Sunteți pe pagina 1din 15

CAPITOLUL VI.

PROCESOARE

Procesorul reprezintă creierul unui calculator, el se numeşte şi unitate centrală de


prelucrare (CPU – Central Processing Unit). CPU are rolul de executare a calculelor şi
prelucrărilor de date (cu excepţia calculelor matematice complexe, în cazul sistemelor cu
coprocesor matematic). În figura 6.1 este reprezentată o schemă de conectare a procesorului la
celelalte componente ale calculatorului.
CPU Memorie Hard-disc Imprimantă

R1

ALU R2

R3
Controler Controler Controler de
de memorie de disc imprimantă

Unitate de Rn-1
commandă
şi control CP

BUS

FIG. 6.1. Schema de conectare a procesorului la celelalte componente ale calculatorului

În figura de mai sus sunt reprezentate următoarele componente:


ALU – Unitatea Aritmetică şi Logică (Arithmetical and Logical Unit);
UCC – Unitatea de Comandă şi Control (Command and Control Unit);
R1, R2 …Rn-1 – regiştrii de memorie care au fiecare o denumire şi o anumită funcţie;
CP – Controlerul de Program (Program Counter);
BUS – magistrală de date.
Toate calculatoarele de tip PC utilizează procesoare compatibile cu familia Intel, chiar
dacă ele sunt produse de firme ca AMD, IBM, Cyrix etc. Indiferent de tipul procesoarelor,
construcţia lor se bazează pe aceleaşi tehnologii electronice, iar modul de funcţionare pe
aceleaşi principiilor logice.

6. 1. Caracteristicile procesorului

Procesoarele pot fi descrise prin doi parametrii principali: frecvenţa şi lăţimea.


Frecvenţa procesorului se măsoară în megahertzi (MHz), deci în milioane de cicluri pe
secundă, cu cât aceasta este mai mare, procesorul este mai rapid. Lăţimea unui procesor este
indicată de trei caracteristici principale:

1
- magistrala de intrare şi ieşire a datelor;
- regiştrii interni;
- magistrala de adrese.

6.1.1. Frecvenţele procesorului

Viteza ceasului unui calculator înseamnă de fapt frecvenţa lui exprimată de obicei în
perioade sau cicluri pe secundă. Frecvenţa ceasului este controlată de un oscilator cu cristal
care este compus dintr-o lamă de cuarţ montată într-un mic container metalic. Dacă se aplică
o tensiune cuarţului el începe să vibreze după o armonică determinată de forma şi mărimea
lamei. Oscilaţiile sunt emise sub forma unui curent alternativ cu frecvenţa armonicei dată de
cristal. Acest curent alternativ se numeşte semnal de ceas (tact). Un calculator lucrează uzual
la frecvenţe de milioane de cicluri (perioade) pe secundă, din acest motiv unitatea de măsură
este MHz.
O perioadă de ceas este cel mai mic element de timp al procesorului. Orice operaţie
necesită cel puţin o perioadă. De exemplu pentru a transfera date de la şi spre memorie, un
procesor modern cum este Pentium II are nevoie de cel puţin trei perioade de tact pentru a
iniţia primul transfer de memorie, iar apoi o singură perioadă pentru fiecare din următoarele
cinci sau şase transferuri. O perioadă de aşteptare (wait state) este un tact al ceasului în
care nu se întâmplă nimic, pentru a nu permite procesorului să o ia înaintea restului
calculatorului.
Timpul necesar pentru executarea instrucţiunilor este de asemenea, variabil.
Pentru a executa o instrucţiune, procesoarele 8086 au nevoie în medie de 12 perioade de ceas,
procesoarele 286 şi 386 de 4,5 perioade de ceas, iar procesoarele 486 de 2 perioade de ceas.
Procesorul Pentium posedă două canale de prelucrare paralelă (pipeline) a instrucţiunilor,
precum şi alte îmbunătăţiri care asigură executarea unei instrucţiuni medii într-o singură
perioadă de ceas, iar procesoarele Pentium Pro şi Pentium II pot executa trei sau chiar mai
multe instrucţiuni pe ciclu.
Procesoarele actuale sunt disponibile în diferite variante, care lucrează la diferite
frecvenţe de ceas, determinate de frecvenţa de lucru a plăcii de bază. Cele mai multe dintre
ele utilizează o frecvenţă care este un multiplu al frecvenţei plăcii de bază. De exemplu pentru
un procesor Pentium la 200 MHz, frecvenţa de lucru a plăcii de bază este de 66 MHz, deci
frecvenţa procesorului este aproximativ multiplu de 3 a acesteia (3 x 66MHz = 198MHz), iar
un Pentium IV de 1,5GHz funcţionează la o frecvenţă a plăcii de bază de 400 MHz, deci
frecvenţa procesorului este aproximativ multiplu de 4 al frecvenţei plăcii de bază.
Duratele diferite de executare a instrucţiunilor fac dificilă comparaţia între sisteme în
funcţie doar de frecvenţa ceasului sau de numărul ciclurilor pe secundă. Pentru a permite
compararea adecvată a diferitelor procesoare cu frecvenţe de ceas diferite, Intel a dezvoltat o
serie de teste specifice numite benchmarks pentru cipurile sale pentru a genera un indicator
al performanţelor.
În exemplul următor se compară performanţele mai multor tipuri de procesoare prin
intermediul a trei benchmarks-uri.

FIG. 6.1.1.1. Testul Sysmark 2001

2
FIG. 6.1.1.2. Testul Business Winstone 2001

FIG. 6.1.1.3. Testul Content Creation

Frecvenţele procesoarelor şi frecvenţele plăcilor de bază


Procesoarele peste 486 DX2 funcţionează la un multiplu al vitezei plăcii de bază. De
exemplu, un procesor Pentium II 333 funcţionează la o viteză de cinci ori mai mare decât
viteza de 66 MHz a plăcii de bază, în timp ce un Pentium II 400 funcţionează la o viteză de
patru ori mai mare decât cea de 100 MHz a plăcii de bază.
Există şi câteva procesoare fabricate de firma Cyrix prevăzute să funcţioneze pe plăci
de bază de 75 MHz precum şi unele procesoare produse de firma Intel.
În mod normal, viteza plăcii de bază şi factorul de multiplicare se pot configura prin
jumpere sau alte mecanisme (configurarea parametrilor CMOS) de pe placa de bază.
Sistemele moderne folosesc un circuit de sintetizare cu frecvenţă variabilă, care se află de
obicei pe setul principal de cipuri al plăcii de bază, pentru a controla frecvenţa acesteia şi a
procesorului. Majoritatea plăcilor de bază Pentium pot fi configurate la trei sau patru viteze.
Procesoarele utilizate în prezent sunt disponibile într-o varietate de versiuni care funcţionează
la diferite frecvenţe pe baza unei frecvenţe date a plăcii de bază.
În procesul de fabricaţie, producătorul testează procesorul la diferite viteze,
temperaturi şi presiuni. După testare cipul primeşte o etichetă care indică viteza maximă
garantată la care poate lucra la temperaturi şi presiuni normale. De exemplu, în cazul
procesorului notat cu A80486DX2-66, litera A este indicatorul Intel pentru o capsulă
ceramică de tipul Ceramic Pin Grid Array, 80486DX2 indică tipul procesorului, iar 66 indică
faptul că procesorul este garantat să lucreze la o viteză maximă de 66 MHz. Datorită
sistemului de dublare a frecvenţei de tact pentru procesor, rezultă o frecvenţă maximă a plăcii
de bază de 33 MHz. Pe unele procesor se află un radiator cu rolul de disipare a căldurii care
împiedică citirea etichetei procesorului. În acest caz determinarea tipului procesorului se
poate face prin scoaterea lui din soclu şi citirea marcajelor de pe partea inferioară.

6.1.2. Lăţimea procesorului

Aşa cum am prezentat anterior, lăţimea unui procesor este dată de dimensiunile
magistralei de date şi de adrese precum şi de mărimea regiştrilor interni şi a memoriei interne
a procesorului.

6.1.2.1. Magistrala de date


Unul dintre cele mai obişnuite moduri de descriere a unui procesor este specificarea
dimensiunii magistralei sale externe de date. Aceasta stabileşte numărul biţilor de date care
pot fi emişi sau recepţionaţi de procesor într-un singur ciclu. O magistrală este un grup de
conexiuni care transferă semnale comune.
Magistrala de date reprezintă ansamblul conductoarelor (sau pinilor) utilizate pentru a
trimite şi a recepţiona date. Magistrala este cu atât mai rapidă cu cât pe ea se pot emite
simultan mai multe semnale, deci transfera mai multe date într-un interval dat de timp.
Într-un calculator datele circulă sub formă digitală: pentru un anumit interval de timp,
pe un traseu există un anumit nivel de tensiune pentru a semnaliza un bit de date egal cu 1 sau
0V pentru a semnaliza un bit de date egal cu 0. Cu cât există mai multe linii, cu atât se pot
emite mai mulţi biţi distincţi în acelaşi timp. De exemplu un cip care emite şi recepţionează
date pe 16 linii (286), are o magistrală de 16 biţi, în schimb ce un cip de 32 biţi, cum este 486,

3
are de două ori mai multe linii dedicate transmisiei şi recepţiei simultane de date, în acelaşi
interval de timp. În cazul procesoarelor pe 64 de biţi (Pentium IV) transmisia se realizează
simultan pe 64 de linii.
Printre cele mai importante consecinţe a lăţimii magistralei de date a unui cip este
aceea de definire a mărimii bancului de memorie. Aceasta înseamnă că un procesor pe 32
de biţi (486) citeşte şi scrie în memorie 32 de biţi simultan. Procesoarele din clasa Pentium
citesc şi scriu în memorie 64 de biţi simultan. Deoarece modulele SIMM (Single Inline
Memory Module) standard cu 72 de pini au o lăţime de numai 32 de biţi, ele trebuie să fie
instalate câte unul în majoritatea sistemelor din clasa 486 şi câte două în majoritatea
sistemelor din clasa Pentium. Modulele de tip DIMM (Dual Inline Memory Module) au
lăţimea de 64 de biţi, astfel încât sunt instalate câte unul în sistemele din clasa Pentium.
Obs. Există tabele care prezintă caracteristicile tehnice ale procesoarelor cum ar fi:
ceasul CPU, tensiunea de alimentare, mărimea regiştrilor interni, lăţimea magistralei de date,
lăţimea magistralei de adrese, memoria maximă, memoria cache intern etc.

6.1.2.2. Regiştrii interni


Un registru este o celulă de depozitare în interorul procesorului. El funcţionează atât
ca o celulă de memorie, cât şi ca memorie de lucru. Una din funcţiile fiecărei instrucţiuni este
să indice procesorului ce regiştrii să folosească pentru date şi unde să stocheze rezultatul
obţinut.
Mărimea registrului intern este un indiciu important asupra cantităţii de informaţii pe
care procesorul o poate prelucra la un moment dat şi asupra modului în care datele circulă în
interiorul lui. Cu cât fiecare registru are mai muţi biţi, cu atât pot fi prelucrate mai multe
informaţii într-un ciclu. Mărimea regiştrilor determină mărimea datelor cu care procesorul
poate lucra. De asemenea, mărimea regiştrilor descrie tipul de soft sau comenzile şi
instrucţiunile cu care poate funcţiona un cip. Astfel procesoarele cu regiştrii interni de 32 de
biţi pot funcţiona cu instrucţiuni de 32 de biţi care prelucrează secvenţe de date de 32 de biţi,
în timp ce procesoarele pe 16 biţi nu pot face acest lucru. Cele mai multe procesoare folosesc
astăzi regiştrii interni de 32 sau 64 de biţi.
Astfel mărimea regiştrilor au un efect substanţial asupra performanţelor unui procesor.
În schimb, numărul regiştrilor nu reprezintă neapărat condiţia de bază ca un procesor să fie
mai rapid.
Regiştrii interni sunt de obicei mai mari decât magistrala de date, ceea ce înseamnă că
cipul are nevoie de două perioade de ceas pentru a umple un registru înainte ca el să fie
operaţional. De exemplu atât cipurile 386 SX (cu dimensiunea magistralei de date de 16 biţi),
cât şi cele 386 DX (cu dimensiunea magistralei de date de 32 biţi), au registre interne de 32
de biţi, ceea ce înseamnă că pentru a se umple cipul 386 SX are nevoie de două perioade de
ceas, faţă de cipul 386DX care are nevoie de una singură. La fel se întâmplă şi în cazul
transferului de date din registru pe magistrala sistemului.
Pentru un cip Pentium care are o magistrală de date de 64 de biţi, dar registrii de 32 de
biţi, datorită faptului că el conţine doi astfel de regiştrii interni (pipelines), pentru prelucrarea
informaţiei, magistrala de date asigură umplerea acestora la o singură perioadă a ceasului
intern.

6.1.2.3. Magistrala de adrese


Magistrala de adrese este grupul de linii care transportă informaţiile referitoare la
adresă, necesare pentru precizarea locaţiei de memorie către care sunt transmise informaţiile
sau la care acestea pot fi regăsite. Ca şi în cazul magistralei de date, fiecare linie transportă un
bit de informaţie. Acest bit reprezintă o singură cifră a unui număr de adresă. Cu cât există
mai multe linii (cifre) pentru calculul adresei, cu atât se vor putea adresa mai multe locaţii de

4
memorie. Mărimea unei magistrale de adrese determină dimensiunea maximă a memoriei
RAM pe care un cip o poate adresa.
Calculatoarele folosesc sistemul de numeraţie binar, deci un număr format din două
cifre furnizează doar patru adrese distincte (00, 01, 10 şi 11), calculate ca 2 la puterea a doua,
un număr format din 3 cifre asigură 8 adrese distincte (de la 000 la 111), calculate ca 2 la
puterea a treia. De exemplu, procesoarele 386DX, 486 şi Pentium utilizează o magistrală de
adrese de 32 biţi cu care se pot calcula maximum 2 la puterea 32, respectiv 4.294.967.296 de
adrese ale locaţiilor de memorie.
Magistralele de date şi de adrese sunt independente, iar proiectanţii de cipuri pot folosi
orice dimensiune doresc pentru fiecare dintre ele. Dimensiunea magistralei de date este o
indicaţie a capacităţii cipului de a manipula informaţii, iar dimensiunea magistralei de adrese
ne arată dimensiunea memoriei de lucru.

6.1.2.4. Memoria imediată (cache) internă (de nivel 1)


Toate procesoarele moderne includ un controler pentru memoria imediată (cache) de
nivel 1. Acest controler are o memorie incorporată care lucrează integral în ritmul
procesorului şi a cărei mărime depinde de tipul procesorului. Acest tip de memorie este o
memorie foarte rapidă cu rolul de a păstra partea de cod şi de date cu care cipul lucrează în
mod curent. Memoria imediată poate fi accesată fără cicluri de aşteptare deoarece ea poate
lucra chiar în ritmul procesorului.
Utilizarea memoriei imediate reduce tradiţionala „strangulare” a sistemului care se
datorează faptului că adeseori memoria RAM este mult mai lentă decât procesorul. În absenţa
memoriei cache de nivel 1 (L1) procesorul este nevoit să aştepte până când memoria
procesorului îl ajunge din urmă.
Memoria cache de nivel 1 este deosebit de importantă în special pentru procesoarele
moderne. De exemplu procesorul Pentium II 333 funcţionează la o viteză de cinci ori mai
mare decât cea a plăcii de bază care este de 66MHz. Deoarece memoria principală este
conectată la placa de bază, ea nu poate funcţiona decât la aceeaşi viteză de 66 MHz. Într-un
astfel de sistem singura memorie care funcţionează la 333 MHz este memoria imediată L1
încorporată în procesor.
Dacă datele dorite există deja în memoria imediată internă, unitatea UCP nu trebuie să
mai aştepte. Dacă nu, procesorul trebuie să le aducă din memoria imediată de nivel 2 (L2), sau
în cazul sistemelor mai puţin evoluate, de pe magistrala sistemului.
Conţinutul memoriei cache trebuie să fie identic cu cel al memoriei principale pentru a
avea siguranţa că procesorul lucrează cu datele reale.
Cele mai multe sisteme bazate pe cipuri 486 şi Pentium utilizează o memorie imediată
externă de nivel 2 (L2)alcătuită din cipuri de memorie RAM statică (SRAM), foarte rapide.
Aceasta reduce şi mai mult timpul pierdut de UCP în aşteptarea datelor de la memoria
sistemului. Aducerea informaţiilor din memoria imediată secundară şi nu din memoria
sistemului este o operaţie mult mai rapidă datorită timpului de acces extrem de mic al
cipurilor SRAM (15ns).
Pe măsură ce frecvenţele de ceas cresc, durata unui ciclu scade. Majoritatea
memoriilor SIMM utilizate în sistemele Pentium mai vechi au timpul de acces de 60ns, ceea
ce înseamnă 16 MHz. În prezent, viteza standard a plăcilor de bază a crescut, iar procesoarele
sunt disponibile la frecvenţe de peste 3GHz. Sistemele mai noi nu mai utilizează o memorie
imediată montată pe placa de bază, deoarece memoriile RAM mai rapide, utilizate în
sistemele moderne, pot ţine pasul cu viteza plăcii de bază.

6.2. Modurile de lucru ale procesoarelor

5
Pe măsura dezvoltării procesoarelor, firmele producătoare au urmărit asigurarea
compatibilităţii dintre modelele vechi şi cele noi. Din acest motiv au fost create trei moduri
diferite de operare ale procesoarelor care se referă la diferitele medii de operare şi afectează
instrucţiunilor şi posibilităţilor cipului. Acestea sunt:
- modul real;
- modul protejat;

6.2.1. Modul de operare real

Calculatoarele originale IBM şi calculatoarele 286 erau prevăzute cu procesoare care


puteau executa instrucţiuni pe 16 biţi, folosind regiştrii interni de 16 biţi şi care puteau adresa
numai 1 MB de memorie, limită impusă de cele 20 de linii de adrese. Acest mod de operare a
devenit cunoscut sub numele de mod real. Soft-ul care lucrează în mod real este de tipul
single-tasking, ceea ce înseamnă că la un moment dat poate rula numai un program. Nu există
o protecţie incorporată pentru a evita ca un program să se suprascrie în memorie peste un alt
program, ceea ce înseamnă că dacă rulează mai mult de un program, unul dintre acestea poate
duce întregul sistem la blocare.
Toate procesoarele cu arhitectură Intel sunt încărcate în mod real. Procesorul poate
trece la un mod mai avansat de operare prin executarea unei comenzi software, lansată de
obicei de un sistem de operare precum Windows sau Linux.

6.2.2. Modul de operare protejat

Operarea în mod protejat permite cipului să protejeze domenii de memorie, astfel


încât, atunci când sunt rulate simultan mai multe taskuri, acestea să nu interfereze în ceea ce
priveşte utilizarea memoriei. În modul protejat, memoria rămâne segmentată, dar acest lucru
nu mai reprezintă un dezavantaj deoarece segmentele devin o modalitate de gestionare a
memoriei şi a proceselor, şi nu o restricţie de adresare.
De exemplu, procesorul 386 care a fost primul procesor pe 32 de biţi din industria
calculatoarelor care putea prelucra un set de instrucţiuni de 32 de biţi, a fost proiectată în
modul de operare protejat, eliminându-se astfel posibilitatea suprascrierii reciproce a
programelor, în memorie.

6.2.3. Modul de operare virtual 8086

Acest mod de operare împarte un singur procesor în mai multe procese virtuale,
fiecare având posibilitatea să ruleze un proces DOS separat, ca şi când ar fi un cip 8086
dedicat. Fiecare procesor virtual are acces la întregul domeniu de adrese de 1MB al modului
real şi poate să folosească aceleaşi instrucţiuni care ar fi disponibile şi în cazul unui cip 8086
dedicat.
Ca exemplu de mod de operare virtual este rularea unei ferestre cu prompter DOS în
cadrul sistemului de operare Windows.
Este de remarcat faptul că toate procesoarele Intel pornesc în mod real. Dacă se
încarcă un sistem de operare pe 32 de biţi, acesta va comuta automat procesorul în modul pe
32 de biţi şi va prelua controlul.

6.3. Soclurile procesoarelor

Intel a creat o serie de socluri numite Socket 1până la Socket 8 utilizate pentru cipurile
sale de la 486 în sus. Tabelul de mai jos reprezintă câteva din caracteristicile acestor socluri:

6
Tipul soclului Nr. de pini Procesoare admise
Socket 1 169 SX/SX2, DX/DX2, DX4 Over Drive
Socket 2 238 SX/SX2, DX/DX2, DX4 Over Drive, 486 Pentium Over
Drive
Socket 3 237 SX/SX2, DX/DX2, DX4 Over Drive, 486 Pentium Over
Drive
Socket 4 273 Pentium 60/66, Pentium 60/66 Over Drive
Socket 5 320 Pentium 75-133, Pentium 75 + Over Drive
Socket 6 235 DX4, 486, Pentium Over Drive
Socket 7 321 Pentium 75-300, Pentium 75 +Over Drive
Socket 8 387 Pentium Pro

Socket 1, 2, 3, şi 6 sunt socluri pentru procesoarele 486, iar Socket 4,5,7 şi 8 sunt
socluri pentru Pentium şi Pentium Pro. Ele sunt reprezentate în figura următoare:

FIG. 6.3.1. Tipuri de socluri ale procesoarelor

Pentru procesoarele mai noi cum ar fi Celeron, firma Intel a creat un alt tip de soclu
(figura 6.3.2) mai ieftin cu denumirea PGA 370 (Pin Grid Array). El este asemănător cu
soclul 7, dar are următoarele diferenţe: număr mai mare de pini şi tip diferit de semnale. Acest
soclu are 370 de pini aranjaţi în zigzag.

7
FIG. 6.3.2. Soclul PGA 370
O parte din aceste tipuri de socluri au fost adoptate şi de alte firme de procesoare,
altele, cum ar fi Compaq, şi-au creat propriile socluri.
În figura 6.3.3. sunt reprezentate câteva plăci de bază cu diferite tipuri de socluri
pentru procesoare Pentium III / Celeron (socket 370), AMD K7 Athlon / Duron (socket A) şi
Pentium IV 478 pini (socket 478).

FIG. 6.3.3. Tipuri de socluri pentru procesoare PIII, AMD K7 şi P IV

6.4. Tipuri de procesoare

Odată cu apariţia diferitelor tipuri de procesoare şi a tehnologiilor acestora, s-au


cristalizat generaţiile de procesoare demarcate de numerele de model ale cipurilor. În primii
zece ani de dezvoltare a calculatoarelor, generaţia unui cip determină ce produse software
puteau fi rulate. În prezent, viteza procesorului este cea care determină dacă un cip poate sau
nu să ruleze un program sau un sistem de operare. Fiecare nouă generaţie a introdus cel puţin
o tehnologie sau un concept care au ridicat nivelul de performanţă în raport cu generaţia
anterioară, la aceiaşi frecvenţă de ceas.
Având în vedere faptul că PC-urile compatibile IBM utilizează mai mult procesoare
Intel, în acest capitol ne vom referi doar la acest tip de procesoare. În afară de firma Intel, cele
mai utilizate procesoare sunt cele ale firmelor AMD şi Cyrix.
Indiferent de model sau firma producătoare, toate procesoarele din calculatoarele
personale actuale au caracteristici comune datorită faptului că ele sunt descendente directe ale
primului procesor, Intel 4004. Acest procesor a fost lansat pe piaţă în 1971. Cipul 4004 avea
regiştrii capabili să manipuleze 4 biţi, prin intermediul unei magistrale de 4 biţi, iar setul de
instrucţiuni este cel care stă la baza procesoarelor actuale, cu suficiente modificări făcute de-a
lungul anilor
Cunoaşterea procesorului este foarte utilă atât pentru înţelegerea caracteristicilor
sistemului, cât şi pentru activitatea de service.

6.4.1. Procesoarele 8088 şi 8086

În 1976, firma Intel a realizat un cip, 8086, pe 16 biţi care adresa 1 MB RAM, dar care
era foarte scump din cauza magistralei pe 16 biţi. Sistemele disponibile în aceea vreme erau
sisteme pe 8 biţi şi utilizatorii nu au fost dispuşi să plătească pentru performanţele
suplimentare ale unui model integral pe 16 biţi. De aceea, în 1978 Intel a introdus cipul 8088
care funcţiona la o frecvenţă de 4,77 MHz, executând o instrucţiune în aproximativ 12
perioade de ceas. Cipul 8088 avea o magistrală de date de 8 biţi, iar magistrala de adrese

8
de 20 biţi, ceea ce permite sistemului să acceseze 2 la puterea 20 adrese ale locaţiilor de
memorie, deci 1MB RAM. Ulterior cipul 8088 a fost reproiectat pentru a lucra la 8 MHz.
Cele două tipuri de procesoare au fost proiectate folosind circuite NMOS (N-channel
Metal Oxid Semiconductor), obţinându-se cipuri rapide, dar mari consumatoare de energie.
Ulterior au fost lansate versiuni cu consum mai redus, bazate pe tehnologia CMOS
(Complementary Metal Oxid Semiconductor).

6.4.2. Procesoarele 80186 şi 80188

Raportul între 80186 şi 80188 este aceleaşi cu cel între 8086 şi 8088: unul este
versiunea îmbunătăţită a celuilalt. Procesorul 80186 este aproape identic cu 8088 şi este
proiectat integral pe 16 biţi. Cipul 80188 este un cip hibrid care face un compromis între
modelul pe 16 biţi şi interfaţa de comunicaţie externă pe 8 biţi. Avantajul acestor procesoare
este că ele includ pe un singur cip 15-20 de componente de sistem ale seriei 8086-8088,
reducând astfel numărul de componente utilizate la proiectarea unui calculator.

6.4.3. Procesoarele 286

Procesorul Intel 80286 (numit 286) a fost lansat în 1981. El se caracterizează prin
magistrală de 16 biţi, frecvenţa de ceas a procesorului de 6, 8, 10, 12, 16 şi 20 MHz (în
funcţie de tipul procesorului) şi magistrala de adrese de 24 biţi, ceea ce înseamnă că el
poate accesa 16 MB RAM. Acest procesor a fost prima încercare a firmei Intel de a produce
un cip care să permită funcţionarea multitasking, prin care mai multe programe pot rula
simultan. Totuşi, în proiecarea acestui procesor, Intel nu a ţinut cont de sistemul de operare
DOS care stabilea în acel moment regulile pe piaţa calculatoarelor personale. În cazul noului
cip, DOS nu putea să folosească întreaga putere a acestuia. El era limitat la modul real şi la
1MB de memorie RAM:

6.4.4. Procesoarele 386

Procesoarele Intel 80386 (numite 386) au însemnat un adevărat pas înainte în


producţia de sisteme PC, datorită faptului că au îmbunătăţit spectaculos performanţele
calculatoarelor personale. Acest ptocesor a servit ca fundaţie pentru toate procesoarele
folosite în sistemele Windows actuale.
Inovaţiile care deosebesc cipul 386 de procesoarele anterioare sunt: proiectarea pe 32
de biţi, atât pentru date, cât şi pentru adrese, optimizat pentru a funcţiona la viteză mare şi cu
sisteme de operare multitasking. Cipul a fost lansat în 1985, dar a fost inclus în sisteme doar
la sfârşitul anului 1986.
Procesorul 386 execută o instrucţiune în aproximativ 4,5 perioade de ceas, cu
magistrala de date de 16 biţi şi magistrală de adrese de 32 de biţi.
Sub controlul software corespunzător, cipul 386 creează mai multe partiţii în memorie,
fiecare dintre acestea comportându-se ca un sistem de sine stătător.
Un sistem 386 care funcţionează în modul real virtual sub un software de tipul
Windows poate rula mai multe programe în acelaşi timp. Deoarece procesorul poate rula o
singură aplicaţie la un moment dat, programul Windows administrează timpul pentru
executarea fiecărei aplicaţii prin utilizarea unor „felii de timp” (time slices). Datorită faptului
că cipul este rapid, iar feliile de timp sunt fracţiuni de secundă, toate aplicaţiile par să lucreze
simultan sub Windows.
Printre principalele variante de procesoare 386 sunt:
- 386SX, pe 32 de biţi, cu regiştrii interne de 32 biţi, magistrală de date de 16 biţi,
lucrează în gama de frecvenţe între 16 şi 33 MHz, magistrala de adrese de 24 biţi

9
poate adresa 16 MB de memorie;
- 386SL are aceleaşi performanţe ca şi procesorul 386SX, dar a fost proiectat pentru
laptopuri şi în general lucrează la frecvenţa de 25 MHz;
- 386DX, pe 32 de biţi, cu regiştrii interni de 32 biţi, magistrală de date de 32 biţi,
conţine 275.000 tranzistoare, se livrează într-o capsulă cu 132 pini, este realizat în
tehnologie CMOS (Complementary Metal Oxide Semiconductor), lucrează în
gama de frecvenţe între 16 şi 33 MHz, poate adresa 4 MB de memorie.

6.4.5. Procesoarele 486

Spre deosebire de tranziţiile dintre generaţiile anterioare, trecerea la a patra generaţie


nu a fost marcată de nici o diferenţă fundamentală de operare, cum ar fi un nou mod de lucru.
Totuşi, apariţia procesoarelor 80486 (numite 486) a însemnat un alt pas important în producţia
de sisteme PC.
Un procesor 486 este practic de 2 ori mai rapid decât unul 386 cu aceeaşi frecvenţă a
ceasului datorită următoarelor caracteristici:
- timpul redus de execuţie a unei instrucţiuni. În medie, procesorul 486 execută o
instrucţiune în doar două perioade de ceas.
- cache-ul intern (de nivel 1). Cache-ul inclus în cipul procesorului are o proporţie
de reuşite de 90-95%. O reuşită este o operaţie de citire care nu necesită stări de
aşteptare.
- ciclurile de memorie în modul burst (în rafală). Un transfer în memorie de 32 biţi
(4 octeţi) se face pe două perioade de ceas. După un transfer standard de 32 de biţi,
datele care urmează până la 12 octeţi (sau 3 transferuri) pot fi mutate utilizând o
singură perioadă pentru fiecare transfer. Astfel un bloc de 16 octeţi continuu şi
secvenţial de memorie poate fi transferat în 2 + 3 = 5 perioade de ceas, în loc de 8
perioade sau chiar mai mult.
- coprocesor matematic intern. Coprocesorul matematic funcţionează sincron cu
procesorul principal şi execută instrucţiuni matematice în mai puţine cicluri ale
ceasului decât modelele anterioare.
Cipurile 486 au trei moduri de operare (real, protejat şi virtual 8086), regiştrii de 32
de biţi, magistrală de adrese de 32 de biţi, care permite accesul direct la 4 GB de memorie.
Deşi procesoarele 486 au câteva caracteristici comune cum ar fi arhitectura pe 32 de
biţi, memorie cache internă, diferitele variante se deosebesc în unele privinţe cum ar fi viteza
maximă şi configuraţia pinilor. Astfel se disting următoarele versiuni: 486SX, 486DX,
486DX2, 486DX4. În tabelul de mai jos sunt reprezentate pentru fiecare variantă, gamele de
frecvenţă:

Tip procesor Frecvenţa ceasului (MHz) Caracteristici


486SX 16, 20, 25, 33, 40, 50 Dimensiunea regiştrilor – 32 biţi
486DX 25, 33, 50 Magistrala de date – 32 biţi
486DX2 40, 50, 66, 80 Magistrala memoriei – 32 biţi
486DX4 75, 100, 120 Cache intern – 8K

Un procesor garantat pentru o anumită frecvenţă funcţionează la orice frecvenţă mai


mică. De exemplu, un cip 486DX garantat la 100 MHz lucrează la 75 de MHz dacă frecvenţa
plăcii de bază este de 25MHz. Procesoarele DX2 funcţionează în interior cu de 2 ori frecvenţa
de ceas a plăcii de bază, iar procesoarele 486DX4 cu de 2,5-3 ori frecvenţa plăcii de bază.
În afara diferenţelor de viteze, procesoarele 486 au şi mici diferenţe în configuraţia
pinilor. Procesoarele SX, DX şi DX2 au aceeaşi configuraţie de 168 de pini, în timp ce
procesorul numit 487 SX (o altă variantă de 486) are o configuraţie pe 169 de pini. Dacă placa

10
de bază are două socluri, primul corespunde unui cip cu 168 de pini, în timp ce cel de-al
doilea unui cip cu 169 de pini.
Familia de procesoare 486 are performanţe ridicate deoarece incorporează dispozitive
care anterior erau externe cum ar fi: controllerul de cache, memoria cache şi coprocesorul
matematic.
Coprocesorul matematic numit câteodată şi MCP (Main CoProcessor) este inclus în
procesoarele din seria 486 DX cu scopul de realizare a calculelor matematice complexe, mai
rapid.

6.4.6. Procesorul Pentium

Primul cip Pentium a fost lansat de firma Intel în anul 1993. Acest cip se deosebeşte
de cele anterioare deoarece are două canale identice de prelucrare a datelor, ceea ce îi permite
să execute două instrucţiuni în acelaşi timp, această capacitate numindu-se tehnologie
superscalară. Datorită acestei tehnologii, cipul Pentium poate executa mai multe instrucţiuni
cu viteza de două instrucţiuni pe ciclu de ceas, ceea ce îl deosebeşte de procesorul 486. În
mod obişnuit, de avantajele arhitecturii superscalare beneficiază numai programele compilate
de un compilator cu optimizare. Totuşi, Intel a pus la punct o soluţie şi pentru programele
existente, prin împărţirea acestora în segmente mai mici şi trimiterea acestora către două
canale de prelucrare simultană.
Printre principalele caracteristici ale primelor generaţii de procesoare Pentium sunt:
- magistrala externă de date - 64 biţi;
- dimensiunea regiştrilor – 32 biţi;
- magistrala adreselor de memorie – 32 biţi;
- memoria maximă adresată – 4GB;
- frecvenţele nominale maxime – 60, 66 MHz (prima generaţie), 75, 90, 100, 120, 133,
150, 200 MHz (a doua generaţie) etc.;
- multiplicarea tactului CPU – 1x (prima generaţie), 1,5 x – 3x (a doua generaţie);
- mărimea memoriei imediate – 8KB cod, 8KB date;
- tipul memoriei imediate incorporate – asociativă pe seturi cu 2 căi, write-back pentru
date;
- capsula – 273 pini, 296 pini;
- coprocesor matematic – incorporat;
- tensiunea de alimentare – 5V (prima generaţie), 3,465V, 3,3 V, 3,1V, 2,9V (a doua
generaţie).
Cele două canale ale unui procesor Pentium sunt numite u şi v. Canalul u este canalul
principal care execută toate instrucţiunile pentru calculul cu numere întregi şi în virgulă
mobilă. Canalul v este canalul secundar care execută numai instrucţiuni simple de calcul cu
numere întregi şi unele instrucţiuni în virgulă mobilă. Procesul prin care se execută două
instrucţiuni simultan se numeşte pairing (împerechere).
În figura 6.4.6.1. este reprezentată arhitectura internă a unui procesor Pentium.
Procesorul Pentium este prevăzut cu un modul BTB (Branch Target Buffer), care
utilizează o tehnică numită branch prediction (predicţia salturilor). Acest modul reduce la
minim timpii de aşteptare în unul sau mai multe canale de procesare, cauzaţi de întârzierile în
preluarea instrucţiunilor corespunzătoare. Utilizarea acestei tehnici permite procesorului
Pentium să menţină în funcţiune, la viteza maximă, cele două canale ale sale.
Pentium are două memorii imediate (cache) ce îmbunătăţeşte performanţele, interne,
separate, de câte 8KB fiecare, una pentru date şi una pentru instrucţiuni. Ele sunt organizate în
două blocuri asociate, fiecare dintre ele fiind împărţit în câte două linii de 32 de biţi fiecare.
Fiecare memorie cache are câte un modul TLB (Translation Lookaside Buffer) dedicat,
care converteşte adresele logice succesive în adrese fizice. Memoria cache poate fi

11
configurată pentru ca datele să fie tratate în modul Write-Back sau Write-Through, linie cu
linie. În modul Write-Back, memoria cache păstrează atât operaţiile de scriere, cât şi cele de
citire, în comparaţie cu modul Write-Through, care memorează doar citirile. Folosirea
modului Write-Back determină reducerea volumului comunicaţiei între CPU şi memoria
sistemului.
Sistemele bazate pe procesor Pentium pot beneficia de memorii cache de nivel 2,
compuse din cipuri foarte rapide de tipul SRAM (Static RAM). Atunci când unitatea CPU are
nevoie de date care încă nu există în memoria cache de nivel 1 apar ciclurile de aşteptare.
Dacă datele necesare sunt deja prezente în memoria cache de nivel 2, procesorul poate
continua să lucreze fără a mai folosi ciclurile de aşteptare.
Toate procesoarele incorporează modulul de administrare SMM (System Management
Mode) care asigură controlul complet al facilităţilor de gestionare a alimentării, în scopul
reducerii consumului de energie.

FIG. 6.4.6.1. Arhitectura internă a unui procesor Pentium

Tipuri de procesoare Pentium

Procesorul Pentium din prima generaţie a fost furnizat la frecvenţele de 60 şi


66MHz, folosea o capsulă cu 273 pini şi era alimentat la 5V. În această variantă, procesorul
funcţiona la frecvenţa plăcii de bază, deci factorul de multiplicare era 1x. Acest cip a fost
realizat în tehnologie BiCMOS (Bipolar Complementary Metal Oxid Semiconductor) cu
trasee de 0,8 microni. Datorită numărului mare de tranzistoare incorporate (3,1 milioane),
pastila de siliciu a cipului era foarte mare şi dificil de fabricat. Existau de asemenea probleme
datorită consumului mare de energie, alimentarea făcându-se la 5 V, ceea ce crea şi probleme
de protecţie împotriva încălzirii procesorului. Această ultimă problemă a putut fi rezolvată
prin montarea unui ventilator. Totuşi a rămas problema dimensiunii cipului.

12
Procesorul Pentium din generaţia a doua a apărut în 1994, la început în variantele
de 90 şi 100MHz, iar ulterior variante până la 200 MHz. Acest cip utilizează tot tehnologia
BiCMOS, dar cu trasee de 0,6 microni care reduc dimensiunile pastilei de siliciu, precum şi
consumul de energie, tensiunea de alimentare fiind de 3,3V. Versiunile mai noi au chiar trasee
de 0,35 microni. Capsula corespunzătoare acestui procesor este de tipul SPGA (Staggered
PIN Grid Array) cu 296 de pini. De asemenea numărul de tranzistoare implantate în pastila de
siliciu este de 3,3 milioane. Numărul suplimentar de tranzistoare se datorează modulului
SMM, controllerului de întreruperi şi interfeţei pentru lucrul cu procesoare în pereche.
Controllerul APIC şi interfaţa pentru procesoare în pereche realizează armonizarea
configuraţiilor în care două cipuri Pentium din a doua generaţie lucrează simultan pe aceeaşi
placă de bază. Multe din plăcile de bază Pentium sunt livrate cu două socluri Socket 7, care
permit folosirea integrală a capacităţii de multiprocesare a noilor cipuri.
Procesoarele Pentium din generaţia a doua au circuite de multiplicare a tactului astfel
încât procesorul să funcţioneze la o viteză mai mare decât magistrala. Raportul dintre
frecvenţa internă a procesorului şi cea a magistralei este controlat prin doi pini ai cipului,
având indicativele BT1 şi BT2. Există tabele în care este reprezentat modul în care starea
acestor pini afectează multiplicarea frecvenţei de ceas în procesorul Pentium.
Procesorul Pentium MMX face parte din a treia generaţie de procesoare Pentium şi a
fost lansat în 1997. Gama de frecvenţe la care funcţionează acest procesor este de 166, 200,
233 şi 266 MHz. Acest procesor are multe elemente în comun cu procesorul din a doua
generaţie inclusiv arhitectura superscalară, suportul multiprocesor, controllerul local APIC şi
posibilităţile de gestionare a energiei (Power Management). Elementele noi sunt: o unitate
MMX cu canale pentru executarea instrucţiunilor, memorie cache write-back de 16KB pentru
cod şi 4,5 milioane de tranzistoare. Cipurile Pentium MMX sunt produse printr-o tehnologie
îmbunătăţită CMOS pe siliciu, cu trasee de 0,35 microni, care permite un nivel de tensiune
mai scăzut, de 2,8V şi deci consum mai mic de energie.
Pentru a putea utiliza acest tip de procesor, a fost necesară construirea unei plăci de
bază care să fie în măsură să furnizeze această tensiune de 2,8V. Pentru a crea o placă de bază
mai flexibilă în ceea ce priveşte aceste tensiuni schimbătoare, Intel a introdus soclul Socket 7
cu VRM (Voltage Regulator Module). Acest modul se introduce în soclu alături de procesor
şi furnizează tensiunea corectă. El poate fi înlocuit uşor, iar configurarea plăcii de bază la
schimbarea lui se face foarte simplu. Un alt element nou pe care în aduce cipul Pentium
MMX este faptul că el incorporează un proces numit SIMD (Single Instruction Multiple Data)
care permite ca o instrucţiune să efectueze o operaţie pe mai multe porţiuni de date. Acest
lucru este foarte util în cazul aplicaţiilor multimedia şi de comunicare în care aplicaţiile
rulează bucle repetitive de instrucţiuni care necesită foarte mult timp pentru a fi executate. În
plus, au fost adăugate 57 de instrucţiuni noi, special pentru a trata datele audio, video şi
grafice.
Procesorul Pentium II a fost lansat în 1997, el numindu-se înainte de lansare oficială
Klamath. Gama de frecvenţe la care funcţionează acest procesor este de 233, 266, 300, 333,
350, 400 şi 450MHz. Unul din elementele noi pe care le aduce acest tip de procesor este
construcţia fizică a sa. Cipul se prezintă sub forma unui cartuş cu conector unic de margine
SEC (Single Edge Contact) şi împreună cu câteva cipuri de memorie cache de nivel 2 este
montat pe o mică placă cu circuite (asemeni unui modul SIMM supradimensionat) închisă
într-un cartuş de metal şi material plastic. Conectarea la placa de bază se face printr-un
conector de margine asemănător cu cel pentru plăcile de extensie. Această soluţie constructivă
a dus la scăderea preţului procesorului.
Partea centrală a procesorului Pentium II are 7,5 milioane de tranzistoare, dimensiunea
conectorilor variind de la 0,35 microni la 0, 25 microni. De aici rezultă o dimensiune mai
mică a pastilei de siliciu, precum şi consum de energie mai mic.

13
Un alt element de noutate îl constituie dublarea memoriei cache interne de nivel 1 de
la 16KB la 32 KB. Procesorul Pentium II este prevăzut cu execuţie dinamică, denumire care
defineşte următoarele îmbunătăţiri:
- predicţia multiplă a salturilor, pentru a prevedea fluxul programului prin mai multe
ramuri;
- analiza fluxului de date care programează instrucţiunile astfel încât acestea să fie
executate când sunt gata independent de ordinea lor în programul iniţial;
- execuţia speculativă, care creşte viteza de execuţie depăşind contorul programului şi
executând instrucţiunile care vor fi necesare.
O altă noutate este existenţa a două magistrale independente (arhitectură DIB – Dual
Independent Bus), magistrala memoriei cache de nivel 2 şi magistrala de sistem de la procesor
la memoria principală. Procesorul poate utiliza ambele magistrale simultan astfel încât pot fi
transferate de două ori mai multe date în şi din procesor. De exemplu la procesorul Pentium II
de 333MHz memoria cache este de 2,5 ori mai rapidă decât a celorlalte procesoare Pentium
din generaţiile anterioare.
Procesorul Pentium III a fost lansat în 1999, numele de cod dinaintea lansării fiind
Katmai. El se bazează pe o nouă tehnologie numită SSE (Streaming SIMD, SIMD = Single
Instruction Multiple Data) bazată pe un set de 70 de coduri SIMD care permit programelor să
definească funcţii de procesare tridimensionale printr-o singură comandă. SSE presupune de
asemenea introducerea unor noi regiştrii pentru execuţia funcţiilor multimedia, ceea ce a dus
la creşterea numărului de tranzistoare la 9,5 milioane.
Procesorul Pentium IV a fost lansat cu numele de cod Willamente. El rulează pe 32
de biţi, are 4 unităţi de prelucrare în virgulă mobilă şi arhitectura pastilei de siliciu este de
0,13 microni, fiind confecţionată din cupru. Procesorul Intel IV a fost conceput pentru a creşte
performanţele în aplicaţii precum prelucrarea video digitală şi jocurile on-line.
Microarhitectura lui P4 se numeşte NetBurst şi a fost special proiectată pentru a face faţă
noilor aplicaţii multimedia şi Internet. Principalele caracteristici ale procesorului Pentium IV
sunt:
- tehnologie hyper-pipelined (mai multe conducte de prelucrare a datelor);
- funcţionarea unităţilor ALU la frecvenţă dublă faţă de frecvenţa de tact a
procesorului;
- magistrala sistemului de 400 MHz;
- existenţa unui nou nivel de cache L1 denumit Execution Trace Cache şi a nivelului
L2 de 256KB care este on-cip;
- magistrala sistemului de 400MHz asigură o rată de transfer de 3,2GB între procesor
şi controllerul de memorie, fiind cea mai mare rată de transfer disponibilă pentru un sistem
desktop;
- numărul de tranzistoare este de 42 de milioane;
- suportă numai memorii de tip Dual Channel (32 biţi) PC 800 Rambus care după cum
se ştie sunt memorii care oferă de aproximativ 3-4 ori performanţa clasicului SDRAM PC133
Problema care se ridică însă pentru acest tip de memorie este preţul.
Pentru calcule cu întregii, procesorul pentium IV are integrate două unităţi de calcul
care au un buffer ce poate conţine până la 126 de instrucţiuni, astfel se pot executa un număr
dublu de instrucţiuni în raport cu frecvenţa procesorului.
Ca exemple, în figura 6.4.6.2. este reprezentat procesorul Intel Pentium IV, iar în
figura 6.4.6.3. procesorul AMD Athlon XP 1800+.

14
FIG. 6.4.6.2. Procesorul Intel Pentium IV

Caracteristicile acestui procesor sunt: soclu – mPGA-478, BUS – 400 MHz, cache –
L1 – 8KB, L2 – 256KB, tehnologie – 0,13 microni, include tehnologie MMX media
enhancement.

FIG. 6.4.6.3. Procesorul AMD Athlon XP 1800+

Caracteristicile acestui procesor sunt: soclu – Socket A, BUS – 266 MHz, cache – L1
– 128KB, L2 – 256KB, arhitectură – 32 biţi, tehnologie – 0,18 microni, alimentare – 1,75V.

15