PSIHOLOGIE COGNITIVĂ

Curs 1
Psihologia şi ştiinţele cognitive – origini, paradigme, principii

Naşterea psihologiei cognitive – determinări „genetice”

Paradigme fundamentale ale psihologiei cognitive
Noţiunea de sistem cognitiv

Cred că în jurul noţiunii de creativitate si al sintagmei de psihologie cognitivă s-au

născut si au fost întreţinute cele mai multe şi fecunde mituri, în detrimentul gândirii raţionale
şi în ciuda rezultatelor cercetărilor ştiinţifice .Actul creator continuă să fie văzut ca un
rezultat exclusiv al iluminării, care nu poate fi explicat, iar psihologia cognitivă este
înţepenită într-o concepţie care face din ea o ştiinţă uscată, rece, inumană şi pe alocuri chiar
im-pertinentă. Pe de altă parte, există gînduri automate şi o anumită doză de idei pre-meditate
şi în rândul oamenilor de ştiinţă care echivalează psihologia cognitivă cu studiul exclusiv al
gândirii umane, prejudiciind aspecte importante ale personalităţii, cum ar fi cel motivaţional
şi emoţional. Dacă la începuturile sale, datorită influenţelor „parentale” primite, psihologia
cognitivă echivala studiul personalităţii cu studiul proceselor şi mecanismelor cognitive,
lucrurile au evoluat simţitor, aspectele au fost nuanţate, astfel încât, astăzi, psihologia
cognitivă tratează holistic personalitatea şi comportamentul, aplicaţiile sale aducând
îmbunătăţiri efective ale vieţii oamenilor. Este drept că, din dorinţa de a impune respect în
rândul celorlalte abordări ştiinţifice care s-au bucurat şi se bucură în continuare de rezultate
concrete, cognitiviştii au făcut o revoluţie conceptuală (exprimată printr-o reinventare a
limbajului) şi metodologică dificil de asimilat. Ca orice ştiinţă serioasă, are susţinători şi
opozanţi care, ambele categorii, declară că poate să nu-ţi placă psihologia cognitivă, dar nu
poţi să o ignori. Să vedem în continuare, pe scurt, cum a apărut pe lume această ştiinţă.
 1. Naşterea psihologiei cognitive – determinări „genetice”
În 1956, când Institutul Tehnic din Masachusetts organiza un simpozion pe tema
teoriei informaţiei, s-a prefigurat cursul pe care avea să îl aibă psihologia cognitivă. Trei au
fost studiile care marcau, la acea vreme, momentele de cotitură în evoluţia psihologiei
cognitive, şi anume:
- Simon şi Newell prezentau pentru prima dată o simulare pe calculator a unei
teoreme logice, arătând paşii prin care computerul rezolva acest demers, de
aici născându-se ideea unei analogii între modul în care mintea umană
rezolvă o problemă şi modul în care calculatorul operează cu simboluri
(metafora om – computer);
- Chomsky iniţiază lingvistica teoretică;
- Miller demonstrează existenţa anumitor limite în capacitatea umană de
procesare a informaţiei, vorbind despre „numărul magic” 7 plus, minus 2.
Toate aceste cercetări aveau în comun analiza modului în care gândirea umană
prelucrează informaţia, prin manipulare de simboluri.
Concomitent cu aceste descoperiri, în acea vreme existau două domenii puternice de
cercetare, în plin progres: inteligenţa artificială şi neurobiologia, ambele interesate de
rezultatele cercetărilor din psihologie, dar total nemulţumite de consistenţa acestora. Cei care
activau în domeniul inteligenţei artificiale erau preocupaţi de construirea unor sisteme
artificiale inteligente care să obţină performanţe cognitive similare cu cele ale subiectului
uman, iar singurul model pe care îl aveau ca punct de pornire era modelul de funcţionare a
gândirii umane. Cei care activau în domeniul neurobiologiei erau uimiţi şi se simţeau
neajutoraţi în faţa lipsei de concordanţă între datele neurobiologiei şi cele ale psihologiei, dat
fiind faptul că substratul fizic al psihicului este creierul.
Aşadar, tendinţa studiilor psihologice fiind de a descrie şi explica mecanismele prin
care mintea umană prelucra informaţia, la această tendinţă adăugându-se presiunile din partea
neurobiologiei şi inteligenţei artificiale, era firesc ca această nouă ştiinţă, psihologia
cognitivă, să aibă ca principală preocupare înţelegerea modalităţii prin care gândirea
umană proceseză informaţia. Adepţii perspectivei cognitiviste consideră, deci, că central în
înţelegerea psihicului uman este modul în care sistemul cognitiv prelucrează informaţia,
făcând din personalitate un sistem de procesare a informaţiei. În zilele noastre, pe măsură ce
cercetările din acest domeniu devin mai subtile şi mai nuanţate, putem spune că psihologia
cognitivă ia în considerare toate procesele psihice (motivaţia, afectivitatea, etc.), dar le
explică prin prisma proceselor de prelucrare a informaţiei.

2. Paradigme fundamentale ale psihologiei cognitive

Odată instalată pe scena ştiinţelor, primind influenţe puternice şi definitorii din partea
teoriei informaţiei şi a neuroştiinţelor, psihologia cognitivă trebuia să facă dovada că poate să
se susţină pe propriile picioare, căutându-şi specificul aparte. Astfel, psihologia cognitivă şi-a
concentrat eforturile pe două planuri: cel conceptual şi cel metodologic.
Pe plan conceptual, cognitiviştii subliniază faptul că noul aparat de concepte nu
reformulează vechile noţiuni de psihologie într-un nou limbaj, ci definesc un nou aparat
conceptual care să aibă relevanţă semantică pentru neuroştiinţe şi inteligenţa artificială. Noul
aparat conceptual include termeni, ca procesări ascendente, memortie de lucru, reprezentarea
cunoştinţelor, memorie implicită, metareprezentări, prototip, mediul problemei, etc.
Pe plan metodologic, psihologia cognitivă apelează la vechile metode, selectând pe
cale cu caracter cantitativ, în special experimentul, metode pe care, însă, le redimensionează,
în funcţie de axa metodologică specifică teoriei informaţiei: modelare – simulare pe
calculator. În acest context, noţiunea de model cognitiv este centrală în spihologia cognitivă,
acesta fiind înţeles ca o construcţie teoretică ce explică mecanismul unui proces cognitiv.
Odată modelat teoretic, procesul cognitiv este implementat pe calculator.
Punerea la punct a aparatului conceptual şi a metodologiei de către psihologia
cognitivă s-a realizat în funcţie de două mari paradigme care guvernează ştiinţele cognitive şi,
în cazul psihologiei cognitive, modul în care sistemul cognitiv prelucrează informaţia.
Acestea sunt pasradigma simbolică şi cea neoconexionistă.
Paradigma simbolică - calculatorul, luat ca model în înţelegerea sistemului cognitiv
uman, funcţionează pe baza manipulării unor simboluri cu ajutorul regulilor. Prin analogie,
sistemul cognitiv uman este înţeles ca un sistem simbolic, gândirea umană fiind o operare cu
simboluri şi structuri simbolice, desfăşurată pe baza unor reguli. Se cunoaşte faptul că
cogniţia umană nu operează direct asupra realităţii, ci a unor substitute ale acesteia, adică
asupra simbolurilor. Teza principală a paradigmei simbolice este că lucrurile, stările,
cunoştinţele sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri, iar a gândi, a rezolva o
problemă, a lua o decizie înseamnă, în fapt, o operare cu aceste simboluri. Sistemul
cognitiv este unul fizic, deoarece are un fundament biologic, dar este şi unul simbolic,
deoarece operează cu cunoştinţe şi le reprezintă sub forma unor simboluri pe care le
manipulează pe baza unor reguli. Metafora om – computer, bazată pe ideea că atât sistemul
cognitiv, cât şi calculatorul sunt sisteme fizico-simbolice, a facilkitat simularea pe calculator
a multor procese cognitive.
Paradigma neoconexionistă – pleacă de la ideea că activitatea cognitivă poate fi
explicată pe baza unor modele neuronale, fiind asimilată unei reţele neuronale. Aşa cum la
nivel neurobiologic cercetările arătau că există anumite reţele care au capacitatea de a calcula
funcţii logice simple, activitatea cognitivă umană era percepută ca o reţea neuronală care
avea capacitatea de calcul.

3. Noţiunea de sistem cognitiv

Ţinând seama de paradigma simbolică (cu originea în inteligenţa artificială) şi de cea
neoconexionistă (cu originea în neurobiologie), psihologia cognitivă a definit sistemul
cognitiv ca fiind acel sistem fizic cu două proprietăţi – de reprezentare şi de calcul. Prima
proprietate, reprezentarea, era înţeleasă ca o imagine schematică, esenţializată a unor obiecte
sau stări de lucruri, pe când cea de a doua proprietate era văzută ca manipularea
reprezentărilor pe baza unor reguli.
Odată definită noţiunea de sistem cognitv, se punea problema modului în care acesta
poate fi analizat. Astfel, cognitiviştii au delimitat 4 niveluri de analiză a unui sistem cognitiv:
nivelul cunoştinţelor; nivelul computaţional; nivelul reprezentaţional-algoritmic şi nivelul
implementaţional.
a. Nivelul cunoştinţelor – pentru a înţelege comportamentul unui sistem
cognitiv, trebuie analizată baza de cunoştinţe pe care o posedă şi scopul
către care se orientează. Aceste cunoştinţe sunt stocate în sistemul mnezic şi
pot fi ecforate sau reactualizate, în funcţie de scop. Aşadar, acest nivel
presupune sistemul de cunoştinţe al subiectului, cunoştinţe despre lume şi
propria persoană, stimuli interni şi externi. Avem cunoştinţe despre
caracteristicile fizice ale stimulilor care se mai numesc şi calităţi periferice
(greutate, culoare, mărime, etc) şi despre caracteristicile semantice sau
centrale ale sale (sensul noţiunilor). Pot să ştiu despre un stimul ca are
culoarea roşie, forma rotundă, o anumită greutate (caracteristici de
suprafaţă) şi pot să spun că este un măr, introducându-l astfel într-o
categorie (caracteristici semantice). Trecerea de la caracteristicile periferice
la cele centzrale se numeşte analiză ascendentă a stimulului, iar trecerea de
la caracteristicile centrale, semantice la cele periferice, fizice se numeşte
analiză descendentă a stimulului.
 b. Nivelul computaţional – se referă la prelucrările sau procesările la care sunt
supuse cunoştinţele sistemului cognitiv. Prin aceste prelucrări, are loc
transformarea datelor iniţiale ale problemei (in-put) în soluţie (out-put). Pe
scurt, nivelul computaţional se referă la funcţia in-put / out-put.
c. Nivelul reprezentaţional-algoritmic – în afara bazei de cunoştinţe şi a
funcţiei in-put / out-put, despre un sistem cognitiv este important să
cunoaştem modul în care acesta îşi reprezintă cunoştinţele, precum şi care
sunt algoritmii pe care îi foloseşte. Cu alte cuvinte, trebuie să ştim despre un
sistem cognitiv cum îşi reprezintă in-pu-tul (datele iniţiale) şi out-put-ul
(soluţia) şi ce algoritmi foloseşte pentru realizarea funcţiei input-output.
Dacă o persoană are un anumit mod de a-şi reprezenta un stimul (persoană,
eveniment, problemă, stare de lucruri, etc), atunci ea va selecta un anumit
algoritm de rezolvare şi nu altul. Astfel, diferenţele dintre două sisteme
cognitive (persoane) se situează la nivelul modului în care aceştia îşi
reprezintă datele problemei sau realitatea, de aici venind diferenţele ulterior
la nivelul algoritmilor de rezolvare şi apoi la nivelul deciziilor pe care
fiecare le ia.
d. Nivelul implementaţional – se referă la procesele neurobiologice care au
loc în momentul efectuării unei sarcini, adică la baza fizică a sistemului
cognitiv.
În concluzie, din punct de vedere al psihologiei cognitive, subiectul uman este văzut
ca un sistem cognitiv care are două proprietăţi majore, de reprezentare şi de calcul, sistem ce
poate fi analizat la patru niveluri:
- ce cunoştinţe şi ce intenţii are (scopuri);
- care sunt prelucrările prin care ajunge de la datele problemei la
soluţionarea acesteia;
- cum îşi reprezintă sarcina şi cum o realizează efectiv,
- care sunt structurile neurobiologice care fundamentează toate aspectele
anterioare.
Trecerea de la ardeiul este verde la ardeiul este o leguma reprezinta o analiza a stimulului:
a. descendenta
b. dominanta
c. ascendenta