CAPITOLUL X.

STOCAREA OPTICĂ
Unităţile CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory) sunt considerate în prezent
un echipament standard pentru majoritatea PC-urilor. Principala excepţie de la această regulă
sunt PC-urile care sunt destinate utilizării în reţele locale. Unităţile de hard-disc ale serverului
şi CD-ROM-urile partajate în reţea pot fi mult mai economice decât unităţile individuale de
CD-ROM pentru fiecare calculator. În schimb, majoritatea sistemelor izolate beneficiază de o
formă de dispozitiv de stocare optică cum ar fi unitatea CD-R, CD-RW sau DVD.
CD-ROM-ul este un suport de stocare optică numai pentru citire, capabil să păstreze
până la 682 M de date (aproximativ 333.000 de pagini de text), 74 de minute de semnal audio
de înaltă fidelitate sau o combinaţie din acestea, pe o singură faţă a unui disc de 5 inci. CD-
ROM-ul este asemănător cu compact-discurile audio şi poate, de fapt, să fie ascultat într-un
player audio obişnuit. Rezultatul ar fi doar un zgomot, dacă datele de pe CD-ROM nu sunt
însoţite şi de semnal audio. Accesarea datelor de pe CD-ROM este simţitor mai rapidă decât
discheta, dar considerabil mai lentă decât unităţile de hard-disc moderne. Termenul CD-ROM
se referă atât la discurile propriu-zise, cât şi la unitatea care le citeşte.
Prin 1982, companiile care au pus baza realizării CR-ROM-urilor (Philips şi Sony), au
anunţat un standard pentru aceste unităţi, care includea specificaţiile pentru înregistrare,
anterioare şi, cel mai important, formatul de 4,72 inci cu care ne-am obişnuit în prezent.
Această mărime a fost aleasă, se presupune, pentru a putea cuprinde toate cele 70 de minute
ale Simfoniei a noua de Beethoven, fără întrerupere.
Prin cooperarea continuă dintre Sony şi Philips de-a lungul anilor '80, au fost anunţate
specificaţii în plus privind folosirea tehnologiei CD pentru datele de calculator. Aceste
recomandări au evoluat către unităţile de CD-ROM pentru calculator, utilizate în prezent, care
folosesc aceeaşi tehnologie şi format de disc ca şi CD-urile audio.
Producătorii CD-ROM doreau însă să realizeze şi stocarea filmelor pe acestea. Astfel a
apărut o nouă generaţie de medii de stocare optică – DVD-urile (Digital Versatil Disk) sau
disc multifuncţional digital. În timp ce CD-ul a fost creat ca un dispozitiv cu un singur scop şi
s-a dezvoltat ulterior, DVD a fost de la început o tehnologie cu scopuri multiple. Pe termen
lung, scopul tehnologiei DVD este să înlocuiască aproape toate sistemele de stocare şi redare.
Producătorii sistemului DVD consideră că acestea vor înlocui rapid videocasetofoanele, CD-
urile audio şi toate variantele de stocare bazate pe CD-uri şi, probabil, vor îndeplini şi alte
funcţii deocamdată necunoscute.

10.1. CD-ROM-ul

Datorită multiplicării uşoare şi ieftine, mediile optice de stocare sunt ideale pentru
distribuţie.
Una din cele mai importante calităţi ale oricărui dispozitiv de stocare optică este
densitatea datelor. Deşi identice ca aspect cu CD-urile audio, CD-ROM-urile stochează date
în loc de (sau pe lângă) semnalul audio. Unităţile de CD-ROM din PC-urile care citesc discuri
cu date au un aspect asemănător cu un player de CD-uri audio. Ambele forme de CD-uri
operează pe aceleaşi principii mecanice generale.

10.1.1. Tehnologia CD-ROM

Discul este făcut dintr-o foaie de policarbonat, de 120 mm în diametru şi de 1,2 mm

grosime, cu un orificiu de 15 cm în centru. Aceasta foaie este acoperita cu un film metalic, de
obicei un aliaj de aluminiu. Filmul de aluminiu este porţiunea din disc de pe care unitatea de
1
CD-ROM citeşte informaţiile. Filmul de aluminiu, sau substratul, este apoi acoperit cu un
înveliş de plastic policarbonat care protejează datele de sub suprafaţa sa. Pe suprafaţa
superioară este de obicei plasată o etichetă, şi toate citirile se efectuează dinspre faţa
inferioară. CD-ROM-urile au o singura faţă activă.
Citirea informaţiei constă în reflectarea unui laser de putere mică din substratul de
aluminiu. Un receptor sau senzor de lumină sesizează când lumina este reflectată puternic şi
când este absentă sau difuză. Lumina difuză sau absentă este cauzată de adânciturile (pits)
gravate în CD. Reflectarea puternică a luminii indică lipsa gropii; acesta se numeşte un câmp
(land). Senzorii de lumină din player recuperează lumina reflectată sau difuză, aşa cum este
refractată de suprafaţă. Pe măsură ce sursele de lumină sunt recuperate din refracţie,
microprocesoarele traduc şabloanele de lumină înapoi în date sau sunet.
Gropile individuale de pe un CD sunt adânci de 0,12 microni şi late cam de 0,6
microni (un micron este egal cu o milionime de metru). Adânciturile sunt gravate într-o pistă
în spirală cu o spaţiere de 1,6 microni între spire, corespunzând unei densităţi de piste de
aproape 16.000 de piste pe inci. Gropile şi câmpurile au între 0,9 şi 3,3 microni lungime. Pista
începe dinspre interiorul discului şi sfârşeşte nu mai departe de 5 mm de marginea discului.
Această unică pistă spiralată este lungă de aproape 3 mile (4,8 km).
Când un CD (audio sau de date) caută o anumită informaţie pe disc, caută adresa
informaţiei într-o tabel de cuprins şi se poziţionează lângă începutul acestei informaţii
transversal pe spirală, aşteptând să treacă un anumit şir de biţi pe sub raza laser.
Datele pe CD-ROM sunt înscrise folosind o tehnică numită Constant Linear Velocity
(CLV - viteză liniară constantă). Aceasta înseamnă că pista de date se deplasează pe deasupra
razei laser cu aceeaşi viteză liniară. Cu alte cuvinte, discul trebuie să se rotească mai repede la
citirea din zona pistelor interioare şi mai lent la citirea din zona pistelor exterioare. Deoarece
CD-urile au fost proiectate iniţial pentru înregistrarea semnalului audio, viteza cu care
unitatea citeşte datele trebuia să fie constantă. Astfel fiecare disc este fragmentat în blocuri,
sau sectoare, care sunt stocate la rata de 75 de blocuri pe secundă pe un disc care poate păstra
în total 74 de minute de informaţie, rezultând un maxim de 333.000 de blocuri (sectoare).
Noile cititoare de CD-ROM multiviteză citesc aceleaşi CD-uri înregistrate CLV, dar le
redau la viteză unghiulară constantă (Constant Angular Velocity - CAV). Aceasta înseamnă
că datele de pe pistă trec pe deasupra laserului de citire la viteze diferite, în funcţie de
localizarea fizică a pistei pe CD (pista interioară sau exterioară). Acest tip de unitate citeşte
pistele de la marginea discului mai repede decât cele de lângă centru, pentru că CD-ul se
roteşte la viteză constantă. De regulă unităţile CAV sunt şi mai silenţioase decât unităţile
CLV. O unitate care combină tehnologiile CLV şi CAV este numita P-CAV sau Partial-CAV.
Pe un disc audio, fiecare bloc stochează 2.352 de octeţi. Pe un CD-ROM, 304 din
aceşti octeţi sunt folosiţi pentru informaţiile de Sync (biţi de sincronizare), ID (biţi de
identificare), ECC (Error Correction Code - cod de corecţie a erorilor), EDC (Error Detection
Code - cod de detecţie a erorilor), lăsând 2.048 de octeţi pentru datele utilizatorului. Pentru că
blocurile sunt citite la viteza constantă de 75 pe secunda, aceasta dă o rată de transfer standard
pentru CD-ROM-uri de 153.600 de octeţi pe secundă, adică exact 153 K/ s.
Pentru că un disc poate păstra maxim 74 de minute de date, şi fiecare secundă conţine
75 de blocuri de 2.048 biţi fiecare, se poate calcula capacitatea maximă de stocare a unui CD-
ROM la 681.984.000 octeţi (aprox. 682 M)

10.1.2. CD-uri de date

Diferenţa principală dintre playerele de CD-uri audio şi unităţile de CD-ROM este

acţiunea procesorului de decodificare a impulsurilor electrice. CD-urile audio convertesc
informaţia digitizată de pe disc în semnale analogice care sunt trimise către un amplificator
stereo. În acest caz, poate fi acceptată o doză de imprecizie, pentru că practic nu afectează

2
calitatea muzicii. În schimb, CD-ROM-urile nu pot tolera nici o imprecizie. Fiecare bit de
date trebuie citit cu fidelitate. Din acest motiv, discurile CD-ROM au în plus destul de multă
informaţie în codul de corecţie a erorilor (ECC), informaţie scrisă pe disc o dată cu informaţia
propriu-zisă stocată. Ea poate fi utilizată pentru detectarea şi corectarea celor mai multe dintre
erorile minore, îmbunătăţind fiabilitatea şi precizia la niveluri acceptabile pentru stocarea de
date.
Unităţile de CD-ROM funcţionează în felul următor:
1. Dioda laser emite o rază în infraroşu, de putere mică, spre o oglindă reflectorizantă.
2. Servomotorul, la comanda microprocesorului, poziţionează raza pe pista corecta de
pe CD-ROM, deplasând oglinda reflectorizantă.
3. Când raza atinge discul, lumina sa refractată este adunată şi focalizată de primele
lentile de sub platan, reflectată de oglindă şi trimisă spre separatorul de fascicul.
4. Separatorul de fascicul îndreaptă lumina laser întoarsa către alte lentile
focalizatoare.
5. Lentilele laser îndreaptă raza de lumină către un fotodetector care converteşte
lumina în impulsuri electrice.
6. Impulsurile primite sunt decodificate de către procesor şi trimise către calculatorul
gazdă ca date.

FIG. 10.1.2.1. Componentele unităţii CD-ROM

Adânciturile gravate în unitatea de CD-ROM diferă ca lungime. Raza de lumină

reflectată variază în intensitate în cursul trecerilor de la o zonă de câmp la una de adâncitură.
Semnalele electrice corespunzătoare de la fotodetector variază cu intensitatea luminii
reflectate. Tranziţiile dintre semnalele intense şi slabe, înregistrate fizic prin începutul şi
sfârşitul fiecărei adâncituri, formează un cod de semnale pe care unitatea îl interpretează ca
biţi de date.
Deoarece un singur bit greşit poate fi dezastruos într-un program sau într-un fişier de
date, algoritmii de detecţie şi corecţie a erorilor folosiţi de o unitate de CD-ROM sunt ampli.
Aceste rutine reduc probabilitatea unei erori nedetectate la mai puţin de 1 la 1025.
În figura 10.1.2.2 este reprezentată o unitate CD-ROM Teac 52x cu următoarele
caracteristici: interfaţă IDE, rată maximă de transfer – 7800 Kbps, timp de acces – 120 ms,
buffer – 128 KB.

3
 FIG. 10.1.2.2. CD-ROM Teac

10.1.3. Tipuri de unităţi CD-ROM

Principalele criterii după care se clasifică unităţile CD-ROM sunt:

- specificaţiile de performanţă ale unităţii;
- interfaţa de care are nevoie pentru conectarea la PC;
- sistemul pe care îl foloseşte unitatea pentru manipularea fizică a discului.

10.1.4. Caracteristicile unităţilor CD-ROM

Caracteristicile unităţii se referă la performanţa unităţii. Cifrele de performanţă

publicate de obicei de către producători sunt rata de transfer a datelor, timpul de acces,
bufferele sau memoriile cache interne (dacă există) şi interfaţa pe care o foloseşte unitatea.
Rata de transfer al datelor determină volumul de date pe care unitatea poate să-l
citească de pe un CD-ROM şi să-l transfere către calculatorul gazdă, atunci când citeşte un
volum mare de date secvenţiale, în transfer continuu. Unitatea de măsură standard în industrie
este numărul de kocteţi pe secundă, prescurtată de obicei K/s, sau, pentru unităţile mai rapide
din prezent, megaocteţi pe secundă (M/s). Dacă un producător afirmă că o unitate poate
transfera date la 150 K/ s după ce a intrat în regimul de viteză normală, aceasta înseamnă că o
unitate citind un volum secvenţial de date de pe CD va citi 150 K/ s după ce a ajuns la viteza
normală, deci este vorba de o citire neîntreruptă şi secvenţială, ca aceea a unui singur fişier
mare, nu accesări de pe tot discul de date, de pe diferite porţiuni ale platanului.
Formatul standard al compact-discului dictează că se vor citi 75 de blocuri (sau
sectoare) de date pe secundă, fiecare bloc conţinând 2.048 de octeţi de date. Acestea dau o
rată de transfer de exact 150 K/s. Aceasta este rata standard pentru unităţile CD-DA (Digital
Audio) căreia, la unităţile de CD-ROM, i se mai spune de asemenea viteză simplă. Termenul
viteză simplă este folosit referitor la unităţile originale, de 150 K/s, pentru că CD-urile sunt
înregistrate în format cu viteză liniară constanta (CLV), ceea ce înseamnă că viteza de rotaţie
a discului variază pentru a menţine viteza pistei constantă. O unitate cu viteză dublă (sau 2x)
atinge rata de transfer de 300 K/ s, de doua ori mai mult decât o unitate cu viteză simplă.
Pentru că unităţile de CD-ROM nu realizează citirea şi redarea datelor în timp real,
precum unităţile audio, este posibilă accelerarea transferului de date prin rotirea discului la
viteze liniare mai mari. Vitezele unităţilor de CD-ROM au crescut rapid de-a lungul anilor, şi
în prezent există multe unităţi cu viteze diferite, toate fiind multiplii ai vitezei simple a
unităţilor originale.
Timpul de acces pentru unităţile CD-ROM este măsurat în acelaşi mod ca şi pentru
unităţile de hard-disc. Timpul de acces reprezintă durata dintre momentul când unitatea
primeşte comanda de citire şi momentul citirii propriu-zise a primului bit de date. Timpul este
măsurat în milisecunde, de exemplu pentru o unitate 25x, timpul de acces este de 95ms.
Aceasta este un timp de acces mediu, timpul real depinde de locul unde sunt localizate pe disc
datele ce urmează a fi citite. Când mecanismul de citire este poziţionat pe o porţiune de disc
4
mai apropiată de centrul îngust al discului, timpul de acces este mai mic decât când este
poziţionat pe perimetrul mai larg dinspre exterior. În cazul CD-urilor cu muzică, care, în mod
normal este redată secvenţial, aceasta nu este o problemă deoarece diferenţa de viteză între
două piste este mică şi unitatea se poate adapta foarte repede.
În tabel se prezintă vitezele, rata de transfer şi timpii de acces la care pot opera
unităţile de CD-ROM.

Viteza unităţii Rata de transfer (K/s) Timpul de acces (ms)

viteză simplă (1x) 150 400
viteză dublă (2x) 300 300
Viteză triplă (3x) 450 200
viteză cvadruplă (4x) 600 150
viteză de şase ori (6x) 900 150
viteză de opt ori (8x) 1200 100
viteză de 10 ori (10x) 1500 100
viteză de 12 ori (12x) 1800 100
viteză de 16 ori (16x) 2400 90
viteză de 18 ori (18x) 2700 90
viteză de 24 ori (24x) 3600 90
viteză de 32 ori (32x) 4800 85
viteză de o sută ori (100x) 15000 80

10.1.5. Interfaţa

Interfaţa unui CD-ROM este conexiunea fizică a unităţii la magistrala de extensii a

PC-ului. Interfaţa este canalul de transmitere a datelor de la unitate la calculator. Există trei
tipuri de interfeţe:
- SCSI/ASPI (Small Computer System Interface/Advanced SCSI Programming
Interface)
- IDE/ATAPI (Integrated Drive Electronics/ AT Attachment Packet Interface)
- port paralel.

SCSI este denumirea unei magistrale de interfaţă speciale care permite comunicarea
cu alte tipuri diferite de periferice. Interfaţa soft standard numită ASPI permite unităţilor CD-
ROM să comunice cu adaptorul SCSI instalat în calculator. Dintre interfeţele disponibile
pentru unităţi de CD-ROM, SCSI oferă cea mai mare flexibilitate şi performanţă şi poate fi
utilizată pentru a conecta multe alte tipuri de periferice la calculator.
Totuşi, nu toate adaptoarele SCSI sunt create egale. Deşi pot avea în comun un set de
comenzi, ele pot implementa diferit acest set de comenzi, în funcţie de proiectarea
echipamentului. Pentru eliminarea acestor incompatibilităţi a fost creată ASPI care constă din
două părţi. Prima parte este un program ASPI Manager care este un driver care funcţionează
între sistemul de operare şi un anumit adaptor gazdă SCSI. A doua parte a unui adaptor SCSI
este alcătuită din drivere ASPI specifice dispozitivului. Driverul ASPI pentru dispozitiv
comunică cu driverul ASPI pentru adaptorul gazdă.
IDE/ATAPI este o extensie a aceleiaşi interfeţe ATA (AT Attachement) pe care o
folosesc majoritatea calculatoarelor pentru a se conecta la unităţile lor de hard-disc. Mai
exact, ATAPI este un standard industrial de interfaţă IDE pentru unităţile de CD-ROM.
ATAPI este o interfaţă soft care adaptează comenzile SCSI/ASPI la interfaţa IDE/ATA.
Portul paralel. Cel mai uşor de instalat este unitatea CD-ROM pentru port paralel. În
loc să se desfacă carcasa pentru a introduce adaptorul SCSI sau a conecta o unitate internă,

5
există posibilitatea de conectare a unor unităţi CD-ROM prin intermediul unui cablu legat la
portul paralel al PC-ului şi încărcarea softului adecvat.

10.1.6. Mecanismul de încărcare

Se disting două tipuri diferite de mecanisme pentru încărcarea unui CD într-o unitate
de CD-ROM:cu suport (caddy) şi cu tavă (Tray). Fiecare din ele oferă unele avantaje şi
caracteristici.
Sistemul cu suport necesită plasarea CD-ului într-un suport special, care este un
container sigilat cu un oblon de metal. Suportul are o trapă cu balama care se deschide pentru
introducerea CD-ul, dar ulterior rămâne închisă.
Suportul nu este cel mai convenabil mecanism de încărcare, deşi dacă fiecare din CD-
urile ar avea suportul lui propriu, atunci tot ce ar trebui făcut ar fi luarea suportului care
conţine discul dorit şi introducerea lui în unitate. În acest fel CD-ul funcţionează asemănător
unei dischete de 3,5 inci. Suportul se poate manipula fără grija că CD-ul poate fi deteriorat,
fiind prin aceasta cel mai precis şi durabil mecanism. Un alt avantaj al unităţii cu încărcare de
suport este că ele pot funcţiona montate fie orizontal, fie vertical, însemnând că unitatea poate
fi instalata lateral. Dezavantajele sistemului unităţii cu suport sunt costu1 şi incomoditatea.
Multe unităţi de CD-ROM folosesc un mecanism de încărcare cu tavă. Acesta este
asemănător cu mecanismul folosit într-o combină stereo. Deoarece nu este nevoie să se pună
fiecare disc într-un suport separat, acest mecanism este mult mai ieftin pe ansamblu.
Încărcarea cu tavă deşi este mai comodă decât un sistem cu suporturi, totuşi el însuşi
este supus deteriorării. Tăvile se pot rupe uşor dacă sunt forţate sau dacă se scapă ceva pe ele
cat sunt întinse. De asemenea, când tava se retrage, orice contaminare a tăvii sau discului este
adusa direct în unitate.

10.1.7. Unităţi inscriptoare de CD-ROM

În prezent este posibil să creăm propriile noastre CD-ROM-uri şi CD-uri audio,

folosind una din noile generaţii de dispozitive inscriptoare de CD-ROM. Prin cumpărarea de
CD-uri inscriptibile şi înregistrarea CD-urilor personale, putem stoca volume mari de date la
un cost care este mai scăzut decât orice alt suport.
Se poate constata că unităţile cu cartuşe, precum Zip şi Jaz de la Iomega, au preţuri
comparabile cu cele ale unităţilor inscriptoare de CD-ROM, dar discurile CD-ROM
inscriptibile costa mult mai puţin faţă de discurile pentru Zip şi Jaz. De asemenea, dacă se
doreşte să se transporte date, celălalt sistem trebuie să aibă acelaşi tip de unitate, întrucât nu
există nici un standard industrial pentru formatele cartuşelor.
Suportul de bandă magnetică poate oferi un cost mai mic pe megaoctet, dar benzile
sunt dispozitive cu acces liniar. Accesarea fişierelor de pe bandă este un proces consumator de
timp şi nu oferă nici pe departe comoditatea unui CD-ROM.
Comparata fie cu banda, fie cu alt suport amovibil, uti1izarea unui inscriptor de CD-
ROM este o metodă foarte economica şi uşoară pentru transportarea fişierelor mari sau
realizarea copiilor de siguranţă. Alt avantaj al utilizării CD-ului pentru arhivarea datelor este
acela că CD-uri1e au o viaţă de depozitare mult mai lungă decât benzile sau alte suporturi
amovibile.
Majoritatea unităţilor inscriptoare de CD-ROM sunt dispozitive WORM (write-once,
read many -o singura scriere, mai multe citiri), însemnând că odată ce se umple un CD cu
date, acestea sunt stocate permanent. Standardul de facto pentru această tehnologie este
unitatea CD-R (CD-Recordable). Limitarea scrierii unice face ca acest tip de dispozitiv să nu
fie tocmai ideal pentru copii de siguranţă sau alte destinaţii pentru care ar fi de preferat să se
refolosească acelaşi suport de mai multe ori. Totuşi, datorită costului scăzut al suportului

6
aferent, se poate constata că realizarea de copii permanente de siguranţă pe CD- ROM-uri este
la fel de fezabilă economic pe cât este şi banda sau alt suport amovibil.
În prezent există pe piaţă şi inscriptoare de CD-ROM-uri care permit rescrierea.
Unităţile CD-RW (CD ReWritable - CD reinscriptibil) pot reutiliza aceleaşi discuri, ceea ce le
face adecvate pentru orice tip de stocare de date.
Unităţile CD-R sunt într-adevăr dispozitive WORM. Totuşi, ele folosesc un disc
special CD-ROM înregistrabil care, o dată înregistrat, poate fi redat sau citit în orice unitate
de CD-ROM standard. Unităţile CD-R sunt foarte utile pentru stocarea de arhivare şi pentru
crearea CD-urilor master, care pot fi duplicate pentru distribuire în cadrul unei firme.
CD-R-urile funcţionează folosind acelaşi principiu ca şi CD-ROM-urile standard,
citind lumina reflectată de un laser incident pe suprafaţa discului. Lumina este fie întoarsă de
pe disc, fie nu. Totuşi, discul CD-R în sine este diferit faţă de un CD-ROM standard.
În loc ca raza inscriptoare să pirograveze gropi într-un substrat metalic sau de sticlă,
suportul CD-R este acoperit cu un pigment organic fotosensibil care are aceleaşi proprietăţi
reflective ca şi un CD obişnuit. Cu alte cuvinte, un cititor de CD ar vedea un CD-R
neînregistrat ca un „câmp” lung, unic. Când laserul de înregistrare începe să pirograveze
datele în suportul CD-R, încinge stratul de aur şi pe cel de pigment de dedesubt. Ca urmare a
încălzirii acestor zone, ele difuzează lumină în exact acelaşi mod ca şi o groapă dintr-un disc
master din sticlă sau dintr-un CD din producţia de masă. Cititorul este făcut să perceapă o
groapă, deşi acolo nu se găseşte nici o groapă propriu-zisă, ci numai un punct nereflectorizant
de pe disc, creat de reacţia chimică la încălzirea pigmentului şi a aurului. Această utilizare a
căldurii pentru a crea gropile din disc este motivul pentru care procesul de înregistrare este
adesea numit „ardere” a CD-ului.
În figura 10.1.7.1. este reprezentată o unitate inscriptoare de CD-ROM Mitsumi
32x/12x/40x, cu următoarele caracteristici: interfaţă IDE, timp de acces – 84 ms, buffer –
2MB.

FIG. 10.1.7.1. CD-RW Mitsumi

10.1.8. Scrierea unul CD-ROM cu o unitate CD-R

Unităţile CD-R au viteze mai mici decât cititoarele de CD-ROM corespondente. Cele
mai rapide unităţi CD-ROM scriu la de 4x viteza normală, dacă performanţa sistemului le
permite. Totuşi, unele pot citi la de 6x viteza normală. Aceasta nu înseamnă prea mult faţă de
unităţile cititoare de CD-ROM de pe piaţa actuală, dar mulţi utilizatori de CD-R au deja o
unitate CD-ROM pentru citire.
De câte ori un CD-R scrie date, creează pe CD o unică pistă de date lungă, alternând
stările activate şi dezactivate pentru a grava şablonul în suportul brut. Deoarece CD-R-ul nu
se poate realinia singur, ca un hard-disc, odată ce începe să scrie trebuie să continue până
când termină pista, altfel CD-ul este compromis. Aceasta înseamnă că programul de scriere pe
CD-R, în conjuncţie cu hard-ul sistemului trebuie să poată trimite către unitatea CD-R un flux
de date susţinut, în timp ce aceasta scrie. Pentru a sprijini acest efort, programul foloseşte un

7
buffer pe care îl creează pe hard-disc pentru a stoca temporar datele în timp ce sunt trimise
către unitatea CD-R.
Cum rata de transfer normală pentru un CD-ROM simplă viteză este de 150 K/s,
atunci când unitatea scrie la viteza 4x, calculatorul trebuie să alimenteze unitatea cu date la
600 K/ s. Dacă o componentă oarecare a calculatorului nu este capabilă să susţină această rată
de date, va apare mesajul Courier (depăşire inferioară a bufferului), iar încercarea de scriere
eşuează.
Mesajul Courier arată că CD-R-ul a fost silit să abandoneze scrierea deoarece nu a mai
avut la dispoziţie date în buffer pe care să le scrie pe disc. Aceasta este cea mai mare
problemă pe care o întâmpină utilizatorii de CD-R-uri. O sursă de date rapidă (de obicei o
unitate SCSI rapidă) într-un sistem cu suficient RAM ajută, în general, la evitarea depăşirilor
inferioare ale bufferului.

10.2. DVD (Digital Versatile Disc)

DVD (Digital Versatile Disc) este un nou standard, care creşte capacitatea de stocare
şi, prin urmare, şi gama aplicaţiilor practice ale discurilor de mărimea CD-ROM-urilor.
Un CD-ROM poate stoca maxim 700 MB de date, ceea ce poate să pară mult, dar este
insuficient pentru multe aplicaţii de ultimă oră, în special pentru cele care implică secvenţe
video.
În cursul anului 1995, au apărut două standarde concurente pentru unităşi CD-ROM
de mare capacitate, urmând sa-şi dispute segmentele de piaţă. Un standard numit Multimedia
CD a fost introdus şi sprijinit de Sony şi Philips Electronics, în timp ce un standard concurent,
numit disc Super Density (SD) a fost introdus şi susţinut de Toshiba, Time Warner şi alte
câteva companii. Dacă ambele standarde ar fi apărut pe piaţă în acelaşi timp, ar fi apărut
dilema alegerii unuia dintre ele. La insistenţele unor firme puternice în domeniu a apărut un
CD-ROM de mare capacitate, unic, în septembrie 1995. Noul standard a îmbinat elemente
din fiecare din standardele propuse anterior şi a fost numit DVD, care însemna iniţial Digital
Video Disc, dar care de atunci s-a schimbat în Digital Versatile Disc. Standardul unic DVD a
dat industriilor de soft, hard şi cinematografice posibilitatea să sprijine un singur standard
unificat.
În figura 10.2.1. este reprezentat un DVD 16x/40x Pioneer cu următoarele
caracteristici: interfaţă IDE, timp de acces – 150ms.

FIG. 10.2.1. DVD Pioneer

10.2.1. Tehnologia DVD

DVD-urile au aproape aceiaşi structură ca şi CD-urile, diferenţele constând în:

♦ cavităţi mai mici (0,4 nmicroni faţă de 0,8 microni la CD-ROM);
♦ spirală mai strânsă (0,74 microni între piste, faţă de 1,6 microni pentru CD-ROM);
♦ un laser roşu (la 0,65 microni, faţă de 0,78 microni pentru CD-ROM).

8
 10.2.2. Caracteristicile DVD-ului

DVD oferă o capacitate de stocare iniţială de 4,7 GB de informaţie digitală pe o

singură faţă, cu un singur strat, pe un disc de acelaşi diametru şi grosime ca un CD-ROM
actual.
Cu comprimare MPEG-2 (Motion Picture Expert Group), această capacitate este
suficientă pentru 135 de minute de video, adică pentru un film de lungime normală, pe tot
ecranul, cu rata de cadre normală, incluzând trei canale audio de calitate CD şi patru canale de
titraj. Cu o singură pistă audio, un singur disc poate stoca uşor 160 de minute de video sau
mai mult.
Capacitatea iniţială de stocare a DVD a devenit posibilă datorită câtorva factori,
incluzând:
♦ o zonă de date mai mare pe disc ( aprox. l,02x~ de la 86 la 87,6 cm pătraţi);
♦ modulare de canal mai eficientă a biţilor (aprox. l,06x);
♦ cod de corecţie a erorilor mai eficient (aprox. l,32x);
♦ informaţie suplimentară mai mică pentru sectoare (aprox. l,06x, de la 2048/2352 la
2048/2060 octeţi).
Unitatea foloseşte un laser cu lungime de undă mai mică pentru a citi aceste adâncituri
şi câmpuri mai mici. DVD îşi poate dubla capacitatea folosind ambele feţe ale discului, şi o
poate dubla din nou scriind două straturi de date distincte pe fiecare faţă. Al doilea strat de
date este scris de un substrat distinct, sub primul strat, care este semireflectorizant, pentru a
permite laserului să pătrundă până la substratul de dedesubt. Focalizând laserul pe unul din
cele două substraturi, unitatea poate să citească un volum aproape dublu de date de pe aceeaşi
suprafaţă.
Unităţile DVD sunt foarte rapide, prin comparaţie cu tehnologia CD-ROM actuală.
Rata de transfer standard este de 1,3 M/s, care este aproximativ echivalentul unei unităţi de
CD-ROM cu viteza 9x. Timpii de acces sunt de obicei în gama 150-200 ms, cu rate de
transfer în rafala de 12 M/s sau mai mult. Unităţile DVD se învârt la o viteză care este cam de
trei ori mai mare decât cea a unei unităţi CD-ROM simplă viteză.
Unităţile DVD folosesc fie interfaţă IDE/ATA, fie SCSI, ca şi CD-ROM-urile, şi
dispun de conectoare audio pentru redarea CD-urilor audio prin căşti sau difuzoare.