Mircea Vulcănescu sau viaţa dată pentru aproapele

"Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în
modestie", scria Eliade despre Mircea Vulcănescu.
de Daniela Cârlea Şontică

Discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran, licenţiat în Filosofie şi Drept,
doctor în Ştiinţe economice şi politice la Paris în 1927, Mircea Vulcănescu era în plină
ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare. Vina? "Criminal de război", prin
participarea la guvernarea lui Antonescu. Avusese funcţii în Ministerul de Finanţe.

În contextul judecării "criminalilor de război", în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din
funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat "pentru participare la guvernarea Antonescu şi
pentru crime de război", de "subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de
război". Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de
slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a
fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: "La început a fost mai greu.
(...) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota...
Am rămas în sfârşit cu mine însumi... Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre
mine, despre natură, despre Dumnezeu... M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de
liber".

Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, "Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu", apărută la
Humanitas: "Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era
ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între
noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă".

Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea "Temniţa, destinul
generaţiei noastre": "El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele
morale ale convieţuirii noastre în temniţă".

Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea Ştefan J. Fay. În temniţă era un om,
Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta
se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să
deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu
nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun.

În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi,
fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi
lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să
leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi
astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se
mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el
tuberculoză.

Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie
păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă:
"Să nu ne răzbunaţi!", un echivalent al lui "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!".

Spun cunoscătorii că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi

murit în închisoare, în 1952, când nu avea decât 48 de ani. Şi-a împlinit însă viaţa cu ceva mult
mai de preţ: dragostea de aproapele în numele dragostei de Dumnezeu. Un fericit, cum spunea
cineva atât de frumos.

Serial - Sfintii inchisorilor Mircea Vulcanescu: "Sa nu ne razbunati"

Conducerea penitenciarului Aiud nu renunta la ideea exterminarii lui Mircea Vulcanescu si-
l trimite din nou in izolare la Zarca, o celula neincalzita, in care detinutii dormeau direct pe
beton. Un tanar detinut nu mai rezista si cade din picioare. Asistenta medicala ii este
refuzata, iar inca o noapte dormita pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a
intins pe beton si l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar filozoful se va
imbolnavi grav de plamani si va muri in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat un testament
simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne
razbunati!".

Biografie

S-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a facut in Bucuresti, iar gimnaziul la
Iasi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala dupa ce aceasta a fost ocupata de armata
germana. In 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din
Bucuresti pe care le termina in 1925.

A fost profund impresionat de Nae Ionescu si Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori.
Vulcanescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind sa-si dea un doctorat in drept si altul in
sociologie, lucru nerealizat in final.

A colaborat la cele mai renumite reviste de cultura ale vremii, printre care amintim doar Cuvantul,
Criterion, Floare de Foc, Familia etc.

A ocupat numeroase demnitati publice

Din iunie 1935, a detinut functia de director general al Vamilor pina in septembrie ’37, cind a fost
demis dupa ce a descoperit contrabanda cu bauturi si tigari facuta de Eduard Mirto, fost ministru
al Comunicatiilor. Totusi, a fost numit director al Datoriei Publice in acelasi Minister al Finantelor.

In anii urmatori, a ocupat de asemenea pozitii importante in administratia nationala: 1940 - 1941,
director la Casei Autonome de Finantare si Amortizare si presedinte al Casei Autonome a
Fondului Apararii nationale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 sa fie subsecretar de stat la Finante,
pina la 23 august 1944.

8 ani de temnita grea pentru "criminalul de razboi" Vulcanescu

Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a
ramas pina pe 30 august 1948, cind a fost arestat in lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului
Antonescu, calificati drept ”criminali de razboi”.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit
pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din ’46.

Martiriu. A salvat viata unui detinut cu pretul propriei vieti

Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii
rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta
Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii
fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.

Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este
stramb iar tamplarul trebuie sa vina.

Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe
beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare
si timp de trei saptamani.

Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si
s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe
ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de
Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.

Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe
28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga
conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".

Ultimele ganduri

Ziaristul Gabriel Balanescu, fost coleg de suferinta la Aiud cu Vulcanescu, povesteste in

cartea " Din imparatia mortii":

"Rand pe rand, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de
imbarcare. Traversand culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un detinut
sdrentaros, care freca cu terebentina scandurile.

Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si indrasneala cu care ne privea, stiut fiind ca detinutii
politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in
pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.

Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinata cu
amaraciune. Aplecat, ingenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, il
mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine
vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.

Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua
razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru
"aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist".

...Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la
YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a
marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.

Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul
somnului. Voinata de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea
eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce ii slabea mult rezistenta.

Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca
fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie
specifica.

Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea
delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.

-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii
sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)

Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase
asasinate de la Aiud.

Ion Constantinescu-Maracineanu, poveste in articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea

Vulcanescu" publicat in revista Memoria:
"Rostul meu in viata s-a terminat. Am inceput o opera, dar n-am fost in stare s-o duc pana la
capat. Am predat la o catedra pe care am parasit-o tocmai in clipele in care trebuia sa fiu prezent.
M-am despartit de studentii pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale istoriei.

Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu
nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa
vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei
nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata.

Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de
cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest
neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma
vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul.

Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara
tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog
sa ma ierte ca-i parasesc.

Principalele publicatii ale lui Vulcanescu:

Teoria si sociologia vietii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat
(1932)
In ceasul al 11-lea (1932)
Cele doua Romanii (1932)
Gospodaria taraneasca si cooperatia (1933)
Razboiul pentru intregirea neamului (1938)
Infatisarea sociala a doua judete (1938)
Dimensiunea romaneasca a existentei (1943)

Tînăra generaţie - Crize vechi în haine noi. Cine sînt şi ce vor tinerii români?
Mircea Vulcănescu
Editura Compania, 2004

Dar, înainte de toate, o generaţie ce e?

O generaţie nu e, doamnelor şi domnilor, un fapt etern, concret sau imuabil, cum sînt un gînd, o
statuie sau o carte.
O generaţie e ceva mult mai subtil, mai nestatornic şi mai delicat. E un fapt contingent, istoric. E
astăzi, mîine nu mai e! Şi te întrebi: Ce-a fost?, aşa cum te întrebi ce a fost o dragoste, cînd ai
sfîrşit de iubit!
O generaţie se naşte din întîlnirea, în timp, a unui grup de oameni de aceeaşi vîrstă, cu un
eveniment istoric oarecare, dătător de seamă pentru formaţiunea lui. Suferind o aceeaşi influenţă
în perioada lor de cristalizare afectivă şi intelectuală, tinerii păstrează mai departe pecetia
împrejurărilor în care s-au format, în chipul unei unităţi relative de înţelegere, de simţire şi de
vrere.
O generaţie nu reprezintă, deci, o solidaritate indisolubilă cu o idee, cum e unirea unei efigii cu
materialul în care ia chip; ci numai o relaţie de conjunctură, de întîlnire temporală între un grup de
împrejurări istorice şi sociale definite şi un grup de oameni de o vîrstă, care le suferă influenţa în
acelaşi timp!
Aceşti oameni trăiesc aceleaşi probleme, sînt subjugaţi de influenţa aceloraşi modele vii: maeştrii,
sau de predilecţia aceloraşi modele obiectivate: cărţi, fapte culturale, opere de artă.
Ei alcătuiesc astfel mai mult o unitate psihologică, cu rădăcini istorice şi biologice, decît o unitate
propriu-zis spirituală.

Generaţia nu e, deci, decît rezultatul încercării de a cristaliza relaţia dintre o anume structură
sufletească şi un complex de circumstanţe sociale, caracteristice unui anumit moment istoric!
Generaţia, astfel definită, este un fapt unic, o întîmplare care nu se petrece în viaţa unui om decît
o singură dată, o experienţă socială necomunicabilă, pe care n-o pot înţelege decît cei care au
trăit-o laolaltă!

Oamenii dintr-o generaţie se recunosc dintr-un singur gest, întocmai ca doi copii care s-ar
recunoaşte din ochi la o masă de oameni mari (Cocteau).
Dimpotrivă, oricît ar fi cineva de inteligent şi oricît de mare ar fi plasticitatea lui intelectuală, nu
mai poate face saltul peste generaţia din care face parte, nu poate depăşi condiţiile formaţiei sale
mintale şi sufleteşti, nu poate înţelege altă generaţie.

Cum vom putea noi cere, de pildă, vreodată junimiştilor supravieţuitori să înţeleagă că pentru cei
dintr-o generaţie cu mine: A zis Nae însemnează acelaşi lucru cu ceea ce însemna pentru ei:
Zice Maiorescu?

Cu tot acest caracter stringent şi ireductibil, o generaţie nu e decît ceva precar!

Cu cît grupul de oameni care constituie o generaţie înaintează în vîrstă, cu atît viaţa îl sileşte să
ia poziţie de existenţă, să se definească prin atitudinea lui faţă de realităţi de alt ordin decît
circumstanţele care i-au generat unitatea! Prin aceasta, generaţia se sparge în fragmente,
separate după familiile spirituale intemporale din care face parte fiecare om, după factura lui
sufletească sau după poziţiile pe care le militează în luptele sociale.
Ruptura aceasta nu dezminte însă, dintr-o dată, solidaritatea de generaţie de care vorbeam la
început. Tinerii vor continua să se simtă încă multă vreme mai solidari, în conţinuturile lor
sufleteşti, cu adversarii lor intelectuali şi sociali din aceeaşi generaţie, decît cu tovarăşii lor de
poziţie socială sau spirituală, aparţinînd însă altor generaţii.
Ei se vor referi mai departe la aceiaşi maeştri, la aceleaşi cărţi, la aceleaşi experienţe - chiar dacă
felul în care se vor referi la ele ar fi deosebit de la unul la altul.

Dar, cu cît solidaritatea oamenilor cu o anume poziţie spirituală ori socială creşte şi devine
esenţială, cu atît importanţa solidarităţii de generaţie devine un lucru secundar, contingent, de a
doua mînă!

(Notă: De curînd, un prieten care idolatrizează generaţia semnala această poziţie a mea ca o
trădare a ei. (P. Manoliu, în Credinţa din 22 II 1934.) Observ că afirmaţia mea nu cuprinde o
judecată de valoare. Ci numai constatarea unei realităţi. Prietenul meu confundă, fără îndoială,
mai departe, generaţia cu poziţia spirituală? Prietenul meu greşeşte! Prietenul meu regretă că
perenitatea celei din urmă lipseşte celei dintîi? Înţeleg că generaţia i-e dragă! Constatarea rămîne
însă constatare!)

Şi încet, încet, pe măsură ce vechile cadre se duc, identificarea celor noi cu poziţiile pe care le
ocupă devine aşa de perfectă, încît generaţia nu mai rămîne decît ca o aventură de altădată, ca o
primă aproximaţie pentru destine mai clare. Şi încep Amintirile...

Astfel pusă, problema generaţiei se întîlneşte în orice societate. Fiindcă în orice societate se
operează o transmisiune de valori şi, faţă de orice asemenea transmisiune, fiecare val nou de
floare omenească poate repeta cuvintele lui Barrès: Dacă o generaţie n-ar începe prin a dori
altceva decît ceea ce primeşte, ar însemna că-şi recunoaşte ea însăşi, prin aceasta, inutilitatea
de a trăi!
De la feciorul de plugar, care, de-abia înzestrat la casa lui, se şi gîndeşte să facă mai bine ca
bătrînul, şi pînă la feciorul de cărturar, care se vrea mai cărturar ca tat'său - e lege ca: acolo unde
capra sare masa, iada să vrea să sară casa!

Deosebit de acută devine însă această problemă în grupurile tinereşti intelectuale.

Într-adevăr, poziţia intelectualului în viaţa socială e destul de delicată.
Aşezat ca un ecou sonor la răscrucea tuturor vînturilor, în mijlocul tutulor năzuinţelor, aşteptărilor,
bucuriilor şi decepţiilor semenilor săi, intelectualul are rolul unui seismograf al sensibilităţii şi
aspiraţiilor sociale.
El înregistrează şi reproduce, fireşte, în forme care-i sînt de cele mai multe ori proprii, ceea ce
gîndeşte, simte şi voieşte societatea în care trăieşte. Materialul lui? Sînt ideile care plutesc
oarecum în aer, care se cer parcă rostite şi care ar căuta parcă numai glasul care să le dea o
expresie în care să se recunoască!

Să nu ne mire deci că generaţiile sociale se definesc mai ales în formele vieţii culturale, unde
îngînă toate ritmurile respiraţiei sociale; adică, la încheietura dintre ceea ce se întîmplă orb, fatal,
într-o societate, şi ceea ce această societate simte ca vrednic să i se întîmple; adică, la
confluenţa dintre condiţiile care determină viaţa socială şi reacţiile prin care omul se smulge
acestor condiţii, construind elementele propriei sale drame pe pămînt!

La originea generaţiei noastre stă un fapt: războiul!

Războiul în mijlocul căruia am crescut şi prin prisma căruia am desluşit adevărul de minciună.

Înaintea noastră stau desigur, numai în România modernă, numeroase alte generaţii: generaţia
premergătorilor, cu Lazăr şi cu Heliade, urmată de generaţia paşoptistă, prelungindu-se influenţa
pînă după războiul pentru Independenţă şi pe alocuri pînă azi. După ea, deosebim generaţia
junimistă, către 1880, cu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, în reacţie împotriva celor din
urmă paşoptişti; apoi o generaţie socială, poporanistă şi sămănătoristă, culminînd între 1907 şi
1914 cu Gherea mai întîi, apoi cu Stere, Cuza, Iorga! În sfîrşit, o generaţie a războiului, generaţia
sacrificată, generaţia interioară sau generaţia Unirii, cum i s-a spus, a lui Hasnaş şi Trivale, ale
cărei mai tinere vlăstare alcătuiesc generaţia supravieţuitorilor care ne preced imediat! Pentru
noi, această generaţie ne este cunoscută ca generaţie a Gîndirii, sau a Ideii europene. Ea
cuprinde pe Crainic, pe Blaga, pe Tudor Vianu, pe Ion Marin Sadoveanu, pe Cezar Petrescu, pe
Mihail Ralea şi pe alţii; generaţie unită - după unii - în jurul celor patru parametri culturali: realism,
autohtonism, ortodoxie, monarhism şi care ne păzeşte aici, în astă-seară, în fiinţa d-lui Mihail
Manoilescu.

(Notă: În fapt, această încercuire a generaţiei care ne precede nu e cu totul exactă. Aşa-numita
generaţie a Gîndirii este de fapt şi ea împărţită între poziţii spirituale şi sociale diferite. Căci una e
poziţia propriu-zis gîndiristă a d-lor Crainic şi Nae Ionescu, alta e poziţia d-lor Tudor Vianu sau
Mihail Ralea, care fac totuşi parte din aceeaşi generaţie.
Şi aci, pe măsură ce Gîndirea şi-a lămurit o poziţie proprie, definită de cei patru parametri
amintiţi, supravieţuitorii de la Ideea europeană s-au împărţit între poziţiile noi ale Gîndirii şi cele
vechi ale Vieţii Româneşti.