“Genealogia moralei”, Nietzsche

Istoricii originii moralei – cauta principiul activ şi hotărâtor pentru dezvoltare acolo unde nu
ar trebui (aleg directia gresita).

Lor le lipseşte spiritul istoric, modul lor de a gândi (la fel cu cel al vechilor filosofi) este unul
neistoric.

Ei pornesc dintr-un început pe o direcţie greşită: când încearcă să stabilească originea

noţiunii de „bun”.

1. Iniţial „bun” echivala cu „neegoist” (acţiunile bune erau numite astfel pentru cei
pentru care au fost înfăptuite, deci cărora le erau folositoare). Cu timpul acţiunile
neegoiste au fost uitate, resimţindu-se ca bune din obişnuinţă. Această idee conţine
trăsăturile caracteristice deducţiei istoricilor moralei:
- Utilitatea
- Uitarea
- Obişnuinţa
- Greşeala.

Această teorie vede greşit adevărata origine a noţiunii de „bun” (genealogiştii moralei).

2. (o citesc cu 4.)Cei distinşi, puternici sau superiori prin poziţie sau spirit s-au
considerat pe sine şi propriile acţiuni ca fiind bune (în opoziţie cu ce era josnic sau
meschin): patos al distincţiei şi distanţa. Originea opoziţiei dintre bine şi rău:
simţământul fundamental, durabil al unei rase superioare în raport cu o rasă
inferioară, de jos. Originea limbii – expresie a puterii stăpânitorilor (Nietzsche).
3. Noţiunea de „bun” are aceeaşi esenţă cu noţiunile de „util”, „oportun” şi prin aceste
aprecieri oamenii şi-au însumat experienţele de neuitat a ceea ce este folositor ca
oportun şi dăunător ca inoportun. Adică „bun” este „valoros în cel mai înalt grad”, „o
valoare în sine” (Herbert Spencer). Dupa Nietzsche, chiar dacă este greşită această
ipoteză, cel puţin este raţională şi întemeiată psihologic.
4. Mergem pe drumul corect dacă pornim de la etimologia noţiunii de „bun”. În diferite
limbi noţiunile de bază din care s-a dezvoltat noţiunea de „bun” sunt „distins” (adică
„distins sufleteşte”) şi „nobil” („având un suflet de esenţă superioară”, „privilegiat
sufleteşte”).

Oamenii distinşi care se simţeau de rang superior îşi iau denumirea dintr-o anumită
trăsătură de caracter. După poetul Theognis:

- esthlos – cel care este, care există într-adevăr

 - printr-o modificare „cel adevărat” devine „cel veridic”. Această noţiune
reprezintă deviza nobilimii (se contopeşte în totalitate cu sensul de „nobil” spre
al delimita de omul de rând, comun şi mincinos)
- după declinul nobilimii va desemna doar nobleţea sufletească.

„Malus” vs. „Fin” : cel cu parul negru şi cu pielea de culoare închisă în opoziţie cu cei care
aveau părul blond şi erau deschişi la piele.

„Gut” de la „göttliche” – omul de rasă divină.

(...)

Vina se trage de la datorie.

Răufăcătorul era pedepsit din mânie pt o pagubă suferită. Astfel s-a instituit echivalenţa
între daună şi durere.

Când cineva ia cu împrumut ceva de la altcineva, pentru a oferi o garanţie, lasă sau pune
altceva în loc: libertatea sa, viaţa etc. Şi în momentul când datornicul nu poate întoarce ceea
ce a luat, creditorul preferă, în locul aşteptării şi întoarcerii datoriei, un fel de satisfacţie spre
a-şi manifesta puterea faţă de celălalt. De aici: compensarea nu e altceva decât „îndrumare
şi drept la cruzime”.

Rezultatul a fost o suprapunere a celor două concepte de vină şi suferinţă (suferinţa era o
compensare pt datorii). De aici pedeapsa şi suferinţa s-au transformat în moment de
sărbătoare.

Se pune semnul echivalenţei între scop şi originea pedepsei. Pedeapsa a fost inventată ca să
pedepsească.

Pedeapsa are două aspecte: o permannenţă relativă (obiceiul, actul) şi o fluiditate (sensul,
scopul). Pedeapsa nu mai are doar un sens, ci este o sinteză de sensuri: ca neutralizare,
împiedicare a altor daune, izolare a unei tulburări de echilibru, compensare a avantajelor,
eliminare a unui element degenerat, ca sărbătoare, mijloc de creare a memoriei, plată a
unui onorariu, compromis, declaraţie şi măsură de război împotriva unui duşman al păcii
etc.