Zonă

poezie [ ]
Traducerea: Mihail Nemeş
-------------------------
de Guillaume Apollinaire [Guillaume_APOLLINAIRE ]
2009-07-06 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil

De lumea aceasta cea veche-n sfârşit eşti sătul

Păstorule o turn Eiffel în zori behăie turma de poduri destul

Tu te-ai săturat să trăieşti în antichitatea romană şi greacă

Vechi până şi automobilele-aici pot să treacă

A rămas doar religia nouă şi simplă aşa
Ca hangarele din Port-Aviation singură ea

În Europa doar tu nu ai Creştinismule antichitate

Dintre europeni dumneata Papa Pius al X-lea eşti primul în modernitate

Iar tu te reţii de ruşine pândit de fereşti

Să intri-n biserică în dimineaţa aceasta şi să te spovedeşti
Citeşti cataloage prospecte afişe ce urlă în gura mare
Iată poezia acestei dimineţi pentru proză există ziare
Există livrări de 25 de centime gemând de poliţiste-aventuri
Portrete de mari oameni sub titluri diverse lecturi

Azi dimineaţă-am văzut o simpatică stradă dar numele i l-am uitat

Ca trâmbiţă soarelui nouă era şi gătită curat
Muncitorii directorii şi frumoasele steno-dactilografe
De luni dimineaţa şi până sâmbătă seara de patru ori zilnic o străbat
Aici de trei ore dimineaţa sirena se vaietă
Latră un clopot coleric aici spre amiază
Inscripţiile de pe ziduri şi firme
Avizele plăcile ca papagalii tot ţipă să se afirme
Îmi place mult graţia străzii acesteia industriale
Dintre rue Aumont-Thieville şi avenue de Ternes la Paris

Iată tânăra stradă ţi tu eşti doar un copilandru

Pe care-l îmbracă maică-ta-n alb şi albastru
Eşti foarte pios şi ca lui Rene Dalize prietenul tău cel mai vechi lui şi ţie
Mai drag decât fastul Bisericii nu poate nimic să vă fie
E ora nouă se-aprind felinarele din dormitor voi ieşiţi pe ascuns
Vă rugaţi toată noaptea-n capela colegiului
Pe când profunzime-adorabilă şi veşnică de ametist
Se-nvârte de-a pururea gloria strălucitoare-a lui Crist
E splendidul crin pe care noi toţi îl sădim în pământ
E torţa cu părul de purpură ce nu se stinge în vânt
E fiul cel palid şi rumen al mamei prea îndurerate
E pomul stufos totdeauna de rugile toate
E stâlpul cel dublu de cinste şi eternitate
E steaua cu şase ramuri spre glie
E Dumnezeul ce vinerea moare şi duminica-nvie
E Cristul ce urcă la cer decât aviatorii mai bine
În lume recordu-nălţimii-l deţine

Pupilă - al ochiului Crist

A douăzecea pupilă a veacurilor el se descurcă
Şi-n văzduh ca Isus acest veac preschimbat într-o pasăre urcă
Demonii capu-şi ridică din hăuri de-aceea
Ei spun că-l imită pe Simon Magul din Iudeea
Şi ţipă că dacă el ştie să fure să-i spună că-i fur
Îngerii zboară frumosului zburător împrejur
Icar Enoh Ilie Apolloniu din Tiana
În jurul primului aeroplan îşi amplifică goana
Şi uneori depărtându-se-i lasă să treacă pe cei ce duc Sfânta Cuminecătură
Aceşti preoţi ce urcă etern înălţând azima pură
Avionul coboară-n sfârşit făr' a-nchide aripile suple
Cerul atunci de milioane de rândunele se umple
Corbi şoimi bufniţe vin scuturându-şi aripile-acu
Vin din Africa 'ibişi flamingi marabu
Pasărea Roc de poeţi şi povestitori celebrată
În gheare cu craniul lui Adam primul cap se arată
Acvila se năpusteşte din zări scoţând ţipete şi
De prin Americi vine micuţa colibri
Din China iată pihii cu trupul lung şi suplu
Ce au doar o aripă şi care zboară-n cuplu
Columba-apoi cast spirit urmând-o multă vreme
Pasărea-liră mândrul păun cu ochi pe pene
Şi fenix rugu-acesta din sine renăscând
Cenuşa şi-o aşterne o clipă pe pământ
Sirenele plecând din periculoase chei
Sosesc cu minunatul lor cântec toate trei
Şi acvile şi fenicşi şi pihii de prin China
Fraternizează iată în zboruri cu maşina

Singur tu umbli acum în Paris prin mulţime

Cu mugete turme de autobuze trec foarte aproape de tine
Te strânge neliniştea dragostei de beregată
De parcă n-ar mai trebui să fii tu iubit niciodată
Dacă-n vechime-ai trăit într-o mănăstire tu te-ai îngropa rupt de lume
Vă este ruşine când vă surprindeţi spunând o rugăciune
De tine-ţi baţi joc şi ca focul Infernului râsu-ţi sclipeşte pe faţă
Scânteile lui auresc în esenţă întreaga ta viaţă
E un tablou ce-atârnă într-un obscur muzeu
Şi uneori de-aproape să-l vezi nu-ţi este greu

Azi umbli-n Paris şi femeile-s însângerate din plin

Era de nu mi-aş aduce aminte era frumuseţea-n declin
Încinsă-n văpăi m-a privit Notre-Dame la Chartres
Sângele de Sacre-Coeur m-a inundat în Montmartre
Prea fericitele vorbe m-au îmbolnăvit să le-ascult
Un rău ruşinos e iubirea de care sufăr de mult
Şi obsedanta imagine şi în nelinişte şi-n insomnie în viaţă te ţine
Imaginea asta ce trece-i mereu lângă tine

Pe ţărmul Mediteranei tu umbli acum

Pe sub lămâi tot anul în floare şi dulce parfum
Cu prietenii-n barcă te plimbi tu aci
Din Menton este unul din Nisa un altul şi doi din Turbie
Cu groază privim adâncimi caracatiţele lor
Şi peştii înoată printre alge imagini de Mântuitor

Eşti la un han în grădină pe-aproape de Praga

Te simţi fericit şi o roză-i pe masă ea draga
Şi-n loc ca povestea-ţi în proză s-o scrii urmăreşti după plac
În inima rozei cum doarme un verde gândac

Cu spaimă te vezi desenat în Saint-Veit în agate

Când aici te-ai văzut te-a cuprins o tristeţe de moarte
Tu semeni cu Lazăr înnebunit de lumina vivace
Orologiul din cartierul evreilor merge cu inverse ace
Alene şi tu de-a-ndărătelea-n viaţă o iei
Urcând către Hradchin şi seara-ascultând de-obicei
Cântece cehe-n taverne în care te pierzi

Iată-te-apoi la Marsilia iar printre pepenii verzi

La Koblenz în hotelul numit La Gigant tu te vezi

Iată-te la Roma sub un moşmon japonez

Iată-te la Amsterdam cu-o fetişcană urâtă pe care frumoasă-o crezi tu

Şi căreia mâna un student din Leyda-i ceru
Sunt camere de-nhiriat Cubicula locanda pe latineşte niţel
Ştiu asta căci trei zile acolo am stat şi la Gouda la fel

Eşti la Paris în anchetă şi-acest

Judecător ca pe un criminal te şi pune sub stare de-arest

Ai făcut dureroase şi vesele călătorii

Până ce de minciună şi vârstă să ştii
Ai suferit de iubire la douăzeci şi la treizeci de ani
Ca un nebun am trăit irosindu-mi tot timpul în van
La mâinile tale nici nu mai cutez să mă uit şi să plâng îmi tot vine
Pentru cea adorată atât pentru tot ce te-a-nspăimântat pentru tine

Cu ochi plini de lacrimi priveşti emigranţii aceştia săraci

Cred în Dumnezeu şi se roagă femeile-alăptează sugaci
Sala gării Saint-Lazare cu duhoare-o umplu-n sfârşit
În steaua lor cred precum magii de la Răsărit
Speră ca în Argentina mulţi bani să câştige
Şi să se întoarcă în patrie după ce-or face avere
O familie cară o plapumă roşie-ntocmai cum inima voi vi-o căraţi
Plapuma asta şi visele noastre sunt tot ireale
Unii rămân pe aicea să se aciuiască
Pe rue des Rosiers sau rue des Ecouffes în vreo chichineaţă
I-am văzut seara adesea ieşind să ia puţin aer pe stradă
Se deplasează arareori ca nişte piese de şah
Sunt mai cu seamă evrei femeile lor poartă peruci
Zac cadaverice-n fund de dughene ca nişte năluci
Într-un bar desfrânat în picioare tu lângă tejghea
Bei printre nenorociţii aceştia de două parale-o cafea

Te afli noaptea într-un faimos restaurant

Nu-s rele aceste femei pentru ele e totul presant

Toate şi cea mai urâtă-l rănesc pe amant

Ea e din Jersey fiică de-agent de poliţie iată

Mâna pe care eu nu i-am văzut-o e aspră crăpată

Până la lacrimi mi-e milă de cicatricea de pe pântecul ei

Îmi umilesc iată gura pe fata sărmană cu râsul ei groaznic

Eşti singur dimineaţa va veni

Lăptarii fac să-şi sune bidoanele pe străzi
Se-ndepărtează noaptea ca splendida Metivă
E Lea cea atentă Ferdina cea parşivă
Ăsta alcool fierbinte ca pe-a ta viaţă-l bei
Viaţa-ţi ce-o bei ca pe un rachiu din obicei

Mergi înspre Auteuil acasă pe jos să ajungi ţi-e strădania

Să dormi printre idolii tăi din Guineea şi-Oceania
Sunt Crişti de-un alt fel şi de-o altă credinţă
Sunt Crişti ordinari de obscure speranţe-n fiinţă

Adio Adio

Soare gât retezat

Podul Mirabeau – Guillaume Apollinaire

Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin

Ca dragostea noastra

Sa-mi amintesc ca orice-alin

Venea tarziu, doar dupa chin

Bate ora-n alt taram

Zile, nopti, trec, eu raman

Stam mana-n mana, ochi in ochi

cu-ardoare

Privindu-ne pe cand

In unda, sub arcada acestor maini rasare

Un cer cu vesnice priviri tremuratoare

Bate ora-n alt taram

Zile, nopti trec, eu raman

Iubirea trece-asemeni undei blande

Iubirea se duce

Si viata lenta ne patrunde

Speranta striga cu priviri flamande

Bate ora-n alt taram

Zile, nopti trec, eu raman

Curg zilele spre un alt destin

Nici timpul nu se-ntoarna-acum

Iubirile nu mai revin

Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin

Bate ora-n alt taram

Zile, nopti trec, eu raman

Procesul
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol sau această secțiune trebuie pus(ă) în formatul standard.
[[wiki]] Ștergeți eticheta la încheierea standardizării.

Procesul este un roman de Franz Kafka publicat mai întâi în 1925. Una dintre cele mai cunoscute opere ale lui
Kafka, romanul narează povestirea unui om arestat și urmărit în justiție de o autoritate îndepărtată și
inaccesibilă, iar natura crimei sale nu este nicicând revelată nici lui, nici vreunui cititor.

[modifică]Rezumatul romanului
Procesul este o carte despre o lume din care lipsește certitudinea. Acțiunea începe și se dezvoltă sub semnul
îndoielii, al supoziției extinse la toate nivelurile. Prima frază din roman consemnează un amănunt care
șochează prin conținutul său nefiresc și prin lipsa de precizie și cauzalitate: “Pe Josef K. îl calomniase
pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat”. Așadar, cititorul ia act de
faptul ca un străin îi spune protagonistului cărții că este arestat, îl ridică și îi cere lucrurile pe motiv că la
magazine n-ar fi în siguranță. Arestul are loc exact în dimineața în care Josef K. împlinește 30 de ani. K.
imediat este dus în salon, unde, spre surprinderea lui, doi paznici îi mâncau micul dejun. Ei îl anunță că este
arestat, dar cu toate acestea poate să meargă liber la serviciu. Fără a ieși din perplexitate, eroul se întoarce în
camera sa și începând cu a doua zi își continuă viața normală de prim-procurist la o mare bancă.

Josef K. este trimis – fără explicație – să caute tribunalul, unde urma să i se ia într-o duminică primul
interogatoriu. Bătând la toate ușile și întrebând la întâmplare de tâmplarul Lanz, K. își dă seama că birourile
tribunalului se află în podul unei clădiri cu apartamente și camere de închiriat. Aspectul acestei clădiri era
deplorabil, fiind sărăcăcios și mizerabil. Aflarea justiției într-o asemenea clădire îi dădea lui K. și mai mult
dezgust față de ea, dar totodată îi dădea mai multă siguranță. După ce găsi camera în care urma să fie
interogat, de asemenea rămase frapat de cele văzute:

“K. crezu că nimerise la o întrunire publică. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere
nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și
unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. […] Mulți dintre ei își
aduseseră perne, pe care și le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

De asemenea și îmbrăcămintea celor prezenți îl deruta:

“Cei mai mulți dintre ei erau îmbrăcați în negru și purtau redingote lungi, de ceremonie, care le atârnau pe
corp. Pe K. numai îmbrăcămintea aceasta îl deruta; dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi crezut la o întrunire politică de
cartier.”

Deși K. sperase că primul interogatoriu va fi și ultimul, totuși în urma interogării fusese dezamăgit, fiindcă
judecătorii i-au spus că doar și-a complicat și mai mult situația și că el nu realizase ce șansă a ratat:

“- Vreau numai să-ți atrag atenția, îi spune judecătorul, că astăzi te-ai păgubit singur, fără să-ți dai seama de
avantajul pe care un interogatoriu îl reprezintă oricând pentru un arestat.

K. râse, privind spre ușă.

- Bandă de golani! Strigă el, vă dăruiesc toate interogatoriile!”

Judecătorii stabiliseră cu el că interogatoriile vor avea loc duminicile, pentru ca să nu-i încurce cu nimic în
desfășurarea activității sale profesionale. În următoarea duminică, când sosise, aflase spre surprinderea sa că
nu va mai avea loc un nou interogatoriu. Atunci avusese ocazia să-l întâlnească pe proprietarul camerei în care
se făceau interogările și fiind invitat de acesta să urce în podul clădirii, acolo unde erau birourile judecății, K.
rămăsese din nou dezgustat de cele văzute, ba chiar mai mult, până la urmă i se făcuse rău din cauza aerului
închis și atmosferei sufocante, încât fusese nevoit să fie scos afară de doi funcționari ai judecății, care, ajunși
la scările care făceau legătura dintre ultimul etaj și pod, începuseră a li se face rău din cauza aerului pe care îl
inspirau. Deci se produce un paradox: învinuițiii se sufocă și li se face rău în “Judecătoria” propriu-zisă, iar
funcționarilor acestei instituții li se face rău în afara ei. Iată o mică descriere a atmosferei care predomină în
birourile “Judecătoriei”:

“Soarele arde grozav de tare și bârnele acoperișului sunt închise; din cauza asta aerul devine greu și apăsștor.
Nu prea e un loc potrivit pentru birouri, cu toate avantajele pe care, altminteri, le-ar putea avea. Uneori, in zilele
când au loc, ședintele mai mari – si asta se întâmplă destul de des – aerul devine aproape irespirabil. Și dacă
te mai gândești că aproape toți locatarii vin să-și întindă rufele aici – doar nu poți sa le interzici asta cu
desăvirșire – atunci n-o să te mai miri ca ți s-a făcut rău.”

Josef K. avea un unchi – Albert K., căruia el îi mai spunea și “Fantoma de la țară” - care aflând despre
procesul lui Josef, a venit în biroul lui K. cerându-i explicații: cum a fost el capabil să le facă una ca asta, cum a
putut să păteze numele familiei, tocmai el – care era mândria neamului lor (deoarece ajunsese la postul de
prim-procurist la o mare bancă). După o mică discuție cu “Fantoma de la țară”, aceasta îl duce la un vechi
prieten de-al său, avocatul Huld, care, fiind bolnav, își primea toți clienții acasă.

În scurt timp de la angajarea acestui avocat, K. începe să se dezechilibreze, la serviciu nu se mai poate
concentra asupra sarcinilor sale, clienții sunt nemultumiți de modul în care sunt tratați. Pentru toate aceste
eșecuri, K. îl învinovățește pe avocat, spunând că înainte de a-l fi angajat totul mergea bine, iar procesul
practic nici nu-i afecta viața. Astfel, K. renunță la serviciile avocatului Huld.

Dar din păcate problemele sale nu se sfârșesc, iar la serviciu este în continuare absent și fiind presat de
concurența unui coleg, rival, devine din ce în ce mai dezechilibrat. Unul dintre clienții săi, un industriaș,
observă starea proastă în care se află K. și se decide să-i dea un mic sfat. Acesta îi spune că știe un pictor –
Titorelli – care l-ar putea ajuta. Acest pictor este angajat la tribunal și pictează tablouri pentru judecători. De
această meserie se ocupa și tatăl său, și deci i-ar putea fi de folos.

Ajuns la pictor acasă, când a vrut să iasă pe o altă ușă decât cea pe care-i propusese pictorul, K. a fost mirat
de ceea ce a văzut: birourile tribunalului. Acest lucru îl surprinde pe K. și el își dă seama că că lumea întreagă
este o farsă justițiară. Pictorul Titorelii îi dă replica:

“- Nu știați că tribunalul are birouri aici? Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului; de ce n-ar exista
și aici?”

În urma celor spuse, este evident că avem în față un proces neobișnuit, fiindcă pe de o parte lipsește motivul
învinuirii, iar pe de altă parte avem o instituție de Judecată absolut diferită de cea normală, atât prin
amplasarea sa “aproape în fiecare pod” și cu judecători neobișnuiți, cât și prin modul de a desfășura un
proces.

Aflându-se la pictor, K. aflase că sunt trei tipuri de achitări cu procesul său: achitarea reală, achitarea aparentă
și tărăgănarea la nesfârșit. Titorelli i-a explicat în ce constă fiecare tip de achitare. Niciuna din aceste achitări
nu-l scuteau pe K. de proces, era o tărăgănare la nesfârșit. Acest proces s-a dovedit a fi nesfârșit. El are doar
început, iar sfârșitul său este moartea propriu-zisă a acuzatului.

Sub lumina rece și palidă a Legii, oamenii se transformă în acuzatori și acuzați, nelipsind nici categoria
executorilor intermediari, toți însă constituie un aparat demonizat aservit justiției sau sistemului funcționăresc.
Vina apare ca ceva indiscutabil care trebuie ispășită, orice hotărâre luându-se după principiul: “Vina e
întotdeauna mai presus de orice îndoială”. Singura realitate psihică e aceea a vinii asumate, conștientizate. E
pivotul vizibil al tragismului kafkian.

Localul judecătoriei în Procesul rămâne veșnicul labirint dedalic de nepătruns, orizontul ocult care încețosează
sensurile și le fac imperceptibile. Ușile inchise nu se vor deschide vreodată. Actul inițiatic este pus, fatalmente,
sub semnul eșecului. Eroii nu vor izbuti să evadeze, să evite vreo etapă a procesului, totul fiind zadarnic,
apriori. Certurile zadarnice sunt din ce in ce mai dese, luminile sunt mai puține, progresiv. “Misterul” este de
nepătruns, căci sala judecătoriei se transformă într-un tărâm transcedental, într-un lucru în sine kafkian, într-un
domeniu intangibil.

K., la câteva zile după vizita facută pictorului, primește de la directorul băncii o însărcinare: să îl însoțească pe
un oaspete din Italia în vizitarea catedralei orașului. La ora la care trebuia ca cei doi să se întâlnească – în
catedrală – italianul nu vine. În schimb, vine, cu totul surprinzător un preot, preotul închisorii. Întâlnirea dintre K.
și preot, apare – atât personajului, cât și cititorului – și mai derutantă, întrucât clericul nu este un intermediar în
relația uman-divin, ci în relația justiție-acuzat. Această secvență este, de fapt, o altă etapă în procesul de
culpabilizare a protagonistului.

Necesitatea închide omul kafkian în cercul ei strâmt. De fapt, în fața acestuia nu apar piedici pur și simplu, ci
un sistem de obstacole, nu uși ca atare, ci o organizare sistematică a intrărilor sub formă de labirint. El nici nu
cunoaște impactul cu ele, nefortându-le, nedeschizându-le. Le prevede și le presimte. Le bănuiește cu o
siguranță de neclintit. Preotul îi spune lui Josef că Scripturile care preced Legea spun că are de a face, așadar
cu Paznicul, în spatele căruia există acest sistem de obstacole. Omul kafkian vine la Lege, iar paznicul se afla
de mai multa timp acolo. E neîndoielnic faptul că e pus în slujbă de Lege, încât a te îndoi de demnitatea
paznicului în fața Legii configurează de acum o ierarhie, el este slujitorul ei, aparține Ei, fapt care-l face
superior omului comun.

Procesul dezvoltă în linii narative ceva mai ramificate parabola pe care i-o relatează preotul lui Josef K.
Paznicul îi spune omului venit de la țară că nu-l poate lăsa să intre în interior în clipa în care a sosit. Omul nici
nu bănuia că accesul la Lege nu este îngăduit tuturor. Paznicul îl lasă, însă, să aștepte clipa favorabilă, dar îl
supune la sumare interogatorii despre originea lui și despre multe alte lucruri. Omul rămâne să aștepte ani în
șir, recurgând la încercări de a-l mitui, dar paznicul este de neînduplecat. Ceea ce reușește să vadă omul este
o lumină slabă, care răzbate din interior prin crăpăturile porților Legii. După atâtea eforturi, omul de la țară este
cuprins de curiozitate, să afle de ce nimeni dintre ceilalți oameni doritori de a cunoaște Legea nu s-a apropiat
de poartă și n-a cerut să intre. “Nimeni în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici”, răspunse Paznicul văzând
că omul moare, „căci poarta aceasta era făcută numai pentru tine; acum plec, și o încui.”

Urmează o analiză scupuloas a însușirilor morale ale paznicului, exponent al neroziei: el declară că este
puternic și aceasta demonstrează îngâmfarea și nerozia; pe de altă parte, el se comportă neoficial și, deci,
binevoitor, răbdător față de străduințele omului și îngăduitor cu blestemele omului adresate cruzimii destinului.
El se apleacă amabil ca să-i asculte și ultima întrebare.

Comentariul preotului este neașteptat când spune că nerozia paznicului e, în fond, salvatoare: nici el nu
cunoaște interiorul Legii, ci numai drumul pe care trebuie să-l facă la nesfârșit, mai apoi, el nu vrea să-l
înspăimânte pe om, căci știe că acolo, înăuntru, există niște paznici cumpliți. Evident, paznicul nu cunoaște
interiorul Legii. Preotul meditează acum asupra situației: omul a văzut totuși o lumina dinăuntru, în timp ce
paznicul, stând cu spatele spre poartî, nu se alege cu niciun câștig de cunoaștere. Oricum, paznicul rămâne un
slujitor al Legii și se cade a fi scos de sub judecata omenească.

Chiar dacă pe oricine l-am considera inferior și înșelat, un lucru este cert (singura certitudine existentă la
Kafka): întreaga Lumină a legii rămâne un mister.

Finalul romanului înfățișează o scenă oarecum previzibilă, dacă se ține seama de elementele absurde din
cuprinsul cărții, care converg spre o pedeapsă în aceeași linie. Ceea ce șochează este suma detaliilor care o
compun și care nu oferă deznodământului cheia potrivită epicului. Ceea ce este surprinzător este că arestul lui
K. a fost în dimineața când a împlinit 30 de ani, iar omorârea lui are loc în seara când împlinește 31 de ani.

Doi necunoscuți îl scot pe Josef K. în afara orașului, într-o carieră de piatră, și îl înjunghie. Acest lucru nu se
petrece în fapt decât după ce ei îl așază pe o piatră, îi trec pe deasupra capului cuțitul, schimbând formule de
politețe și asigurându-se că Josef K. îl vede pe disperatul care se aruncă în gol de la o fereastră. Fraza care
încheie cartea echivalează cu paroxismul sugestionării:

“- Ca un câine!” spuse el, și era ca și cum rușinea ar fi trebuit să-i supraviețuiască.”

Romanul lui Kafka rămâne cât mai aproape de viața cotidiană și de verosimil, dar ceea ce se întâmplă rămâne
în el, până la sfârșit, inexplicabil.

Metamorfoza - Franz Kafka

Posted by ama at 10:41 PM Labels: Autor K, Literatura Germana, Recenzii
 M-a intrigat din prima clipa in care am auzit despre ce e vorba: un om se
transforma intr-un gandac. In mod absurd, absolut si fara explicatii rationale.Metamorfoza este un
roman de o simplitate covarsitoare, o lectura surprinzator de usoara pentru un scriitor precum Kafka
si probabil unul dintre cele mai accesibile romane existentialiste.

Gregor Samsa se trezeste intr-o dimineata transformat intr-un gandac. Tranzitia de la om la gandac
este brusca si totala. Gregor nu vede aceasta situatie ca pe una permanenta, ci ca pe un disconfort
trecator. Dincolo de usa inchisa, incearca sa comunice cu familia lui, dar isi da seama, din reactia
lor, ca vocea lui este perceputa doar ca un sunet animalic. Initial, incapabil sa-si coordoneze
numeroasele membre si noul organism, Gregor pastreaza multe caracteristici umane. Pe parcurs, cu
cat castiga mai multa dexteritate in miscare, cu atat se indeparteaza mai mult de conditia de om:
invata sa se tarasca pe pereti, renunta sa mai incerce sa comunice verbal si in cele din urma (ca un
apogeu al proaspat descoperitului sau individualism si animalism), Gregor ignora starea precara a
mamei sale si apara obiectele din camera.

Discutia despre motivele transformarii lui Gregor poate fi extrem de lunga si complexa. Intrebarea
cea mai arzatoare ar fi daca aceasta transformare este o reflectie a vietii lui Gregor. Marunt agent de
vanzari, frustrat de ocupatia sa, este nevoit sa continue sa lucreze pentru a-si intretine familia.
Satisfactia de a avea grija de familia sa este ceea ce i da puterea de a continua. In momentul in care
noua sa stare il impiedica sa faca asta, prima lui grija se indreapta tot spre familie.

Metamorfoza sa ii accentueaza izolarea fata de lume (usa mereu inchisa a camerei sale) si il pune in
situatia de a fi respins de cei ce il iubesc. La inceput ascunzandu-l cu rusine de ochii lumii, familia lui
Gregor ajunge la a-l vedea ca o povara si ulterior, isi doresc sa scape de el. Conflictul moral este
evident, iar transformarea lui Gregor scoate si mai puternic in evidenta egocentrismul parintilor.
Probabil ca momentul cheie al indepartarii lui Gregor este acela in care tatal arunca dupa el cu un
mar care, infipt in carapace, putrezeste impreuna cu el.

Desi are un umor aparte, Metamorfoza este o carte sfasietor de trista. O recomand chiar si celor ce
sunt nemultumiti de ideea transformarii absurde a omului in gandac, pentru ca dincolo de asta pot
gasi o carte foarte puternica si complexa despre egoism si alienare.