Fază – parte omogenă a sistemului eterogen, care are suprafaţă de separare şi poate fi separat

mecanic.
Componenţi independeţi – sunt numarul de substanţe suficiente pentru a forma sistemul. Dacă în
sistemul eterogen sunt substanţe şi ele interacţionează între ele chimic, atunci numărul de componenţi
(k) este egal cu numărul de substanţe minus numărul de ecuaţii chimice.
Numărul gradelor de libertate (L)- reprezintă numărul de factori interni (temperatura, concentraţia
materialului) sau externi (temperatura, presiunea), care poate varia în anumit interval de valori, fără a
modifica numărul şi compoziţia fazelor .
Deoarece sistemele de aliaje sunt de obicei utilizate în condiţii izobare (presiunea atmosferică),
numărul variabilelor din legea formulată de Gibbs, trebuie diminuat cu o unitate, şi ca urmare, numărul
gradelor de libertate se obţine cu relaţia:
L=k+1-f -legea fazelor
L- numărul gradelor de libertate,
k-numărul de componenţi,
f- numărul fazelor care coexistă la o anumită temperatură sau pe un anumit interval de temperatură.
Dacă L=0, sistemul este invariant, nu se poate modifica nici un parametru fără ca să se schimbe
compoziţia şi numărul de faze din sistem, adică sistemul există în condiţii determinate.
L=1, sistemul este monovariant, în acest sistem pentru a-l păstra numărul de faze poate varia
doar un singur parametru , ceilalţi avînd valori strict determinate.
L=2, sistemul este bivariant, ceilalţi sunt strict determinaţi.
Punctul eutectic reprezintă cea mai joasă temperatură la care se topeşte sau solidifică un amestec, în
cazul dat, de doi componenţi şi în acelaşi timp este cea mai joasă temperatură la care mai există fază
lichidă.Punctul eutectic se caracterizează printr-o anumită compoziţie şi temperatură, pentru un sistem
dat.
Compusul de adiţie incongruent se descompune la încălzire în componenţii săi şi nu are punct de
topire definit. Temperatura de descompunere se numeşte punct de incongruenţă sau punct peritectic,
fiind inferioară temperaturii ipotetice de topire a compusului. La punctul de incongruenţă coexistă trei
faze.
Soluţii solide
Soluţiile solide sunt faze formate dintr-un amestec la scară atomică din două sau mai multe specii de
atomi cu distribuţie statică în acelaşi tip de reţea cristalină.
În cazul în care componenţii sunt solubili în orice proporţie se formează soluţii solide continue
(totale). Când solubilitatea componenţilor este limitată pe anume domenii de concentraţii, soluţiile
solide rezultate se numesc parţiale.
Soluţia solidă păstrează aceeaşi structură cristalină cu cea a componentului de bază (numit şi
dizolvant sau solvent).
Atomii celorlalţi componenţi de aliere( dizolvaţi sau soluţi) se vor repartiza în structura soluţiei
solide în doua moduri:
- Prin substituirea atomilor componentului de bază în reţeaua cristalină ( amestecul de atomi
astfel obţinut fiind o soluţie solidă de substituţie),

1
 - Prin pătrunderea în interstiţiile reţelei cristaline a componentului de bază (amestecul de atomi
rezultat fiind o soluţie solidă de interstiţie).

Clasificarea diagramelor de echilibru

În condiţii izobare, diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje A-B, este o reprezentare grafică în
plan în coordonatele temperatură- concentraţie.

Planul diagramei de echilibru este format din domenii de stabilitate fazică (stări de echilibru),
despărţite prin linii continue, pentru toate aliajele sistemului binar de la temperatură ambiantă pînă la
starea de topitură şi caracterizează transformările care au loc în stare solidă şi lichidă, la încălzirea sau
răcirea foarte lentă a aliajelor.

Comportarea reciprocă a componenţilor în stare lichidă şi solidă funcţie de solubilitatea sau

reactivitatea lor chimică, determină clasificarea sistemelor de aliaje binare, corespunzător diagramelor
lor de echilibru după diferite criterii:

- După natura transformărilor care au loc în aliaje:

o Diagrame de solidificare, care conţin numai procese de cristalizare primară;
o Diagrame cu transformări în stare solidă, care conţin şi procese de recristalizare.
- După solubilitatea componenţilor în stare lichidă şi solidă:
o Diagrame cu componenţi total solubili în stare lichidă şi cu solubilitate totală, parţială
sau insolubilitate în stare solidă;
o Diagrame cu componenţi parţial solubili în stare lichidă şi cu solubilitate parţială, sau
insolubilitate în stare solidă;
o Diagrame cu componenţi insolubili în stare lichidă şi solidă.
- După reactivitatea chimică a componenţilor:
o Diagrame fără compuşi intermediari;
o Diagrame cu compuşi intermediari cu topire congruentă sau incongruentă.

Temperatura la care pentru un aliaj la răcire apar primii germeni stabili de fază solidă se numeşte
temperatura lichidus. Locul geometric al temperaturilor lichidus pentru toate aliajele din sistem
formează curba lichidus. Temperatura la care pentru un aliaj la răcire dispare ultima picătură de lichid
se numeşte temperatura solidus. Locul geometric al temperaturilor solidus pentru toate aliajele din
sistem formează curba solidus.
În cazul sistemelor binare (n=2), diagrama de echilibru este un grafic plan.
Axa orizontală este axa concentraţiilor, delimitată de verticalele componenţilor puri, convenţional
notaţi cuA ţi B ţi corespunde a 100 unităţi de lungime, pentru a exprima procentual concentraţia
aliajelor din sistem. Concentraţia se exprimă în general în procente de masă. Axa verticală este axa
temperaturii , măsurată în °C, sau K.

2
 Curbele lichidus şi solidus se întâlnesc întotdeauna în punctele de echilibru topire-solidificare T A şi
respectiv TB ale componenţilor puri. Aceste linii delimitează trei domenii:
- Deasupra curbei lichidus, domeniul monofazic lichid L, în care toate aliajele sunt în stare
lichidă;
- Sub curba solidus, domeniul monofazic solid α, în care toate aliajele sunt solidificate;
- Între curbele lichidus şi solidus, domeniul bifazic, L+ α, în care aliajele sunt în curs de
solidificare.

Sistemul în care se formează un compus stabil şi care în faza lichidă componenţii sunt miscibili şi
în fază solidă – parţial miscibili.

M- compusul stabil format la interacţiunea lui A cu B.

I-lichid A şi AB, k=2, f=1, L=2;
II-lichid B şi AB, k=2, f=1, L=2;
III-A solid şi topitură AB şi A, k=2, f=2, L=1;
IV-AB solid şi topitură AB şi A, k=2, f=2, L=1;
V- AB solid şi topitură AB şi B, k=2, f=2, L=1;
VI-B solid şi topitură AB şi B, k=2, f=2, L=1;
VII-A solid şi AB, k=2, f=2, L=1;
VIII-solid AB şi B, k=2, f=2, L=1;
α1- soluţie solidă preponderent A,puţin AB, k=2, f=1, L=2;

3
β1- soluţie solidă preponderent AB, puţin A, k=2, f=1, L=2;
β2- soluţie solidă preponderent AB, B puţin, k=2, f=1, L=2;
α2- soluţie solidă preponderent B, AB puţin, k=2, f=1, L=2;
S1- A solid, AB solid, A topitură şi AB topitură, f=3, k=2, L=0;
S2- B solid, AB solid, AB topitură, B topitură, f=3, k=2, L=0.

Sistemul bicomponent în care se formează un compus instabil la temperatura de topire, în fază

lichidă sunt miscibili, în fază solidă- parţial solubili.

I-Soluţie lichidă de A şi B, k=2, f=1, L=2 ;

II-Lichid A, lichid B şi soluţie solidă α, k=2, f=2, L=1 ;
III-Lichid A, lichid B şi soluţie solidă β, k=2, f=2, L=1 ;
IV-Soluţie solidă α şi β, k=2, f=2, L=1 ;
V-Soluţie solidă β, k=2, f=1, L=2 ;
VI-Soluţie solidă α, k=2, f=1, L=2 ;
’-
O punct peritectic. Aici avem 2 soluţii solide şi o fază lichidă L=0.

4
Bibliografie:

1.Florentina Potecaşu Ştiinţa Materialelor, Galaţi.

2. www.eng.vt.edu

3. Rodica Vîlcu, Termodinamica, ed Tehnică Bucureşti 1994.

4.B.P.Nicolischii,Chimie fizică, Leningrad 1987.