Franţa (1944-1958)

Regimul provizoriu (1944-1946)

Debarcarea de la 6 iunie 1944 a reprezentat şi începutul eliberării teritoriului

francez, acţiune la care au participat şi trupe aflate sub controlul Comitetului
francez pentru eliberarea naţională (condus de către Ch. de Gaulle). Acest
organism a devenit guvernul provizoriu al Franţei, condus de către Ch. de Gaulle.
La 18 august au început acţiunile de eliberare a Parisului, care au luat sfârşit la 25
august, dată care a fost considerată ca marcând eliberarea Franţei, în pofida
faptului că luptele au mai continuat până spre sfârşitul anului.
La 30 august, guvernul de la Alger s-a transferat la Paris, iar la 9 septembrie
guvernul provizoriu a suferit o remaniere, în componenţa sa intrând reprezentanţi
ai tuturor curentelor politice.
Generalul de Gaulle a afirmat că guvernul se va afla la conducere până la sfârşitul
războiului, la reîntoarcerea în ţară a soldaţilor şi prizonierilor de război, precum şi
până după alegerile pentru Adunarea Naţională. Programul guvernamental mai
prevedea pedepsirea trădătorilor, confiscarea averilor colaboraţioniştilor,
restabilirea economiei şi ridicarea, pe cât posibil, nivelului de trai al populaţiei.
Unul dintre obiectivele cele mai importante ale generalului era refacerea
prestigiului Franţei.
În octombrie 1944, guvernul provizoriu a obţinut recunoaşterea internaţională
(URSS, SUA, M. Britanie etc).
• Au fost luate măsuri pentru stoparea accesului comuniştilor la putere prin
desfiinţarea, la 18 noiembrie, a miliţiilor patriotice.
• Legea cu privire la naţionalizare — industria minieră şi cea de gaze, flota
maritimă, transportul aerian, industria constructoare de avioane, uzinele
Renault, o serie de bănci şi companii de asigurări au fost naţionalizate,
proprietarii primind compensaţii.
• Asigurările sociale — majorarea salariilor cu 40-50%; prevăzută plata
concediilor, pensiilor, familiile cu mulţi copii beneficiau de susţinere materială.
În această perioadă, Partidul Comunist a fost cea mai importantă forţă politică a
ţării. Alături de acesta se mai aflau Partidul Radical şi Partidul Radical-Socialist
(de centru). Mişcarea Republicană Populară (de drepta).
Iulie 1945 s-a decis organizarea de alegeri pentru Adunarea Naţională şi un
referendum prin care să se decidă dacă noul organism va fi şi Adunare
Constituantă. Practic, urma să se decidă dacă se accepta o nouă constituţie (a IV-a)
sau se mergea pe vechea constituţie, din 1875 (care se afla la baza republicii a III-
a). Populaţia şi-a dat acordul, iar Comuniştii au obţinut cele mai multe locuri,
urmaţi de către MRP şi PSF. Disensiunile au început să apară încă de la formarea
guvernului, fapt care s-a reflectat şi asupra Adunării Constituante, unde partidele se
aflau în competiţie. Acest lucru nu a fost pe placul generalului, care considera
răspunzător regimul partidelor pentru dezastrul din 1940. Dezbaterile asupra
bugetului au paralizat Adunarea. Îna ianurie 1946, de Gaulle demisionează. El va
mai reveni în viaţa politică abia după 12 ani.
Divergenţe existau şi în privinţa prerogativelor prezidenţiale şi cele ale
premierului. În mai 1946, în urma unui nou referendum, au fost organizate noi
alegeri şi aleasă o nouă constituantă.
Constituţia celei de a IV-a republici consfinţea libertăţile cetăţeneşti, egalitatea în
drepturi a femeii cu bărbatul, interzicea discriminarea pe orice criteriu. Toate
teritoriile stăpânite de Franţa aveau drepturi egale, iar ele alcătuiau, împreună cu
metropola, Uniunea Franceză. Parlamentul era bicameral: Consiliul Republicii şi
Adunarea Naţională. În perioada celei de-a IV-a republici au funcţionat 22 de
guverne.
Economie. În urma măsurilor întreprinse, volumul producţiei industriale a atins
nivelul antebelic în 1950. În 1947, a fost adopta Planul Monnet, care prevedea
modernizarea şi reconstrucţia economiei. În 1954, a fost un al doilea plan
asemănător. În esenţă, era prevăzută programarea economică, care, spre deosebire
de cea din economia comunistă (unde planul era lege), avea un caracter orientativ
(recomanda). Doar întreprinderile de stat trebuiau să îndeplinească acest plan.
Statul avea o foarte bună relaţie cu marile companii particulare (comanda). De
asemenea, prin măsuri indirecte — creditare, proiecte de construcţii de mari
întreprinderi, subvenţii pentru importurile de utilaj modern — guvernul a reuşit să
dezvolte o serie de ramuri economice.
Politică. Cel mai important eveniment în planul luptei politice a fost înlăturarea
comuniştilor de la guvern, la 5 mai 1947, miniştrii comunişti fiind acuzaţi de către
preşedintele Vincent Auriol de „încălcarea solidarităţii ministeriale“. Ei au revenit
la guvern abia în 1981. Imediat după demiterea miniştrilor comunişti, PCF a
mobilizat masele pentru declanşarea grevei. Greviştilor li s-au alăturat şi muncitori
de la toate marile întreprinderi. Pe acest fond s-a produs sciziunea mişcării
sindicale, în urma căreia, în Franţa activau patru mari mişcări sindicale, fiecare
afiliată, mai mult sau mai puţin, unui partid politic.
La 7 aprilie 1947, de Gaulle înfiinţează un nou partid politic, Adunarea Poporului
Francez, al cărui obiectiv era lupta împotriva celei de-a IV-a republici.
Perioada 1951-1956. La acest scrutin, PCF a ocupat primul loc, iar locul doi a fost
ocupat de partidul lui de Gaulle. În urma alegerilor a ieşit un Parlament f.
fragmentat (6 partide; nici unul nu putea forma guvernul). Până în 1956, la
conducerea Franţei se vor succeda 6 guverne.
În 1955, Indochina se îndrepta spre independenţă: la 20-21 iulie 1954, au fost
semnate Acordurile de la Geneva, care consfinţeau sfârşitul operaţiunilor militare
în Indochina şi independenţa Vietnamului, Laosului şi Kampuchiei.
La 1 noiembrie 1954, Algeria declanşează revolta armată, care ulterior, va duce
spre independenţă. În iulie 1954 şi noiembrie 1955, Tunisiei şi Marocului li se
acorda autonomie internă.
Criza Republicii a IV-a. Pierderea sistemului colonial, diminuarea prestigiului
internaţional al Franţeim incapacitatea de soluţionare a problemelor interne,
diferenţa dintre declaraţiile politicienilor şi ceea ce se realiza în practică au
accelerat criza republicii. În 1956, au fost convocate alegeri, la care şi-au anunţat
participarea trei grupări: comuniştii; Frontul republican, Uniunea socialiştilor şi
radicalilor; Mişcarea republicană populară şi independenţii. În pofida succesului
obţinut de comunişti, guvernul a fost format de către socialişti (Guy Mollet),
alături de radicali. Noul guvern a adoptat o serie de măsuri în vederea rezolvării
situaţiei muncitorilor şi funcţionarilor (creşteri salariale, plata concediilor), fără ca
ele să realizeze ceva.
Instabilitatea politică a creat în ochii populaţiei o imagine defavorabilă a partidelor
de stânga. În astfel de condiţii, venirea lui de Gaulle la putere apărea ca singura
soluţie. De asemenea, războiul din Algeria a grăbit căderea rebublicii. În aceste
condiţii, la 13 mai 1958, au loc demonstraţii prin care oamenii cereau venirea la
putere a generalului. La 15 mai acesta acceptă cu condiţia acordării de prerogative
sporite şi a suspendării celei de-a IV-a constituţii.
La 1 iunie, Adunarea Generală l-a numit pe de Gaulle premier, sarcina sa
principală fiind redactarea unui proiect de constituţie.
Republica a V-a. Noua constituţie intră în vigoare la 4 noiembrie 1958. Au fost
îngrădite prerogativele parlamentului şi sporite cele ale preşedintelui. Parlamentul
era bicameral: Adunarea Naţională şi Senatul. În decembrie 1958, de Gaulle
devine preşedinte al republicii.
Continuă procesul de dezagregare al imperiului colonial: la 16 decembrie 1959,
Algeria îşi câştigă independenţa (recunoaşterea independenţei Algeriei de către
general a avut drept consecinţă reacţia ultranaţionaliştilor, care au declanşat o
insurecţie; probleme cu insurgenţii au continuat până în 1961, când rebeliunea a
fost reprimată; la 18 martie 1962, prin acordurile de la Evian, Ageria îşi câştiga
independenţa; o altă consecinţă a războiului a fost instituirea votului direct pentru
alegerea preşedintelui); 1 ianuarie 1960, Guineea devine independentă, tot în acest
an, alte 14 colonii franceze din Africa eliberându-se. În 1962, sunt organizate
alegeri, câştigate de către formaţiunea lui de Gaulle.
Reconcilierea franco-germană. Obiectivul generalului era ca Franţa să devină
lider în Europa, beneficiind de susţinerea Germaniei. În plus, el mai dorea
coalizarea statelor europene, pentru ca acestea să opună o politică comună SUA.
În 1962, Konrad Adenauer vizitează Franţa, iar în septembrie, generalul îi întoarce
vizita în Germania, marcând începutul procesului de reconcieliere dintre cele două
ţări.
La 12 februarie 1966, Franţa iese din structurile militare ale NATO, cerând
evacuarea teritoriului Franţei de către trupele organizaţiei. Acest demers, ilustra
viziunea generalului potrivit căreia Europa este de la La Manche la Ural. Pe acest
fond au loc vizite în URSS şi într-o serie de ţări socialiste (Polonia, România).
Evenimentele din mai-iunie 1968. La aniversarea a 10 ani ai celei de-a V-a
republici au fost marcaţi de importante evenimente de stradă. Populaţia (tinerii)
protestau faţă de politica promovată de preşedinte, tinerii ciritcau sistemul de
învăţământ. Centrul acţiunilor de protest l-a constituit univ. Sorbona. Acţiunile
studenţeşti au fost susţinute şi de către Confederaţia Generală a Muncii, care a
decretat greva generală. Protestatarii cereau şi demisia preşedintelui, nemulţumiţi
fiind de stilul autoritar de conducere al acestuia. De asemenea, mai cereau
creşterea salariilor, pensionarea bărbaţilor la vârsta de 60 de ani, săptămâna de
lucru de 40 de ore. În pofida faptului că toate aceste cereri le-au fost satisfăcute,
nemulţumirea populaţiei nu a dispărut. În aceste condiţii, generalul organizează un
referendum, în 1969, prin care populaţia era chemată să-şi spună părerea cu privire
la o serie de legi care vizau reforma regiunilor şi a Senatului. În realitate, generalul
dorea să verifice nivelul popularităţii sale. Deşi 52% din populaţie s-a declarat de
acord cu politica lui de Gaulle, acesta a demisionat, ertrăgându-se definitiv din
viaţa politică.
Economie. În această perioadă se dezvoltă rapid o serie de ramuri industriale:
atomică, electronică, prelucrarea petrolului, chimică, prelucrarea metalelor,
construcţia de automobile, fapt care a dus la creşterea producţiei industriale. De
asemenea, statul deţinea cca 40% din active la o serie de companii din domeniul
energetic, bancar şi transporturi. Programele de planificare au continuar şi în
această perioadă.
Alegerile din1969. Au fost câştigate de către G. Pompidou, fost premier în timpul
lui de Gaulle. Noul preşedinte, prin iniţiativele sale, a accelerat dezvoltarea
industriei franceze şi a promovat o politică socială favorabilă muncitorilor
(guvernul a iniţiat contractele progresului, prin care administraţiile întreprinderilor
de stat se obligau să asigure creşterea minimală a salariului în schimbul renunţării
la grevă), fără însă ca aceasta să rezolve problemele lucrătorilor.
Alegerile din 1974. În urma decesului lui Pompidou au fost organizate alegeri
prezidenţiale, câştigate de către V. G. D’Estaing. Este perioada în care Franţa se
dezvoltă economic:
• Accelerarea progresului tehnico-ştiinţific;
• Centralizarea producţiei, care a favorizat creare de centre moderne, care
corespundeau cerinţelor tehnologice;
• Integrarea crescândă a Franţei în sistemul economic mondial.
Alegerile din 1981. Marchează preluarea puterii de către socialişti şi revenirea
comuniştilor la putere. Noul preşedinte, F. Mitterand, a iniţiat un amplu program
economic şi social, care viza îmbunătăţirea situaţiei economice a ţării şi a
populaţiei. Au fost adoptate serie de legi care vizau construirea de reactoare;
stabilea raporturile dintre chiriaşi şi locatari; reducea săptămâna de lucru la 39 de
ore şi vârsta de pensionare (60 de ani). A fost adoptat un plan intermediar de
dezvoltare pentru anii 1982-1983, al cărui obiectiv era reducerea şomajului. De
asemenea, au fost naţionalizate o serie de ramuri industriale, cu scopul de a conferi
soliditate economiei franceze şi de a stopa creşterea inflaţiei.

PREŞEDINŢI

Republica IV
Vincent Auriol, ian. 47-ian. 54
Rene Coty, ian. 54-ian 59

Republica V
De Gaulle, ian. 58-apr. 69
Alain Poher (provizoriu), apr.-iunie 69
G. Pompodiou, iun. 69- apr. 74
Alain Poher (provizoriu), apr.-mai 74
V.G. D’Estaing, mai 74-mai 81
F. Mitterand, mai 81-mai 95
J. Chiraq, mai 95-

Général de Gaulle, Mémoires de guerre, 1940-1946, vol. I-III, Paris, Plon, 1954-
1959.
Idem, Mémoirs d’espoir (1958-1962), vol. I-II, Paris, Plon, 1970-1971.
Idem, Discours et messages (1940-1965), vol. I-V, Paris, Plon, 1970.
Maurice Couve de Mourville, Un politique etrangère (1958-1969), Paris, Plon.