SONDAJ CURS

Frica în România de ieri şi de azi

Prof. Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este “un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai degrabă prevedere decât laşitate, iar
opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura
vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare
iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de
Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii:
“Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două
forme: “Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi “Frica activă” (fuga din faţa pericolului,
considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alarmă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată.
Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: “Frica este ruşinoasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a
fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct
de vedere psihic.

NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după “obiectul” acestei emoţii, după intensitatea
“dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică “inventată” de cavalerii
medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula “Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot
astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a
pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în
principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă,
medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu,
modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).

FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii,
semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un număr de persoane relativ mare (grupuri, categorii şi
clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pericole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică
socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un
fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau
economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul,
cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi
naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu
fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI

La întrebarea “Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de
1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul
rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de
activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de
Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de
ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane
intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi
umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-
1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică
(2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii,
secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate
se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de
muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente
(infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele
legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest
aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: “Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu
discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenorocirile îi ţintesc direct pe săraci,
pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve,
manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se
temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă
frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul
rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ

Pornind de la observaţia că “Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de
dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o “piramidă a
fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în
ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a libertăţii (pentru motive
politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului
urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în
formă de “urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor
sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea
fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă “triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă
decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este
de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele
cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei,
perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi
se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea
pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele
privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE

Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă
suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile.
Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România “ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de
muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau muncitorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se
observă diferenţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii
intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare
(aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc “cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor
lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ

“Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta
este spaţiul unde populaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin,
profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa
Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul “Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura
Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm “frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care
oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea
personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. “Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”,
ne asigură acelaşi Corey Robin.
Din păcate, la noi “a munci” este depreciativ: “Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai
blând, “Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi
pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: “Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le
vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: “Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa-
sărea este născută pentru a zbura”, adăugând doar atât: “Nu monarhia, ci munca salvează România” (La acea
vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” stătea scris cu negru, cu litere uriaşe: “Monarhia
salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod dacă zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca
absolvent cu ceva vechime, îşi căuta acum un loc de muncă: “Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş
angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă
inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este “frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat frica la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: “În
prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Comparativ, s-a cerut persoaneleor care în
decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răspundă la întrebarea: “Înainte de 1989, în perioada 1965-
1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)

Va urma
Orientare (socialism-capitalism) spre economia de piaţă.

Prof. Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este “un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai degrabă prevedere decât laşitate, iar
opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura
vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare
iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de
Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii:
“Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două
forme: “Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi “Frica activă” (fuga din faţa pericolului,
considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alarmă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată.
Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: “Frica este ruşinoasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a
fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct
de vedere psihic.

NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după “obiectul” acestei emoţii, după intensitatea
“dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică “inventată” de cavalerii
medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula “Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot
astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a
pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în
principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă,
medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu,
modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).

FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii,
semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un număr de persoane relativ mare (grupuri, categorii şi
clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pericole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică
socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un
fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau
economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul,
cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi
naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu
fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI

La întrebarea “Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de
1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul
rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de
activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de
Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de
ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane
intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi
umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-
1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică
(2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii,
secetă.
Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate
se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de
muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente
(infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele
legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest
aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: “Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu
discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenorocirile îi ţintesc direct pe săraci,
pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve,
manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se
temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă
frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul
rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ

Pornind de la observaţia că “Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de
dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o “piramidă a
fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în
ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a libertăţii (pentru motive
politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului
urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în
formă de “urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor
sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea
fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă “triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă
decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este
de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele
cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei,
perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi
se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea
pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele
privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE

Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă
suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.
Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile.
Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România “ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de
muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau muncitorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se
observă diferenţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii
intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare
(aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc “cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor
lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ

“Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta
este spaţiul unde populaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin,
profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa
Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul “Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura
Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm “frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care
oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea
personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. “Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”,
ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi “a munci” este depreciativ: “Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai
blând, “Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi
pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: “Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le
vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: “Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa-
sărea este născută pentru a zbura”, adăugând doar atât: “Nu monarhia, ci munca salvează România” (La acea
vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” stătea scris cu negru, cu litere uriaşe: “Monarhia
salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod dacă zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca
absolvent cu ceva vechime, îşi căuta acum un loc de muncă: “Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş
angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă
inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este “frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat frica la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: “În
prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Comparativ, s-a cerut persoaneleor care în
decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răspundă la întrebarea: “Înainte de 1989, în perioada 1965-
1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)
Va urma
Orientare (socialism-capitalism) spre economia de piaţă.

Prof. Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este “un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai degrabă prevedere decât laşitate, iar
opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura
vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare
iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de
Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii:
“Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două
forme: “Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi “Frica activă” (fuga din faţa pericolului,
considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alarmă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată.
Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: “Frica este ruşinoasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a
fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct
de vedere psihic.

NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după “obiectul” acestei emoţii, după intensitatea
“dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică “inventată” de cavalerii
medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula “Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot
astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a
pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în
principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă,
medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu,
modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).

FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii,
semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un număr de persoane relativ mare (grupuri, categorii şi
clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pericole de natură socială iminente, reale sau fictive.
Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică
socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un
fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau
economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul,
cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi
naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu
fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI

La întrebarea “Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de
1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul
rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de
activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de
Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de
ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane
intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi
umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-
1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică
(2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii,
secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate
se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de
muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente
(infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele
legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest
aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: “Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu
discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenorocirile îi ţintesc direct pe săraci,
pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve,
manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se
temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă
frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul
rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ

Pornind de la observaţia că “Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de
dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o “piramidă a
fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în
ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.
În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a libertăţii (pentru motive
politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului
urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în
formă de “urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor
sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea
fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă “triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă
decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este
de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele
cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei,
perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi
se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea
pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele
privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE

Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă
suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile.
Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România “ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de
muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau muncitorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se
observă diferenţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii
intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare
(aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc “cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor
lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ

“Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta
este spaţiul unde populaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin,
profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa
Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul “Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura
Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm “frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care
oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea
personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. “Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”,
ne asigură acelaşi Corey Robin.
Din păcate, la noi “a munci” este depreciativ: “Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai
blând, “Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi
pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: “Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le
vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: “Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa-
sărea este născută pentru a zbura”, adăugând doar atât: “Nu monarhia, ci munca salvează România” (La acea
vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” stătea scris cu negru, cu litere uriaşe: “Monarhia
salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod dacă zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca
absolvent cu ceva vechime, îşi căuta acum un loc de muncă: “Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş
angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă
inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este “frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat frica la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: “În
prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Comparativ, s-a cerut persoaneleor care în
decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răspundă la întrebarea: “Înainte de 1989, în perioada 1965-
1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)

Va urma
Orientare (socialism-capitalism) spre economia de piaţă.

Prof. Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este “un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai degrabă prevedere decât laşitate, iar
opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura
vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare
iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de
Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii:
“Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două
forme: “Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi “Frica activă” (fuga din faţa pericolului,
considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alarmă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată.
Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: “Frica este ruşinoasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a
fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct
de vedere psihic.

NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după “obiectul” acestei emoţii, după intensitatea
“dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică “inventată” de cavalerii
medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula “Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot
astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a
pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în
principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă,
medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu,
modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).

FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii,
semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un număr de persoane relativ mare (grupuri, categorii şi
clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pericole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică
socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un
fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau
economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul,
cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi
naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu
fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI

La întrebarea “Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de
1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul
rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de
activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de
Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de
ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane
intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi
umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-
1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică
(2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii,
secetă.
Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate
se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de
muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente
(infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele
legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest
aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: “Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu
discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenorocirile îi ţintesc direct pe săraci,
pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve,
manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se
temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă
frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul
rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ

Pornind de la observaţia că “Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de
dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o “piramidă a
fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în
ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a libertăţii (pentru motive
politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului
urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în
formă de “urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor
sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea
fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă “triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă
decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este
de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele
cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei,
perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi
se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea
pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele
privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE

Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă
suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.
Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile.
Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România “ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de
muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau muncitorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se
observă diferenţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii
intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare
(aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc “cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor
lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ

“Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta
este spaţiul unde populaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin,
profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa
Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul “Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura
Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm “frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care
oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea
personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. “Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”,
ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi “a munci” este depreciativ: “Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai
blând, “Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi
pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: “Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le
vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: “Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa-
sărea este născută pentru a zbura”, adăugând doar atât: “Nu monarhia, ci munca salvează România” (La acea
vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” stătea scris cu negru, cu litere uriaşe: “Monarhia
salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod dacă zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca
absolvent cu ceva vechime, îşi căuta acum un loc de muncă: “Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş
angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă
inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este “frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat frica la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: “În
prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Comparativ, s-a cerut persoaneleor care în
decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răspundă la întrebarea: “Înainte de 1989, în perioada 1965-
1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)
 

Prof. Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este “un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai degrabă prevedere decât laşitate, iar
opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura
vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare
iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de
Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii:
“Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două
forme: “Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi “Frica activă” (fuga din faţa pericolului,
considerată pe nedrept o conduită iraţională).

Aşadar, frica reprezintă un semnal de alarmă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată.
Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: “Frica este ruşinoasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a
fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct
de vedere psihic.

NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după “obiectul” acestei emoţii, după intensitatea
“dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică “inventată” de cavalerii
medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula “Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot
astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a
pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în
principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă,
medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu,
modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).

FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii,
semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un număr de persoane relativ mare (grupuri, categorii şi
clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pericole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică
socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un
fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau
economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul,
cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi
naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu
fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI

La întrebarea “Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de
1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul
rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de
activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de
Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de
ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane
intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi
umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-
1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică
(2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii,
secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate
se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de
muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente
(infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele
legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest
aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: “Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu
discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenorocirile îi ţintesc direct pe săraci,
pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve,
manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se
temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă
frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul
rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ

Pornind de la observaţia că “Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de
dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o “piramidă a
fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în
ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a libertăţii (pentru motive
politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului
urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în
formă de “urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor
sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea
fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă “triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă
decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este
de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele
cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei,
perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi
se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea
pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele
privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).

DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE

Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă
suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile.
Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România “ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de
muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau muncitorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se
observă diferenţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii
intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare
(aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc “cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor
lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ

“Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta
este spaţiul unde populaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin,
profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa
Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul “Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura
Vremea, 2009, 328).
Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm “frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care
oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea
personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. “Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”,
ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi “a munci” este depreciativ: “Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai
blând, “Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi
pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: “Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le
vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: “Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa-
sărea este născută pentru a zbura”, adăugând doar atât: “Nu monarhia, ci munca salvează România” (La acea
vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” stătea scris cu negru, cu litere uriaşe: “Monarhia
salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod dacă zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca
absolvent cu ceva vechime, îşi căuta acum un loc de muncă: “Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş
angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă
inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este “frica în stil românesc”. 

Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat frica la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: “În
prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Comparativ, s-a cerut persoaneleor care în
decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răspundă la întrebarea: “Înainte de 1989, în perioada 1965-
1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)

Prof. Septimiu Chelcea

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Expert CURS

Frica nu este “un prisos de laşitate”, cum se crede îndeobşte; ea înseamnă mai degrabă prevedere decât laşitate, iar
opusul fricii nu este curajul, ci calculul raţional, gândirea lucidă. Ea s-a născut o dată cu omul, în negura
vremurilor. Este o emoţie negativă, trăită cu diferite grade de intensitate, generată de un pericol, de o ameninţare
iminentă, reală sau fictivă, ce se urmăreşte a fi evitată.

Frica ne mobilizează sau ne paralizează. În Eseuri (ediţia întâi, 1580), scriitorul renascentist francez Michel de
Montaigne, care a introdus distincţia între frica individuală şi cea colectivă, remarca manifestările polare ale fricii:
“Când ne dă aripi la călcâie, când ne ţintuie picioarele”. Astăzi, se acceptă cvasiunanim că frica îmbracă două
forme: “Frica pasivă” (conduită de evadare, de refugiu în leşin) şi “Frica activă” (fuga din faţa pericolului,
considerată pe nedrept o conduită iraţională).
Aşadar, frica reprezintă un semnal de alarmă, este întru totul naturală. Nu merită să fie lăudată, dar nici blamată.
Parafrazând proverbul despre fugă, putem spune: “Frica este ruşinoasă, dar este sănătoasă”. Cine pretinde că nu i-a
fost niciodată frică ori nu spune adevărul, ori şi-a pierdut parţial memoria, ori nu este destul de echilibrat din punct
de vedere psihic.

NU EXISTĂ FRICĂ, CI FRICI

Aşa cum nu există iubire, ci iubiri care se particularizează după “obiectul” acestei emoţii, după intensitatea
“dulcelui fior” sau în funcţie de epoca istorică în care se manifestă (iubirea romantică “inventată” de cavalerii
medievali era altceva decât iubirea de azi, dominată de multe ori de formula “Ne-am văzut, ne-am plăcut”), tot
astfel mi se pare firesc să vorbim despre frici, nu despre frică.

Pentru sistematizarea fricilor, pe cât de multe, pe atât de variate, putem lua în considerare natura stimulului, a
pericolului (este unul obiectiv sau unul imaginar?), tipul de manifestare (activă, pasivă), mecanismul producerii (în
principal, biologic sau predominant social), statusul social al persoanelor ce resimt frica (poziţia lor socială înaltă,
medie, scăzută), numărul celor cuprinşi de frică (indivizi, colectităţi), epoca istorică (Antichitate, Evul Mediu,
modernitate sau contemporaneitate) şi, în fine, sistemul politic în care se manifestă frica (totalitarism, democraţie).

FRICA SOCIALĂ DIN PUNCT DE VEDERE PSIHOSOCIOLOGIC

Frica socială, în taxonomia propusă în care s-a făcut distincţie între mecanismele biologice şi cele sociale ale fricii,
semnifică o emoţie predominant negativă, împărtăşită de un număr de persoane relativ mare (grupuri, categorii şi
clase sociale sau naţiuni), ca reacţie la pericole de natură socială iminente, reale sau fictive.

Transfigurarea fricii biologice (ca reacţie fiziologică şi comportamentală, ca trăire psihică individuală) în frică
socială se produce prin comunicarea interpersonală şi mass-media. Nu în primul rând faptul că pericolul este un
fenomen social sau că provine de la un regim politic, de la organizaţii şi persoane cu putere politică şi/sau
economică sau instituţii sociale conferă fricii caracter social, ci faptul că ea se transmite de la un individ la altul,
cuprinzând un număr semnificativ de persoane (de la mulţimi la clase şi categorii sociale până la popoare şi
naţiuni). Aşadar, frica devine socială prin faptul că este împărtăşită în comun.
Acestea fiind spuse, să vedem de ce pericole se fereau cetăţenii din România de dinainte de 1989, comparativ cu
fricile de azi.

FRICA SOCIALĂ ÎN COMUNISM/FRICA SOCIALĂ AZI

La întrebarea “Care a fost pericolul (evenimentul social ameninţător) de care vă temeaţi dvs. mai mult înainte de
1990, în perioada 1965-1989?”, persoanele care au cunoscut experienţa regimului totalitar îşi amintesc, în primul
rând, de ameninţările de ordin politic (aproape o pătrime din eşantion). Dintre aceştia, unii declară că se temeau de
activiştii de partid, alţii de regimul comunist în general. Unul din zece respondenţi spune că îi era frică de
Securitate, de Miliţie şi de informatorii acestor instituţii.

Concluzia pe baza sondajului CURS: în România, sub Ceauşescu, frica socială era provocată de ameninţările de
ordin politic. Sigur, erau şi alţi factori generatori de teamă. Aproximativ 12% dintre cele 1.039 de persoane
intervievate indică factori de natură socială, precum frica de a nu deveni victime ale infracţionalităţii, de a nu fi
umiliţi, de condiţiile grele de muncă etc. De trei ori mai puţine persoane (adică 3%) afirmă că în perioada 1965-
1989 se temeau de evenimente economice nefaste, precum pierderea locului de muncă. În proporţie mai mică
(2%), respondenţii amintesc de primejdiile generate de natură, dar agravate sau controlate social: seisme, inundaţii,
secetă.

Astăzi, ponderea factorilor declanşatori de frică socială este alta: aproximativ patru din zece persoane intervievate
se simt ameniţate de factori de natură economică (colaps economic, adâncirea crizei economice, lipsa locurilor de
muncă pentru tineri, inflaţie ş.a.m.d.), iar 15% au în vedere procese sociale ce reprezintă pericole iminente
(infracţionalitatea, violenţa stradală, corupţia ş.a.). Pe locul al treilea ca frecvenţă (14%) sunt menţionate spaimele
legate de factorii naturali (3% – posibile catastrofe naturale; 6% – pierderea sănătăţii).

Periculozitatea evenimentelor aşa-zis naturale nu este imună faţă de factorii social-economici. În legătură cu acest
aspect, scriitorul sud-african Hein Marais (2006) spunea: “Lăsaţi la o parte prejudecata că dezastrele nu
discriminează, că mătură totul în calea lor, cu o indiferenţă «democratică». Nenorocirile îi ţintesc direct pe săraci,
pe cei siliţi să-şi ducă viaţa în calea pericolului”.

În prezent, oamenii (6%) se tem de posibilitatea unor mişcări sociale (o nouă revoluţie, război civil, greve,
manifestaţii de protest). (vezi graficul privind distribuţia răspunsurilor la întrebarea despre pericolele de care se
temeau/se tem cei intervievaţi). Conform rezultatelor sondajului CURS, se poate spune că în perioada comunistă
frica socială era generată prioritar de pericole de ordin politic, în prezent ea este indusă, fiind produsă în primul
rând de ameninţări de natură economică.

PIRAMIDA FRICILOR SOCIALE ÎN COMUNISM ŞI ÎN TRANZIŢIA POSTCOMUNISTĂ

Pornind de la observaţia că “Frica omului este frica de ceva sau pentru ceva: de boală, de lipsa banilor, de
dezonoare; pentru sănătatea sa, pentru familie, status social” (Kurt Riezler, 1944), ne putem imagina o “piramidă a
fricilor sociale” pentru fiecare etapă a istoriei, pe verticală trecându-se, de la bază spre vârf, ameninţările în
ordinea gravităţii lor (cele mai periculoase plasate la baza piramidei), iar pe orizontală extensia diferitelor frici.

În sondajul CURS, am luat în calcul frica de pierderea vieţii (pentru motive politice), a libertăţii (pentru motive
politice), a domiciliului, a bunurilor (a averii), a locului de muncă, a avantajelor financiare şi, în fine, a viitorului
urmaşilor, ca formă de autorealizare. Pentru perioada anilor 1965-1989, a rezultat o piramidă a fricilor sociale în
formă de “urnă”, cu baza mai largă decât vârful şi cu mediane mai extinse. Caracteristică pentru piramida fricilor
sociale în comunism este extensia fricilor de bază (pierderea vieţii sau a libertăţii din motive politice) şi îngustarea
fricilor dinspre vârful piramidei (pierderea locului de muncă şi a avantajelor financiare).

Pentru ziua de azi, piramida fricilor sociale este de formă “triunghiulară cu vârful în jos”, baza fiind mai îngustă
decât vârful, respectiv proporţia celor care se tem că şi-ar putea pierde viaţa sau libertatea din motive politice este
de zece ori mai mică decât frica pentru viitorul incert al copiilor şi al nepoţilor lor (aproximativ 4% faţă de 45%).   

Pierderea locului de muncă, şomajul reprezintă pericolul resimţit de aproximativ o pătrime dintre persoanele
cuprinse în eşantion; pentru aceeaşi proporţie (25%) din totalul celor intervievaţi conform celor declarate de ei,
perspectiva pierderii averilor constituie evenimentul care le produce teamă. Aproximativ 3% dintre cei intervievaţi
se tem de pierderea vieţii pentru convingerile politice şi cam tot atâţia trăiesc frica generată de eventualitatea
pierderii libertăţii pentru motive politice. Să ne amintim că pericolele pot fi reale, dar şi imaginare. (vezi graficele
privind distribuţia răspunsurilor la întrebările despre frica pentru pierderea vieţii…..).
DISTRIBUŢIA INEGALĂ A FRICILOR SOCIALE
Fricile sociale sunt selective, îşi aleg ţintele: de lupi, urşi, şerpi sau alte lighioane ne temem cu toţi, indiferent dacă
suntem tineri sau mai puţin tineri, dacă am adunat averi sau suntem săraci, dacă suntem şomeri sau patroni.

Nu stau tot aşa lucrurile cu fricile sociale. Că îşi vor pierde privilegiile se tem doar cei ce le au, la fel şi averile.
Cine se teme mai mult în condiţiile crizei ce se prelungeşte în România “ca o zi de post” că îşi vor pierde locul de
muncă: intelectualii (persoanele cu studii superioare) sau muncitorii?

Datele sondajului CURS conduc spre distribuţia fricilor sociale pe  două categorii, luate spre exemplificare. Se
observă diferenţele mari în ceea ce priveşte frica de şomaj a muncitorilor (două treimi dintre muncitorii
intervievaţi au declarat că se tem că îşi vor pierde locul de muncă), comparativ cu persoanele cu studii superioare
(aproape jumătate din totalul persoanelor din această categorie).

De asemenea, proporţia celor care trăiesc “cu frica în sân” când se gândesc la soarta hărăzită copiilor şi nepoţilor
lor este semnificativ mai mare în rândul muncitorilor (peste 50%), decât printre intelectuali (aproape o cincime).

LA LOCUL DE MUNCĂ, FRICA ESTE LA EA ACASĂ

“Dacă vrem să măsurăm frica în stil american, trebuie să începem studiul de la locurile de muncă, fiindcă acesta
este spaţiul unde populaţia suferă, la modul cotidian, strânsoarea fricii şi a coerciţiei” – afirma Corey Robin,
profesor de ştiinţe politice la Brooklyn College din New York, într-o lucrare apărută în 2004 la prestigioasa
Oxford University Press şi tradusă recent la noi cu titlul “Frica. Istoria unei idei politice” (Bucureşti, Editura
Vremea, 2009, 328).

Cred că la fel putem proceda când încercăm să evaluăm “frica în stil românesc”: să pornim tot de la locul din care
oamenii îşi câştigă bucata de pâine. Dar munca ne asigură nu numai mijloacele de subzistenţă, ci şi împlinirea
personalităţii, stima de sine, respectul celorlalţi. “Nu există în Satele Unite valoare plasată mai sus decât munca”,
ne asigură acelaşi Corey Robin.

Din păcate, la noi “a munci” este depreciativ: “Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte” sau, mai
blând, “Cine munceşte nu are timp să câştige!”. O astfel de mentalitate este păguboasă atât pentru individ, cât şi
pentru societate.

Mi-aduc aminte reacţia unui student din fundul sălii de curs: “Iar vreţi să ne îndobitociţi cu munca!?!”. Le
vorbeam studenţilor despre crezul teologului german Martin Luther: “Omul este pentru muncă născut, aşa cum pa-
sărea este născută pentru a zbura”, adăugând doar atât: “Nu monarhia, ci munca salvează România” (La acea
vreme, pe clădirea Institutului de Arhitectură “Ion Mincu” stătea scris cu negru, cu litere uriaşe: “Monarhia
salvează România”).

Poate nu mi-aş fi amintit acest episod dacă zilele trecute nu m-aş fi întâlnit cu fostul meu student, care, ca
absolvent cu ceva vechime, îşi căuta acum un loc de muncă: “Domnule profesor, nu ştiţi cumva un job, m-aş
angaja oriunde, aş face orice”. Criza economică măturase firma de advertising unde lucrase…

De frica şomajului, oamenii îndură aproape orice: salarii de mizerie, program prelungit, condiţii de muncă
inumane, umilinţe de tot soiul. Aceasta este “frica în stil românesc”. 
Sondajul CURS (25 sept. – 7 oct. 2009) a abordat frica la locul de muncă prin întrebarea cu răspunsuri libere: “În
prezent, ce vă îngrijorează (vă temeţi) mai mult la locul de muncă?”. Comparativ, s-a cerut persoaneleor care în
decembrie 1989 aveau vârsta de cel puţin 18 ani să răspundă la întrebarea: “Înainte de 1989, în perioada 1965-
1989, ce vă îngrijora (de ce vă temeaţi) mai mult la locul de muncă?” (vezi graficele…)