii vor îngădui citirea
Scripturii de către laici.44
b) Cu referire la Sfânta Tradiţie:
În Romano-Catolicism nu se vorbeşte de un aspect statornic şi dinamic al Sfintei
Tradiţii, de acea nu s-a încheiat formularea dogmelor. Ei au formulat noi dogme şi
după Sinodul VII Ecumenic. Astfel, la Conciliul Vatican s-a proclamat dogma
infailibilităţii papale (1867) şi dogma ,,Imaculata conceptio”45. Romano-Catolicii
spun că în Sfânta Scriptură sunt dogme clar revelate, apoi dogme virtual revelate şi
dogme implicit revelate. În asemenea situaţie Romano-Catolicii înalţă Sfânta Tradiţie
mai presus de Sfânta Scriptură. Acest fapt rezultă din zisele lui Papa Pius care
spunea: ,,Eu sunt Tradiţia.”46 Unii teologi Romano-catolici mai noi printre care şi
Möhler au lansat conceptul de tradiţie ideală. Această Tradiţie se deosebeşte de
Tradiţia transmisă de Sfânta Biserică şi care înseamna acel spirit catolic dătător de
viaţă care leagă prezentul cu trecutul şi care este cuvântul lui Dumnezeu ce grăieşte
în conştiinţa comună a Bisericii. Tradiţia Romano-Catolică este o Tradiţie creatoare,
deoarece însăşi Biserica se manifestă ca un creator de tradiţii.47

2. Doctrina Protestantă
În majoritatea cazurilor, concepţiile protestante sunt la polul opus cu Romano-
Catolicismul deoarece protestantismul apare ca o reacţie la exagerările Romano-
Catolice de după Schismă. În timp ce Romano-Catolicii acordă Sfintei Tradiţii un
statut mai înalt decât al Sfintei Scripturi, protestanţii înlătură Sfânta Tradiţie afirmând
că întreaga revelaţie este cuprinsă numai în Sfânta Scriptură:,,Sola Scriptura”.
a) Diferenţe cu privire la Sfânta Scriptură
1. Din ediţiile protestante sunt excluse cărţile deterocanonice şi fragmentele
necanonice;
2. Ordinea cărţilor este schimbată după interesele confesionale;
3. Unele traduceri protestante ale Sfintei Scripturi sunt făcute tendenţios;

4. În timp ce Biserica Ortodoxă, învaţă că Scriptura se tâlcuieşte numai de Sfânta

Biserică cu ajutorul Sfintei Tradiţii, protestanţii spun că Sfânta Scriptură se
interpretează prin ea însăşi fară Sfânta Tradiţie: ,,Scriptura Scripturae interpres.”48

44
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, după op. cit., pag. 34
45
Prof. Nicolaie Chiriţescu, op. cit. pag. 405
46
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, op. cit. pag. 70
47
Prof. Ioan Gh. Coman, Sf. Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, în ,,Ortodoxia’’, nr. 2, Bucuresti, 1956, pag. 164

48
Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie dogmatică şi simbolică, vol. I, E. I. M. B. 0. R., Bucureşti, 2003
pag. 180-182
19
 5. Protestanţii spun că Sfânta Scriptură poate fi tâlcuită corect de orice cititor al ei
din următoarele motive:
- Duhul Sfânt luminează mintea lui;
R: Acest lucru este incorect deoarece dacă Duhul Sfânt îl ajută să înţeleagă în
mod corect de ce în protestantism au apărut atâtea tălmăciri: ,,Quod capite, tot
sensus.”49
- Scriptura poate fi înţeleasă de către fiecare deoarece un loc se lămureşte cu
altul - locuri paralele;
R: Într-adevăr, folosirea lor este de mare importanţă dar această tehnică este
insuficientă. Biserica Ortodoxă foloseşte metodele de interpretare oferite de Sfânta
Tradiţie.

b) Diferenţe cu privire Ia Sfânta Tradiţie

Toate ramurile protestante nu recunosc Sfânta Tradiţie ca pe o a doua cale a
revelaţiei divine. Protestanţii invocă următoarele obiecţiuni:
1. Sfânta Scriptură nu are nevoie de adaosuri din Sfânta Tradiţie deoarece
Sfânta Scriptură cuprinde tot ceea ce este necesar pentru mântuire. ,,Deoarece mulţi
s-au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi”
(Luca 1, 1). ,,Cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început
Iisus a face şi a învăţa” (Fapte 1,1).
Argument ortodox: Sfântul Luca se referă la metoda pe care o foloseşte pentru
redactarea acestor cărţi. Biserica Ortodoxă dacă ar accepta o asemenea tâlcuire a
textelor ar intra în contradicţie cu textul de la Ioan 20, 30: ,,Deci şi alte multe minuni
a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea acesta”50
2.Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc şi nimeni nu poate s-o înlocuiască
cu Sfânta Tradiţie care este cuvânt omenesc: ,,Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând
învăţături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15, 9)
Argument ortodox: Într-adevăr, Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc dar
şi Sfânta Tradiţie este cuvânt dumnezeiesc. ,,...şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat
fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15)
3.Este interzis a schimba, a înlătura sau a adăuga ceva la Sfânta Scriptură. ,,Dar
chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie... dacă vă
propovăduieşte cineva altceva decât au primit - să fie anatema” (Galateni 1, 8-9).
Argument ortodox: De aici rezultă că Sfântu1 Pavel condamnă pe cei care învaţă alt
fel decât el - iudaizanţi.
Toate obiecţiunile sectare sunt eronate şi numai printr-o interpretare forţată pot
fi folosite în favoarea lor, dimpotrivă, în Noul Testament sunt multe locuri de unde
rezultă raportul de egalitate dintre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, precum şi
necesitatea prezenţei Sfintei Tradiţii alături de Sfânta Scriptură.

Importanţa Sfintei Tradiţii

Din cele spuse mai sus reiese, fără putinţă de tăgadă importanţa covârşitoare pe
care o are Sfânta Tradiţie în Biserică ca parte integrantă a treimii indisolubile

49
Ibidem pag. 180-182
50
Ibidem. pag. 194
20
Biserică-Tradiţie-Scriptură.
,,Mai presus de toate, noi suntem datori să ţinem Tradiţia primordială, învăţătura
şi credinţa Bisericii Soborniceşti, credinţa ce ne-a predat-o Domnul, au propovăduit-o
Apostolii, au păstrat-o Părinţii. Căci pe această credinţă este întemeiată Biserica
(η‘Eκκλησια τεδεμελιωται) şi cel care se leapădă de ea, acela nu poate fi şi nu se
poate numi creştin”.51
Dar un alt aspect al importanţei Tradiţiei constă în aceea că fiind dreptarul
aplicării practice în viaţa de zi cu zi a Revelaţiei divine, nu putem concepe o viaţă
autentic creştină fără Tradiţie; de fapt fără ea aceasta ar fi de-a dreptul imposibilă. De
aceea vom puncta câteva aspecte ale Tradiţiei care privesc însăşi viaţa practică a
creştinilor.
Revelaţia ne spune ce a făcut Dumnezeu înainte de Hristos şi în Hristos şi ce a
făcut Hristos până azi în vederea mântuirii noastre; dar ea ne spune şi cum să ne
însuşim efectul acestor acte ale lui Dumnezeu pentru a ne dobândi de fapt mântuirea.
Mai precis, în acest sens, Tradiţia constă în cunoaşterea Persoanei lui Hristos şi a
actelor Lui mântuitoare sau a dogmelor în înţelesul lor adevărat, şi în aplicarea lor
practică prin mărturisire, rugăciune, Taine, viaţă creştină după voia şi pilda lui
Hristos; ele formează un tot prin care se trăieşte cu Hristos în Hristos însuşi. Căci prin
acest tot lucrează Duhul Sfânt, sau harul lui Hristos în cei ce cred. Tradiţia e, deci,
realitatea eficientă a lui Hristos trăită şi transmisă continuu.
Aşadar, în Tradiţie intră o învăţătură crezută şi mărturisită despre Dumnezeu şi
lucrarea Sa de mântuire în Hristos. Această învătătură crezută şi mărturisită e baza
cultului, a rugăciunilor de cerere, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, cel ce prin
Hristos şi prin Duhul Sfânt lucrează în noi în vederea mântuirii noastre. Rugăciunea
sau cultul nu e despărţită de învăţătura crezută, ci se împleteşte cu ea, imnele Bisericii
fiind, în acelaşi timp, Teologie, cult şi spiritualitate.
În cult, totdeauna lucrarea mântuitoare a lui Hristos e un fapt prezent. Cultul nu
e memorie, ci eveniment mântuitor prezent, întemeiat pe lucrarea mântuitoare trecută,
readusă în memorie. Unele din rugăciunile comune au însuşirea privilegiată de a fi
mijloace de obţinere a harului dumnezeiesc. Acestea sunt Tainele, ca un fel de puncte
de o deosebita luminozitate şi căldură în viaţa credincioşilor.
Ultima componentă a Tradiţiei este disciplina unei vieţi după voia şi pilda lui
Hristos, adică o viată duhovnicească animată de străduinţă spre curaţia sufletului. Cu
cât e cineva mai înaintat într-o astfel de viaţă cu atât legătura lui cu Hristos e mai
intimă şi mai adâncă, putându-se ajunge până la rugăciunea neîncetată şi conştiinţa
permanenţă a trăirii în Hristos. Aşadar, în aceasta viaţă duhovnicească, caracterul
vital practic al învăţăturii despre Hristos şi lucrarea Lui mântuitoare îi atinge treapta
supremă şi Hristos ca sursă de unică putere mântuitoare apare în cea mai deplină şi
eficientă lumină.
În Biserica Ortodoxă cu cât îşi însuşeşte cineva mai mult Tradiţia Bisericii, cu atât
se adânceşte mai mult în viaţa duhovnicească. Aşadar, Tradiţia nu e decât modul de
aplicare practică, sau de transmitere a lucrării însăşi a lui Hristos, drept conţinut al
Revelaţiei.52
Ea are rolul de a pune şi de a ţine generaţiile succesive de creştini în legătură
cu Hristos prin faptul că ea este în esenţă atât invocatoare a Duhului lui Hristos

51
Ibidem, pag. 194 Ibidem. pag. 194
52
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. loan Zăgrean, Op. cit., pag.75
21
(epicleză, în sens larg), cât şi primirea Duhului Sfânt. ,,La acestea se reduc Sfintele
Taine şi ierurgiile, în care se cer şi se primesc prin rugăciune harurile şi darurile
Sfântului Duh, care sfinţesc nu numai sufletul şi trupul omului, ci şi natura
înconjurătoare. Toate celelalte sfinte lucruri ale Bisericii se încadrează esenţial în
aceste două: chemarea şi coborârea Duhului Sfânt. Iar viaţa morală şi spirituală, cu
înfrânările, virtuţile, pocăinţa […] alcătuiesc condiţia care îi face apţi pe credincioşi
pentru invocarea eficace a Duhului, primirea lui simţitoare şi rodirea primirii Lui
într-o viaţă după chipul vieţii lui Hristos.”53
Dreapta înţelegere a raporturilor dintre Biserică, Scriptură şi Tradiţie explică
de ce Ortodoxia a rămas în acelaşi timp fidelă faţă de adevăr şi deschisă actualităţii.
Ea nu a încercat nici să se dirijeze într-o autoritate suprapusă lumii, nu a promovat
nici evadarea din realităţile cotidiene, ci a fost mereu conştientă că e aluatul care
dospeşte întreaga frământătură, ,,lumina lumii” şi ,,sarea Pământului”.
Implicată mereu în cotidian, Ortodoxia asumă problemele timpului şi ale
locului, pentru a însămânţa cotidianul cu Adevărul mai presus de lume, orientând
astfel istoria spre făgaşul firesc al împărăţiei lui Dumnezeu.
Dacă în toate timpurile Biserica a apropiat pe Hristos de credincioşi, tâlcuind
mântuirea lui (prin Tradiţie), potrivit cu înţelegerea din fiecare timp, ea trebuie să o
facă şi azi potrivit cu timpul nostru, cu problemele de azi, ţinând seama de orizontul
intelectual uman cu mult mai schimbat decât orizonturile succesive din trecut, ţinând
seama de întrebările cu mult mai grele pe care acest orizont i le pune credinciosului în
calea recunoaşterii necesităţii lui Hristos.
Şi azi mai mult ca oricând trebuie afirmat ,,că Hristos comunicat ca realitate
personală vie şi mântuitoare, în acelaşi timp transcendentă şi imanentă, atotputernică
şi delicat umană, răspunde trebuinţelor celor mai profunde şi mai permanente ale
fiinţei umane de totdeauna, deci şi celei de azi; că modurile de comunicare
comunitară cu El prin mărturisire şi rugăciune comună din partea credincioşilor, prin
har şi ajutor din partea Lui, răspund cel mai deplin trebuinţelor profunde ale omului
credincios de oricând, că viaţa spirituală adâncită în Hristos aşa cum a fost
tâlcuită de marii Părinţi duhovniceşti din primele veacuri creştine, trezeşte, mişcă, şi
împlineşte aceleaşi aspiraţii şi posibilităţi ale fiinţei umane de oricând”.54

53
Ibidem, pag. 194
54
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. loan Zăgrean. Op. cit, pag.75

22
 Încheiere

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie reprezintă izvoarele, căile sau formele prin
care Revelaţia divină - care s-a dat o dată pentru totdeauna - s-a comunicat, asimilat
şi interpretat în,şi de către Biserică. Tradiţia divino-apostolică este sursa sau forma
originală din care provine Scriptura Noului Testament, iar Sfânta Scriptură este
cuvântul lui Dumnezeu către Biserică, conţinutul inspirat, infailibil şi nealterat al
Tradiţiei. Sfânta Scriptură şi Tradiţia nu se identifică şi nici nu se opun, ce formează
o unitate întrucât se completează şi se condiţionează reciproc.
Pe de o parte Tradiţia stă la originea Sfintei Scripturi şi este interpretarea
continuă a acesteia. Sfânta Scriptură n-a înlocuit Tradiţia ci ea există înainte, în şi
după Sfanta Scriptură. Ea are un caracter dinamic, deoarece în ea Biserica asimilează
şi interpretează continuu Biblia. Sfânta Scriptura poate fi înţeleasă numai în
consensul Sfintei Tradiţii. În Tradiţie s-a produs procesul de comunicare, asimilare şi
interpretare a Revelaţiei divine, de aceea interpretarea normativă a Tradiţiei este
necesară şi obligatorie înţelegerii Bibliei.
Pe de altă parte, Sfânta Scriptură este forma unică, neschimbabilă şi definitivă
a Tradiţiei divino-apostolice, datorită inspiraţiei Duhului Sfânt. Dacă Sfânta Scriptură
depinde de Tradiţie având o origine şi un conţinut comun, şi Tradiţia depinde de
Sfânta Scriptură din punct de vedere al autorităţii şi funcţiei ei în Biserică, întrucât
aceasta rămâne indispensabilă pentru identificarea caracterului apostolic al Tradiţiei.
În acest sens, Biblia este norma oricărei Tradiţii post-apostolice.
Desigur, nici Sfânta Scriptură nu se poate despărţi de interpretarea care i s-a dat

de către conştiinţa Bisericii şi în acest sens Tradiţia completează Sfânta Scriptură.

Atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta tradiţie sunt necesare pentru credinţa Bisericii.
Conştiinţa Bisericii recunoaşte în Evanghelia lui Hristos cuvântul veşnic al Lui
Dumnezeu şi puterea lui Dumnezeu spre mântuire (Romani 1, 16), având în ea sursa
şi călăuza infailibilă, permanentă şi supremă a credinţei ei. “Iar Cuvântul Domnului
rămâne în veac. Şi acesta este cuvântul care vi s-a binevestit” (I Petru 1, 25). Nici o
dogmatică şi nici o mărturisire de credinţă nu pot înlocui sau cuprinde adâncul şi
bogăţia înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu:” 0, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii
şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţi1e Lui şi cât de
nepătrunse căile Lui” (Romani 11, 33), descoperite în Sfânta Scriptură.
Teologia Ortodoxă are ca principiu o maximă patristică: “Începutul oricărei
învăţături este cuvântul lui Dumnezeu”55
Ca o concluzie, redăm chiar raportul Comisiei pregătitoare a Sfântului
Marelui Sinod, felul de a fi prezentată şi înţeleasă această legătură dintre Tradiţie-
Scriptură, văzută de teologia Bisericii, care ţine să raporteze că: ,,astfel stând
lucrurile, de aici decurg două noţiuni de bază: a) că există o singură descoperire
dumnezeiască atât în Sfânta Scriptură cât şi în Sfânta Tradiţie; b) că dacă ne referim
în mod special la suficienţa fiecăreia dintre acestea, din punctul nostru de vedere
ortodox, trebuie să subliniem că Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie constituie
deplinătatea descoperirii dumnezeieşti în Iisus Hristos. Şi Comisia continuă
astfel:,,Ca Sfânta Scriptură numai interpretată în lumina Sfintei Tradiţii devine
55
Pr. Prof. dr. Dumitru Radu, Op.cit., pag.45
23
suficientă şi deplină comoară a adevărurilor creştine... Raportul dintre Tradiţie şi
Scriptură fiind foarte strâns şi legătura dintre ele fiind deplină. Tradiţia vie precedat
Scriptura dar nu se poate spune câtuşi de puţin că Tradiţia i-a scos învăţăturile ei din
Scriptură şi nici că Scriptura a epuizat pe deplin Tradiţia. Fără Sfânta Scriptură
considerată ca cea mai veche întrupare a Evangheliei, învătătura creştină nu ar fi fost
cu putinţă să se păstreze în toată curăţia ei. Şi iarăşi fără Tradiţia exactă nu am putea
să înţelegem sensul adânc al Scripturilor şi nu am avea chiar Sfânta Scriptură.
Tradiţia şi Scriptura constituie un tot unitar.”56

56
Arhim. Prof. Dr. Justin Popovici, Biserica - Tradiţia divino-umană, ,,Ortodoxia”, anul XXXIV nr.4, oct-dec.,1982, p.
519

24
 Bibliografie

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed.I.M.B.O.R, Bucureşti, 1993

2. ***, Credinţa Ortodoxă, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2002

3. Hrisostom, Arhiepiscopul de Etna & Episcopul Auxentie de Foticeea, Scriptură şi
tradiţie, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
4. Plămădeală, Dr. Antonie Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în
spiritualitatea ortodoxă, Bucureşti, 1995
5. Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru & Diacon Doru Costache, Introducere în
dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997
6. Popescu, Prof. Teodor. M., Sfânta Tradiţie ca temei de credinţă în Biserica
Ortodoxă, ,,Ortodoxia”, Anul VI - Nr. 1, ianuarie - martie, Bucureşti, 1954
7. Popovici, Arhim. Prof. Dr. Justin, Biserica - Tradiţia divino-umană,
,,Ortodoxia”, Anul XXXIV - Nr.4, octombrie - decembrie, Bucureşti, 1982
8. Stăniloae, Pr. Prof. D. D., Primirea Tradiţiei în timpul de azi din punct de vedere
ortodox, ,,Studii Teologice”, Seria II-a - Anul XXVII - Nr. 1-2, ianuarie - februarie,
Bucureşti, 1975
9. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. I. M.
B. 0. R., Bucureşti, 1996
10.Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie dogmatică şi simbolică, vol. I, Ed. I. M. B. 0. R.,
Bucureşti, 2003
11.Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor & Arhid. Prof. loan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă -
Manual pentru Seminariile Teologice, Arhidiecezana Cluj, 1997
12. Bria, Diac. Asist. Ion, Sfânta Scriptură şi Sfânta tradiţie.Consideraţii
generale, în ,,Studii teologice”, Nr. 5-6, 1970, Bucureşti;
13. Bria, Pr. Prof. Ion, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. I.B .M.B .O.R., Bucureşti,
1987;
14. Chiţescu, Prof. Nicolae, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii, în ,,Ortodoxia”, Nr. 3-4,
1963, Bucureşti;
15. Coman, Pr. Prof. Ioan Gheorghe, Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi,
în ,,Ortodoxia”, Nr. 2, 1956, Bucureşti;
16. Cârstoiu, Prof. Iustinian, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, căi de transmitere
a Revelaţiei divine, în ,,B.O.R.”, Nr. 7-12, 1988, Bucureşti;
17. Loichiţă, Vasile, Hotărârile şi definiţiile dogmatice de credinţă ale celor şapte
Sinoade Ecumenice, în ,,Mitropolia Banatului”, Nr. 1-2, 1959;
18. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1986;
19. Referatul Comisiei pregătitoare a Sfântului şi Marelui Sinod. Descoperirea
dumnezeiască şi modalităţile ei de exprimare spre mântuire, în ,,Studii
Teologice”, Nr. 3-4, 1972. Bucureşti;
25
20. Remete, Pr. Lector, Dogmatica Ortodoxă Manual pentru seminariile
teologice, Alba Iulia, 1997;
21. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Invăţătura creştină despre struclura revelaţiei divine
din punct de vedere interconfesional, în ,,Ortodoxia”, Nr 1, 1956, Bucureşti,
22. Roşca, Prot. Alexandru, Izvoarele revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr. 1-2, 1971;
23. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfânta Tradiţie, definirea noţiunii şi
întinderea ei în ,,Ortodoxia”, Nr. 1, 1964, Bucureşti;
24. Todoran, Drd. Simion, Despre inspiraţia Sftntei Scripturi, în ,,Studii
Teologice”, Nr. 5-6, Bucureşti, 1965;
25 . Vedernikov, A., Problema tradiţiei în Teologia Ortodoxă (trad. De Prof. Ioan
Serafinceanu), în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Nr.7-8, 1965

26
 CUPRINS

Argument………………………………………………………………….. 01

Revelaţia divină…………………………………………………………... 02

Revelatia divină naturală…………………………………………………. 03

Revelaţia divină supranaturală sau pozitivă……………………………… 04

Despre Sfânta Tradiţie, sensurile cuvântului Tradiţie………………….… 05

Argumente din Sfânta Scriptură despre Sf. Tradiţie……………………… 07

Aspectele Sf. Tradiţii……………………………………………………... 10

Aspectul dinamic al Sf. Tradiţii…………………………………………... 10

Aspectul statornic al Sf. Tradiţii………………………………………….. 11

Criteriile Sf. Tradiţii……………………………………………………… 13

Raportul dintre Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie………………………………. 14

-Unitate……………………………………….. 14

-Complementaritate…………………………... 15

-Egalitate……………………………………… 16

Raportul dintre Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie : privire interconfesională…… 19

-Învăţătura Romano- 19
Catolică………………….
19
-Doctrina protestantă…………………………..
20
-Importanţa Sfintei tradiţii……………………..
23
Încheiere……………………………………………………………………
25
Bibliografie………………………………………………………………...
27
28