Privea tăcut la lumina monitorului, pierdut undeva

între graniţa dintre real şi virtual, iar senzaţia de

greaţă începea să-şi facă simţită din plin prezenţa, ba
chiar îi pătrundea cu repeziciune în suflet… Nu ştia
dacă sentimentul acesta de amărăciune, ca să nu-l
numim de-a dreptul silă, într-un mod mai dur dar
mai aproape de realitate, venea din interiorul său sau
era ceva din afară, ceva de dincolo de real dar cu
toate acestea mai pătrunzător decât aerul rece din
încăpere. Era conectat de mai bine de-o oră, şi cu
toate astea, nimeni şi nimic nu părea să-i tulbure
liniştea. Acum însă ar fi vrut să aibă parte de un
interlocutor incomod, de un dialog înverşunat care să-
i alunge singurătatea, nu de o linişte oarbă şi fără
culoare avea el nevoie acum, ci dimpotrivă, vroia să
cunoască cele mai neliniştitoare provocări ale
spiritului, într-un cuvânt vroia să fiu viu cu-adevărat.
Pentru el, liniştea i se părea ceva suspect, nelalocul ei,
nefirească şi fără de viaţă, spiritul însemna pentru el
luptă şi nelinişte, frământări interioare şi zbateri
lăuntrice.
Ar fi vrut să găsească un punct de sprijin în lumea
din jurul său, dar toată speranţa sa se năruia asemeni
unor castele de nisip, construite prea aproape de apele
învolburate ale ignoranţei.
În zadar încercase să comunice cu ceilalţi prin
intermediul internetului, şi aici pe mIRC, la fel ca şi
în lumea reală de altfel, nu-i răspundea decât ecoul
surd al vorbelor sale, parcă condamnate la tăcere de
către o instanţă absurdă şi inumană.
Constatase cu surprindere că tocmai acum, în secolul
comunicaţiilor şi al informatizării, oamenii erau atât
de singuri, toată această tehnologie nu făcuse decât să
depărteze şi mai mult oamenii de ei înşişi, în loc să-i
apropie. Bariera despărţitoare ce se căscase în calea
oamenilor, asemeni unui hău imens şi înfricoşător,
putea fi comparată cu acel imens turn Babel din
vechime, căci şi acum ca şi atunci, oamenii nu mai
găseau calea de comunicare între sufletele lor chircite
de vidul lăuntric ce le lumina palida viaţă.
Pentru o clipă, avuse curajul nebunesc de a privi, cu o
oarecare spaimă ce-i drept, dar şi cu o curiozitate
bolnăvicioasă de care cu siguranţă nu era străin,
privise aşadar în hăul acesta prăpăstios al cugetului
omenesc, şi nu mică-i fu mirarea să afle acolo înţelesul
tuturor celor de neînţeles. O frică dementă şi
iraţională, izvorâtoare dintr-un coşmar imaginar, cu
rădăcini însă în ancestral, era cea care paraliza
comunicarea şi armonia dintre fiinţele umane.
Înţelegea, acum pentru întâia oară, caracterul
ambivalent al cuvintelor, demonismul literelor
searbede lipsite de duh şi viaţă care sugrumau
spiritul, sau magia cuvintelor întrupate din spirit,
îmbibate de imaginaţia divină şi ziditoare de
universuri. De asemenea, acum înţelegea că oamenii
încercau să se sustragă din calea cuvintelor, în
încercarea lor ridicolă de a ascunde de ceilalţi tocmai
lucrul cel mai de preţ pe care-l posedau, şi asta
deoarece, limbajul le-ar fi trădat adevăratul eu
lăuntric, cel aflat dincolo de feluritele măşti ce-i
ascund esenţa coborâtoare din sămânţa divină.
Aşadar, la fel ca în viaţa de zi cu zi, oamenii încercau
să-şi păstreze veşmintele cu care-şi împăunaseră
sublimul eu, lăsând să se vadă doar imaginea falsă
creată de imaginaţia lor diabolică, într-un cuvânt
tocmai ăsta era paradoxul, fugeau de ei înşişi
devenind odată cu scurgerea timpului umbre ale
neputinţei, ale neputinţei de comuniune.
În tot acest răstimp, când mintea-i hoinărise pe alte
meleaguri, pe canal nu se observa nici o mişcare,
nimic care să trădeze vreo urmă de viaţă, se
îmbărbăta la gândul că toţi ceilalţi discută de fapt pe
privat, şi tocmai de asta nu aveau timp să lege o
conversaţie care sa le antreneze mintea într-un
anevoios periplu ideatic.
Se obişnuise însă cu tăcerea mută a celorlalţi, prea
încrezător în umanitate, în vechile valori care
animaseră civilizaţiile demult apuse, dar care acum
nu erau în stare să mişte nici măcar un unic suflet; s-
ar fi mulţumit să smulgă măcar un zâmbet pribeag,
dar nimeni nu se sinchisea de existenţa sa. În fond era
un necunoscut, de ce ar spera la mai mult ?.
În nebunia sa din păcate nemolipsitoare, ah cât şi-ar
fi dorit să transmită morbul ăsta al său şi altora, în
delirul său cutremurător o singură voce părea că-i
ascultă chemarea. Era vocea propriului său Eu,
înlănţuit de milenii, încarcerat de bună voie în trupul
ăsta de carne, înzestrat cu senzaţii şi gânduri, cu
sentimente care rămâneau fără ecou dincolo de
cortina ce despărţea cu atâta râvnă miriadele de
Euri, călătorind prin veacuri....
Dar iată că în mijlocul acestui părelnic neant, apăruse
de nu se ştie unde şi prin ce fel de joc al sorţii, o
luminiţă care avea să-i schimbe întru totul viaţa. Îi
răspunse cineva, un zâmbet cald îi mângâia sufletul.
Deci nu se înşelase, nu era singur într-o lume părăsită,
acum putea să îmbrăţişeze toate speranţele lumii
întregi şi să nu le mai dea drumul niciodată, gustase
din fructul oprit al fericirii veşnice.
Avea să constate însă cu vădită surpriză, că celălalt
era mai aproape de sufletul său, mai aproape de
zbaterile sale lăuntrice, chiar mai mult decât ar fi
îndrăznit vreodată să spere, celălalt îi înţelegea
nedumerirea şi asta deoarece gustase asemenea lui din
fructul divin al iubirii. Mesajul pe care-l aducea cu
sine acest călător virtual, mesaj ce suna a chemare
spre alte universuri, era în fapt o chemare spre
înţelegerea şi trăirea în deplină armonie; chiar dacă
Omul poartă în sinea sa un mirific şi sublim univers,
acesta nu poate fi exprimat în plenitudinea măreţiei
sale decât prin comuniunea cu ceilalţi.
Aşadar, era o încercare de zidire a unor tainici
ferestre spre lume, căci singur nu a fost şi nu va fi
niciodată atâta timp cât în juru-i natura îşi va face
simţită dragostea.
În universul lăuntric găseşti orice speranţă care te va
face să simţi că încă mai eşti în viaţă, iar speranţa va
călăuzi drumul spre adâncurile nepătrunse ale liniştii
eterne şi tainice....
Iar în cele din urmă, sfârşit de emoţie, obosit de
atâtea evenimente neprevăzute, se rostogoli pe pat
într-un somn vecin cu uitarea. Abia acum îşi dădea
seama de adevărata faţă a lucrurilor, lumea exista din
totdeauna, el era cel care nu trăise nicicând...
Şi totuşi, aşa efemer şi stingher, coborâtor din neant,
dăruise lumii ceva. Era cenuşa stinsă a focului ce arse
mocnit în sufletul său himeric.
Pe canal lumea începea să comunice, aşadar nu trăise
murind în zadar, paradoxul luase sfârşit lăsând loc
altor mistere, iar viaţa îşi continua nestingherită
aventura.
Într-un final, sătul de a mai căuta sensul vieţii,
ostenit de atâtea gânduri, el va cădea într-un somn
adânc care-i va aduce uitarea că a trăit…..şi poate
căzând din pat îşi va da seama .....că el încă mai
respiră.....şi poate va învăţa şi a trăi..