Sunteți pe pagina 1din 2

Moştenirea literară a generaţiei optzeciste

În lucrarea sa „Istoia tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă”, Radu G.


Ţeposu recunoştea faptul că apariţia unei generaţii noi de scriitori în literatura noastră, a
echivalat cu o renaştere a prozei, o reinventare a versului în poezie, şi o punere a criticii
în sub eticheta judecaţii de valoare.
Această nouă generaţie configura literatura română contemporană, care după cum
afirma Alexandru lăsă în urmă literatura română din ultimii 30 de ani care s-a format în
lumina marilor modele ( M. Sadoveanu, G. Călinescu, T. Arghezi, Camil Petrescu, G.
Bacovia).
În domeniul liricii poeţii optzecişti au impus noii poezii o serie de particularităţi care
vor răsturna relaţia dintre poet şi limbaj, dintre text şi realitate.
Poezia optzecistă, stând sub semnul postmodernismului, se raportează scrieri
anterioare, amestecă stilurile şi tipurile de texte, un exemplu concludent în acest sens fiin
Levantul lui Mircea Cărtărescu. Se observă o transpunere a existenţei cotidiene în poezie,
o naraşivizare a liricii, ceea ce implică o demitologizare a temelor şi viziunii poetice.
Poeţii noi pun accent pe relatarea directă, pe (auto)biografism, refuză metafora ca
procedeu artistic şi clişeele poetice, dar sunt adepţii ironiei, ludicului, parodiei şi
intertextualităţii.
Alexandru Muşina observa câteva direcţii ale poeziei optzeciste: poezia textului, care
pune în relaţie eu-l individual cu textul; poezia cotidiană, centrată pe banalitate, pe
senzaţiile şi semnele cotidiene (mobilitate Culturală); poezia metafizicului; poezia
nevrozei. Poeţii reprezentativi pentru generaţia optzeci sunt: Mircea Cărtărescu, Florin
Iaru, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Alexandru Muşina , Viorel Padina, Ion Stratan, Matei
Vişiniec şi alţii.
Reprezentanţii prozei Gh. Crăciun, Mircea Nedelciu Gh. Iova, Gh. Ene, etc, şi-au
propus o înnoire a epicii prin libera alegere a formulelor, prin schimbarea structurilor
utilizate în construcţia prozei, prin reinventarea limbajului şi prin contactul cu
semiologia. Radu G. Ţeposu în aceeaşi operă amintea faptul că prozatorii optzecişti sunt
adepţii ironiei, sarcasmului, ambiguităţii pastişei şi parodiei. Scriitorii îl redescoperă pe
Caragiale sub diferite aspecte, intruchipându-l prin intermediul personajelor lor. Proza e
savantă presărată cu ironie şi umor, dar şi joasă atunci cand captează vorbirea cotidiană
sau automatismele gandirii.
Unii dintre membrii generaţiei au contestat adeziunea lor la curentul postmodernist,
sugerând faptul că operele lor nu sunt decât o prefaţare a postodernismului.
Despre critica anilor optzeci s-a vorbit mai rar, dar nu au trecut neobservate noi
prezenţe pe scena ei precum: Gheorghe Crăciun, Sorin Antohi, Ion Simuţ, toţi încercând
să alăture noua critică celei vechi. Trăsăturile textuale ale criticii optzeciste observate în
studiul „Noua critică” de RGŢ sunt în mare reprezentate de utilizarea unor game variate
de expresivitâţi lingvistice, prezenţa frecventă a mărcilor detaşării, intertextualitatea şi
plurilingvismul. Criticii optzecişti jonglează cu lexicul si cu sintaxa, practică stilul
eseistic foarte liber sau sunt istorici ori teoreticieni ai literaturii.
În concluzie generaţia anilor optzeci a avut adus un aport considerabil literaturii
postbelice dând o nouă înfăţişare atât liricului şi prozei, cât şi criticii, ceea ce a însemnat
o largă deschidere, o mobilitate a întregii culturi, intr-o perioadă predispusă
constrângerilor.