Sunteți pe pagina 1din 13

I. SUBSTANŢE TENSIOACTIVE STA (denumiţi, de asemenea, agenţi activi de suprafaţă sau tenside), sunt substanţe care prezintă o caracteristică structurală ce constă în existenţa a două componente, una cu caracter hidrofil (polar), adică având afinitate pentru apă şi o alta cu caracter hidrofob (nepolar) care prezintă afinitate pentru lichide uleioase. Cele două componente cu caracter opus sunt legate între ele printr-o puternică legătură chimică. Această structură particulară stă la baza proprietăţilor tensidelor, care sunt adsorbite efectiv la interfaţa apă-ulei, orientându-se spre cele două straturi în funcţie de afinitatea lor, ceea ce are ca efect micşorarea tensiunii superficiale la interfaţă. Agenţii tensioactivi scad tensiunea interfacială a două lichide nemiscibile, diminuând, de asemenea, opoziţia la dispersia sub formă de picături fine a unuia dintre lichide în celălalt. Dispersia astfel obţinută, care se numeşte emulsie, este stabilizată de către agenţii tensioactivi, numiţi şi agenţi de emulsionare sau emulgatori. Acţiunile specifice tensidelor depind de importanţa fiecăruia dintre cei doi poli structurali. Atunci când predomină partea hidrofilă, predomină proprietăţile solubilizante sau detergente. În cazul în care partea hidrofilă şi cea lipofilă sunt echilibrate se manifestă caracterul emulsionant, în timp ce partea hidrofilă, mai slabă, determină proprietăţi de spumare. HLB - Acronim pentru Hydrophile/Lipophile Balance, sistem utilizat pentru definirea raportului între partea hidrofilă şi cea lipofilă a unei substanţe cu activitate superficială (agent tensioactiv), care permite selectarea compusului optim pentru formularea unei emulsii, a unui detergent, etc.

Agenţii tensioactivi furnizează bariera fizică de la interfaţă,

prevenind atingerea picăturilor şi reducând tensiunea interfacială. Principalele funcţii ale tensidelor în preparatele cosmetice sunt:

- Solubilizarea componentelor insolubile;

- Emulsionarea şi asigurarea stabilităţii emulsiei;

- Spumarea, calitate necesară şampoanelor şi spumelor de baie;

- Detergenţa (eliminarea murdăriei);

- Udarea, care reprezintă cea mai bună modalitate de contact între produsul de aplicat şi substrat.

Stabilizarea emulsiei cosmetice

Pentru prevenirea separării emulsiei în cele două faze componente se poate acţiona în mai multe moduri :

- se măreşte vâscozitatea fazei externe, ceea ce micşorează mobilitatea picăturilor fazei interne şi astfel se diminuează posibilitatea lor de coliziune:

- se dispersează faza internă astfel încât să rezulte cât mai multe particule posibile, ceea ce scade probabilitatea lor de adeziune;

- prin scăderea tensiunii superficiale se determină scăderea forţei motoare responsabilă termodinamic de coalescenţa picăturilor.

Din punct de vedere practic, este necesar ca formulatorul să aibă acele cunoştinţe care să-i permită să ştie:

- ce fel de agenţi tensioactivi există şi care sunt caracteristicile acestora;

- valorile HLB ale emulgatorilor şi cum sunt acestea corelate cu potenţiala utilizare a tensidului;

- care sunt emulgatorii ce trebuie aleşi pentru emulsiile de tip U/A şi care pentru emulsiile A/U;

- ce compatibilităţi există între diferitele clase de emulgatori:

- ce efecte indezirabile pot avea emulgatorii asupra structurii celulare a epidermei. Valorile HLB necesare pentru emulsionarea unor materiale de uz cosmetic sunt prezentate în Tabelul 6.2.

Tabelul 6.2. Valorile HLB necesare emulsionării unor materiale de uz cosmetic

MATERIALUL

HLB

MATERIALUL

HLB

Acetofenona

14

Ceară microcristalină

9,5

Acid oleic

17

Lanolină

12

Acid stearic

17

Petrolatum

7

Alcool cetilic

15

Ulei mineral greu

10,5

Ceară de albine

9

Ulei mineral uşor

10 - 12

Formula de calcul a indicelui HLB este:

HLB = % masa părţii hidrofile / 5. De exemplu oleil alcoolul (5 unităţi de etilen oxid - 5 EO) cu masa molară egală cu 489 şi masa părţii hidrofile egală cu 220 (5x44) este 45 % hidrofil. Împărţind la 5, conform formulei, obţinem valoarea HLB = 9.

Tipuri de substanţe tensioactive Agenţii tensioactivi pot fi de origine naturală sau sintetică, cei sintetici prezentând avantajul constanţei calităţii şi preţului de cost mai

scăzut. Printre substanţele cu activitate superficială naturale se pot cita:

- sterolii, dintre care cel mai cunoscut compus este colesterolul, care permit emulsionarea apei în ulei şi obţinerea de creme cu fază continuă uleioasă;

- lecitinele din ouă sau soia, care, datorită proprietăţii lor de a forma cu apa, în mod spontan, straturi duble, sunt utilizate în formularea lipozomilor;

- saponinele, extrase din lemnul de panama sau din iederă, ale căror proprietăţi spumante le recomandă pentru folosire în formularea şampoanelor. Agenţii tensioactivi sintetici reprezintă o familie vastă, clasificarea

lor fiind posibilă prin considerarea naturii părţii hidrofobe sau hidrofile sau a comportării în soluţie apoasă. Clasificarea cea mai uzuală are la bază comportarea tensidelor în soluţie, mai exact posibilitatea de ionizare. Din grupa tensidelor care ionizează în soluţie apoasă fac parte:

- agenţii tensioactivi anionici, al căror ion cu cea mai mare dimensiune, care este partea activă, este purtător de sarcină negativă (anion);

- agenţii tensioactivi cationici, al căror ion cu cea mai mare dimensiune, care este partea activă, este purtător de sarcină electrică pozitivă;

- agenţii tensioactivi amfoteri, care, în funcţie de pH-ul mediului, au comportare diferită (anionici în mediu alcalin, cationici în mediu acid). Tensidele anionice şi cele cationice sunt incompatibile.

Substanţe tensioactive anionice Din punct de vedere chimic, agenţii tensioactivi anionici aparţin următoarelor clase de produse:

1. Derivaţi de acizi carboxilici – în această categorie intră acizii alcanoici (şi alcanoaţii), esterii acizilor carboxilici şi eterii acizilor carboxilici. Esterii acizilor carboxilici În această categorie intră un număr mic de monoesteri ai acizilor di- sau tri-carboxilici, cum ar fi citratul de dinonoxinol-9 sau esteri formaţi dintr-un acid şi gruparea hidroxi aparţinând unui acid carboxilic, cum ar fi acil lactilatul de sodiu.

O CH 2 C O (CH 2 CH 2 O) 9 C 6 H 4
O
CH 2
C
O (CH 2 CH 2 O) 9 C 6 H 4 C 9 H 19
HO
C
COOH
CH 2
C
O
(CH
CH
O)
C 6 H 4 C 9 H
2
2
9
19
O

Citrat de dinonoxinol-9

O O R C OCH C O CH COONa CH 3 CH 3
O
O
R
C
OCH C
O CH
COONa
CH 3
CH 3

Acil lactilat de sodiu

Compuşii din această categorie, între care sunt mai des utilizaţi stearoil lactilatul de calciu şi citratul de laureth-6, sunt solide cu aspect ceros. Sunt agenţi de emulsionare U/A şi A/U apreciaţi. Sunt consideraţi stabili în condiţiile de formulare a produselor cosmetice. Sărurile acil lactilaţilor cu catenă scurtă spumează foarte bine, ceeea ce-i recomandă pentru şampoane. 2. Esteri ai acidului sulfuric - Compuşii tensioactivi anionici sunt agenţi tensioactivi primari într-o mare varietate de şampoane. Cei mai utilizaţi sunt sulfaţii de alchil (AS) datorită consideraţiilor de preţ, toleranţă faţă de apa dură şi uşurinţă de spumare. Sulfaţii de alchil se utilizează frecvent în combinaţie cu alchileter sulfaţii (AES) care au hidrofilicitate mai bună şi iritabilitate mai mică. Derivaţii sulfataţi sunt sărurile esterilor sulfurici ai alcoolilor graşi, cu formula generală R-OSO 3 Me, unde R reprezintă un rest hidrocarbonat lung, iar Me poate fi Na, K, Ca sau Mg. Sulfatarea alcoolilor se poate face pe următoarele căi

ROH + H

2

ROH +

SO 4

se poate face pe următoarele căi ROH + H 2 ROH + SO 4 ROSO 3

ROSO

3

H

+

H

SO 3

ROSO 3 H

2

O

ROH + HOSO 2 Cl

4 ROSO 3 H + H SO 3 ROSO 3 H 2 O ROH + HOSO

ROSO 3 H

+ HCl

3 ROSO 3 H 2 O ROH + HOSO 2 Cl ROSO 3 H + HCl

Cel mai cunoscut compus din această categorie este laurilsulfatul de sodiu, cu formula CH 3 -(CH 2 ) 11 -OSO 3 Na. Acest compus are proprietăţi spumante şi detergente şi intră în compoziţia şampoanelor, spumelor de baie şi pastelor de dinţi.

Derivaţii sulfonaţi Tensidele din această categorie conţin, de asemenea, un atom de sulf, dar acesta este legat direct de lanţul hidrocarbonat. Formula generală este R-SO 3 Me, metalul fiind acelaşi ca şi în cazul anterior. Unul din cele mai cunoscute produse din această categorie este dioctilsulfonatul de sodiu, care intră în compoziţia cremelor de ras şi a cremelor depilatoare. Sulfosuccinaţii Agenţii tensioactivi din categoria sulfosuccinaţilor sunt din punct de vedere chimic sărurile de sodiu ale monoesterilor sau diesterilor acidului sulfosuccinic. Metoda de preparare a acestor produse implică două etape, esterificarea şi sulfonarea (v. schema de reacţii):

H C C H + R OH R O C CH CH COOH C C
H C
C H
+
R
OH
R O
C
CH
CH
COOH
C C
O
O
O
O
Anhidrida maleica
Alcool
Monoesterul acidului maleic
R O C CH CH
R
O C
CH CH

O

COOH

+

Monoesterul acidului maleic

O CH C O R OH CH C O
O
CH
C
O
R
OH
CH
C
O

O

R

R

Diesterul acidului maleic

R O C CH CH
R
O C
CH CH

O

COOH

Monoesterul acidului maleic

+

NaHSO

3

SO - 3 Na + + NaOH R O C CH CH _ H 2
SO - 3 Na +
+ NaOH
R O
C
CH
CH
_ H 2 O
2

O

COO - Na

Bisulfit de sodiu

Sarea disodica a monoesterului acidului sulfosuccinic

O O CH C O CH C O
O O
CH
C
O
CH
C
O

O

R

R

+

NaHSO

3

sulfosuccinic O O CH C O CH C O O R R + NaHSO 3 +

+

Na O

- S O 3 CH C O R CH 2 C O R
-
S
O
3
CH
C
O
R
CH
2 C
O
R

O

Diesterul acidului maleic

Sarea de sodiu a diesterului acidului sulfosuccinic

3. Acizi sulfonici şi sărurile acestora

+

Acil isetionaţii

Acil isetionaţii sunt esteri formaţi din acizi carboxilici şi acidul isetionic (HOCH 2 CH 2 SO 3 H)

O C O
O
C
O

R

Acil

Acidul isetionic se formează prin adiţia bisulfitului de sodiu la oxid de etenă.

Isetionaţii sunt livraţi sub forma sărurilor

CH 2 CH 2 SO 3 Na

de sodiu, de obicei sub formă de pudre sau fulgi. Isetionaţii pot fi amestecaţi cu substanţe tensioactive anionice sau neionice. Este foarte interesant faptul că isetionaţii sunt agenţi tensioactivi foarte blânzi, cu mult mai blânzi decât sulfaţii de alchil şi alţi derivaţi sulfonaţi. Isetionaţii nu sunt afectaţi de apa dură şi pot fi folosiţi în şampoane, dar principala utilizare o reprezintă batoanele detergente (syndet bars). Stabilitatea isetionaţilor este influenţată de condiţiile de pH; la valori extreme pot suferi hidroliză. Produsul reprezentativ pentru această clasă de compuşi este isetionatul de cocoil

isetionatul de sodiu

de compuşi este isetionatul de cocoil isetionatul de sodiu COO CH 2 CH 2 SO 3

COO

CH 2 CH 2 SO 3 Na

Isetionat de cocoil Isetionatul de cocoil se poate obţine prin două metode:

- esterificarea directă a 2-hidroxi etansulfonatului de sodiu cu acidul gras provenit din cocos şi

- condensarea cu clorura acidului gras (în acest procedeu, în produs se

găsesc mici cantităţi de clorură de sodiu rezultată ca secundar în reacţie). Isetionatul de cocoil este livrat sub formă de pudră, particulele având dimensiuni mici, sub 40 m. La temperatura camerei, isetionatul de cocoil are o solubilitate destul de redusă în apă, ceea ce îl face recomandabil pentru barele de detergent, dar poate provoca cristalizarea în preparatele lichide care nu au fost formulate adecvat. Datorită proprietăţilor emoliente , acţiunii blânde şi compatibilităţii foarte bune cu pielea isetionatul de cocoil este recomandat pentru includere în formulele preparatelor pentru copii sau ale produselor destinate curăţirii faciale. Alchil aril sulfonaţi Alchil aril sulfonaţii moderni se obţin prin alchilarea Friedel Crafts a benzenului cu olefine sau derivaţi halogenaţi cu catenă liniară. Alchilbenzenii obţinuţi sunt sulfonaţi cu acid sulfuric, anhidridă sulfurică sau acid clorsulfonic.

R NaSO 3
R
NaSO 3

Liniar alchil benzen sulfonaţii (LAS) sunt agenţi tensioactivi foarte puternici, cu proprietăţi detergente şi spumante foarte bune, dar au acţiune

degresantă asupra pielii şi părului, producând o senzaţie de uscăciune şi asprime neplăcute, ceea ce limitează folosirea lor în formulele cosmetice şi

Principalele utilizări ale acestora sunt legate de produsele de

curăţire casnice şi detergenţii pentru veselă.

de îngrijire

4. Acil aminoacizi şi săruri ale acestora - în această clasă de compuşi intră aminoacizii acilaţi şi sărurile acestora:

- acil glutamaţii;

- peptidele acilate

- sarcozinaţii;

- tauraţii.

Acilglutamaţii Acidul glutamic este un aminoacid cu două grupări carboxilice. Derivatul său N-acilat poate forma săruri la una sau la ambele grupe

carboxil. Soluţiile apoase ale sării monobazice au un pH uşor acid (5-6), în timp ce soluţiile sărurilor dibazice sunt alcaline.

HOOC

CH 2 CH 2 CH

NH C
NH
C

R

COONa

Acilglutamaţii sunt amide care pot suferi hidroliză.Un alt membru reprezentativ pentru această categorie de compuşi este

O aspartatul de di-TEA-palmitoil.

acilglutamat de sodiu Sărurile de sodiu sunt livrate în formă solidă în timp ce sărurile de trietanol amină (TEA) sunt livrate sub formă de soluţie 30 %. Capacitatea de spumare a acil glutamaţilor este destul de mică, dar au o acţiune blândă, lăsând pe piele o senzaţie plăcută, ceea ce îi recomandă pentru utilizare cu precădere în şampoane.

Peptidele acilate Cele mai importante acil amide utilizate ca agenţi tensioactivi în industria cosmetică sunt sarcozinaţii şi produşii de condensare ai proteinelor cu acizii graşi.

C (NH CH C ) n OK O X O
C
(NH
CH
C ) n
OK
O
X
O

Proteina animală hidrolizată şi acilată, sare de potasiu:

CH 3 (CH 2 ) 10 CO N
CH 3 (CH 2 ) 10 CO
N

CH 2

COONa

CH 3 Lauril sarcozinatul de sodiu Agenţii activi de suprafaţă proveniţi din aminoacizi, cum ar fi laurilsarcozinatul de sodiu precum şi derivaţii acilaţi de colagen sau proteine hidrolizate (provenite din ovăz sau grâu, cu structuri complexe) se obţin prin condensarea clorurilor acizilor graşi cu N-metil glicina sau cu oligopeptide. Datorită porţiunii polare voluminoase prezintă stabilitate în apa dură. Sunt agenţi tensioactivi foarte blânzi, foarte bine toleraţi, chiar în cazul pielii sensibile. Se folosesc în formularea şampoanelor şi produselor destinate curăţirii pielii. Inocuitatea peptidelor acilate este demonstrată de utilizarea lor în siguranţă de cca. 50 ani. Lauril-sarcosinatul de sodiu posedă şi proprietăţi antimicrobiene şi poate fi utilizat în compoziţia pastelor de dinţi, apelor de gură, în scopul prevenirii cariilor. Preţul ridicat şi mirosul specific restrâng aria de utilizare.

Tauraţii O R C N CH
Tauraţii
O
R
C
N
CH

CH 3

2

CH 2

SO 3 Na

Metil aciltaurat de sodiu

Tauraţii se obţin prin acilarea taurinei sau N- metil taurinei. Tauraţii sunt acizi sulfonici

tari, foarte solubili în apă. Sunt livraţi, de regulă, fie în stare solida, fie în soluţii.

Au puţine utilizări în produsele cosmetice, dar datorită acţiunii spumante foarte bune sunt recomandabili pentru spumanţii de baie.

5. Esteri ai acidului fosforic şi săruri ale acestora Substanţele din această clasă sunt în principal mono şi diesterii

acidului fosforic şi sărurile acestora:

R

O

(OCH

2

OH R CH 2 ) n O P OH R
OH
R
CH 2 ) n
O P
OH R
O (OCH 2 CH 2 ) n O P (OCH CH ) O OH 2
O
(OCH
2 CH 2 ) n
O
P
(OCH
CH )
O
OH
2
2
n

Fosfat de PEG- n-alchil

Fosfat de diPEG -n-alchil

CH 3 (CH 2 ) 7 CH

O

Fosfat de diPEG -n-alchil CH 3 (CH 2 ) 7 CH O CH 3 (CH 2

CH 3 (CH 2 ) 16 COCH 2

(CH 2 ) 7 CH O CH 3 (CH 2 ) 1 6 COCH 2 O

O

CH 3

) 7 CH O CH 3 (CH 2 ) 1 6 COCH 2 O CH 3

CH 3

O P
O
P

O

CH(CH 2 ) 7 COCHCH 2

O

OCH 2 CH 2 N

CH 3

Fosfolipida - lecitina Alţi membri din această clasă: Fosfat de DEA-oleth-10, Fosfat de dilaureth- 4, lecitina (fosfatidil colina). Esterii acidului fosforic se obţin prin reacţia dintre oxiclorura de fosfor şi un alcool. Produsul final este un amestec de mono-, di- şi tri- esteri care trebuie purificat pentru separarea componenţilor. Alcoolul poate fi mono-, di- sau polihidroxilic (glicerina), poate avea o catenă mai complexă, care să includă mai multe funcţiuni între care de exemplu, un atom de azot cuaternar. Lipofilicitatea esterilor depinde de structura alcoolului şi de natura esterului, disterii fiind mai lipofili decât monoesterii. Esterii neutralizaţi (sărurile) sunt solubili în apă. O serie de esteri fosforici sunt solubili în solvenţi nepolari comuni. Datorită acţiunii lor detergente, proprietăţilor de înmuiere şi de spumare, agenţii tensioactivi anionici sunt utilizaţi cu precădere în

formularea produselor de igienă, cu precizarea că este necesară o clătire foarte bună.

Substanţe tensioactive cationice

În categoria tensidelor cationice intră substanţele care au sarcina pozitivă localizată pe restul hidrofob si o serie de alţi derivaţi cum ar fi alchilaminele, care capată încărcare la scăderea pH-ului la 7 sau sub 7. Principalele clase de compuşi aparţinând acestei categorii sunt:

1. Alchil aminele;

2. Alchil imidazolinele

3. Aminele etoxilate

4. Sărurile de amoniu cuaternare.

Substanţe tensioactive amfotere Sunt considerate tenside amfotere acele substanţe ale căror sarcină de pe lanţul hidrofob se modifică în funcţie de pH. Astfel, substanţele tensioactive amfotere poartă o sarcină pozitivă în mediu puternic acid, una negativă în mediu puternic bazic, prezentându-se ca amfioni la valori pH intermediare.

bazic, prezentându-se ca amfioni la valori pH intermediare. RNH 2 CH 2 CH 2 COOH X

RNH 2 CH 2 CH 2 COOH

X
X

Restul hidrofob cationic pH puternic acid

RNH 2 CH 2 CH 2 COO RNHCH 2 CH 2 COO B Restul hidrofob
RNH 2 CH 2 CH 2 COO
RNHCH 2 CH 2 COO
B
Restul hidrofob
amfionic pH
Restul hidrofob anionic
pH puternic bazic

intermediar În aceste structuri X - reprezintă un anion (cum ar fi Cl -) iar B + este un cation (cum ar fi Na + sau K + ). Din categoria agenţilor tensioactivi amfoteri fac parte acil/dialchil etilendiaminele si acizii aminici N-alchilaţi Formulele generale ale acil/dialchil etilendiaminelor sunt:

O CH 2 CH 2 OH

N
N

CH 2 CH 2

C NH
C NH

R

CH 2 COONa

Acil amfo glicinat de sodiu

O R C NH
O
R
C NH

CH 2 CH 2

N
N

CH 2 CH 2 OH

CH 2 CH CH 2 SO 3 Na

OH Acil amfohidroxipropil sulfonat de sodiu

O R C NH
O
R
C
NH

CH

2 CH 2

N
N

CH 2 COONa

CH 2 CH 2 O CH 2 CH 2 COONa

Acil amfo carboxi glicinat , sare disodică

O R C NH
O
R
C
NH

CH 2 CH 2

N
N

CH 2 COONa

CH 2 CH 2 O CH 2 COONa Acil amfodiacetat de sodiu

O R C NH
O
R
C NH

CH

N 2 CH 2 CH 2 CH 2 OH CH 2 CH 2 COONa
N
2 CH 2
CH 2 CH 2 OH
CH
2 CH
2 COONa

Acil amfopropionat de sodiu

Printre membrii cei mai importanţi ai

acestei clase se pot cita:

coco amfocarboximetil hidroxi propil sulfat, sare disodică:

amfodipropionat,

coco

sare

disodică;

cocoamfoacetat de sodiu;

acetat fosfat de lauroamfo-PG-, sare monosodică;

Undecilen amfopropionat de sodiu.

Formulele generale ale aminoacizilor N-alchilaţi sunt:

N
N

R

CH 2 CH 2 CH 2 NH 2

CH CH 2 CH 2

C
C

COOH

NH 2

R

NH

CH CH

2

2

COOH

O Acid alchil amino propionic

Aminopropil alchil glutamida CH 2 CH 2 COONa

N
N

R

CH 2 CH 2 COOH

Alchil imino dipropionat (sare monosodica)

Compuşi specifici din această clasă:

amino propil lauril glutamida, glicinat de dihidroxietil soia, acid lauramidopropionic

CH 3 O Principalii reprezentanţi ai acestei grupe sunt derivaţii de betaină (betaina este trimetil
CH 3
O Principalii reprezentanţi ai acestei grupe sunt
derivaţii de betaină (betaina este trimetil
+
R - N
CH 2
C
O -
CH 3
Derivati de betaina
glicina), unde R este un lanţ hidrocarbonat
mai mult sau mai puţin lung şi derivaţii de
imidazolină. Alchil betainele se prepară prin
condensarea unei alchil dimetil amine cu
cloroacetat de sodiu.
CH 3
N
CH 2
COO
CH 3
Alchilbetaina
CH 3
O
C NH
CH 2 CH 2 CH 2
N
CH 2
COO
CH 3

Alchilamidobetaina - Cocamidopropilbetaina (CAPB

Betainele sunt livrate la un conţinut de aproximativ 30 % substanţă activă, cu cca. 6 % clorură de sodiu care rezultă secundar în proces. În funcţie de pH, betainele pot fi tenside anionice sau cationice. La valori ale pH-ului cuprinse între 5 şi 7, care sunt tipice pentru şampoane şi preparatele pentru baie, betainele formează complecşi ionici cu substanţele tensioactive anionice cum ar fi eter sulfaţii sau alcoolii graşi sulfataţi. Aceşti complecşi au solubilitate mai mică în apă,dar prin introducerea uneia din cele două componente în exces creşte solubilitatea. Ca efect secundar apare modificarea vâscozităţii (îngroşarea) datorită creşterii mărimii micelelor. Betainele îmbunătăţesc efectul de spumare, în special structura spumei, care devine mai moale şi mai fină. Cocamidopropilbetaina (CAPB) este considerată cel mai important agent tensioactiv secundar. Este cunoscută şi sub denumirea de amidopropilbetaina acizilor graşi din cocos. De la introducerea sa pe piaţă în anul 1960 şi până în prezent, CAPB a devenit un produs esenţial în formulele care includ agenţi activi de suprafaţă. Procedeul de obţinere cuprinde în esenţă două etape, o etapă de amidare şi una de carboximetilare:

Reacţia de obţinere a betainei-faza de amidare este prezentată mai jos:

O

R-C -

O-R '

CH 3

+ H 2 N - CH 2 -CH 2 - CH 2 - N

CH 3

CH 3 + H 2 N - CH 2 -CH 2 - CH 2 - N

- R ' -OH

Ester acid gras

3-aminopropil-dimetilamina

Faza de carboximetilare:

O

CH 3

O

R - C - NH - CH 2 - CH 2 - CH 2 - N

+ Cl -CH 2 - C - ONa

CH 3

- CH 2 - CH 2 - N + Cl -CH 2 - C - ONa

- NaCl

Amida acidului gras

Monocloracetat de sodiu

O

CH3

R - C - NH - CH 2 - CH 2 - CH 2 - N

CH 3

Amida acidului gras

O

CH 3

R - C - NH - (CH 2 ) 3 -N

+

- CH

CH 3

2 - C - O

-

Cocamidopropilbetaina (CAPB)

Substanţele cu activitate superficială din această categorie sunt cu mult mai bine tolerate decât agenţii tensioactivi din grupele precedente. Au o putere detergentă bună şi sunt deseori asociate cu agenţi tensioactivi anionici, cărora le ameliorează toleranţa cutanată şi oculară. Datorită pH-ului neutru, sunt utilizate în formularea produselor pentru copii şi a celor adresate pielii sensibile. Intră, de asemenea, în compoziţia deodorantelor corporale şi a loţiunilor demachiante, dar, ca şi în cazurile anterioare, este necesară o clătire riguroasă după utilizare. Tensidele amfotere sunt excelenţi modificatori de vâscozitate, sunt stabile pe un interval larg de pH şi sunt compatibile cu toate celelalte clase de detergenţi şi tolerează apa dură. Amino oxizii

CH 3 N CH 3
CH 3
N
CH 3

O

Alchil dimetil amino oxid

Substanţe tensioactive neionice

Produsele din această grupă sunt foarte mult utilizate pentru formularea produselor de îngrijire, datorită, în primul rând, inocuităţii lor. Sunt indicate pentru acele produse destinate a rămâne în contact îndelungat cu pielea şi nu necesită clătirea imediată. Diferiţii reprezentanţi ai acestei categorii sunt identificaţi după natura legăturii care uneşte partea polară de partea nepolară, şi anume:

Substanţe tensioactive cu legătură de tip ester

Substanţe tensioactive cu legătură de tip eter

Substanţe tensioactive cu legătură amidică

Substanţe tensioactive polimeri

Alegerea substanţei tensioactive Dat fiind numărul mare de agenţi tensioactivi, alegerea unui anume produs este corelată cu preocuparea permanentă a formulatorului de a obţine un rezultat optim, micşorând în cea mai mare măsură cu putinţă efectele nedorite ale acestuia. Proporţiile substanţelor cu activitate superficială în formulele cremelor de îngrijire sau a produselor de tip “lapte” se încadrează între 4 şi 5 %. Desigur, alegerea adecvată, depinde şi de tipul emulsiei ce se doreşte a fi realizată (A/U sau U/A ) şi de alte considerente care sunt mai mult sau mai puţin subiective şi care au în vedere impresia tactilă (tuşeu gras sau uscat) sau segmentul de vârstă căruia i se adresează. Din această raţiune, produsele de igienă au în compoziţie agenţi tensioactivi ionici în timp ce formulările de îngrijire conţin agenţi tensioactivi neionici. Există, desigur, şi excepţii. Astfel, aşa numitele “creme evanescente” (vanishing creams) sunt formulate pe baza unor săpunuri obţinute “in situ” (pe loc) prin acţiunea unei baze (trietanol amina, de exemplu) asupra acidului stearic.

Substanţele tensioactive ca emulgatori

Emulgatori pentru emulsii ulei în apă (U/A - O/W)

Emulgatori anionici Emulsii foarte stabile pot fi obţinute prin folosirea agenţilor tensioactivi anionici, deoarece aceştia pot genera un strat dublu electric în jurul picăturilor, prevenind astfel coalescenţa acestora. Teoretic, toţi agenţii tensioactivi anionici pot fi folosiţi în acest scop. Principalul dezavantaj în cazul acestui tip de produse este legat de sensibilitatea lor faţă de pH şi prezenţa electroliţilor. Cel mai important şi cunoscut emulgator pentru emulsiile U/A este săpunul, care formează creme de tip stearat, care la neutralizare cu hidroxid de potasiu dă o reacţie alcalină. Neutralizarea uzuală este făcută cu trietanol amina.Dezavantajul acestui tip de emulgator este apariţia unei spume pe piele, atunci când pielea este masată cu cremă, pentru a determina pătrunderea ei în epidermă. Pentru prevenirea acestui fenomen, în preparate se introduce un ulei siliconic. Deşi sulfaţii de alchil sunt, de asemenea, buni emulgatori, în special sarea de sodiu a cetearil sulfatului. Aceştia au, însă o acţiune iritantă asupra pielii, ceea ce recomandă drept principali agenţi de emulsionare agenţii tensioactivi cu acţiune blândă, cum ar fi izetionatul de cocoil (deosebit de blând) şi esterii acidului fosforic, cum ar fi sarea de potasiu a fosfatului de cetil, care sunt deosebit de eficienţi, chiar la concentraţii mici.

Emulgatori cationici În general, substanţele tensioactive din această categorie, care au efecte de condiţionare şi antistatice foarte bune, calităţi necesare în produsele de îngrijire a părului, sunt puţin folosiţi ca emulgatori, în special din cauza acţiunii iritante asupra pielii. Avantajul acestora (în special clorurii de distearil amoniu) este legat de senzaţia de catifelare pe care o conferă preparatelor în emulsie.

Emulgatori neionici Există o plajă foarte largă de agenţi de emulsionare neionici, în principal derivaţi de poli etilen glicol (PEG) cum ar fi compuşi etoxilaţi sau esteri etoxilaţi. Emulgatorii tipici aparţin următoarelor categorii; alcooli graşi etoxilaţi, esterii PEG ai acizilor graşi, esterii de sorbitan etoxilaţi, monogliceride etoxilate, derivaţi de ulei de ricin etoxilaţi. Cei mai buni emulgatori se situează în domeniul valorilor HLB 8-18. Principalul avantaj al compuşilor neionici este lipsa lor de sensibilitate faţă de variaţiile de pH.

2. Emulgatori pentru emulsii apă în ulei (A/U - W /O) Întrucât filmul de lipide de pe piele este o emulsie de tipul A/U, acest tip de emulsie este de preferat, cu atât mai mult cu cât asigură şi buna hidratare a pielii şi reprezintă o bază ideală pentru ingredienţii activi liposolubili. Senzaţia de onctuozitate pe care o lasă pe piele, care, de regulă, nu face plăcere utilizatorului, reprezintă, însă, un dezavantaj major. Vâscozitatea şi stabilitatea acestor emulsii sunt dependente de tipul de procesare, existând pericolul unei separări a acelor două faze. Există destul de puţini emulgatori pentru emulsiile A/U. Deoarece emulgatorii ionici nu pot fi folosiţi iar potenţialii emulgatori trebuie să aibă valori HLB între 3 şi 6, variaţii prea mari ale conţinutului de etilenoxid, la emulgatorii etoxilaţi, nu sunt operante. Emulgatorii utilizaţi în mod curent sunt oleaţii:

monooleatul de sorbitan sau cel de gliceril şi sesquioleatul de sorbitan, ricinoleaţii şi izostearaţii. În ultima vreme au căpătat importanţă destul de mare esterii de poligliceril. Astfel, izostearatul de poligliceril- 2 ca emulgator primar poate fi efectiv combinat cu diizostearatul de poligliceril-2 , acesta din urmă în calitate de co-emulgator, cu formarea unei faze lichide lamelare. Esterii de poligliceril pot fi utilizaţi ca emulgatori primari în concentraţii de 1-4 % în timp ce în calitate de co-emulgator sunt suficiente concentraţii cu mult mai mici ( 0,25 - 3 %). Lanolina (care poate lega 200-300 % apa sub forma unei emulsii A/U) şi derivaţii de lanolină, în special alcoolii extraşi şi separaţi după saponificarea lanolinei, sunt, de asemenea, folosiţi ca emulgatori. Întrucât lanolina s-a dovedit a cauza alergii, alcoolii din lanolină sunt din ce în ce mai mult utilizaţi. Dificultatea de obţinere a emulsiilor A/U stabile poate fi diminuată prin folosirea unor preamestecuri, capabile să reţină o cantitate mare de apă, numite baze de absorbţie, care includ ulei mineral, lanolina sau alcooli de lanolină, petrolatum, ceara de albine, stearat de aluminiu, ceara ceresina. Stabilizarea emulsiilor A/U se poate face prin utilizarea unor copolimeri (PEG- 45 dodecil glicol) care acţionează în sensul prevenirii coalescenţei picăturilor.