Monah Alexie Þârdea

Try Yahoo! Auctions

More...

It's Free
Yahoo! Auctions is a free service
- No listing fees
- No commissions
That's right, free!
Visit Yahoo! Auctions
[Close]

undefined
[Close]

undefined
Monah Alexie Þârdea (M-rea Antim, Bucureºti)
Nicolae Paulescu, un mare savant creºtin sau prin ºtiinþã la Dumnezeu
Nu de puþine ori, prinºi sub avalanºa informaþiilor ºtiin-þifice de ultimã orã,
rãmaºi fãrã replicã în faþa posibilitãþilor fan-tastice oferite de ºtiinþa
modernã, dãm curs unui entuziasm nemãr-ginit ºi unei încrederi fãrã limite în
puterea omului de stãpân al Uni-versului.
Aceastã stare de euforie ºtiinþificã le este proprie, de obicei, celor ce fac
abia primii paºi într-un domeniu ºtiinþific sau altul. Veteranii sunt mult mai
ponderaþi , încercând sã scruteze la rece frontierele ºtiin-þei, conºtienþi
de limitele acesteia ºi, mai ales, de posibilitãþile limitate de investigaþie pe
care le-a creat mintea omeneascã. În plus, orice savant creºtin este conºtient
de faptul cã tot ceea ce investigheazã el aparþine exclusiv creatului ºi
niciodatã, oricât de perfecþionate ar fi tehnologiile sale, nu va putea sã
pãtrundã cu acestea în graniþele necreatului.
Niciodatã exploratorii oneºti ai legilor ce guverneazã în universul macro sau
micro nu au putut nega prezenþa, fãrã putinþã de tãgadã, a douã aspecte: I)
existenþa unei cauze primare care stã la baza fenomenului descris, cauzã care
este un adevãr creatural; II) existenþa unor legi precise, a armoniei în
desfãºurarea oricãrui fenomen, nu a hazardului ºi a haosului. Mergând respectiv
pânã la cauza primarã, forþaþi de logica ºtiinþificã, marii savanþi ai omenirii
au ajuns la acceptarea existenþei lui Dumnezeu, cãci numai El putea sã aºeze în
univers, în înþelepciunea Sa infinitã o atât de mare diversitate de sisteme,
care funcþioneazã perfect dupã legile cunoscute de ºtiinþele exacte. De la
Newton, Pascal, Ampere, Euler, Kepler pânã la Einstein, Bohr ºi Planck, de la
matematicieni la fizicieni, chimiºti ºi biologi de geniu, cu toþii au recunoscut
existenþa înþelepciunii divine dupã care funcþioneazã acest univers, dupã legi
pe care omul le-a putut cuantifica în parte.
Poate însã cã nici o altã ºtiinþã modernã, decât medicina ºi mai ales genetica
ºi biologia celularã, nu-l apropie mai mult pe om de Dumnezeu. Universalitatea
codului genetic a fost prima mare loviturã datã darvinismului încã din anii 60
ai veacului nostru, motiv pentru care ideologia comunistã numea genetica femeia
de stradã a imperialismului , ºi pânã prin anii 70, s-a interzis total studierea
ei în facultãþi. Progresele recente în domeniul imunologiei medicale, markerii
antigenetici, complexele majore de histocompatibilitate, comunicarea
interce-lularã, interleukinele, apop toza (sau moartea celularã programatã!),
sunt tot atâtea argumente multe de strictã specialitate care trimit cu
mintea la cauza primarã a tuturor acestora Dumnezeu Creatorul.
Cu mult timp înainte de descoperirile epocale fãcute în medicinã, în special în
a doua jumãtate a secolului nostru, în medicina româneascã a existat un nume
mare, acela al savantului fiziolog, Nicolae Paulescu (1869-1931). De numele lui
este legatã descoperirea remediului contra diabetului, insulina, deºi nu lui i
s-a decernat Premiul Nobel pentru aceastã epocalã descoperire. Doctor în
medicinã, doctor în ºtiinþele naturale, colaborator al profesorului Lancereaux
Nicolae Paulescu, numit profesor la Faculatea de Medicinã din Bucureºti, a lãsat
lucrãri ºtiinþifice unanim apreciate. Opera lui e sintetizatã în douã tratate cu
mare rãsunet în lumea medicalã: Traite de Medicina ºi Traite de Physiologie
Medicale, primul în cinci volume, iar al doilea în trei volume. Deºi Facultatea
de Medicinã din Paris, dupã moartea profesorului Lancereaux, l-a chemat sã ocupe
catedra fostului sãu profesor, Paulescu a refuzat, preferând sã fie de folos
þãrii sale.
Demn de remarcat cã deschiderea cursurilor sale la Facultatea de Medicinã din
Bucureºti s-a fãcut cu o severã, dar bine documentatã, criticã a darvinismului.
Mai marii timpului s-au simþit clãtinaþi, cãci darvinismul ºi materialismul erau
piatra de temelie a vieþii universitare româneºti. S-a cerut chiar, în
Parlamentul vremii, înlãturarea lui Paulescu de la catedra de Fiziologie a
Facultãþii, întrucât nu convenea glasul sãu autentic ºtiinþific, ce dãrâma
templul idolesc al scientismului materialist.
Vom reda pe scurt câteva din punctele de disputã ºtiinþificã a vremii, disputã
din care medicul ºi savantul Nicolae Paulescu a ieºit biruitor, ca om de ºtiinþã
creºtin, care a putut arãta, înarmat cu argumentele ºtiinþifice ale vremii sale,
cã existenþa lui Dumnezeu este din plin confirmatã de ºtiinþa autenticã.
Trei mari teme au frãmântat lumea ºtiinþificã româneascã la acel început de
secol XX: finalitatea vieþii, critica generaþiei spontanee ºi darvinismul.
Savantul Paulescu s-a pronunþat de la bun început ca susþinãtor a teoriei
finalitãþii vieþii (anume cã nimic în viaþa vieþuitoarelor nu este întâmplãtor,
nu este rol al hazardului, ci totul recunoaºte o cauzã iniþialã, o Persoanã
raþionalã, care este Autorul întregii creaþii). În plus, Paulescu a fost un
adversar declarat atât a teoriei apariþiei vieþii printr-o generaþie
spontanee , cât ºi al darvinismului. Disputa a fost chiar publicatã în
Convorbiri literare , aprilie - 1903 ºi octombrie - 1908. Protagoniºti au fost,
pe de o parte, profesorul Paulescu ºi, de cealaltã parte, D. Voinov (profesor de
zoologie la Facultatea de ªtiinþe Naturale din Bucureºti) ºi N. Leon (profesor
de ºtiinþe naturale la Facultatea de Medicinã din Iaºi).
Ce se înþelege prin finalitatea vieþii ? Profesorul Paulescu susþinea prin
acest concept cã nici un organ nu e fãrã utilitate, fãrã finalitatea fiinþelor
vii ºi cã nici un fenomen nu se îndeplineºte fãrã un anume scop, util
vieþuitoarelor. Profesorul D. Voinov, din contra, amintind parcã de
specialiºtii în materialism ºtiinþific ai perioadei comuniste de mai târziu,
care îndoctrinau elevii ºi studenþii României Socialiste, Voinov, aºadar, aducea
ca dovezi contra finalitãþii morfofiziologice a fiinþei vii organele
rudimentare. Cei avizaþi ºtiu ce sunt acestea: anume dupã spusele prof. Voinov
pãrþi din corpul fãtului sau copilului ivite temporar, ºi care apoi dispar;
sau dacã sunt pãstrate ºi la adult, dacã dãinuiesc toatã viaþa, sunt puþin
dezvoltate, ele sunt formaþiuni complet nefolositoare . Dacã prof. Voinov ar fi
avut dreptate, atunci ipoteza creaþionistã ar fi cãzut, cãci Dumnezeu n-ar fi
putut crea ceva lipsit de utilitate, adicã fãrã finalitate vitalã. Acesta ar fi
fost un argument pentru darviniºti, ei susþinând evoluþia, apariþia unei specii
dintr-alta.
Ce rãspunde savantul Paulescu la acestea? Desigur cã existã aceste organe
rudimentare , dar cã ele sunt lipsite de orice utilitate nu e tot atât de sigur.
Funcþia lor existã ºi uneori o putem arãta, alteori rãmâne de cercetat, ºi
Paulescu da ca exemplu glanda tymus glanda endocrinã situatã la nivelul
gâtului care e funcþionalã ºi existentã anatomic numai în perioada creºterii,
la adultul de 20 de ani ea poate dispãrea. Sau alte organe mici ºi slabe , cum
se credea la început paratiroidele, suprarenalele, glanda pituitara , s-au
demonstrat în realitate a avea funcþii endocrine indispensabile vieþii. Dupã
Paulescu, existenþa acestor organe de rezervã ºi de prevedere , cum le
numeºte el, este uºor de explicat. Ele apar ºi se dezvoltã din perioada
embrionarã, putând fi utile în anumite condiþii de mediu. De exemplu, glandele
mamare, înainte de naºtere, n-au nici o funcþie. Ele însã se hipertrofiazã ºi
devin active când femeia este mamã. Organele de rezervã n-au dispãrut fie pentru
cã îndeplinesc o funcþie necesarã, fie pentru cã ar putea avea o funcþiune în
anumite solicitãri. De exemplu: aripile pãsãrilor domestice le pot fi de folos,
dacã ele revin la starea de sãlbãticie, iar aripile struþului îi pot ajuta
acestuia la mers.
A doua concepþie pseudoºtiinþificã combãtutã cu succes de prof. Paulescu, este
ceea ce s-ar putea numi a generaþiei spontanee . Partizanii acestei teorii
porneau de la constatarea cã aceleaºi elemente carbon, hidrogen, azot º. a. -,
ce formeazã materia anorganicã, stau la baza elementelor vii. Aºadar, prima
celulã vie, susþin ei, ar fi apãrut în chip spontan în humusul terestru sau, cum
vor spune ºi în anii 50-60 oamenii de ºtiinþã sovietici ºi nu numai, dintr-o
supã oceanicã primitivã . Un susþinãtor al generaþiei spontanee de la
începutul secolului XX, T. Huxley, descoperã pe fundul oceanului o substanþã
amorfã mucoidã, aºa numita monera (sau ºtiinþific Bathybius Haeckeli) din
care, iatã, se confirmã generaþia spontanee care ia naºtere în naturã ºi în
zilele noastre, recunoscând ca punct de pornire aceastã monera . Dupã aproape
un deceniu, acelaºi T. Huxley recunoaºte cã monera lui nu este altceva decît o
excreþie a zoofitelor marine, ruºinându-i astfel pe partizanii generaþiei
spontanee.
În plus, chimiºtii de ieri ºi de azi nu au reuºit sã producã mãcar o singurã
celulã vie. Viaþa nu e numai o simplã combinare de elemente chimice. Însuºi L.
Pasteur, prin cercetãrile sale, a enunþat sentinþa definitivã: omne vivum ex
ovo , adicã viaþa se naºte din viaþã, nu din materie. Iatã propriile cuvinte ale
savantului Paulescu: Existenþa finalitãþii nu poate fi negatã; fiecare element
pare sã cunoascã nevoile actuale ºi viitoare ale ansamblului ºi se modificã dupã
ele . Finalitatea tuturor instinctelor e un fapt incontestabil ( ) Instinctul
pare cã aratã o inteligenþã superioarã care previne pericolele, ghiceºte
viitorul, pregãteºte dinainte salvarea generaþiilor viitoare ( ) Inteligenþa
aceasta nu este nici în animalul ce executã aceste acte, nici în strãmoºii lui,
cãci nici unul n-a cugetat vreodatã la marele scop pe care-l executã.
A treia teorie respinsã de savantul Paulescu este darvinismul.
ªtim ce susþin apãrãtorii darvinismului ºi astãzi. Cã existã o selecþie
naturalã, motor al evoluþiei, de la cele dintâi vieþuitoare pânã la om. Prin
selecþie naturalã înþelegem cã se perpetueazã numai fiinþele cu organe mai
perfecþionate, mai bine adaptate condiþiilor de mediu. Dupã darviniºti, trei
sunt factorii principali ai selecþiei naturale:
a) variabilitatea
b) ereditatea
c) acþiunea sinergeticã a variabilitãþii ºi ereditãþii realizeazã adaptarea la
mediu, ºi astfel selecþia naturalã.
Profesorul Paulescu denunþã ca eronate toate aceste concepþii:
a) Variabilitatea. Darviniºtii înþeleg prin aceasta schimbarea caracterelor
indivizilor unei specii, ºi întrucât toate caracterele fiind supuse schimbãrii,
rezultã specii noi. Profesorul Paulescu aratã cã, din contrã, deºi
variabilitatea ca fenomen existã indubitabil, totuºi schimbarea caracterelor
indivizilor are loc exclusiv în limitele speciei! Paulescu aratã cã sunt supuse
variaþiei doar caractere nespecifice (individuale), rezultând mai multe rase în
cadrul aceleiaºi specii (rase diferite, de exemplu, dupã culoarea pãrului,
înãlþimea, culoarea pielii, etc.). Schimbarea caracterelor specifice de specie
sub presiunea mediului duce la stingerea speciei ºi nu naºte specii noi.
b) Ereditatea, fenomen indubitabil ce constã în moºtenirea caracterelor
pãrinþilor, la copii. Contrar la ceea ce susþin darviniºtii, ºi aceastã
ereditate se loveºte de aceleaºi caractere specifice. Anume:
- are loc apariþia raselor prin transmiterea caracterelor nespecifice
(individuale);
- are loc apariþia hibrizilor prin apariþia variaþiilor specifice (de specie).
Studiul acestor hibrizi demonstreazã limitele fireºti ale variabilitãþii ºi
ereditãþii. Aceºti hibrizi sunt, aºadar, obþinuþi prin încruciºarea a douã
specii diferite, însã ei sunt fie sterili sau, dacã se reproduc, în câteva
generaþii se reîntorc la speciile de unde au plecat. Paulescu aduce doar douã
exemple grãitoare:
- catârul este sterp, neputându-se perpetua aceastã specie nouã.
- ovicaprele (oaia-capra), deºi sunt fecunde, se reîntorc la generaþiile fiice,
tot la oaie ºi respectiv la caprã.
Iatã, aºadar, greºeala darvinismului: a mutat hotarul dintre specie ºi rasã,
vãzând oriunde numai miºcare ºi scãpând din vedere permanenþa. În biologie,
specia constituie acest hotar peste care nu pot trece nici variabilitatea ºi
nici ereditatea.
c) Dar despre adaptarea la mediu? Rãspunsul e simplu. Când mediul formeazã
fiinþa vie prin modificarea caracterelor specifice, aceasta este moarte,
reprezintã dispariþia speciei. Darwin a fãcut astfel un salt nepermis de la
factorii de influenþare a raselor, extinzându-i ºi asupra speciilor. Aºadar,
dupã spusele savantului Paulescu, lupta pentru existenþã devine lupta contra
cauzelor de degenerare ºi de degradare a speciilor, contra cauzelor de alterare
a tipului specific ( ), încât un individ este cu atât mai dezvoltat cu cît este
mai aproape de imaginea plenarã a speciei sale ºi e cu atât mai slab, cu cât se
depãrteazã de stâlpii de susþinere ai speciei . Selecþia sexualã de care s-a
fãcut atâta vâlvã, spune prof. Paulescu, are drept scop ºi drept efect
conservarea puritãþii tipului specific, iar nu transformarea speciilor, cum
pretinde Darwin.
Alte dovezi ale darvinismului nu stau nici ele în picioare:
- Darwin credea ca suficiente pentru transformarea unei specii 1000-10.000 de
generaþii. Paulescu rãspunde cã fiinþele unicelulare cu rata de înmulþire foarte
rapidã (de ex. Bacillus Ramosus), care pot avea o ratã de înmulþire de 1000 de
generaþii în 41 de zile ºi 10.000 de generaþii în 417 zile, aceste specii
unicelulare, deci nu reprezintã nici o modificare nici dupã ani de experienþã.
Transformismul darvinist nu se verificã la ele nici dupã zeci de mii de
generaþii.
Aºa-numitele organe atavice - fie organe multiplicate, fie cu dezvoltare
incompletã, fie ele lipsesc cu totul (de ex. microcefalia sau mulþimea glandelor
mamare) sunt ºi azi un argument forte al darviniºtilor, dar Paulescu ºi mai
ales embriologia ºi genetica modernã au arãtat cã explicaþia lor nu e în
transformism, ci rezultã din acþiunea asupra embrionului a unor agenþi
morbifici. Sau, cum se vede în zilele noastre, monstruozitãþile apãrute la fãt
ca urmare a acþiunilor teratogene (mutagene) a unor substanþe chimice toxice (de
ex. thalidomida) sau a radiaþiilor nucleare (vezi efectele teratogene apãrute
post Hiroshima sau post Cernobâl).
Iatã, aºadar, demontate ºtiinþific trei mari teorii de esenþã necreºtinã care ºi
azi mai otrãvesc minþile oamenilor de ºtiinþã: hazardul fenomenologic, generaþia
spontanee ºi darvinismul. Acesta din urmã (darvinismul) a fost cel mai mult
preluat de materialismul dialectic, fundamentînd prin teza luptei pentru
existenþã lupta comunistã de clasã.
Întîlnim însã în opera savantului Paulescu ºi pagini de o adâncã inspiraþie
ascetico-misticã, ceea ce concordã cu toate mãrturiile contemporanilor despre
viaþa duhovniceascã intensã pe care o avea marele savant ºi cu prezenþa lui
constantã la slujbele Bisericii.
Ca om de ºtiinþã, el ajunsese de mult la convingerea fermã a existenþei
sufletului persoanei umane: În ce mã priveºte, spune el, eu afirm sus ºi tare
cã sunt tot atât de sigur de existenþa sufletului, cât de oricare alt adevãr
dovedit de ºtiinþa experimentalã. ªi nu este vorba aici de o simplã convingere,
ci de o credinþã adâncã, dobânditã în mod ºtiinþific.
Ce frumos ar fi ca ºi astãzi savanþii noºtri sã devinã convinºi de existenþa
propriilor lor suflete, de faptul cã omul nu este numai sânge ºi trup, ci ºi
suflet care suspinã dupã cunoaºterea unor adevãruri mai înalte. Iatã ce spune
savantul Paulescu, care nu era, desigur, un teolog de formaþie, dar care a
înþeles existenþa sufletului omenesc, precum ºi a Creatorului sãu, privind în
zidire, în univers ºi, mai ales, a manifestãrii permanente a grijii lui Dumnezeu
faþã de lumea creatã: A demonstra existenþa unei cauze prime a vieþii cauza
imaterialã, unicã ºi infinit înþeleaptã iatã sfârºitul sublim la care ajunge
fiziologia. Aceastã cauzã primã este Dumnezeu. Omul de ºtiinþã nu poate deci sã
se mulþumeascã a spune Credo in Deum , el trebuie sã afirme SCIO DEUM ESSE
( ) Viaþa este efectul a douã cauze: una, cauza secundã sau SUFLETUL unic
pentru fiecare fiinþã vieþuitoare, cealaltã, cauza primã sau DUMNEZEU unica
pentru totalitatea fiinþelor vieþuitoare.
Chiar dacã savantul Paulescu nu cunoºtea precizarea Pãrinþilor Bisericii
Rãsãritene (vezi Dogmatica Sf. Ioan Damaschin), cã sufletul este propriu numai
oamenilor, ca fiinþe raþionale, iar necuvîntãtoarele au suflare de viaþã ,
considerãm mai mult decât uimitoare concluziile la care a ajuns prin observaþie
ºtiinþificã savantul Paulescu.
Desigur cã putem extinde foarte mult analiza concepþiei lui Paulescu despre om,
despre suflet ºi despre Dumnezeu. Menþionãm doar interesul lui deosebit ºi
existenþa unor introspecþii dintre cele mai fine asupra instinctelor (sau
afectelor, cum am spune noi în limbaj teologic), patimilor ºi conºtiinþei
omului. Afirmaþiile lui se apropie, uneori, chiar de cele ale Pãrinþilor
luminaþi de Dumnezeu. Iatã cuvintele lui: Cãci ce sunt patimile? Sunt alteraþii
calitative ale instinctelor. Prin firea lor, instinctele sunt legi divine puse
de Dumnezeu în fiinþele vieþuitoare. Funcþia lor esenþialã este cea a
conservãrii ºi a reproducerii. Ele funcþioneazã cu o preciziune uimitoare. Sunt
adevãrate minuni. Împlinindu-se fãrã conºtiinþa scopului, actele instinctive
sunt în afara criteriilor binelui ºi rãului. Numai la om funcþiunea instinctelor
devine conºtientã, ºi numai omul înlocuieºte, uneori, scopul firesc al
instinctului prin plãcerea produsã de funcþionarea lui. Aceastã intervertire de
scopuri, aceastã deviere a instinctelor de la scopul lor firesc se cheamã
patimã .
Patima este cãutarea exclusivã a plãcerii ce rezultã din satisfacerea unor
trebuinþe instinctive al cãror scop nu este cunoscut sau este contrariat.
Vorbind despre doctrinele moral-religioase ale altor popoare de dinainte de
creºtinism, Paulescu afirma cã aceste credinþe anticreºtine nu conþin remediile
cele mai potrivite pentru suprimarea patimilor, ba, uneori, chiar împing
funcþionarea fireascã a instinctelor cãtre alunecarea lor în patimi. În schimb,
morala creºtinã este singura în stare sã ne mântuie de patimi. Creºtinismul nu
este o doctrinã ca oricare alta apãrutã pe firmamentul filozofiilor sau
religiilor omenirii, pentru cã în nici o altã religie Dumnezeu nu iubeºte
creaþia Sa atât de mult ca în creºtinism. Numai în creºtinism Dumnezeu S-a
smerit pe Sineºi atât de mult, cã a luat trupul omenesc pentru a-l curãþa de
patimi, a murit ºi a înviat, restaurând prin aceasta întreaga creaþie.
Contemporanii lui Paulescu aduc mãrturie ºi despre angajarea sa social-creºtinã
profundã, despre ataºamentul sãu strâns la Ortodoxie. I-a denunþat cu curaj pe
vrãjmaºii doctrinari ai Ortodoxiei, pe cei pururi gata sã compromitã valorile
morale ale creºtinismului. Astfel, Paulescu rãmâne pentru generaþiile care vor
veni ºi un patriot de excepþie, un adversar declarat al francmasoneriei.
Mitropolitul Nicolae Mladin îl ºi numeºte pe cât ºtiu eu, primul luptãtor
antimasonic .
ªi iatã cum încheie tot Nicolae Mladin magistrala sa monografie închinatã
savantului creºtin Nicolae Paulescu: Savant în cel mai autentic sens al
cuvântului, ctitor de ºtiinþã româneascã ( ), Paulescu era convins cã ºtiinþa nu
poate fi nici atee, nici materialistã, nici anticreºtinã; ºtiinþa pentru el, ca
ºi pentru toþi marii creatori ai veacurilor, este treapta pe care se urcã mintea
umanã, spre a se pleca, seninã ºi fericitã, în pulberea veºniciei, în pragul de
azur al veºniciei. Dumnezeirea treimicã pe care o mãresc îngerii: Dumnezeu
Tatãl, Creatorul ºi scopul suprem al universului ; Iisus Hristos, Fiul sau
Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce S-a fãcut om ºi a deschis omenirii cãile
mântuirii; Duhul Sfânt, Duhul adevãrului, Care sfinþeºte toate ºi lumineazã
cãrãrile mântuirii. Dumnezeu mãrturie a ºtiinþei umane; Hristos, Fiu al lui
Dumnezeu, temelie ºi ideal al civilizaþiei umane; Sfântul Duh, principiu dinamic
al desãvârºirii noastre în Hristos, sub cupola de har ºi luminã a Bisericii Lui
Sfinte. Nicolae Paulescu, gândul tãu ca o boltã de azur se arcuieºte peste
zbuciumul neamului ºi-i lumineazã zãrile; el este frânt din inima de aur a
istoriei româneºti Hristos, Domnul ºi stãpânul vieþii noastre, în viforniþele
ºi în liniºtile veºniciei
NOTE
Bibliografie:
1 Mitropolit Nicolae Mladin Doctrina despre viaþa Profesorului Nicolae
Paulescu, Ed. Periscop, 1997.
2 Emilian Vasilescu Apologeþi creºtini, români ºi strãini, Ed. Cugetarea-
Georgescu-Delafras, Bucureºti, 1942.
3 Nicolae Paulescu Fiziologia filosoficã, vol. I, Bucureºti, 1910.
4 Nicolae Paulescu Traite de Physiologie medicale, vol. I,II,III, Bucureºti,
1919-1922.