Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
"Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în
modestie", scria Eliade despre Mircea Vulcănescu.
de Daniela Cârlea Şontică
Discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran, licenţiat în Filosofie şi Drept,
doctor în Ştiinţe economice şi politice la Paris în 1927, Mircea Vulcănescu era în plină
ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare. Vina? "Criminal de război", prin
participarea la guvernarea lui Antonescu. Avusese funcţii în Ministerul de Finanţe.
În contextul judecării "criminalilor de război", în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din
funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat "pentru participare la guvernarea Antonescu şi
pentru crime de război", de "subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de
război". Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii.
A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de
slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a
fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: "La început a fost mai greu.
(...) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota...
Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre
mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de
liber".
Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, "Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu", apărută la
Humanitas: "Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era
ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între
noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă".
Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea "Temniţa, destinul
generaţiei noastre": "El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele
morale ale convieţuirii noastre în temniţă".
Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea Ştefan J. Fay. În temniţă era un om,
Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta
se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să
deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu
nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun.
În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi,
fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi
lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să
leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi
astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se
mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el
tuberculoză.
Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie
păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă:
"Să nu ne răzbunaţi!", un echivalent al lui "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!".
Biografie
S-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a facut in Bucuresti, iar gimnaziul la
Iasi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala dupa ce aceasta a fost ocupata de armata
germana. In 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din
Bucuresti pe care le termina in 1925.
A fost profund impresionat de Nae Ionescu si Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori.
Vulcanescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind sa-si dea un doctorat in drept si altul in
sociologie, lucru nerealizat in final.
A colaborat la cele mai renumite reviste de cultura ale vremii, printre care amintim doar Cuvantul,
Criterion, Floare de Foc, Familia etc.
Din iunie 1935, a detinut functia de director general al Vamilor pina in septembrie ’37, cind a fost
demis dupa ce a descoperit contrabanda cu bauturi si tigari facuta de Eduard Mirto, fost ministru
al Comunicatiilor. Totusi, a fost numit director al Datoriei Publice in acelasi Minister al Finantelor.
In anii urmatori, a ocupat de asemenea pozitii importante in administratia nationala: 1940 - 1941,
director la Casei Autonome de Finantare si Amortizare si presedinte al Casei Autonome a
Fondului Apararii nationale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 sa fie subsecretar de stat la Finante,
pina la 23 august 1944.
Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a
ramas pina pe 30 august 1948, cind a fost arestat in lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului
Antonescu, calificati drept ”criminali de razboi”.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit
pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din ’46.
Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii
rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta
Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii
fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.
Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este
stramb iar tamplarul trebuie sa vina.
Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe
beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare
si timp de trei saptamani.
Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si
s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe
ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de
Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.
Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe
28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga
conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".
Ultimele ganduri
"Rand pe rand, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de
imbarcare. Traversand culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un detinut
sdrentaros, care freca cu terebentina scandurile.
Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si indrasneala cu care ne privea, stiut fiind ca detinutii
politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in
pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.
Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinata cu
amaraciune. Aplecat, ingenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, il
mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine
vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.
Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua
razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru
"aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist".
...Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la
YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a
marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.
Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul
somnului. Voinata de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea
eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce ii slabea mult rezistenta.
Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca
fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie
specifica.
Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea
delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.
-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii
sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)
Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase
asasinate de la Aiud.
Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu
nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa
vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei
nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata.
Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de
cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest
neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma
vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul.
Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara
tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog
sa ma ierte ca-i parasesc.
Teoria si sociologia vietii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat
(1932)
In ceasul al 11-lea (1932)
Cele doua Romanii (1932)
Gospodaria taraneasca si cooperatia (1933)
Razboiul pentru intregirea neamului (1938)
Infatisarea sociala a doua judete (1938)
Dimensiunea romaneasca a existentei (1943)
Tînăra generaţie - Crize vechi în haine noi. Cine sînt şi ce vor tinerii români?
Mircea Vulcănescu
Editura Compania, 2004
Generaţia nu e, deci, decît rezultatul încercării de a cristaliza relaţia dintre o anume structură
sufletească şi un complex de circumstanţe sociale, caracteristice unui anumit moment istoric!
Generaţia, astfel definită, este un fapt unic, o întîmplare care nu se petrece în viaţa unui om decît
o singură dată, o experienţă socială necomunicabilă, pe care n-o pot înţelege decît cei care au
trăit-o laolaltă!
Oamenii dintr-o generaţie se recunosc dintr-un singur gest, întocmai ca doi copii care s-ar
recunoaşte din ochi la o masă de oameni mari (Cocteau).
Dimpotrivă, oricît ar fi cineva de inteligent şi oricît de mare ar fi plasticitatea lui intelectuală, nu
mai poate face saltul peste generaţia din care face parte, nu poate depăşi condiţiile formaţiei sale
mintale şi sufleteşti, nu poate înţelege altă generaţie.
Cum vom putea noi cere, de pildă, vreodată junimiştilor supravieţuitori să înţeleagă că pentru cei
dintr-o generaţie cu mine: A zis Nae însemnează acelaşi lucru cu ceea ce însemna pentru ei:
Zice Maiorescu?
Dar, cu cît solidaritatea oamenilor cu o anume poziţie spirituală ori socială creşte şi devine
esenţială, cu atît importanţa solidarităţii de generaţie devine un lucru secundar, contingent, de a
doua mînă!
(Notă: De curînd, un prieten care idolatrizează generaţia semnala această poziţie a mea ca o
trădare a ei. (P. Manoliu, în Credinţa din 22 II 1934.) Observ că afirmaţia mea nu cuprinde o
judecată de valoare. Ci numai constatarea unei realităţi. Prietenul meu confundă, fără îndoială,
mai departe, generaţia cu poziţia spirituală? Prietenul meu greşeşte! Prietenul meu regretă că
perenitatea celei din urmă lipseşte celei dintîi? Înţeleg că generaţia i-e dragă! Constatarea rămîne
însă constatare!)
Şi încet, încet, pe măsură ce vechile cadre se duc, identificarea celor noi cu poziţiile pe care le
ocupă devine aşa de perfectă, încît generaţia nu mai rămîne decît ca o aventură de altădată, ca o
primă aproximaţie pentru destine mai clare. Şi încep Amintirile...
Astfel pusă, problema generaţiei se întîlneşte în orice societate. Fiindcă în orice societate se
operează o transmisiune de valori şi, faţă de orice asemenea transmisiune, fiecare val nou de
floare omenească poate repeta cuvintele lui Barrès: Dacă o generaţie n-ar începe prin a dori
altceva decît ceea ce primeşte, ar însemna că-şi recunoaşte ea însăşi, prin aceasta, inutilitatea
de a trăi!
De la feciorul de plugar, care, de-abia înzestrat la casa lui, se şi gîndeşte să facă mai bine ca
bătrînul, şi pînă la feciorul de cărturar, care se vrea mai cărturar ca tat'său - e lege ca: acolo unde
capra sare masa, iada să vrea să sară casa!
Să nu ne mire deci că generaţiile sociale se definesc mai ales în formele vieţii culturale, unde
îngînă toate ritmurile respiraţiei sociale; adică, la încheietura dintre ceea ce se întîmplă orb, fatal,
într-o societate, şi ceea ce această societate simte ca vrednic să i se întîmple; adică, la
confluenţa dintre condiţiile care determină viaţa socială şi reacţiile prin care omul se smulge
acestor condiţii, construind elementele propriei sale drame pe pămînt!
Înaintea noastră stau desigur, numai în România modernă, numeroase alte generaţii: generaţia
premergătorilor, cu Lazăr şi cu Heliade, urmată de generaţia paşoptistă, prelungindu-se influenţa
pînă după războiul pentru Independenţă şi pe alocuri pînă azi. După ea, deosebim generaţia
junimistă, către 1880, cu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, în reacţie împotriva celor din
urmă paşoptişti; apoi o generaţie socială, poporanistă şi sămănătoristă, culminînd între 1907 şi
1914 cu Gherea mai întîi, apoi cu Stere, Cuza, Iorga! În sfîrşit, o generaţie a războiului, generaţia
sacrificată, generaţia interioară sau generaţia Unirii, cum i s-a spus, a lui Hasnaş şi Trivale, ale
cărei mai tinere vlăstare alcătuiesc generaţia supravieţuitorilor care ne preced imediat! Pentru
noi, această generaţie ne este cunoscută ca generaţie a Gîndirii, sau a Ideii europene. Ea
cuprinde pe Crainic, pe Blaga, pe Tudor Vianu, pe Ion Marin Sadoveanu, pe Cezar Petrescu, pe
Mihail Ralea şi pe alţii; generaţie unită - după unii - în jurul celor patru parametri culturali: realism,
autohtonism, ortodoxie, monarhism şi care ne păzeşte aici, în astă-seară, în fiinţa d-lui Mihail
Manoilescu.
(Notă: În fapt, această încercuire a generaţiei care ne precede nu e cu totul exactă. Aşa-numita
generaţie a Gîndirii este de fapt şi ea împărţită între poziţii spirituale şi sociale diferite. Căci una e
poziţia propriu-zis gîndiristă a d-lor Crainic şi Nae Ionescu, alta e poziţia d-lor Tudor Vianu sau
Mihail Ralea, care fac totuşi parte din aceeaşi generaţie.
Şi aci, pe măsură ce Gîndirea şi-a lămurit o poziţie proprie, definită de cei patru parametri
amintiţi, supravieţuitorii de la Ideea europeană s-au împărţit între poziţiile noi ale Gîndirii şi cele
vechi ale Vieţii Româneşti.