CUVÂNT ÎNAINTE LA EDIŢIA A ŞAPTEA

Această nouă ediţie apare neschimbată, ceea ce nu vrea se însemne

că lucrarea nu ar mai avea nevoie de completări, de îmbunătăţiri şi de
adaosuri. În special, descrierile cam scurte ale tipurilor ar putea fi substanţial
lărgite. De dorit ar fi şi o luare in considerare a lucrărilor tipologice publicate
de psihologi după apariţia primei ediţii. Dar în forma ei actuală, cartea este
deja atât de voluminoasă, încât doar o necesitate stringentă m-ar putea
determina se o lărgesc. În plus, nu ar avea practic nici un rost să se complice
problematica tipologică, atâta timp cât nici măcar elementele ei nu sunt cu
adevărat înţelese. Critica face adesea greşeala de a presupune că tipurile sunt,
ca să spun aşa, deliberat inventate şi întrucâtva impuse materialului
experimental. Împotriva acestei presupuneri mă simt obligat să subliniez
faptul că tipologia mea este rezultatul unei experienţe practice de ani de zile,
al unei experienţe oricum pe deplin inaccesibile psihologului de catedră. Eu
sunt în primul rând medic şi psihoterapeut practician, şi toate formulările mele
psihologice izvorăsc din experienţele unei profesiuni dificile, exercitată zi de
zi. Ceea ce afirm, prin urmare, în această carte este, propoziţie cu propoziţie,
verificat de sute de ori prin terapia practică şi este iniţial izvorât din ea.
Aceste experienţe medicale sunt, fireşte, accesibile şi inteligibile doar celui
obligat să se ocupe în linie profesională de tratarea complicaţiilor psihologice.
De aceea nu este de luat în nume de rău neprofesionistului dacă unele
constatări îi par stranii sau dacă îşi închipuie chiar că tipologia mea ar fi în
aşa fel încât, dacă vreau să sper că voi fi corect înţeles, trebuie se presupun o
mare bunăvoinţă din partea cititorului meu. Ar fi relativ simplu, dacă fiecare
cititor ar şti cărei categorii îi aparţine. Este însă adesea destul de dificil de
hotărât daca cineva ţine de un tip sau de altul, mai ales când c vorba de propria
persoană. Judecata privind personalitatea proprie este întotdeauna extraordinar
de nesigură. Aceste nesiguranţe de judecată cunosc o răspândire atât de mare
deoarece în fiecare tip declarat sălăşluieşte o anumită tendinţă către
compensarea propriei unilateralităţii, tendinţa oportună din punct de vedere
biologic, căci slujeşte păstrării echilibrului sufletesc. Prin compensare apar
caractere secundare sau tipuri care oferă o imagine extrem de greu descifrabilă,
atât de greu, încât te simţi îndemnat sa negi existenţa în genere a tipurilor şi să o
mai accepţi doar pe aceea a diferenţelor individuale.

4. Trebuie să scot în evidenţă aceste dificultăţi, pentru a justifica o anume

particularitate a expunerii ce urmează: s-ar zice că drumul cel mai simplu ar fi
acela de a descrie şi analiza în paralel două cazuri concrete. Fiecare om posedă
însă ambele mecanisme, atât pe cel al extraversiei, cât şi pe cel al introversiei, şi
doar relativa predominanţă a unuia sau a altuia determină tipul. Pentru a
conferi imaginii relieful necesar, ar trebui procedat la o retuşare energică, ceea
ce ar însemna de fapt o înşelăciune mai mult sau mai puţin pioasa. Se adaugă
faptul ca reacţia psihologică a oamenilor este atât de complicata, încât
capacitatea mea de expunere abia dacă ar fi în măsura să-i traseze în mod
absolut exact imaginea.

Sunt, de aceea, silit să mă limitez la înfăţişarea principiilor pe care le-am extras

din mulţimea de fapte individuale observate. Nu este vorba aici, aşa cum
eventual ar putea să pară, de o deductio a priori, ci de expunerea deductivă a
unor puncte de vedere formate pe cale empirică. Aceste puncte de vedere sunt,
după cum nădăjduiesc, o contribuţie clarificatoare la o dilemă care a dus şi
continuă să ducă nu doar în domeniul psihologiei analitice, ci şi în acela al
altor ştiinţe, şi mai ales în raporturile interumane, la neînţelegere şi discordie.
Se înţelege astfel de ce existenţa a două tipuri diferite este un fapt de mult
cunoscut, care, într-un fel sau altul, a izbit atât observaţia cunoscătorului de
oameni, cât şi reflecţia scormonitoare a gânditorului, sau s-a înfăţişat bunăoară
intuiţiei unui Goethe sub forma principiului larg cuprinzător al sistolei şi
diastolei. Numele şi noţiunile sub care a fost sesizat mecanismul introversiei şi
al extraversiei sunt foarte diferite, adaptate de fiecare data punctului de vedere
individual al observatorului. În ciuda deosebirilor în formulare, iese mereu în
evidenţă ceea ce este comun în privinţa concepţiei fundamentale, anume o
mişcare a interesului în direcţia obiectului, într-un caz, o mişcare a interesului
de la obiect către subiect şi către propriile procese psihologice, în celalalt caz.
În primul caz, obiectul acţionează ca un magnet asupra tendinţelor subiectului,
îl atrage şi îl condiţionează în mare măsura, îl înstrăinează chiar de sine însuşi
şi îi schimbă calităţile în sensul unei armonizări cu obiectul, într-atât încât s-ar
zice că obiectul ar avea pentru subiect o importanţă superioară, în ultimă
instanţă decisivă, şi că faptul de a se abandona cu totul obiectului ar reprezenta
vocaţia absolută, sensul vieţii şi al destinului subiectului. În cel de al doilea caz,
subiectul este şi rămâne în centrul tuturor preocupărilor. S-ar putea spune că
este ca şi cum, în ultimă instanţă, întreaga energie a subiectului s-ar cheltui pe
căutarea neîntreruptă a unor modalităţi de a împiedica obiectul să capete o
influenţă covârşitoare asupra sa. Este ca şi cum energia obiectului s-ar scurge,
ca şi cum subiectul ar fi magnetul care ar atrage obiectul către sine.

5. Nu este uşor de caracterizat, în mod accesibil şi limpede, acest comportament

contradictoriu faţă de obiect şi există riscul serios de a recurge la formulări
absolut paradoxale care ar stârni mai degrabă confuzie decât claritate. Foarte
general, punctul de vedere introvertit ar putea fi socotit acela care în toate
împrejurările caută să supraordoneze eul şi procesele psihologice subiective
obiectului şi procesului obiectiv, sau cel puţin să le afirme în raport de acestea.
Atare atitudine conferă de aceea subiectului o valoare mai mare decât
obiectului. Corespunzător, obiectul se afla întotdeauna situat la un nivel valoric
mai coborât, el are o importanţă secundara, ba chiar ocazional funcţionează ca
semn exterior, obiectiv, al unui conţinut subiectiv, de pildă ca încorporare a
unei idei, împrejurare în care esenţială rămâne ideea; sau este materia unui
sentiment, în care principală rămâne trăirea sentimentului şi nu
individualitatea reală a obiectului. Punctul de vedere extravertit, în schimb,
subordonează subiectul obiectului, atribuind acestuia din urmă valoarea
preeminentă. Subiectul are întotdeauna, în acest caz, importanţă secundară;
procesul subiectiv apare uneori ca anexă supărătoare şi inutilă a unor fapte
obiective. Este limpede că psihologia care ia naştere pe baza acestor puncte
de vedere opuse se bifurcă, în mod necesar, în două orientări absolut diferite.
Una din acestea priveşte totul din unghiul concepţiei sale, cealaltă din
unghiul faptului obiectiv.

6. Poziţiile opuse nu sunt, mai întâi, nimic altceva decât mecanisme opuse: o
ieşire diastolică înspre obiect şi o luare în posesie a acestuia, pe de-o parte; o
concentrare sistolică şi o desprindere a energiei de la obiectul luat în
posesie, de cealaltă parte. Fiecare om posedă ambele mecanisme ca expresie
a ritmului său de viaţă normal, nu întâmplător desemnat de Goethe
prin noţiunile fiziologice care denumesc activitatea cardiacă.
Alternarea ritmică a celor două forme de activitate psihică ar
trebui să corespundă cursului normal al vieţii. Dar condiţiile exterioare
complicate în care trăim, ca şi condiţiile, poate şi mai complicate, ale
dispoziţiei noastre psihice individuale îngăduie rareori o desfăşurare pe
deplin netulburată a activităţii vieţii psihice. Împrejurări exterioare şi
dispoziţii interioare favorizează foarte adesea unul din mecanisme şi îl
limitează sau îl împiedică pe celălalt să funcţioneze. Fireşte, efectul este
predominant unuia dintre mecanisme. Dacă această stare se cronicizează într-
un fel sau altul, rezultă din ea un tip, respectiv o atitudine comportamentală în
care unul dintre mecanisme predomină constant, fireşte însă fără a-l putea
suprima complet pe celălalt, căci şi acesta ţine neapărat de activitatea vieţii
psihice. De aceea nu poate să apară niciodată un tip pur, care să posede
exclusiv un singur mecanism în paguba celuilalt, total atrofiat. O atitudine
tipică înseamnă întotdeauna doar predominanţa relativă a unuia
dintre mecanisme. Constatarea existenţei introversiei şi a extraversiei a
permis mai întâi să se distingă între două grupuri mari de individualităţi
psihologice. Dar această împărţire este atât de superficială şi de generală,
încât ea nu îngăduie decât diferenţieri la fel de generale. O cercetare
amănunţită a psihologiilor individuale care cad într-o grupă sau în alta arată
de îndată că exista diferenţe mari între indivizii ce aparţin aceleiaşi grupe.
Trebuie, prin urmare, să facem un pas mai departe, spre a preciza în ce
constau deosebirile dintre indivizii aparţinând aceleiaşi grupe. Potrivit
experienţei mele, pot spune că, în mod foarte general, indivizii se deosebesc
nu numai după diferenţa universală dintre extraversie şi introversie, ci şi după
diferitele funcţii psihologice fundamentale. Acestea, respectiv funcţiile care se
deosebesc atât genuin, cât şi esenţial de alte funcţii sunt — după experienţa
mea — a gândi, a simţi, a avea senzaţii, a intui. Dacă predomină
comportamental una din aceste funcţii, apare tipul corespunzător. Motiv
pentru care deosebesc: tipul gândire, tipul simţire, tipul senzaţie şi tipul
intuiţie. Fiecare din aceste tipuri poate fi pe deasupra introvertit sau
extravertit, potrivit cu atitudinea sa faţă de obiect, aşa cum am arătat mai sus.
în cadrul a două comunicări consacrate tipurilor psihologice, nu am dezvoltat
aceste distincţii, ci am identificat tipul gândire cu cel introvertit, iar tipul
simţire cu cel extravertil. *1
Aceste identificări s-au dovedit inconsistente la o elaborare mai temeinică a
problemei. Pentru a evita neînţelegerile, aş vrea să-l rog pe cititor să reţină
distincţiile de mai sus. Spre a asigura claritatea absolut necesară în lucruri atât
de complicate, am consacrat ultimul capitol al acestei cărţi definirii
noţiunilor psihologice cu care am operat.

<Nota 1> Zur Frage der psychologischen Typen. Die Psychologic der
unbewuflten Prozesse, p. 58 (reeditare în Oberdie Psychologie des
Unbewuβten, în Gesammelte Werke, VII). </Nota 1>