Gheorghe I.

Bratianu (1898-1953)

A fost unul dintre cei mai mari istorici pe care i-a avut tara noastra, cel mai stralucit din generatiile care au
activat in perioada interbelica, ilustrind una dintrte etapele cele mai rodnice din intreaga evolutie a istoriografiei
romanesti. A contribuit la ridicarea istoriografiei noastre la un nivel superior, modern, comparabil cu al altor
scoli-istoriografice europene. S-a nascut la 13. II. 1898 in comuna Ruginoasa din judetul Iasi, ca fiu al lui lori
I.C.Bratianu (Ionel) si al Mariei Moruzi. A urmat cursurile Liceului National din Iasi, apoi Facultatea de drept a
Universitatii Al I Cuza si Facultatea de litere de la Paris. A obtinut titlul de doctor in filozofie la Universitatea
din Cernauti (1923) si in litere la Paris (1929). Timp de 17 ani (1923-1940) a fost profesor la Facultatea de litere
(istorie) din Iasi, apoi, din 1940 pâna in 1947, la cea din Bucuresti, succedand Iui N.Iorga la Catedra de istorie
universala. Cu insusiri deosebite de dascal, Gh.I.Bratianu a creat o scoala istoriografica la care s-au format multi
dintre istoricii nostri de frunte, intre 1940-1941 a indeplinit functia de decan al Facultatii de litere, si filozofie
din Bucuresti, in perioada ieseana, intre anii 1935-1940, a fost directorul Institutului de istorie generala al
Universitatii Alexandru loan Cuza, iar la Bucuresti, directorul Institutului de istorie universala Nicolae lorga
(1941-1947). Gheorghe I Bratianu ocupa un loc de frunte in istoriografia romaneasca. Putini dintre istoricii
nostri l-au egalat in ce priveste varietatea preocuparilor si amploarea operei publicate. O bibliografie selectiva, a
lucrarilor sale, consemneaza 38 de carti si brosuri, precum si 99 de articole in publicatii stiintifice, tratând
probleme de istorie medievala, cât si de istorie moderna, contemporana si de politica curenta. Opera lui
Gheorghe l. Bratianu se inscrie, pe de o parte, pe linia traditionala a istoriografiei romanesti, iar pe de alta parte
se incadreaza in efortul general de reinnoire a stiintei-istorice, caracteristic perioadei interbelice. Cercetarile sale
de istorie nationala s-au concentrat asupra unor probleme majore: formarea poporului roman pe teritoriul pe
care il locuieste,formarea statelor medievale romanesti, organizarea sociala si politica a vietii romanesti in evul
mediu, in lucrarea O enigma si un miracol istoric: poporul roman (1940), pledeaza pe continuitatea poporului
roman pe aceste meleaguri. Valoarea activitatii sale multilaterale a fost apreciata prin alegerea ca membru al
Academiei Romane si al altor societati stiintifice straine: membru al Societa Ligure di Storia Patria (Genova),
membru al Institutului Kon-dakov (Praga), membru al Societatii Regale de Stiinte si Litere din Boemia, membru
in Comitetul international al studiilor istorice, membru in Comitetul National al Istoricilor Romani. Gheorghe
I.Bratianu si-a consacrat o buna parte a energiei activitatii politice (aflându-se, din 1930, in fruntea unei
disidente liberale). Om de o aleasa integritate morala, el n-a urmarit prin activitatea politica sa previna in viata
sociala, in ierarhia stiintifica, in cariera universitara. Ideologia lui, caracterizata printr-o larga deschidere
umanista, a fost lipsita de orice afinitate cu aceea a curentelor sovine, rasiste sau mistice. Totusi, in seara de 7/8
mai 1950 a fost arestat si retinut 3 ani fara a fi judecat sau condamnat, inceteaza din viata in inchisoarea de la
Sighetul Marmatiei, in noaptea de 24 aprilie 1953.
Principalele lucrări
 "Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au XIIIème siècle" (1929
 "O enigmă și un miracol istoric: poporul român" (1940)
 "Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești" (1945)
 "Sfatul domnesc și adunarea stărilor în Principatele române" (postum)
 "Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană" (postum)

Alexandru D. Xenopol

Alexandru D. Xenopol, personalitate proeminentă a culturii româneşti, s-a născut la 24 martie 1847 în Iaşi. După
absolvirea liceului în oraşul natal, a realizat studii universitare de filozofie, drept şi istorie (1867-1871). Ca urmare, a
devenit doctor în drept la Berlin, apoi doctor în filozofie la Giessen, în acelaşi an, 1871, fiind puternic influenţat de
savanţii germani .

Reîntors în ţară, Alexandru D. Xenopol a intrat în magistratură, fiind, în 1872, prim-procuror al Tribunalului din Iaşi, iar
din 1883 s-a integrat, ca profesor, Universităţii din Iaşi, având preocupări intelectuale multiple. Istoric, filozof al
istoriei, economist, literat, pedagog, jurist, sociolog, profesor, Alexandru D. Xenopol a fost ales în 1893 membru titular
al Academiei Române. Între 1898-1901 devine rector al Universităţii din Iaşi.Ca om de ştiinţă, cu deosebire pentru
domeniul istoriei, în 1900 era membru de onoare al Societăţii de Arheologie din Bruxelles, urmând acelaşi titlu primit
de la Societatea Academică din Cernăuţi (1901), membru al Institutului Internaţional de Sociologie (1903), titular al
Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris (1914), vicepreşedinte al Societăţii de Sociologie din Paris
(1916).Pentru istoriografia românească, Alexandru D. Xenopol este un adevărat corifeu al modernismului, plasat, ca
temporalitate, între Independenţă şi Marea Unire. În lucrările sale a analizat, pe baza unei ample documentări,
tradiţionalitatea autohtonilor în contextul antichităţilor europene, apoi structurile medievale, evenimentele de seamă din
secolele XVIII-XIX, toate acestea regăsindu-se în opera sa fundamentală. Primele decenii ale veacului XX, judecate cu
maturitatea şi erudiţia savantului de renume mondial, sunt, de asemenea, reliefate în scrierile sale.
S-a aflat întotdeauna într-un fertil dialog cu învăţaţii renumiţi ai Europei, prin intermediul forurilor ştiinţifice istorice,
care i-au acordat deseori premii de excelenţă, alături de Academia Română. A murit la 27 februarie 1920 în Bucureşti.
Încă din anii de început ai activităţii ştiinţifice, Alexandru D. Xenopol s-a remarcat prin analize istorice, cu valoare
incontestabilă, publicate în revista Convorbiri literare. Dintre acestea se impune scrierea Teoria lui Röesler. Studiu
asupra stăruinţei românilor din Dacia Traiană, apărută în 1884 (300 de pagini). Pe aceeaşi temă a publicat la Paris, în
1885, lucrarea O enigmă istorică. Românii în Evul Mediu. Sunt demonstraţii veridice privind temeinicia, pe baza criticii
moderne , a autohtoniei şi continuităţii românilor în spaţiul nostru tradiţional, carpato-dunărean.

În perioada 1888-1893, Alexandru D. Xenopol a tipărit la Iaşi opera fundamentală: Istoria Românilor din Dacia Traiană,
având şase volume şi totalizând aproape 4000 de pagini .. Este prima prezentare sistematizată, analitică şi complexă a
istoriei românilor, din toate provinciile tradiţionale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la
unirea din anul 1859. În scopul finalizării acestei sinteze, autorul a realizat cercetări îndelungate în arhive şi biblioteci
din ţară ori din străinătate, publicând anticipat diverse studii referitoare mai ales la izvoarele şi instituţiile istorice
româneşti.

În elaborările sale surprinde structurile societăţii româneşti, dinamica evenimentelor, cauzalitatea şi finalitatea acestora.
De asemenea, prezintă aspecte fundamentale proprii vieţii sociale, economice, politice, administrative, culturale şi
religioase, definitorii pentru români, urmăreşte evoluţia activităţii umane, producţiile şi bogăţiile acestui spaţiu geo-
istoric, reliefează categoriile sociale, starea şi evoluţia ţăranilor, meşteşugarilor, breslaşilor, târgoveţilor, orăşenilor sau a
marilor proprietari funciari.Un loc important se acordă structurilor instituţionale, proprii statelor româneşti, cum au fost
cele integrate activităţilor juridice, financiare, şcolare, cutumiare, militare, intelectuale, face referiri la ştiinţă, biserică, la
politica internă şi externă.
O asemenea vastă problematică este integrată analizei de ansamblu asupra spaţiului românesc, evoluţiei continue şi
unitare a acestuia, din antichitate, până în etapa modernă. Cercetările şi concluziile sale demonstrează crezul istoricului
în adevărul referitor la „Stăruinţa neîntreruptă a românilor în Dacia Traiană…, din trecut s-a dezvoltat prezentul, şi care
este direcţiunea ce aparţine viitorului”.Abordând importanţa teoriei în istorie, considerată ca una din principalele
caracteristici ale acesteia, Alexandru D. Xenopol a insistat asupra perioadei când a apărut ideea unităţii naţionale în
conştiinţa poporului român. Pornind de la asemenea filozofie, prezintă, în esenţă, factorii favorabili ce au călăuzit
unitatea genezei româneşti, traversând vremurile şi ajungând la oportunitatea unităţii politice în timpul vieţii
sale.Viziunea savantului a devenit o realitate incontestabilă, realizându-se când se afla încă în activitate ştiinţifică,
dorinţele lui fiind însă argumentate prin Istoria românilor din Dacia Traiană cu un avans temporal de trei decenii.

În Introducerea de la primul volum al sintezei amintite, tipărit în 1888, preciza printre altele: „Poporul român nu poate
năbuşi o speranţă ce încolţeşte în el, de câte ori îşi aruncă ochii spre toate acele părţi unde răsună graiul românesc,
anume că din păturile adânci ale unui viitor oricât de îndepărtat, va răsări odată frumosul arbore al unirii tuturor
românilor; că pe cât se întinde graiul lor comun, se vor înjgheba şi interesele lor comune; că graniţele Statului vor cădea
odată împreună cu acelea ale naţionalităţii lor”.

Ioan Lupaş

Ioan Lupaș (n. 9 august 1880, Săliște, județul Sibiu - d. 3 iulie 1967, București) a fost un istoric și om politic român.

Urmează studiile secundare la Sibiu și Brașov, iar cele universitare la Budapesta (1900-1904) și Berlin (1904-1905).
Doctor în filosofie (1905). Profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic-Pedagogic Andreian din Sibiu (1905-
1909). A fost protopop la Săliște (1909-1919). Participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie
1918, fiind membru în „Marele Sfat”, iar apoi secretar general al Resortului Culte și Instrucțiune Publică din Consiliul
Dirigent (1918-1920). Devine profesor de istoria modernă a românilor și de istoria Transilvaniei la Universitatea din
Cluj (1919-1944). Fondator și codirector, alături de Alexandru I. Lapedatu, al Institutului de Istorie Națională din Cluj
(1920-1945).S-a remarcat ca om politic, deputat în mai multe legislaturi și ministru în cabinetul lui Octavian
Goga.Arestat la 5/6 mai 1950, a fost internat la Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior în Decizia MAI nr. 334/1951;
pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. A fost eliberat prin amnistie, la 5 mai 1955.

Ioan Lupaș s-a stins din viață la 3 iulie 1967, la București. Este înmormântat la Mănăstirea Cernica.În studiile sale,
valoroase sub raport documentar, Lupaș a relevat contactul permanent, pe plan economic, social, cultural și politic,
dintre Transilvania și celelalte două țări române.

Opere

 Câteva pagini din trecutul comunei Săliște, schiță istorică, Sibiu, 1903
 Șovinismul confesional în istoriografia românească ardeleană, studiu critic, Sibiu, 1903
 Biserica ortodoxă din Transilvania și unirea religioasă din veacul al XVIII-lea, Budapesta, 1904
 Contribuții la istoria culturală și politică a epocii lui Șaguna, Sibiu, 1907
 Mitropolitul Andrei Șaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a nașterii lui, Sibiu, 1909
 Viața unei mame credincioase: Anastasia Șaguna, Sibiu, 1912
 Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici și Ioan Bob la Curtea din Viena în anul 1792, Sibiu, 1912
 Viața și faptele lui Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei, București, 1913
 Principele ardelean Acațiu Barciai și mitropolitul Sava Brancovici. 1658-1661, București, 1913
 Contribuțiuni la istoria românilor ardeleni. 1780-1792, București, 1915
 Episcopul Vasile Moga și profesorul Gheorghe Lazăr, București, 1915
 Din istoricul ziaristicii românești, Arad, 1916
 Luptători pentru lumină, Arad, 1916
 12 pețitori ai episcopiei transilvane vacante de la 1796 la 1810, București, 1916
 
 Răscoala țăranilor transilvani. 1437-1438, 1937
 Istoria unirii românilor, București, 1937
 Paralelism istoric, București, 1937
 Realități istorice în voivodatul Transilvaniei în secolele XII-XVI, București, 1938
 Doctorul Ioan Piuariu Molnar. Viața și opera lui, 1749-1815, București, 1939
 Emanuil Gojdu, 1802-1870. Originea și opera sa, București, 1940
 Documente istorice transilvane , Cluj, 1940
 La Transilvania nel quadro geografico e nel ritmo storico rumeno, București, 1942
 Zur Geschichte der Rumänen. Aufsätze und Vorträge, Sibiu, 1943
 O carte de istorie bisericească ilustrată, București, 1933
 Scrieri alese, I-II, 2006-2007

Afilieri

 Membru corespondent (1914) și membru titular al Academiei Române (din 1916)

 Președinte al secției istorice a Academiei Române (1932-1935)
 Președinte al secției istorice a Astrei

Nicolae Iorga

Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botosani - d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judetul Prahova) a fost un istoric,
critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor
universitar si academician roman. Dupa cum a afirmat George Calinescu, Iorga a jucat in cultura romaneasca, in primele
decenii ale secolului XX, "rolul lui Voltaire".

Parintii lui Iorga au fost Nicu Iorga, avocat, si Zulnia Iorga (nascuta Arghiropol). Numele de botez este Niculae,
acesta fiind si motivul pentru care, in marea majoritate a cazurilor, in timpul vietii s-a semnat N. Iorga. Numele Nicolae
apare tarziu si rar din mana sa, fiind covarsitor folosit ulterior, la reeditarea (cenzurata si partiala) a scrierilor sale. Sotia
lui Nicolae Iorga a fost Catinca. Absolvent al Universitatii din Iasi (1889), pe care a absolvit-o intr-un singur an.

Dupa studii elementare si gimnaziale in Botosani, termina Liceul National din Iasi in 1888. Absolva
Universitatea din Iasi intr-un singur an cu diploma "magna cum laude". Continua studiile universitare la Paris, Berlin si
Leipzig, obtinand doctoratul (1893) la numai 23 de ani.

Iorga devine in 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Romane. In 1894, la 24 de ani,
obtine prin concurs catedra de istorie la Universitatea din Bucuresti. Din 1911 este membru activ al Academiei Romane.
Incepand din 1922 tine cursuri de vara la Valenii de Munte, judetul Prahova.

Dotat cu o memorie extraordinara, cunostea istoria universala si in special pe cea romana in cele mai mici
detalii. Nu este cu putinta sa-ti alegi un domeniu din istoria romanilor fara sa constati ca Nicolae Iorga a trecut deja pe
acolo si a tratat tema in mod fundamental. In timpul regimului comunist opera sa istorica a fost in mod constient
ignorata, istoria Romaniei fiind contrafacuta in concordanta cu vederile regimului de catre persoane aservite acestuia.
Iorga a fost autor al unui numar urias de publicatii, cel mai mare poligraf al romanilor: circa 1.250 de volume si 25.000
de articole.

Opera sa istorica cuprinde diverse domenii: monografii de orase, de domnii, de familii, istoria bisericii, a
armatei, comertului, literaturii, tipariturilor, a calatorilor in strainatate etc. Cateva din publicatiile mai importante: Studii
si documente cu privire la istoria romanilor, in 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman in 5 volume (aparuta
in limba germana: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908-1913), Istoria romanilor in 10 volume (1936-1939). Ca
literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Invierea lui Stefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui
Eremia, Sfantul Francisc din Asisi si altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viata de om, asa cum a
fost). In 1903 a preluat conducerea revistei Samanatorul. Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului National
Democrat, in anii 1931-1932 Prim-Ministru si Ministru al Educatiei Nationale. Membru al parlamentului in mai multe
legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii sai politici.

Contributii

Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) si director al scolii romane din Paris ("Fontenay-aux-Roses"). A editat si
condus numeroase ziare si reviste ("Neamul romanesc", "Revista istorica", "Revue Historique du Sud-Est-Européen",
"Floarea darurilor" etc.). Unul dintre doctrinarii samanatorismului (a condus revista "Samanatorul" in perioada 1905-
1906).

A intocmit numeroase volume de izvoare, documente ("Notes et extraits pour servir à l'histoire des Croisades au
XV-e siècle", 6 vol., "Studii si documente cu privire la istoria romanilor", 31 vol. s.a.). Desi structural refractar
subordonarii faptului istoric unui sistem filosofic, a imbogatit gandirea istorica cu o noua viziune, dominata de factorul
spiritual si intemeiata pe unele "permanente", coordonate ale dezvoltarii istorice. In domeniul istoriei nationale, a
elaborat monografii si sinteze de mare valoare ("Istoria lui Mihai Viteazul", "Istoria bisericii romane", "Istoria armatei
romanesti", 2 vol., "Istoria comertului romanesc", 2 vol., "Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner
Staatsbildungen", 2 vol., "Istoria romanilor", 10 vol. s.a.) si a integrat istoria Romaniei in istoria universala ("La place
des Roumains dans l'histoire universelle", 3 vol.), relevand originalitatea culturii romanesti si interdependenta istoriei
poporului roman cu istoria altor popoare. Contributia la cercetarea istoriei universale ("Geschichte des Osmanischen
Reiches", 5 vol., "Carti reprezentative in istoria omenirii", "Histoire de la vie Byzantine", 3 vol.), ca si vastitatea operei
si preocuparilor sale, il situeaza intre marii istorici ai lumii.

Sfarsitul

Nicolae Iorga a avut un sfarsit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia si asasinat la 27 noiembrie 1940 de
legionari. Corpul sau ciuruit de gloante a fost gasit in apropierea comunei Strejnicu (Judetul Prahova). Membrii Garzii
de Fier il considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu in timpul dictaturii regelui
Carol al II-lea, cand in urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu catre Iorga, acesta fiind si consilier regal, i-a
intentat proces si liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie. Ulterior Codreanu a fost asasinat din ordinul
regelui. Dupa aflarea vestii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universitati si academii din intreaga lume au arborat
drapelul in berna.

Opere

Iorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii.

Istoriografie
Activitatile stiintifice ale lui Iorga reflecta credintele sale de-o viata. Fiind un nationalist moderat si un aparator
al traditionalismului taranesc (aspect observabil si din asocierea sa cu Samanatorul), Iorga a devenit interesat in
documentarea istoriei domeniilor rurale din vechea Valahie si Moldova. Constatand lipsa de surse privind istoria
romana din Evul Mediu si incercand sa descrie procesul de tranzitie de la Dacia romana la un popor vorbind o limba
romanica (vezi Originile romanilor), Iorga si-a concentrat eforturile inspre cercetarii modului in care au fost pastrate
obiceiurilor romane in zonele rurale.