Observator cultural, Nr.

264 / 29 aprilie - 5 mai 2010

Mitologiile Bucurestiului. Mod de întrebuintare

Sorin Alexandrescu

Este foarte greu sa vorbesti despre Bucuresti, aflîndu-te în Bucuresti. Fiecare dint
re noi, care traim aici, avem o imagine despre acest oras, pozitiva sau negativa
. Unii sîntem aici de mai multe generatii, altii de una singura sau abia au venit.
La un moment dat, fiecare dintre noi, sau parintii, sau bunicii nostri, au veni
t în acest oras. Avem imagini de-aceea foarte diferite despre el. Fiind însa de trei
generatii bucurestean, m-am gîndit ca am dreptul de-a vorbi mai critic. De fapt,
cu cît stai mai mult în Bucuresti, cu atît devii mai critic. Acest lucru l-am vazut la
scriitorii din diverse generatii, care, în perioada moderna, în secolul al XIX-lea
si al XX-lea, au scris despre oras. Întîmplarea face ca locuiesc în casa care a fost a
bunicilor mei, nu în casa în care m-am nascut. Dar, asa cum poate unii dintre dvs s
tiu, am fost mult timp plecat din tara. Simt, de-aceea, o oarecare distanta de o
ras, dar am si sentimentul opus, acela ca aici sînt radacinile mele. Nu pot fi num
ai negativ. Sînt, asa cum se spune, un om al locului. Daca acest loc, care m-a pro
dus, determina atitudini negative, atunci le traiesc si eu, daca sînt pozitive, sînt
si ale mele. Asemenea sentimente contrarii ne caracterizeaza, probabil, pe toti
. Pentru ca îmi este, de-aceea, foarte greu sa vorbesc personal, am ales patru rom
ane care vorbesc ele despre Bucuresti.

Exista o serie de mitologii ale acestui oras. Optiunea de a porni o serie de con
ferinte nu despre Bucurestiul real, ci despre mitologiile lui, este poate, în sine
, simptomatica. Ce înseamna, de fapt, o mitologie, este destul de cunoscut. Exista
însa mai multe sensuri ale cuvîntului: primul, sensul tare, cultic sau religios, es
te fo-losit adesea în România, deoarece îl citam pe Mircea Eliade, dar exista si un se
ns mai slab, cel al lui Roland Barthes, care de fapt este obisnuit în practica vor
birii noastre. Aici nu ne gîndim imediat la aspectul sacru al cuvîntului, la ontolog
ia mitului, ci ne gîndim doar la ceva care iese din comun. Cei care se ocupa de re
latii publice, analize politice sau publicitate, stiu foarte bine ca, vorbind de
spre cineva sau ceva care sparge dimensiunile obisnuite, ori capata un soi de su
pradimensionare, consideram acea imagine sau personaj drept mitic . Este exact ceea
ce a spus Barthes, anume ca mit poate fi o semnificatie, un cuvînt supradimension
at. Or, si în acest sens, mai slab, al cuvîntului, sîntem oameni ai mitului: cream, da
r si sîntem creati de mituri.
În acest sens, as dori sa vorbesc despre cîteva romane care sînt produse de un mit al
Bucurestiului si care produc, la rîndul lor, mituri ale Bucurestiului. Pe de-alta
parte, ne putem întreba: care este realitatea acestui oras? . Despre orasul Bucuresti
nu exista numai un discurs mitic, ci si unul istoric, un discurs politic, unul
economic etc. Toate aceste tipuri de discurs au mers, totdeauna în cultura româna, p
aralel: nu s-au intersectat între ele. Nimeni care, de exemplu, a scris un roman n
u a citit, cred, ce a scris Giurescu despre istoria Bucurestiului, o carte clasi
ca. Sau ce au scris arhitectii despre acest oras. Literatura a ramas într-o superb
a izolare. De exemplu, Giurescu calculeaza modul în care a crescut populatia orasu
lui si observa ca, între 1877 si 1916, populatia s-a dublat; la fel, între 1916 si 1
939. Suprafata orasului a crescut si ea urias, la fel activitatile. Unde este ac
est Bucuresti în literatura? Nicaieri. Exista, pare-se, de la început, o distanta într
e cei care vad Bucurestiul ca un oras industrial si cei care viseaza în acest oras
la trecut sau între cei care fac aici afaceri si cei care apartin lumii culturale
. Una dintre distinctiile care ma preocupa, si care apare mereu si în romane foart
e realiste din acest punct de vedere , este aceea facuta de sociologi germani, de
exemplu de Max Weber, între doua feluri de burghezie sau de elita:Besitzbürgertum s
au Besitzelite, cea care poseda proprietati, mosii sau averi, si Bildungsbürgertum
sau Bildungselite, burghezia produsa de educatie, de cultura si care poseda, vo
rba si a lui Bourdieu, capital cultural. Nu numai în România, ci cam peste tot, aces
te doua tipuri de elite au fost în conflict ori s-au ignorat reciproc. În toate mari
le tari occidentale, în Anglia, ca si în Germania, de pilda, conflictul acesta a apa
rut în momentul în care acele tari s-au industrializat, respectiv s-au democratizat.
Elita culturala era, în mare masura, o prelungire sau o sucursala a vechiului reg
im: în acesta numai aristocratia sau marea burghezie a dregatoriilor, asa-zisa bou
rgeoisie de robe, putea cu foarte putine exceptii accede la marea cultura. Aceas
ta nu înseamna ca celelalte clase erau lipsite de cultura, ci doar ca nu le era ga
rantat accesul la marea cultura. Este explicabila astfel provenienta elitei din
rîndul claselor înalte, ca si interferenta dintre orice forma de ancien régime si o no
ua elita culturala.

Romanele despre care voi vorbi, în mod curios, au fost publicate aproape în acelasi
timp: Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale a aparut în 1929, Calea Victori
ei de Cezar Petrescu, în 1930, Patul lui Procust, în 1933 (Ultima noapte de dragoste
, întîia noapte de razboi este din 1930). Doar Mircea Eliade face exceptie, deoarece
a publicat Pe strada Mântuleasa dupa ce parasise România (la fel ca în La tiganci si
diverse povestiri despre Bucuresti). Aceste romane marcheaza deci sfîrsitul anilor
douazeci, o perioada de maxima liberalizare, si începutul anilor treizeci, dupa r
eîntoarcerea lui Carol al II-lea, care instaureaza o putere personala din ce în ce m
ai mare, distrugînd baza politica a marilor partide care au dominat România deceniul
ui anterior. Cu alte cuvinte, momentul în care România se afla într-o maxima expansiun
e politica si economica este si momentul aparitiei marilor romane despre Bucures
ti. Acest context al aparitiei este în sine semnificativ. O discutie despre romane
le Bucurestiului ar trebui, desigur, sa includa si alti autori care scriu despre
Bucuresti, de la Ion Marin Sadoveanu la Mircea Cartarescu. Ne vom limita la ace
ste patru romane numai pentru ca ele reprezinta patru viziuni fundamentale asupr
a Bucurestiului. Aceste patru tipuri de raportare la oras ne stapînesc pîna în ziua de
astazi. Nu putem iesi din ele nu pentru ca nu ne-am dori acest lucru, ci pentru
ca nu am reusit sa ne imaginam înca alte viziuni asupra orasului.

În mod sigur, romanul lui Mateiu Caragiale este, pentru noi, un clasic. S-a vorbit
foarte mult despre el, ca si despre celelalte trei, dar pe mine ma intereseaza
Craii de Curtea-Veche, pentru ca prezinta cîteva personaje care dau un fel de tipo
logie fundamentala a bucurestenilor. Ei sînt împartiti în doua categorii: pe de-o part
e, Pantazi si Pasadia, oameni de mare cultura, cei care apartin unei Bildungseli
te la care se ataseaza si povestitorul si, de partea cealalta, Gore Pirgu, o lic
hea marunta care ajunge însa la sfîrsit mare ministru, vorbeste mai mult franceza de
cît româna, cum se obisnuia atunci, si care îsi face afacerile cu acelasi aplomb cu ca
re dusese la pierzanie primele personaje. Apare în roman si ciudata fratietate între
Gore Pirgu si cei trei oameni de-o mare subtirime intelectuala si ascendenta so
ciala. Pantazi facea parte dintr-o întinsa familie internationala, greceasca la or
igine, dar si Pasadia era din neamuri aristocratice. Povestitorul nu se prezinta
pe sine: desi nu trebuie neaparat confundat cu Mateiu Caragiale, face parte, di
n punct de vedere cultural, din acelasi grup. Între acestia si Gore Pirgu se naste
un soi de magnetism reciproc, ca si cum unii nu pot trai fara ceilalti. Romanul
prezinta, poate de-aceea, doua imagini ale orasului din care, de fapt, noi nu a
m iesit nici astazi. Ele împart Bucurestiul fara nici un rest, între spatiul privat,
aristocrat, si spatiul public, de absoluta vulgaritate. Primul priveste interio
rul caselor lui Pasadia si Pantazi, de lux si mare rafinament, al doilea este ce
l în care troneaza Gore Pirgu, dar în care vin ceilalti doi sau trei si ramîn la dispo
zitia lui, profitînd din plin de avantajele unui perfect ghid în tot ce putea fi mai
desfrînat în oras; aflam, în final însa, ca si Gore Pirgu credea ca poate sa profite de
relatiile lui Pasadia ca sa ajunga ministru. Aceasta fratietate între virtute si
viciu pare sa fie caracteristica orasului, fratietatea între o mare noblete intele
ctuala si sociala si un lichelism absolut, desi, teoretic, aceste doua lumi nu a
veau nimic în comun. Nu aflam mare lucru despre restul orasului, ca si cum cele do
ua lumi interferente ar pluti într-un vid absolut. Personajele fine spun uneori ca
se plimba prin mahalale îndepartate , dar nu aflam care sînt ele. În afara de nume vechi
, precum Podul Mogosoaiei sau Palatul Regal, nu este numit nici un alt loc.
Cu alte cuvinte, ne putem întreba care este, de fapt, în acest roman, locul naratiun
ii. Pe de-alta parte, Pantazi este un om al spatiului, a calatorit în toata lumea.
Pasadia este, dimpotriva, legat de timp: face parte dintr-o familie care a avut
relatii cu toate marile familii ale Europei. Totusi, timpul si spatiul, ca dime
nsiuni ale lumii bucurestene, sînt cvasiabsente în roman. Timpul si spatiul sînt numai
referenti exteriori ai acesteia, primul, istoric, cel de-al doilea, pur imagina
r. Pantazi foloseste imperfectul tipic al povestirii imaginare, remarcat odata d
e Tudor Vianu în Arta prozatorilor români: ne înfiora aromeala serilor pe apa la Bangko
k... Uitam de Europa.. . Aceasta lume extraordinara este o lume imaginara. Romanul
nu reprezinta numai ruptura dintre privat si public, ci si ruptura dintre imagi
nar si realitate. Am putea spune ca reprezentarea Arnotenilor unde ajung cei tre
i crai, condusi de Gore Pirgu este, dimpotriva, realista. Nu stim însa cît este de r
ealista: daca imaginarul acopera lumea buna a Bucurestiului, de ce nu s-ar infiltr
a el si în lumea lui rea , de ce n-ar fi vorba de un desfrîu imaginar, de o degradare im
ginara a orasului? Independent de raspunsul la aceasta întrebare, este clar ca cel
e bune si cele rele la Mateiu Caragiale cresc împreuna. Ne putem bucura, într-un fel
sau altul, de Arnoteni, sau ne putem retrage în biblioteca, la fel ca Pasadia.
Ce altceva facem noi astazi?
Nu la nesfîrsit însa, caci la moartea lui Pasadia biblioteca este incendiata de o mîna
credincioasa . Pantazi pleaca înapoi în Occident, Gore Pirgu ajunge ministru. Cu alte
cuvinte, cîstiga noua elita , cea venita de jos, din lichelismul absolut al societati
i. Aceasta este lectia romanului. Povestitorul este neputincios, îi ramîne doar sa v
iseze: Si plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune peste bolti din ce în c
e mai uriase în gol... Si ne topeam în purpura asfintitului . În visul final, cei trei s
e topesc în asfintit. O revansa imaginara pentru o înfrîngere reala. În acest prim roman
al înfrîngerii în Bucuresti, Gore Pirgu cîstiga. Bucurestiul mitic mostenit de la Matei
u Caragiale ramîne orasul lui Gore Pirgu, nu al lui Pasadia si Pantazi. Este el si
cel din zilele noastre?

Calea Victoriei de Cezar Petrescu aduce perspectiva unor oameni care vin la Bucu
resti din afara, a unor provinciali. Nu se stie exact de unde, probabil dinspre
Moldova, pentru ca trenul îi aduce trecînd prin Buzau. În el vine familia Lipan. Tatal
trebuia sa devina procuror, copiii sînt bucurosi pentru ca au ajuns, în sfîrsit, la B
ucuresti. Toti evadeaza din provincie, adica din tîrgurile unde se moare , cum spune
Cezar Petrescu, însa din ele ajung doar în Capitala care ucide . Acest lucru devine num
ai treptat evident, cum tot treptat dispare stralucirea initiala a orasului care
-i atrasese de fapt pe toti, mai ales pe tinerii familiei. Mama ramîne chinuita de
întrebarea daca va avea bani destui. Tatal, initial un apostol al dreptatii, ajun
ge la urma manipulat de un ministru care putea fi, foarte bine, vechiul Gore Pir
gu. Pîna la urma, toti sînt distrusi: Lipan trebuie sa cedeze, Sabina, fata cea mai
frumoasa, este violata si se sinucide, Ani, o alta fata, este maritata cu de-a s
ila cu un slujbas prapadit. Romanul se termina cu înfrîngerea celor care au crezut c
a Bucurestiul este un oras stralucit. Victorios este Hagi-Iordan, cel care, la f
el ca Pirgu, nu are nici un scrupul. Apar si cîtiva scriitori, precum Steriu, care
scrie de dimineata pîna seara, fara a se dezlipi de masa de lucru, numai ca el sc
rie ceea ce stie, nu ceea ce vede. Steriu nu merge nicaieri. Nu citeste carti, n
u citeste presa, nu raspunde la telefon. Nu are nici un fel de relatie cu lumea.
Poate ca scrie cum, probabil, a scris Cezar Petrescu. Apar apoi si oamenii vech
iului regim: un anume principe Musat vine din secolul al XIX-lea si este convins
ca ceea ce se întîmpla acum repeta întocmai ce se întîmpla atunci, în secolul parintilor s
i. Bucurestiul este constituit din roluri pe care societatea româneasca continua s
a le distribuie în fiecare generatie, fara sa schimbe nimic. Calea Victoriei este
un roman al încremenirii, cum este si lumea lui Steriu. Acest Bucuresti, care treb
uia sa fie un oras al modernitatii, micul Paris , nu este de fapt decît o morisca de
roluri si de iluzii. Iata viziunea lui Cezar Petrescu. Este vorba aici, totusi,
de modernitate? Nicolae Manolescu a raspuns pozitiv la aceasta întrebare considerînd
ca lumea lui Cezar Petrescu este una moderna, dar facuta pe gustul micii burghe
zii, adica al cititorilor romancierului. Depinde, poate, cum întelegem modernitate
a. Eu cred, dimpotriva, ca viziunea autorului romanuluiCalea Victoriei trebuie înt
eleasa ca o antimodernitate, ca o distrugere sistematica a visului de modernitate
al unui oras, al unei lumi incapabile de-a-si în-faptui visele si ambitiile. Sau,
poate, ca un al doilea soi de modernism, cel din tarile mai putin avansate, pe c
are Marshall Berman îl caracteriza, în All that is solid melts into air, în opozitie c
u cel din tarile avansate, drept fiind forced to build on fantasies and dreams of
modernity, to struggle with mirages and ghosts... It tortures itself for its in
ability to singlehandedly make history.

În Patul lui Procust de Camil Petrescu apar, de asemenea, cele doua tipuri de burg
hezie. Apar Fred Vasilescu si tatal sau, pe care îl stim din Ultima noapte de drag
oste, prima noapte de razboi, apare si Nae Gheorghidiu, precum si un suflet-geam
an al lui Fred, Ladima, care scrie un articol în care cere sa se mute capitala la
Brasov pentru ca sa se termine cu coruptia în urbea Bucurestiului. Finalmente, Lad
ima se sinucide, Fred Vasilescu probabil se sinucide si el, doamna T. este si ea
o victima exact ca si fetele tinere din Calea Victoriei, care nu au nici o sans
a în acest oras , desi aceasta avea autonomie materiala si nici o nevoie de un mari
aj de convenienta. Doamna T. traia bine prin propria munca si prin ideile ei. Ea
reprezinta un tip de femeie nou în literatura româna. La Camil Petrescu nu apare înve
rsunarea lui Cezar Petrescu împotriva Bucurestiului. Nici nu vorbeste de Calea Vic
toriei: vechea axa a orasului nu îl mai intereseaza. Fred Vasilescu circula pe Cîmpi
neanu, pe bulevardul Bratianu sau, cînd începe legatura cu doamna T., pe undeva în par
cul Filipescu, cartier construit la începutul secolului al XX-lea, format din case
si vile pentru burghezia mare si medie. Circuitul prin oras al lui Camil Petres
cu este nou în raport cu cele traditionale.
Pe de alta parte, Fred si Ladima, desi suflete gemene, sînt inconfundabile unul cu
altul. Ladima este un intelectual fara sansa în viata, pe cînd Fred este un baiat d
e bani gata, devenit intelectual. Diferenta este semnificativa. Fred nu traieste
din munca sa de intelectual asa cum face Ladima.
Bucurestiul lui Camil Petrescu este unul similar cu oricare mare oras modern occ
idental.
El aduce o mitologie universal valabila a modernitatii într-un roman prin excelent
a modernist în primul sens al lui Berman , desi cu un titlu premonitoriu: cine intr
a în patul lui Procust nu iese întreg.

La Mircea Eliade, termenul de mitologie apare în sensul tare al cuvîntului. Din nou
se schimba scena, ni se dezvaluie o alta lume. Lumea lui Eliade nu mai este lume
a de pe Calea Victoriei si nici cea de pe bulevardul Bratianu. Romanele sociale În
toarcerea din rai si Huliganii arata lumea generatiei lui Eliade si a lui însusi,
Bucurestiul violent al anilor treizeci, al conflictului iremediabil între generati
i si clase sociale, care anunta deja dezastrele viitoare.
Sa ne amintim însa si Bucurestiul pe care Eliade l-a parasit si la care se gîndeste
de la distanta, cu totul diferit de primul: un oras senin, fara conflicte, desi
Pe strada Mântuleasa se petrece în cei mai negri ani comunisti, sub Ana Pauker. Pîna s
i ea apare ca o femeie visatoare, care nu face rau nimanui, ci este victima alto
ra. Seninatatea aceasta este, în mod evident, cea a nostalgiei. Eliade scrie despr
e orasul în care s-a nascut ca un oras în care nu se va mai întoarce niciodata. Distan
ta, nu apropierea, creeaza mitul, ontologia sacra a Bucurestiului. Romanul este
o regresiune în trecut, pîna spre 1700. Într-o scena caracteristica, Dragomir Calomfir
escu îi spune unui prieten: tot ce vezi aici erau mosiile parintilor mei , strada Mântu
leasa, pîna spre Mosilor. Romanul nu este deloc critic, este o nesfîrsita visare des
pre trecutul Mântulesei. Apare aici ceea ce este caracteristic mitului, dimensiune
a glocala, un amestec de mit universal, global, si un loc concret, caldarîmul , piatra
de aici . Întrebarea daca Bucurestiul era sau nu modern era pusa întotdeauna în raport
cu referenti externi. Pantazi si Pasadia se simteau în surghiun la Bucuresti. Ei e
rau occidentali care traiau într-un oras oriental, dar acel surghiun era unul ciud
at, ceva ce în limba germana se numeste Hass und Liebe (ura si dragoste). Ei nu pu
teau sa plece din acest oras, desi îl urau. La Eliade nu gasim nici ura, nici drag
oste, ci numai o viziune foarte senina, cel putin din punctul de vedere al poves
titorului Farîma, nu al celor care îl investigheaza si care se distrug pe rînd cu rece
cruzime. Farîma este un om atît de senin, încît ne putem întreba cum de scapa viu. Într-un
eseu mai vechi din Privind înapoi, modernitatea, am încercat sa analizez acest roman
ca o încercare de a intra si de a iesi din lumea Securitatii prin simplul dar al
povestirii. Daca Eliade s-a vazut pe el însusi ca un Farîma, el a reintrat doar imag
inar în Bucuresti: realitatea îi devenise inaccesibila. Lumea creata îl absoarbe, îl cer
e înapoi, dar el ramîne afara. Asa cum povestitorul lui Mateiu Caragiale nu a putut
sa iasa din Bucurestiul în care nu se simtea bine, iar cei ai lui Camil Petrescu s
i Cezar Petrescu au ramas închisi în el, povestitorul lui Mircea Eliade a (re)intrat
, imaginar, în Bucuresti, dar într-unul reelaborat, mai întîi, de Farîma. O elaborare care
este Mitologie cu ma-juscula.

8
Am vazut deci pîna acum o mitologie ancien régime a decadentei, apoi o mitologie mod
erna a Bucurestiului la Camil Petrescu, o anti-mi-tologie la Cezar Petrescu si o
mitologie locala, româneasca, la Eliade. Aceasta din urma este singura care are u
n referent istoric real, desi elaborat de Farîma. Celelalte trei romane aveau refe
renti imaginari. Desi Calea Victoriei pare un roman realist, Steriu spune totul e
ste inventia mea , si are dreptate.
Aceste patru romane ale Bucurestiului nu descriu deci Bucurestiul real, ci mitur
i ale lui care le preced si le deseneaza conturul parca înainte de-a fi scrise. Cu
prind nume de strazi oarecum la întîmplare, caci fiecare scriitor îsi alege o alta zon
a a orasului. Nu sînt romane balzaciene, cum vroia Cezar Petrescu, nu sînt nici prou
stiene, cum ar fi vrut poate Camil Petrescu. Au un ton uneori gidian sau papinia
n, cum îi placea lui Eliade. Dar nu sînt romane ale Bucurestiului real. Orasul real
este absent. Aceste mitologii sînt mai curînd ceea ce as numi rute de fuga, moduri d
e a scapa din orasul real în dublurile lui imaginare. Eliade a fugit cel mai depar
te. Toti patru, însa, au ramas prizonieri ai dublurilor mitice.

Unde este orasul care si-a dublat spatiul si numarul de locuitori? Toti cei patr
u autori au scris despre lumea în care au trait. Nici unul nu a trait însa nici în lum
ea dinamica a modernizarii, nici în lumea de bezna de dincolo de Calea Victoriei s
au de alte locuri evocate. Lumea din afara lor nu avea voce. Lumea saraca de la
marginea orasului, ca si taranimea de mai departe, nu aveau voce.
Romanele acestea sînt un fel de ecrane pe care se proiecteaza imaginarul occidenta
list si cel orientalist al Bucurestiului. Începînd cu Mateiu Caragiale, care scrie u
n roman orientalist prin definitie si citeaza chiar la început formula lui Poincaré:
Sîntem la portile Orientului . Numai ca poarta Orientului este chiar Craii de Curtea
-Veche: pe acest roman se proiecteaza nostalgia dupa Occident a lui Pasadia sau
a lui Pantazi si atractia pentru asa-zisul balcanism al lui Gore Pirgu. Refuz sa
vad însa în acest personaj balcanismul. Nu cred în balcanismul românesc. Sîrbii, grecii s
i bulgarii din Balcanii reali au o istorie foarte diferita de a noastra si cred
ca au dus de multe ori o lupta mai aspra pentru identitatea lor decît au dus-o român
ii, fara a se dezice de identitatea lor balcanica. Proba, Balcanii si balcanismu
l de Maria Todorova. Nu cred ca noi putem pune pe seama balcanismului esecurile no
astre, pentru a le scuza. Aceasta autoscuza este o ciudata întorsatura masochista a
unui fenomen mai general pe care, de la Saïd încoace, îl numim orientalism , adica modul î
care pictura si literatura occidentala au vazut tot ce exista la est de Viena s
i la sud de Marsilia. S-a vorbit, desigur, si de un imaginar invers, cel occiden
talist. Ceea ce vede Mateiu Caragiale prin ochii lui Gore Pirgu sînt însa tablourile
lui Delacroix si toata pictura franceza a nordului Africii. Fara îndoiala, Mateiu
Caragiale cunostea foarte bine asemenea ecrane pe care se plimba o multime de u
mbre venite din imaginarul occidentalist si orientalist. Cu privire la România, as
numi aceste doua tipuri de imaginar ispite , în sensul în care vorbea Mircea Vulcanesc
u despre sufletul românesc.

Benedict Anderson a scris cartea Imagined communities pornind de la comunitati i

maginate nu în sensul de ireale, ci în sensul de creatie imaginara. Pasadia si Panta
zi veneau dintr-o comunitate imaginara ai caror ultimi reprezentanti ei erau. O
comunitate imaginara îl obsedeaza si pe Ladima: o cauta si o gaseste, într-un fel, în
Fred. Dar acest suflet-frate face parte dintr-o comunitate care trebuia creata înc
a, una pe care ei nu reusesc sa o creeze, si de fapt nici nu sînt sigur ca voiau s
-o creeze. În toate aceste patru romane apar de-altfel indivizi, nu grupuri de act
iune. Numai la Eliade, dar înHuliganii, întîlnim un grup, sa zicem, de nihilisti nietz
scheeni, adica nihilisti care vor sa distruga falsele valori din dorul de valori
reale. Acesti tineri ai lui Eliade doresc sa creeze o alta lume, dar nu se stie
 deloc daca vor reusi. Este o proiectie în viitor, o comunitate care ar trebui sa
vina, care a fost poate, la un moment dat, Criterion, asa cum au fost Junimea si
Sburatorul pentru alte generatii. Acestea nu au fost însa decît comunitati intelectu
ale. Saltul unei comunitati de la cultura la societate nu s-a produs niciodata.

Depinde de unde pleci în Bucuresti pentru ca parcursul prin oras sa-ti placa sau s
a-ti displaca. Suprarealistii si situationistii, de la Robert Smithson la France
sco Careri (Walkscapes), vroiau sa vada orasul real, dar nu centrul lui (istoric
), ci interstitiile, locurile vide si marginea, acolo unde orasul se termina în al
tceva. Grupul Stalker, din care face parte Careri, propune parcurgerea orasului în
asa fel încît sa se descopere lucruri necunoscute, si nu neaparat frumoase. Aceasta
confirma ceea ce au spus Deleuze si Guattari în Mille plateaux. Pentru cei doi ex
ista lumi originare, netede (lisses), nemodificate de om, si lumi striate sau zo
ne striate de Putere. Lumea neteda este marea, desertul, lumea necunoscuta, oras
ele sînt striate. Dar, spuneau cei doi, se poate trai o viata neteda într-o lume de
striatiuni, precum se poate trai într-o lume neteda o viata plina de striatiuni, a
cestea fiind si în mintea noastra, nu numai în lume. Între aceste striatiuni cauta sit
uationistii orasul care nu este înca determinat de o grila culturala, non-orasul,
nu (neaparat) idealizat, ci mai curînd (înca) inform. Acum, un asemenea non-oras s-a
infiltrat în Bucuresti. Orasul nostru a ajuns în aceasta faza. Daca luam în considera
tie aceste spatii neclare care scapa oricaror norme (urbanistice, de planificare
etc.), spatii atipice care îi irita pe cei care tin seama de striatiuni, fiind ed
ucati într-o cultura a esteticului cum sînt si eu, într-un fel , atunci noi am putea de
scoperi (noi, inclusiv eu însumi, în alt fel) o lume noua, care nu este neaparat neg
ativa. Noul este creat numai prin încalcarea sau ignorarea regulilor. Pentru cei c
are au fost educati într-o anumita paradigma a orasului, Bucurestiul a devenit ora
sul lui Gore Pirgu, nu al lui Ladima, nici al lui Fred Vasilescu sau Farîma. Daca
nu am fi citit Craii de Curtea-Veche desi este bine ca l-am citit, pentru a avea
o imagine completa , atunci am fi avut, poate, o mai mare toleranta sau chiar de
schidere fata de transgresiunile pirgiene ale paradigmei estetice si umaniste. Dar
, asa cum toti autorii discutati au schimbat parcursul în Bucuresti pentru a-i des
coperi o alta realitate, adica mitologie, poate ca si noi, schimbîndu-l înca o data,
am putea întelege non-orasul care devoreaza vechiul nostru oras.

10

Un articol al lui Mircea Eliade, aparut în 1935 (anul de aparitie al romanului Hul
iganii), Bucuresti centru viril , aduce cu sine o speranta în acest sens:
Bucurestiul are aceasta misiune de a asimila si configura, de a elimina toxinele
si de a suprima pe impotenti. Nu va uitati ca atîtia oameni sterpi si netrebnici u
rca pe scara maririlor. Nu acesta este criteriul Bucurestiului, al orasului care
mai mult decît alt oras românesc poate avea comanda spatiului. Ceea ce se întîmpla în zil
ele noastre este un accident, o imbecilitate politica, asa cum sînt multe altele.
Nu va lasati pacaliti de zvonul cafenelei si al anticamerelor politice. Caci nu
acesta este adevaratul Bucuresti, orasul trairilor mondene. Functiunea Bucuresti
ului ramîne intacta, chiar daca noi nu o vedem, întunecati de evenimente. Bucurestiu
l e menit sa ne verifice posibilitatile de creatie, de configurare, de afirmare
spirituala. Îl putem urî, îl putem dispretui, îl putem compatimi. El îsi pastreaza functiu
nea, orice am crede noi sau urmasii nostri despre el, pentru simplul motiv ca Bu
curestiul a fost ales de un pastor cunoscator al semnelor sa fie centrul. Si aic
i, unde se dau atîtea batalii, vom afla într-o zi cine putem fi .

Conferinta sustinuta la Uniunea Scriitorilor, pe 26 februarie 2010, în cadrul seri

ei Orasul si literatura. Mitologii urbane.