1 DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI

CIVIL

Dreptul civil este acea ramură de drept privat care reglementează

raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept -
persoane fizice şi juridice - aflate pe poziţii de egalitate juridică.
Analiza definiţiei date conduce la următoarele concluzii:
a) Dreptul civil aparţine diviziunii dreptului privat, deoarece
reglementează, în principiu, raporturi dintre particulari.
Mai mult decât atât, el nu constituie doar una dintre ramurile
acestei diviziuni a dreptului, ci are un statut privilegiat: dreptul civil este
drept comun pentru celelalte ramuri de drept privat.
Aceasta înseamnă că ori de câte ori o anumită situaţie juridică nu
este reglementată în nici un fel în ramura specială de drept, soluţia va fi
aplicarea normelor de drept civil. Dreptul civil este baza comună din care
s-au desprins, în timp, toate celelalte ramuri de drept privat.
Iniţial, în timpul dreptului roman, dreptul civil reglementa toate
raporturile dintre părţi aflate pe picior de egalitate juridică. Noţiunea de
“drept civil” era practic sinonimă cu cea de “drept privat”. Abia tâziu (în
secolul trecut) au început să se desprindă celelalte ramuri de drept,
privitoare la raporturile dintre anumiţi particulari sau dintr-un domeniu
special de activitate.
Astfel s-a desprins dreptul comercial, reglementând raporturile din
domeniul actelor şi faptelor de comerţ şi dintre anumite subiecte de drept,
numite “comercianţi”.
Tot astfel s-a desprins dreptul muncii, ca ramură de drept ce
reglementează raporturile născute din contractul de muncă. Într-adevăr,
contractul de muncă era iniţial reglementat de legea civilă, fiind socotit un
simplu contract de închiriere (locaţiune de servicii): o parte îşi închiriază
celeilalte părţi forţa de muncă în schimbul unei chirii, denumite salariu.
Cu timpul, s-a observat însă că particularităţile acestui contract în raport
cu celelalte contracte civile sunt atât de însemnate încât justifică
autonomia unei ramuri de drept desprinsă din drepul civil dar distinctă în
raport cu acesta: dreptul muncii.
Deşi devenite autonome, ramurile dreptului privat născute din
dreptul civil se supun aceloraşi principii fundamentale. Mai mult, ele se
completează, ori de câte ori legea specială nu dispune, cu prevederile
dreptului civil.
Într-adevăr, art. 1 din Codul comercial prevede: “În comerţ se
aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se aplică Codul civil”. Similar,
art. 187 din Codul muncii prevede: ”Dispoziţiile prezentului cod se
întregesc cu celelalte dispoziţii ale legislaţiei muncii şi, în măsura în care
nu sunt incompatibile cu specificul relaţiilor de muncă, cu dispoziţiile
legislaţiei civile”.

Spre exemplu, legislaţia muncii nu reglementează în nici un fel
problema consimţământului la încheierea contractului de muncă.
Rezultă că se vor aplica normele generale de drept civil, potrivit
cărora, pentru încheierea valabilă a oricărui act juridic (deci şi a
unui contract de muncă) este necesară existenţa unui consimţământ
al părţilor exteriorizat, dat cu seriozitate şi neafectat de vicii de
consimţământ.
b) Din definiţa dată rezultă că obiectul de reglementare al
dreptului civil îl constituie două categorii de raporturi juridice:
▪ raporturi juridice patrimoniale;
▪ raporturi personal-nepatrimoniale.

Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi juridice care au un

conţinut evaluabil în bani. Fireşte, nu toate raporturile juridice patrimoniale
sunt reglementate de normele dreptului civil (unele dintre acestea sunt
obiect de reglementare pentru alte ramuri de drept ca: dreptul comercial,
dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul administrativ etc.). Dar dintre
toate raporturile patrimoniale, cele reglementate de dreptul civil pot fi
identificate prin aceea că în acestea din urmă subiectele se află pe o poziţie
de egalitate juridică.

Spre exemplu, fac parte din raporturile patrimoniale reglementate
de dreptul civil raporturile care au în conţinutul lor dreptul de
proprietate.

Raporturile personal-nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale

reglementate de normele dreptului civil care sunt legate de identificarea
persoanei fizice sau juridice şi care au un conţinut ce nu este evaluabil în
bani. În aceeaşi categorie se includ şi relaţiile sociale referitoare la
existenţa şi integritatea persoanei şi relaţiile ce se nasc din creaţia
personală (dreptul de autor, dreptul de inventator, dreptul de inovator).
O categorie foarte importantă de relaţii sociale reglementate de
dreptul civil este cea referitoare la capacitatea civilă a persoanei fizice sau
juridice, adică la aptitudinea sa de a avea şi exercita drepturi şi obligaţii
civile, într-un cuvânt de a fi subiect de drept.
c) Dreptul civil reglementează raporturile juridice dintre părţi aflate
pe picior de egalitate juridică. Această trăsătură a sa încorporează dreptul
civil dreptului privat, pentru că, aşa cum ştim deja, dreptul public este
diviziunea dreptului în care cel puţin unul dintre participanţi este un
organism de stat (care, în general, îşi subordonează cealaltă parte a
raportului juridic) în timp ce în cadrul raporturilor de drept privat nici una
dintre părţi nu-şi poate impune în mod unilateral voinţa celeilalte.
Cu alte cuvinte, pentru a determina dacă un anumit raport juridic
este guvernat de dreptul civil, trebuie să procedăm prin excludere,
parcurgând următoarele etape:
 • Participă un organ de stat la raportul juridic respectiv?

DA NU

Ca putere Ca orice
suverană persoană juridică

Raport juridic Raport juridic

de drept public de drept privat

• Dacă raportul este de drept privat, există reglementări în ramuri

speciale de drept (dreptul muncii, drept comercial, dreptul
familiei etc.)?

DA NU

Raport juridic
reglementat de
dreptul civil