Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a III-a din Postul Mare

Urmând lui Hristos, Crucea ne duce la Înviere 

„Zis-a Domnul: cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie.
Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; dar cine îşi va pierde sufletul Său pentru Mine şi
pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Şi ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde
sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va ruşina de Mine şi de
cuvintele Mele, în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni în slava
Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu
vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.“ 

† DANIEL, 
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cruci. Această duminică a fost
rânduită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii la mijlocul Postului Mare pentru a ne întări duhovniceşte în urcuşul nostru spiritual
spre Înviere. Atât Evanghelia, cât şi însuşi faptul că în această duminică a treia din Post cinstim în mod deosebit Sfânta
Cruce ne arată înţelesurile duhovniceşti ale tainei Sfintei Cruci pentru viaţa noastră spirituală şi pentru mântuirea
noastră. 

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că cine doreşte să vină după El trebuie mai întâi să se lepede de sine, să-şi ia crucea
sa şi să-I urmeze. Aşadar lepădarea de sine, purtarea sau asumarea crucii şi urmarea lui Hristos sunt cele trei condiţii
pentru a fi creştin. 

Lepădarea de sine, eliberarea de modul egoist de a trăi 

Ce înseamnă lepădarea de sine ca lucrare duhovnicească? 

Însuşi termenul de lepădare de sine este dificil de înţeles pentru omul de astăzi. În alte limbi decât româna, lepădarea
de sine se traduce cu negarea de sine. Mai ales într-o lume individualistă, în care se afirmă eul şi se cultivă egoismul,
lepădarea de sine ca program spiritual înseamnă ceva greu de acceptat. Totuşi, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că
prima condiţie a urmării Lui, adică prima condiţie de a fi ucenic al Său, este lepădarea de sine. Însă, lepădarea de sine
nu înseamnă desfiinţarea sau anularea de sine, ci schimbarea modului egoist de a vieţui, când centrul vieţii noastre nu
mai suntem noi înşine, ci El. Când viaţa omului nu mai este centrată pe eul său posesiv, trecător şi limitat, ci pe
legătura de iubire veşnică şi infinită cu Hristos Dumnezeu-Omul, atunci viaţa omului devine comuniune pentru
eternitate, deschidere spre îmbogăţire spirituală veşnică, în iubirea eternă a Preasfintei Treimi. 

Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape 

Al doilea verset din Evanghelia Duminicii a treia din Post spune: „Cine voieşte să-şi scape sau să-şi mântuiască sufletul
său îl va pierde, dar cine îl va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie îl va mântui.“ Dacă dorim să ne mântuim pe noi
înşine, cu forţele proprii, ne pierdem. Dacă însă ne dăruim lui Hristos şi ne unim cu El prin Sfintele Taine şi împlinim
poruncile Lui în viaţa noastră, atunci ne mântuim, deoarece mântuirea înseamnă unirea omului cu Dumnezeu.. De ce?
Pentru că numai Dumnezeu are viaţă veşnică în Sine şi numai întrucât ne unim cu El, Izvorul vieţii veşnice, sufletul
nostru se poate mântui şi trăi în comuniunea eternă de viaţă şi iubire cu Hristos şi cu Sfânta Treime. De aceea, Botezul
creştin sau Botezul în Hristos se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, iar viaţa creştină este viaţă
în comuniune de har cu Preasfânta Treime. Astfel, lepădarea de sine este o eliberare a sufletului de propriul egoism şi
narcisism, o ieşire a sufletului din închisoarea sau mormântul patimilor egoiste. Foarte adesea suntem atât de
preocupaţi numai de noi înşine, de propria persoană, de imaginea noastră în faţa lumii, încât nu mai avem timp să
vedem icoana lui Hristos din Evanghelie şi din Biserică şi nici chipul lui Hristos din semenii noştri. Foarte adesea viaţa
noastră este mai mult iubire egoistă de sine, bizuire pe sine, justificare de sine, căutare de sine, în uitare de Dumnezeu
şi de semenii noştri care aşteaptă iubirea noastră.Indiferent că este cultivat în familie sau în mănăstire, egoismul este o
închisoare a sufletului, iar lepădarea de sine înseamnă răstignirea modului de existenţă păcătos şi pătimaş, ca
autosuficienţă sau mulţumire de sine, şi deschiderea noastră spre alt fel de viaţă, şi anume viaţa în comuniune cu
Dumnezeu şi cu semenii. Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos voieşte să ne spună că iubirea de Dumnezeu este
temelia adevăratei iubiri faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Urmând lui Hristos, sfinţii constată că iubirea curată se
naşte din rugăciune, din relaţia noastră cu Dumnezeu (Sfântul Isaac Sirul). De fapt, trăim cu adevărat şi ne împlinim pe
noi înşine sau ne realizăm ca persoane în măsura în care Îl iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri. Şi numai atât
suntem cu adevărat liberi, cât putem iubi pe Dumnezeu în rugăciune şi pe semenii noştri în faptele bune săvârşite
pentru ei. 

Crucea înseamnă recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii vieţii umane 

A doua condiţie a vieţii în Hristos este luarea sau asumarea crucii. Crucea are o mulţime de înţelesuri spirituale în
Sfânta Scriptură. În Evanghelia de astăzi, Crucea poate însemna recunoaşterea unei neputinţe şi a unei suferinţe
personale, recunoaşterea finitudinii şi fragilităţii condiţiei umane. Crucea este adesea o neîmplinire, o boală incurabilă,
o patimă nevindecată, o tristeţe că nu am devenit sau realizat ceea ce ne-am dorit. Foarte adesea, crucea în viaţa
omului poate fi şi o copilărie trăită fără părinţi sau o familie fără copii. Crucea poate fi şi un handicap, ca urmare a unui
accident. Crucea mai poate fi şi o durere prelungită în tot timpul vieţii pentru că am pierdut o fiinţă dragă, mai ales poate
fi o văduvie de toată viaţa. În multe feluri, crucea este trăită ca fiind o neputinţă, o neîmplinire sau o suferinţă care
marchează viaţa omului. Dar când Mântuitorul îndeamnă pe fiecare„să-şi ia crucea sa“, aceasta este o chemare: „Ia,
acceptă, neputinţa ta şi urmează-mi Mie! Adu la Mine, la Hristos, durerea ta, neputinţa ta, boala ta, osteneala ta, lupta
ta cu tine însuţi şi cu neputinţele tale!“. Hristos voieşte să poarte împreună cu noi suferinţa noastră, ca să umple cu
prezenţa Lui iubitoare, mântuitoare şi sfinţitoare neîmplinirea noastră apăsătoare. El, Dumnezeu - Doctorul, vrea să
intre în viaţa noastră pentru a ne vindeca de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti şi pentru a ne dărui viaţa divino-
umană, adică mântuirea. El vrea să ne ajute ca să putem purta crucea suferinţei spre a dobândi bucuria Învierii. El
doreşte ca necazul, încercarea, neputinţa sau suferinţa pe care le avem să nu ne despartă de Dumnezeu, să nu ne
înstrăineze de El, ci să le folosim pe toate acestea în aşa fel încât să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. De fapt,
necazurile sau suferinţele nu ne lasă niciodată neutri. Nimeni din cei ce trec prin suferinţă sau poartă o cruce grea nu
mai rămân oameni indiferenţi. Necazul sau suferinţa ne pot apropia sau îndepărta de Dumnezeu. De aceea,
Evanghelia de azi ne îndeamnă să luăm crucea, să o asumăm, să o purtăm venind cu ea la Hristos şi să facem din ea
drum spre Înviere. 

Un alt înţeles duhovnicesc adânc al crucii este răstignirea“ noastră permanentă, între idealul propus şi rezultatul
obţinut. Despre această cruce, ca permanentă neîmplinire şi luptă cu noi înşine, vorbeşte Sfântul Apostol Pavel când
zice: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“(Romani 7, 19). Aceasta este
crucea sau neîmplinirea cea mai frecventă din viaţa duhovnicească a celor ce luptă cu patimile şi neputinţele din firea
omenească înclinată spre păcat. Adesea omul îşi propune o înnoire duhovnicească şi un început bun, un ideal înalt,
dar constată cu regret eşecul în împlinirea acestui ideal. Totuşi, când constatăm că în această luptă avem mare nevoie
de ajutorul lui Dumnezeu, înţelegem mai bine ceea ce Mântuitorul Însuşi ne spune în cuvintele:„Fără Mine nu puteţi
face nimic“ (Ioan 15, 5). Însă cu El, prin harul Lui vindecător, putem face mult bine, după cum spune şi Sfântul Pavel
când zice: (Filipeni 4, 13). 

În concluzie, asumarea crucii şi urmarea lui Hristos înseamnă să ne aducem pe noi înşine la Hristos, purtând cu
răbdare şi speranţă neputinţele noastre, bolile noastre, „răstignirile“ noastre între idealul propus şi rezultatul obţinut,
pentru ca El să devină Doctorul şi Mântuitorul vieţii noastre. 

Prin credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu transformăm suferinţa în speranţă 

Numai Hristos Domnul poate transforma crucea noastră în scară către cer, într-o şansă de ridicare spirituală din păcat
şi suferinţă, prin puterea Lui lucrătoare şi vindecătoare în interiorul suferinţei şi al neputinţei noastre. Hristos Mântuitorul
poartă împreună cu noi crucea noastră şi o transformă, adică dă sens suferinţei noastre ca loc de întâlnire a noastră cu
El, Cel răstignit şi înviat. Astfel, crucea noastră se transformă în lumină a sufletului şi în urcuş de înviere, ca sens şi
sensibilitate pentru a trăi taina existenţei umane în comuniune de iubire. Când suferinţa sau crucea este purtată cu
credinţă în Dumnezeu, cu iubire faţă de Dumnezeu, suferinţa se uneşte cu speranţa vindecării sau mântuirii. Prin
credinţa în Dumnezeu şi iubire faţă de El noi transformăm suferinţa în speranţă, ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi
căutăm mântuirea. Necazurile toate ne apropie mai mult de Dumnezeu, dacă în timpul încercărilor ne rugăm mai mult,
ne pocăim mai intens şi săvârşim mai mult bine în jurul nostru. 

Cei care nu se roagă când trec prin necazuri, prin boală, prin suferinţă şi nu-şi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu
ajung adesea la deznădejde. O mulţime de oameni s-au sinucis pentru că nu s-au spovedit sau pentru că nu s-au rugat
suficient ori nu au avut pe cineva să se roage pentru ei. Au căzut în deznădejde, mai ales atunci când a slăbit credinţa,
s-a rărit rugăciunea, a fost uitată Biserica lui Hristos, în care lucrează El, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, prin
Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii şi ale sfinţilor din ceruri. 

Jertfa Crucii şi slava Învierii 

Evanghelia ne arată că centrul vieţii noastre trebuie să fie Hristos Cel milostiv, Cel răstignit şi înviat, iar prezenţa iubirii
Lui milostive în viaţa noastră ne ridică şi ne vindecă. În această duminică, a III-a din Post, învăţăm că taina Sfintei Cruci
este izvor de înnoire, de răstignire a păcatului sau a egoismului din noi, dar şi dorinţă vie de schimbare şi de
deschidere, cu speranţă, spre bucuria şi lumina Învierii. De aceea, la sfârşitul Evangheliei, în ultimul verset, se vorbeşte
despre faptul că „sunt unii aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu
putere“. 

Prin aceste cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos Se referă la taina Schimbării Sale la Faţă, care va avea loc cu puţin timp
înainte de răstignirea Sa, şi la taina Învierii Sale. Cei ce „văd împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere“ sunt Apostolii
Petru, Iacob şi Ioan, care văd slava Domnului pe Muntele Taborului. Însă, în viaţa Bisericii, aceştia sunt mulţi creştini
cucernici şi smeriţi, rugători şi postitori, răbdători şi milostivi, care simt, încă din lumea aceasta, bucuria şi slava
împărăţiei Cerurilor, bucuria şi slava Învierii lui Hristos. Pe Muntele Taborului, cei trei Apostoli: Iacob, Petru şi Ioan văd
pe Mântuitorul schimbându-Se la faţă într-o lumină ca lumina soarelui şi simt în suflet o pace şi o bucurie negrăită.
Aceasta înseamnă pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu, care, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel,
este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (cf. Romani 14, 17). 

Aşadar, este foarte semnificativ faptul că Mântuitorul vorbeşte de suferinţă şi, în acelaşi timp, de pregustarea împărăţiei
lui Dumnezeu, de taina Învierii. Astfel,Evanghelia de astăzi leagă taina Crucii de taina Învierii. Cel ce poartă crucea sa
urmând lui Hristos merge spre înviere. Lumina harului împărăţiei lui Dumnezeu intră tainic în sufletul omului credincios
şi în viaţa sa, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi a urmării lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care tainic participă la
suferinţa omului pentru a-i dărui acestuia bucuria Învierii Sale. 

Purtarea Crucii, lucrare de înnoire duhovnicească 

Postirea noastră, ca pregătire pentru a serba Sfintele Paşti, conţine în ea taina Crucii, atât ca răstignire a egoismului
sau a păcatului din noi, cât şi ca bucurie a ridicării din păcat prin pocăinţă şi iertare. Purtarea crucii nu este nicidecum o
autopedepsire masochistă, ci ea este o lucrare de înnoire duhovnicească, o eliberare de egoismul orgoliului, o
lepădare de sine pentru o unire cu Hristos. Ne lepădăm de noi înşine şi ne umplem de Hristos. De aceea, în timpul
Postului Mare, ne spovedim mai des, ne împărtăşim mai des cu Trupul şi Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie. Ne
eliberăm de patimi şi ne îmbogăţim cu virtuţi. Ne izbăvim de întunericul păcatului şi ne luminăm cu lumina harului lui
Hristos. Iar pentru a sublinia toate aceste înţelesuri duhovniceşti ale Crucii, Sfinţii Părinţi au rânduit ca o pomenire
deosebită a Sfintei Cruci să se facă în Duminica a III-a din Post, aceasta fiind considerată mijlocul Postului Sfintelor
Paşti. 

În mijlocul raiului se afla Pomul vieţii, dar Adam şi Eva nu au ajuns să se bucure de Pomul vieţii, pentru că nu au postit
şi nu au ascultat de Dumnezeu. Însă Noul Adam, Iisus Hristos, prin ascultare de Dumnezeu, prin postire şi prin
înfrânarea de a face rău celor care L-au umilit şi L-au răstignit, a biruit ispitele neascultării, nepostirii şi neînfrânării, iar,
prin Înviere, ne-a dăruit nouă oamenilor viaţa cea veşnică din împărăţia cerurilor. Ne-a dăruit Pomul Vieţii care este
Sfânta Euharistie, după cum spune Sfântul Isaac Sirul. Întrucât în mijlocul raiului se afla Pomul vieţii pe care l-au
pierdut Adam şi Eva, Biserica Ortodoxă a rânduit ca în mijlocul Postului Mare să fie aşezată sărbătoarea de pomenire a
Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos, prin care „a venit bucurie la toată lumea“ - cum se spune în slujbele
noastre liturgice. 

Noi serbăm în fiecare an Înălţarea Sfintei Cruci în ziua de 14 septembrie, daraceastă serbare a Crucii în Duminica a III-
a din Postul Paştilor are mai mult un înţeles spiritual, ascetic, decât unul istoric. Prin aceasta ni se arată că practica
postului sau postirea este o lucrare duhovnicească de răstignire a patimilor, de înfrânare, de ascultare a cuvântului lui
Dumnezeu, de înfrânare de la cuvinte şi fapte rele, precum şi împlinire a poruncilor Evangheliei lui Hristos prin fapte
bune, prin milostenie, iar ca o bucurie sfântă perioada postului este împărtăşire mai deasă cu Sfânta Euharistie, care
conţine în ea, în acelaşi timp, taina Crucii şi a Învierii lui Hristos. 

Sfânta Cruce, steagul de biruinţă al lui Hristos 

Sinaxarul şi slujbele din Duminica a III-a din Postul Mare ne arată că aceastăDuminică a Sfintei Cruci este o încurajare,
o întărire a noastră în urcuşul spre Înviere. Pentru aceste motive, în Duminica a III-a din Post, văzând şi venerând
Sfânta Cruce în mijlocul bisericii, ne gândim deja la Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului, după care urmează
imediat slăvita sărbătoare a Învierii lui Hristos. De aceea, când sărutăm Sfânta Cruce zicem: „Crucii Tale ne închinăm
Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim“. 

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că Sfânta Cruce este steagul de biruinţă al lui Hristos, adică este semnul iubirii lui
Hristos mai tare decât moartea. Ea este, în acelaşi timp, simbolul Răstignirii şi Învierii lui Hristos. 

În vechime, când împăraţii intrau biruitori într-o cetate, mai întâi trimiteau semnele biruinţei lor în cetate şi apoi venea
armata victorioasă împreună cu împăratul. Prin analogie, într-un înţeles duhovnicesc, Crucea Împăratului Hristos,
semnul biruinţei asupra păcatului şi asupra morţii, este arătată în mijlocul Postului Mare tuturor credincioşilor pentru a
se întări în postire şi rugăciune, ca biruinţă asupra păcatului şi ca pregătire pentru Înviere. 

Să ne ajute Dumnezeu să simţim de pe acum că în Crucea postului se află tainic ascunsă bucuria Învierii, spre slava
Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin. (Articol publicat în Ziarul „Lumina de Duminică” din data de 7 martie

2010