CAPITOLUL VII.

PLĂCILE DE BAZĂ ŞI MAGISTRALELE

Una din cele mai importante componente a unui sistem de calcul este o placă cu
circuite, de dimensiuni mari, numită placă de bază sau placă de sistem. Pe placa de bază se
fixează cele mai multe dintre componentele sistemului, cum ar fi: procesorul, memoria, placa
video, placa de sunet etc. Toate componentele ce se adaugă unui calculator se conectează la
magistrala de extensie, care este o parte a plăcii de bază.

7.1. Formele constructive ale plăcilor de bază

Formele constructive ale plăcilor de bază se referă la dimensiunile fizice ale acestora,
care determină tipul de carcase în care acestea vor fi introduse. Există mai multe tipuri de
plăci de bază, cele mai importante sunt: Baby-AT, full-size AT, LPX NLX şi ATX.

Placa Baby-AT
Prima placă de bază folosită pe scară largă pentru calculatoarele personale a fost placa
originală IBM-PC, urmată de placa IBM XT care avea câteva modificări cum ar fi numărul de
conectori (8 în loc de 5), distanţa dintre conectori (0,8 inci în loc de 1 inci) şi eliminarea
portului pentru casete destinat salvării programelor pe casete cu bandă. Dimensiunea acestei
plăci este de 8,5 x 12 inci. Aceste dimensiuni au devenit standardul de facto în întreaga
industrie a calculatoarelor personale.
Placa de bază Baby-AT are aproximativ aceeaşi formă cu placa de bază originală IBM
XT, cu unele modificări aduse poziţiei orificiilor pentru şuruburi. Aceste plăci folosesc pentru
tastatură conectori de tipul standard DIN cu 5 pini. Plăcile de bază de tipul Baby-AT se
potrivesc în orice tip de carcasă cu excepţia celor denumite slimline (extraplate).
Dimensiunile acestei plăci s-au dovedit a fi prea mici pentru numărul mare de componente ce
urmau să fie montate pe placă şi din acest motiv IBM a creat alte tipuri de plăci.
Placa de bază full-size AT este numită astfel deoarece ea reproduce modelul original
de placă de bază IBM AT. Dimensiunile acesteia sunt de aproximativ 12 inci lăţime şi 13,8
inci lungime. Conectorul de tastatură şi conectorii de extensie trebuie, conform cerinţelor de
amplasare specifice, să se potrivească cu orificiile carcasei. Acest tip de placă se va potrivi
numai într-o carcasă de tip AT Standard sau Tower. În prezent aceste plăci nu se mai produc.
Placa de bază LPX are mai multe caracteristici distinctive. În construcţia ei s-a pornit
de la faptul că, crearea unor PC-uri cu profil redus era împiedicată de înălţimea plăcilor de
extensie. Cea mai importantă caracteristică este aceea că sloturile de extensie se găsesc pe o
placă Bus Rider (multiextensie), fixată pe placa de bază. Plăcile de extensie trebuie fixate în
placa multiextensie, în poziţie culcată. Conectorii de extensie sunt plasaţi pe o parte sau pe
ambele părţi ale plăcii multiextensie, depinzând de modelul de carcasă şi de sistem. O altă
caracteristică deosebită este plasarea standard a conectorilor în spatele plăcii. O placă LPX are
un şir de conectori pentru interfaţa video (VGA, 15 pini), portul paralel (25 pini), 2 porturi
seriale (9 pini fiecare) şi conectori de tipul mini-DIN PS/2 pentru mouse şi tastatură. Toţi
aceşti conectori sunt montaţi de-a lungul laturii din spate a plăcii de bază şi pătrund printr-o
fantă în carcasă (figura 7.1.1).

1
 FIG. 7.1.1. Modul de reprezentare a dispunerii conectorilor din partea posterioară a
unei plăci LPX

Placa de bază NLX este tot o placă care foloseşte o placă multiextensie, diferenţa
fiind că placa multiextensie se află la marginea plăcii de bază şi dispune de un rând de
conectoare pe prima jumătate de lungime şi de două rânduri de conectoare pe cea de-a doua
jumătate de lungime.
Placa de bază ATX este cea mai utilizată în ultimul timp, ea incluzând cele mai
apreciate caracteristici ale plăcilor de bază Baby-AT şi LPX, în plus numeroase alte
îmbunătăţiri. Forma constructivă a plăcii de bază ATX este asemeni celei a plăcii de bază
Baby-AT a cărei poziţia a fost rotită în interiorul şasiului cu 90 de grade, la care se adaugă
schimbarea conectorului şi a locului de amplasare a sursei de alimentare. Standardul ATX
defineşte numărul şi poziţia găurilor de prindere a plăcii şi face recomandări privind poziţia
componentelor, a plăcilor de extensie şi a conectorilor pentru porturi. Această formă este
incompatibilă cu celelalte anteriore. Specificaţia ATX oficială a fost definitivată de Intel în
1995, ea aducând faţă de standardele anterioare următoarele îmbunătăţiri:
- panou extern incorporat cu conectoare I/O pe două rânduri;
- un singur conector intern de alimentare cu cheie;
- o altă amplasare a procesorului şi a memoriei astfel încât acestea să nu se
intersecteze cu nici una din plăcile de extensie şi mai aproape de sursa de
alimentare;
- o altă amplasare a conectorilor I/O (pentru unităţile de dischetă şi hard-disk) astfel
încât accesul la acestea să fie mai uşor, iar cablurile interne să fie mai scurte;
- îmbunătăţirea răcirii direct de ventilatorul sursei de alimentare;
- preţ de producţie mai scăzut.
Având în vedere că în prezent cele mai utilizate plăci de bază sunt de tipul ATX, vom
prezenta configuraţia şi caracteristicile acesteia în figura 7.1.2.
Se observă că în zona compartimentelor de unitate placa de bază este mult mai liberă,
iar procesorul, memoria şi conectorii interni sunt amplasaţi în afara zonei sloturilor. De
asemenea se observă poziţia sursei de alimentare şi a ventilatorului acesteia.

2
 FIG. 7.1.2. Configuraţia plăcii de bază ATX

7.2. Componentele plăcilor de bază

Principalele componente ale unei plăci de bază moderne sunt:

- soclul sau conectorul procesorului;
- setul de cipuri;
- cipul Super I/O;
- memoria BIOS;
- soclurile pentru memorie;
- conectoarele de magistrală;
- regulatorul de tensiune al unităţii CPU;
- bateria.

În afara procesorului, pentru completarea sistemului, mai este necesar un set de cipuri
cum ar fi: generatorul de tact, controllerul de magistrală, temporizatorul sistemului,
controllere de întreruperi şi DMA, memoria şi ceasul CMOS etc. Plăcile de bază Pentium sunt
echipate cu un set de cipuri de înaltă performanţă care permite verificarea parităţii precum şi
utilizarea codului ECC (Error Correcting Code) în cazul modulelor de memorie cu paritate.
Cipul Super I/O conţine cel puţin următoarele trei componente: controllerul unităţii
de dischetă, două controllere pentru porturile seriale şi controllerul portului paralel.
Toate plăcile de bază trebuie să conţină un cip numit BIOS (Basic Input/Output
System). BIOS este o colecţie de programe incorporate într-unul sau mai multe cipuri
EPROM (Erasable Programmable Read Only Memory) sau EEPROM (Electrically EPROM),
denumite şi Flash ROM, în funcţie de tipul calculatorului. Această colecţie de programe este
cea care se încarcă prima, imediat după pornirea calculatorului, chiar înaintea sistemului de
operare. Principale funcţii ale BIOS sunt:
- POST (Power On Self Test) – program care testează procesorul, memoria, setul de
cipuri, adaptorul video, controllerele de disc, unităţile de disc, tastatura şi alte componente ale
calculatorului;
- Bootstrap loader – rutină care găseşte sistemul de operare şi îl încarcă;
- BIOS – colecţia de drivere utilizate pentru a acţiona ca o interfaţă de bază între
sistemul de operare şi hardware. Atunci când se rulează Windows în Safe Mode se rulează de
fapt doar driverele BIOS;

3
 - CMOS Setup – program pentru configurarea şi setarea sistemului care permite
configurarea parametrilor plăcii de bază şi ai setului de cipuri, a datei şi a orei, a parolelor, a
unităţilor de disc şi a altor parametrii de bază ai sistemului.
Principalele companii specializate în proiectarea unor produse ROM BIOS sunt:
American Megatrends, Inc. (AMI), Phoenix şi Award Software.
Soclurile de memorie sunt soclurile de pe placa de bază în care se introduc modulele
de memorie RAM. Aceste module se fixează în bancuri aflate pe placa de bază. De exemplu,
în cazul modulelor de 72 de pini, acestea vor fi instalate perechi datorită faptului că plăcile
sunt proiectate să lucreze pe 64 de biţi, în timp ce modulele DIMM se instalează unul câte
unul pe câte un banc de 64 biţi. Celelalte tipuri de module se fixează în funcţie de numărul de
pini.
Ca exemple, în figurile 7.2.1. şi 7.2.2. sunt reprezentate două tipuri de plăci de bază
pentru Intel Pentium IV, respectiv AMD Athlon XP 2700 cu toate componentele acestora.

FIG. 7.2.1. Placa de bază AV 40

Această placă are următoarele caracteristici: tipul ATX, procesoare: Intel

Pentium 4, Celeron, cipset: VIA P4X266A, VIA VT8233A, memorie: DDR266/200
Compliant 3GB DRAMs 3 x 184 – pin DIMM, sunet: AC97, interfaţă IDE:
ATA133/100/66, sloturi: 4xPCI, 1 x CNR Overclocking – FSB, Multiplier.

4
 FIG. 7.2.2. Placa de bază ASUS A7V333-x

Aceasta placă are următoarele caracteristici: tipul ATX, procesoare: AMD Athlon
XP 2700 + CPU care suportă 333 MHz FSB, soclu: Socket A, cipset: VIA KT333, memorie:
3 x DDR333/2.7GB, AGP: 4x, sunet: onboard Realtek CODEC with high-quality 6 channel
audio, interfaţă IDE: 2 x UDMA 100, sloturi: 5 x PCI, 1 x ACR, 2 x USB.

7.3. Magistrale de sistem

Magistrala este calea prin care pot circula datele în interiorul unui calculator, între
două sau mai multe elemente ale acestuia. Calculatorul are o ierarhie a diferitelor magistrale
deoarece magistralele mai lente sunt legate la magistrale mai rapide. Fiecare dispozitiv din
sistem este conectat la una din magistrale, unele dintre ele funcţionând ca punţi între
magistrale. Principalele magistrale ale unui PC sunt:
1. Magistrala procesorului care este cea mai rapidă şi face parte din nucleul setului
de cipuri şi al plăcii de bază. Magistrala procesorului este calea de comunicare între CPU
(unitatea centrală de prelucrare) şi cipurile cu care lucrează direct. Această magistrală este
folosită pentru a transfera date între CPU şi magistrala principală a sistemului sau între CPU
şi memoria cache externă. În sistemele Pentium II, magistrala procesorului funcţionează la
frecvenţa de 66 sau 100 MHz şi are lăţimea de bandă de 64 de biţi.
2. Magistrala AGP (Accelerated Graphics Port) care este o magistrală de mare viteză
de 66 MHz, pe 32 de biţi destinată în special pentru o placă video.
3. Magistrala PCI (Pheripheral Component Interconnect) apare în sistem ca un
ansamblu de conectoare pe 32 de biţi pentru adaptoare SCSI, plăci de reţea, plăci video.
4. Magistrala ISA (Industry Standard Architecture) este o magistrală foarte lentă cu o
frecvenţă de 8 MHz, pe 16 biţi, dar care se menţine pentru legătura cu diferite periferice mai
lente cum ar fi modemul şi placa de sunet.

7.3.1. Magistrala procesorului

Magistrala procesorului are scopul de transmitere şi recepţionare a datelor de la CPU,

ea lucrează la o viteză mult mai mare decât orice altă magistrală a sistemului. Magistrala este
compusă din circuite electrice pentru date, pentru adrese şi pentru comenzi. De exemplu

5
pentru un sistem Pentium, magistrala procesorului are 64 linii de date, 32 linii de adrese şi
linii de comandă asociate.
Magistrala procesorului este legată la pinii procesorului şi poate transfera un bit de
date pe o linie de date la fiecare perioadă sau la două perioade ale ceasului.
În figura 7.3.1.1. este reprezentată arhitectura tipică a unui sistem Pentium II, cu
diferitele niveluri ale magistralelor din sistem.

FIG. 7.3.1.1. Arhitectura internă a unui calculator cu procesor PII

Din figură se observă că memoria cache funcţionează la jumătate din frecvenţa internă
a procesorului în loc de frecvenţa plăcii de bază. De asemenea frecvenţa plăcii de bază este de
100 MHz, ceea ce îmbunătăţeşte performanţele memoriei principale. O altă modificare pentru
procesorul Pentium II o reprezintă adăugarea unei magistrale AGP care permite ca placa
video să se afle pe o magistrală proprie de mare viteză.
Magistrala memoriei este utilizată la transferul informaţiilor între CPU şi memoria
principală (RAM) a sistemului. Această magistrală este o parte a magistralei procesorului, sau
de cele mai multe ori este implementată separat cu un set de cipuri responsabil cu transferul
informaţiilor între magistrala procesorului şi memorie. În sistemele a căror frecvenţă este mai
mare decât posibilităţile cipurilor de memorie se utilizează un set de cipuri numit controllerul
memoriei care realizează interfaţa între magistrala rapidă a procesorului şi memoria
principală, mai lentă.

6
 Magistrala de adrese este parte a magistralei procesorului şi a celei de memorie şi ea
este reprezentată pentru procesorul Pentium de cele 32 de linii de adrese. Magistrala de adrese
este folosită pentru a indica adresa de memorie sau adresa de pe magistrala sistemului care va
fi utilizată în cadrul operaţiei de transfer al datelor. Adresarea permite transferarea
informaţiilor mapate în memorie şi accesul aleatoriu la informaţii. De asemenea permite
transportarea octeţilor de date exact în locaţiile unde vor fi stocaţi sau folosiţi. Magistrala de
adrese indică precis locul în care va avea loc următorul transfer în memorie sau pe magistrală.
Dimensiune magistralei de memorie determină mărimea memoriei pe care unitatea centrală o
poate accesa direct.

7.3.2. Magistrala I/O

Magistrala I/O (Input/Output) permite procesorului să comunice cu dispozitivele

periferice. Aceasta asigură o conexiune de mare viteză, îmbunătăţind posibilităţile PC-ului.
Magistrala I/O permite adăugarea de dispozitive calculatorului pentru a-i extinde
posibilităţile. Numărul sloturilor de extensie poate varia de la un calculator la altul.

Tipuri de magistrale I/O

În scopul obţinerii unor performanţe cât mai bune, respectiv creşterea vitezei de
intrare/ieşire a fost necesară şi îmbunătăţirea magistralelor I/O, impunându-se ca acestea să fie
cât mai rapide. În funcţie de arhitectura lor, pot fi identificate următoarele tipuri de magistrale
de I/O:
- ISA (Industry Strandard Arhitecture);
- MCA (Micro Channel Arhitecture);
- EISA (Extended ISA);
- VL-Bus (VESA Local Bus);
- PCI (Peripheral Component Interconnect);
- AGP.
Aceste magistrale se deosebesc în principal prin volumul datelor transferate simultan
şi prin viteza cu care se face acest transfer. Arhitectura magistralei este realizată cu un set de
cipuri care este conectat la magistrala procesorului.
Magistrala ISA este arhitectura de magistrală utilizată la primul IBM PC în 1981.
Iniţial a fost o magistrală de 8 biţi, iar apoi a fost extinsă la 16 şi 32 de biţi. ISA stă la baza
calculatorului personal modern şi este principala arhitectură folosită astăzi la marea majoritate
a sistemelor PC. Ea a permis ca majoritatea componentelor unui sistem, cum ar fi porturile
seriale, porturile paralele, adaptoarele video şi de sunet să fie interschimbabile între sistemele
compatibile IBM.
În cazul magistralei ISA de 8 biţi, o placă adaptoare are 62 de contacte pe marginea sa
inferioară, ea se introduce într-un conector cu 62 de contacte montat pe placa de bază. Din
punct de vedere electronic, acest conector furnizează 8 linii de date şi 20 de linii de adrese şi
permite lucrul cu 1 MB de memorie.

FIG- 7.3.2.1. Conectorul magistralei ISA pe 8 biţi

A1...A31 şi B1...B31 reprezintă notaţiile pentru pini, în total 62 de pini, fiecare dintre
aceştia având o anumită semnificaţie.

7
 Magistrala ISA pe 16 biţi a apărut pe piaţă odată cu lansarea procesorului 286. Acest
procesor avea o magistrală de date care îi permitea comunicaţia pe 16 biţi cu placa de bază şi
cu memoria. Din acest motiv a fost necesară fie crearea unei noi magistrale I/O, cu sloturi
corespunzătoare de extensie, fie proiectarea unui sistem care să admită atât plăcile pe 8 biţi
cât şi cele pe 16 biţi. IBM a optat pentru cea de-a doua soluţie şi a introdus un sistem PC AT
cu un set de sloturi de extensie care utilizau conectori suplimentari pentru lucrul pe 16 biţi.
Conectorul suplimentar al slotului de extensie conţine 36 de pini pentru semnalele necesare
realizării unei căi mai largi de date. În plus, doi dintre pinii conectorului de 8 biţi au primit o
altă destinaţie.
Magistrala ISA pe 32 biţi a fost disponibilă după o perioadă de la apariţia
procesoarelor pe 32 biţi. Porţiunea suplimentară a magistralei era folosită în general pentru
extensii de memorie sau plăci video particulare.
Magistrala MCA. Apariţia procesoarelor pe 32 de biţi a făcut ca magistrala ISA să nu
mai corespundă puterii noii generaţii de procesoare. În loc să extindă magistrala ISA, IBM a
decis să construiască o nouă magistrală MCA (Micro Channel Architecture). MCA este
complet diferită de magistrala ISA şi îi este superioară din toate punctele de vedere. Un sistem
MCA este foarte uşor de folosit deoarece este lipsit de jumpere şi comutatoare, atât pe placa
de bază, cât şi pe plăcile adaptoare. Acest tip de magistrală nu a fost utilizat pentru mult timp
datorită faptului că plăcile adaptoare pentru sisteme ISA nu funcţionează în sisteme MCA.
MCA admite controlul total al magistralei (bus mastering) prin care orice dispozitiv
poate cere acces la magistrală în scopul comunicării cu un alt dispozitiv, conectat şi el la
magistrală. Această cerere se face prin intermediul unui dispozitiv CACP (Central Arbitration
Control Point). Fiecare dispozitiv are un cod de prioritate, ceea ce asigură păstrarea ordinii în
sistem.
În proiectarea magistralelor MCA se folosesc patru tipuri de conectoare: pe 16 biţi, pe
16 biţi cu extensii video, pe 16 biţi cu extensii de memorie, pe 32 de biţi.
Extensiile pentru memorie mărită permit utilizarea plăcilor de memorie îmbunătăţite şi
transferuri de date cu aceste plăci.
Extensiile video MCA sunt conectoare standard pe 16 biţi însoţite de câte un conector
special pentru extensia video. Acest slot apare aproape în toate sistemele MCA în scopul
măririi vitezei subsistemului video.
Magistrala EISA (Extended Industry Standard Arhitecture) permite, comparativ cu
arhitectura sistemelor ISA pe 16 biţi, o dezvoltare mai mare a sistemului, cu mai puţine
conflicte între adaptoare. Magistrala EISA adaugă 90 de conexiuni suplimentare (55 de
semnale noi) fără ca aceasta să implice creşterea dimensiunilor conectorului de magistrală
ISA pe 16 biţi. Totuşi, adaptorul EISA are două rânduri de conectori. Primul rând este
asemeni cu cel folosit de plăcile ISA pe 16 biţi, iar al doilea, mai îngust, constituie extensia
faţă de conectorul de 16 biţi. Sistemele EISA au un program de configurare (Setup) care
gestionează întreruperile de la plăcile adaptoare şi ieşirile de adrese. Aceste ieşiri creează
adesea probleme atunci când sunt instalate mai multe plăci adaptoare diferite în acelaşi
sistem.

7.3.3. Magistrale locale

Magistrale I/O prezentate până în prezent au viteza relativ scăzută. Această limitare de
viteză se datorează în cazul primelor generaţii de PC-uri faptului că magistralele de I/O
operau la aceeaşi viteză cu magistrala procesorului. În timp ce viteza magistralei procesorului
a crescut, magistrala I/O a cunoscut doar ajustări ale vitezei nominale, în principal prin
creşterea lăţimii de bandă. Magistrala I/O a trebuit să lucreze la o viteză scăzută deoarece
majoritatea adaptoarelor instalate funcţionau la viteze mici.
În figura 7.3.3.1. este reprezentată dispunerea magistralelor unui PC.

8
 CPU
Magistrala procesorului Memoria cache
(viteza mare) externă
Adaptoare I/O
Cipurile
incluse Plăci adaptoare în
controlerului
de magistrală conectoarele de extensie

Magistrala I/O
Magistrala I/O (viteză mică)
(viteză mică)
Magistrala procesorului
(viteza mare)

RAM

FIG. 7.3.3.1. Dispunerea magistralei I/O într-un PC

Necesitatea sporită a magistralei I/O devine majoră în cazul sistemelor care utilizează
interfeţe grafice (Windows) care necesită prelucrarea unui volum atât de mare de date, încât
magistrala I/O produce o strangulare a întregului sistem. De exemplu cazul unui procesor care
lucrează la 66MHz, în timp ce datele se transferă pe magistrală cu numai 8 MHz.
O soluţie pentru această problemă este dispunerea unora dintre extensiile I/O într-o
zonă unde pot avea acces la viteza sporită a magistralei procesorului, la fel cum beneficiază şi
cache-ul extern. O astfel de reprezentare este ilustrată în figura 7.3.3.2.

CPU

Memoria cache
externă
Magistrala procesorului
(viteza mare) Plăci adaptoare în
conectoarele de extensie
Adaptoare I/O
Cipurile
incluse Plăci adaptoare în
controlerului
de magistrală conectoarele de extensie

Magistrala I/O
Magistrala I/O (viteză mică)
(viteză mică)
Magistrala procesorului
(viteza mare)

RAM

FIG. 7.3.3.2. Dispunerea magistralelor I/O pentru

obţinerea vitezelor mai mari

9
 Această dispunere a componentelor este denumită magistrală locală (local bus)
deoarece dispozitivele I/O pot accesa magistrala procesorului.
Principalele tipuri de magistrale locale sunt: VL-Bus, PCI şi AGP.
Începând cu anul 1992, VESA Local bus (VL-Bus) a fost cel mai răspândit model de
magistrală locală. VESA reprezenta o organizaţie non-profit fondată de NEC.
Magistrala VL-Bus poate transfera 32 de biţi simultan şi deci permite ca transferul
datelor între CPU şi un subsistem compatibil video sau un hard-disc să se facă pe lungimea
integrală de 32 de biţi a cuvântului. Din punct de vedere fizic, conectorul VL-Bus este o
extensie a sloturilor de bază folosite în orice tip de sistem. De exemplu dacă avem un sistem
ISA, conectorul VL-Bus este montat ca o extensie a sloturilor ISA pe 16 biţi, iar dacă avem
un sistem EISA sau MCA, conectorii VL-Bus sunt extensii ale sloturilor existente. În figura
7.3.3.3 este reprezentat modul de poziţionare al conectorilor VL-Bus într-un sistem ISA.

FIG. 7.3.3.3. Poziţionarea conectorilor VL-bus într-un sistem ISA

Poziţia pinilor este reprezentată în figura 7.3.3.4.

FIG. 7.3.3.4. Poziţionarea pinilor

10
 Magistrala PCI (Peripheral Component Interconnect) a fost lansată în 1992 şi
modificată în 1993. Ea a fost obţinută prin reproiectarea magistralei tradiţionale prin
intercalarea unei alte magistrale între CPU şi magistrala I/O existentă reprezentată prin cipuri
de legătură (bridge). S-a preferat ca în loc să se intre direct pe magistrala procesorului, să se
pună la punct un nou tip de cipuri controller pentru a extinde magistrala. În figura 7.3.3.5 este
reprezentată schema de principiu a magistralei PCI.

FIG. 7.3.3.5. Schema de principiu a magistralei PCI

Magistrala PCI este numită şi magistrală mezanin deoarece ea adaugă un alt nivel
configuraţiei tradiţionale de magistrală. Ea foloseşte magistrala sistemului pentru a creşte
viteza ceasului şi foloseşte toate avantajele căilor de date ale unităţii procesorului CPU.
Sistemele care au inclus magistrala PCI au apărut pe piaţă în anul 1993 şi de atunci au devenit
cele mai sigure sisteme de mare performanţă.
Din punct de vedere fizic, placa adaptoare PCI foloseşte conectori MCA standard ca şi
plăcile VL-Bus. Acest conector poate fi recunoscut în interiorul unui calculator deoarece este,
în general, deplasat faţă de conectorii normali, ca în figura 7.3.3.6.

FIG.7.3.3.6. Poziţionarea conectorilor într-un sistem PCI

11
 Poziţia pinilor este reprezentată în figura 7.3.3.7.

FIG. 7.3.3.7. Poziţionarea pinilor

Magistrala AGP (Accelerated Graphics Port) este o magistrală dedicată redării

imaginilor video şi grafice de înaltă calitate care are la bază modelul PCI, dar beneficiază de
câteva îmbunătăţiri suplimentare.
Intel a conceput magistrala AGP nu numai pentru performante video mai bune, dar şi
pentru a realiza o legătură directă de mare viteză între placa video şi memoria RAM de
sistem, reducând astfel nevoia de tot mai multă memorie video.

7.4. Resursele sistemului

Resursele sistemului sunt reprezentate de canalele de comunicaţie, adresele şi alte

semnale utilizate de dispozitivele hard pentru a comunica pe magistrală. Aceste resurse sunt:
- adresele de memorie;
- canalele IRQ (de cerere a întreruperii);
- canalele DMA (de acces direct la memorie);
- adresele porturilor I/O.

Adresele de memorie vor fi prezentate într-un alt capitol alături de alte probleme
legate de memorie.

Canalele IRQ (Interrupt ReQuest) sunt folosite de diferite dispozitive pentru a

semnaliza plăcii de bază că trebuie satisfăcută o cerere de întrerupere. Aceste canale sunt
formate din trasee pe placa de bază şi conexiuni la conectori. Porturile seriale funcţionează în
mod normal ca dispozitive conduse prin întreruperi. Când trebuie să efectueze o acţiune,
aceste porturi trimit către procesor un semnal special numit întrerupere. După ce procesorul
recepţionează un semnal de întrerupere, opreşte procesul ce are loc în acel moment, salvează
conţinutul regiştrilor CPU într-o stivă, iar apoi direcţionează sistemul spre tabela vectorilor de
întreruperi. Această tabelă conţine o listă a adreselor de memorie care corespund canalelor de
întreruperi. În funcţie de întreruperea care a fost activată, este rulat programul corespunzător.
După ce rutina software respectivă termină executarea operaţiilor de care placa are nevoie,
software-ul de control al întreruperii restaurează conţinutul stivei în regiştrii CPU şi sistemul
reia programul pe care îl executa înainte să apară întreruperea.
Dacă sistemul este prea încărcat şi dimensiunea stivei este depăşită (datorită generării
mai multor întreruperi într-un interval scurt de timp), apare o eroare de depăşire a stivei
interne şi sistemul se opreşte (execută halt). În cazul apariţiei unei astfel de erori, ea poate fi

12
corectată prin modificarea parametrului Stacks din fişierul config.sys, în sensul creşterii
dimensiunilor stivei disponibile.
Canalele DMA (Direct Memory Access) sunt folosite de dispozitivele de comunicaţie
care trebuie să trimită şi să recepţioneze informaţii cu viteză mare. Un port serial sau paralel
nu foloseşte un canal DMA, dar o placă de sunet sau un adaptor SCSI o face adesea. Uneori
mai multe dispozitive pot folosi un canal DMA în comun, dar nu simultan.
Adresele porturilor I/O. Porturile I/O permit cuplarea la sistem a unui număr mare
de dispozitive în scopul măririi posibilităţilor sale. O imprimantă cuplată la unul dintre
porturile paralele ale sistemului este utilă pentru listări, un modem cuplat la unul din porturile
seriale face posibilă comunicarea prin intermediul liniilor telefonice, cu calculatoare aflate la
mii de kilometrii distanţă. Fiecare port I/O utilizează pentru comunicaţie o adresă I/O. Această
adresă, care este în zona de jos a memoriei, este rezervată pentru comunicaţia între
dispozitivul de intrare/ieşire şi sistemul de operare. Dacă sistemul are mai multe plăci I/O,
fiecare placă trebuie să utilizeze o adresă I/O diferită. Pentru porturile seriale şi paralele,
adresele I/O sunt standard.

13